VIAŢA SPIRITUALĂ DIN BANATUL ROMAN

ÎN PERIOADA SECOLELOR II-III P.CHR

Atalia Onițiu*

In Memoriam Magistrae Doina Benea

Cuvinte cheie: Banat, epoca romană, culte, viață spirituală, temple

Keywords: the Banat, Roman era, religions, spiritual life, temples

Stadiul cercetărilor
Analiza fenomenului religios din spaţiul sud-vestic al Daciei romane nu
este un demers nou. În partea a II-a a lucrării sale despre Dacia sud-vestică
în secolele III-IV, dedicată interferenţelor spirituale, Doina Benea începea prin
a contura o imagine generală asupra religiei provinciale, pentru ca ulterior să
plaseze în acest „peisaj” religios sud-vestul Daciei1. Cultele religioase sunt pre-
zentate succint după originea lor. Referindu-se la divinităţile orientale, Doina
Benea insista asupra ideii sincretismului extra-provincial, asupra tendinţelor
din interiorul acestor culte (promovarea ideii de divinitate supremă, univer-
sală, a triadelor), precum şi asupra importanţei modei instituite de împăraţii
romani în propagarea unor culte2. Cel mai mult se opreşte asupra cultului
zeului Mithras, ca urmare a importanţei acestuia în pregătirea terenului pentru
implementarea creştinismului (subiectul predilect al lucrării).
Particularizând cercetarea la sud-vestul Daciei, se susţine o concentrare a
monumentelor, reduse numeric, în centrele urbane: Dierna şi Tibiscum, la care
se adaugă castrele sau staţiunea termală de la Băile Herculane. O idee extrem
de interesantă ar fi aceea că sud-vestul Daciei este „poarta de intrare” în pro-
vincie3, care a facilitat penetraţia diverselor culte religioase, în special prin
intermediul coloniştilor şi al militarilor.
*
   Universitatea de Vest Timișoara, Facultatea de Sociologie și Psihologie, b-dul Vasile Pârvan,
nr. 2–4, e-mail: atalia.onitiu@e-uvt.ro
1
   Benea 1999, 32–60.
2
   Benea 1999, 42 şi urm.
3
   Benea 1999, 54.

B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
216 ‌| Atalia Onițiu

O incursiune cu caracater particular este realizată de Doina Benea şi P.

Bona asupra „credinţelor religioase” de la Tibiscum4, cercetate în maniera con-
sacrată deja în literatura de specialitate a originii cultelor: culte greco-romane
(investigate pe baza criteriului alfabetic), culte orientale extrem de bine repre-
zentate în castrul de la Tibiscum şi cultele autohtone (Cavalerii danubieni). Se
subliniază cu acest prilej relaţia existentă între fenomenul religios, structura
socială şi naţională a populaţiei din aşezare.
În lucrarea sa de sinteză referitoare la Istoria Banatului în antichitate5,
Doina Benea se oprește cu precădere asupra edificiilor de cult identificate și cer-
cetate arheologic de la Tibiscum, Micia și Praetorium (pentru Triada Capitolină,
Apollo, Iupiter Hierapolitanus sau Dii Mauri), dar și asupra celor presupuse
(pentru Hercules la Ad Mediam) sau atestate doar epigrafic (pentru Nemesis
la Marga)6. Atestările epigrafice sau arheologice ale manifestărilor de cult sunt
trecute în revistă succint7.
În ciuda numărului relativ redus, atât de inscripţii cu caracter votiv, dar
şi de piese de cult, situaţie care poate avea ca justificare amplasarea şi concen-
trarea teritorială a comunităţilor umane, dar şi maniera în care s-a desfăşurat
cercetarea arheologică în regiune, vizând cu precădere aşezările urbane sau for-
tificaţiile, pe teritoriul Banatului putem vorbi totuşi de o viaţă religioasă carac-
terizată prin diversitate.
Pentru a contura o imagine de ansamblu asupra religiei în epoca romană
vom utiliza criteriul consacrat al originii cultelor, întrucât considerăm că este
cel mai potrivit, o analiză la nivel teritorial (pe localităţi) nu ar fi concludentă
dată fiind disproporţionalitatea numerică a atestărilor.

Culte greco-romane
Triada Capitolină beneficiază, după cum era de aşteptat, de numeroase
inscripţii. Iuppiter, stăpânul zeilor şi oamenilor, divinitatea supremă a panteo-
nului, dătătoare de viaţă şi lumină8, veghea asupra Romei şi statului roman, expri-
mând puterea lumii romane, simbolizând prezenţa romanilor şi a romanităţii
în provincie, puterea militară a Imperiului şi loialitatea faţă de regim. Cel mai
adesea invocat ca Optimus Maximus, Iuppiter este adorat în Dacia ca „divinitate
principală absolută”, „zeu suprem al statului şi pivot al ideologiei imperiale”9.
La Tibiscum, zeul este invocat cu epitetul Conservator (care trimite la
4
   Benea, Bona 1994, 107–116.
5
   Benea 2013; Benea 2016.
6
   Benea 2013, 299 și urm.; Benea 2016, 280 și urm.
7
   Benea 2016, 289–291.
8
   Balaci 2001, sv Iup(p)iter.
9
   Nemeti 2005, 223.
 Viaţa spirituală din Banatul roman în perioada secolelor II-III p.Chr | 217

calitatea lui de protector suprem al împăratului şi al casei sale, accentuând

caracterul oficial al cultului). Această inscripţie, împreună cu un relief repre-
zentând pe Iuppiter Tonans10 (zeul poartă o barbă bogată, are bustul nud, o
mantie fiind prinsă pe umărul stâng; în mâna stângă are un sceptru, lung până
la pământ, lângă care se observă acvila cu aripile desfăcute; în mâna dreaptă are
o patera sau mănunchiul de fulgere), descoperit în acelaşi loc (colţul exterior
de nord-vest al castrului mare), sugerează, probabil, existenţa unui fanum sau
sacellum11. Doina Benea şi M. Moga considerau că relieful şi altarul au fost puse
de aceeaşi persoană, cu ocazia aceluiaşi eveniment, probabil legat de războaiele
marcomanice12. O altă inscripţie pentru Iuppiter a fost ridicată de către vete-
ranul Aurelius Laecanius Paulinus13. Din exteriorul castrului, aproape de latura
sa estică, provine şi un alt altar sau bază de statuie din marmură, extrem de frag-
mentar, pe care se poate citi invocaţia făcută lui Iuppiter şi, dacă fragmentele
sunt părţi ale aceleiaşi piese, numele cohortei I Vindelicorum14.
Alături de Tibiscum, Iuppiter Optimus Maximus apare pe trei inscripţii de la
Mehadia, una dintre acestea ridicată de un anume Antestius Gaius15. Inscripţiile
nu oferă alte informaţii.
O statuetă de bronz fără calităţi artistice deosebite16, provenind de la
Dierna, îl înfăţişează pe Iuppiter Tonans sau Fulminans, într-o ipostază asemă-
nătoare reliefului de la Tibiscum (nud, cu o mantie pe umeri, cu mănunchiul
de fulgere în mâna dreaptă şi, probabil, sceptrul în mâna stângă). Inscripţia
ridicată în aceeaşi localitate de către Bellinus, servus contrascriptor al lui T.
Iulius Saturninus, conductor Publicii Portorii17, completează atestările cultului
lui Iuppiter din antica Orşova.
Singura inscripţie pentru Triada Capitolină (Iuppiter, Iuno, Minerva) iden-
tificată până în prezent în Banat a fost descoperită la Caransebeş, fără certitu-
dinea însă că piesa provine din sud-vestul Daciei sau este „migrată”. Dedicaţia îi
aparţine lui Euryma, augustal al coloniei18.
O ultimă inscripţie la care vom face referire legat de cultul lui Iuppiter,
îndelung analizată, a fost descoperită la Denta19, dar studiile recente o consideră
10
   Moga, Benea 1978, 133, 137.
11
   Benea, Bona 1994, 109.
12
   Inscripţia a fost pusă de un Publius ……is Antoninus „quod effugerit periculum” (IDR III/1,
138a; Moga, Benea 1978, 133, fig. 2).
13
   IDR III/1, 138, fig. 107; provine din faţa uneia dintre porţile castrului.
14
   Piso, Benea 1999, nr. 3.
15
   IDR III/1, 79–80; Benea 2008, 95, nr. 14.
16
   Isac 1971, 116–117, fig. 2a-b.
17
   IDR III/1, 35.
18
   Piso 1995, 83–84.
19
   IDR III/1, 109; ILD 175.
218 |‌ Atalia Onițiu

ca provenind din Pannonia Inferior, deci fără legătură cu viaţa religioasă din
Banatul roman20. Inscripţia a fost pusă de Caius Kaninius Sabinianus lui Iuppiter
Optimus Maximus, Iunonei Regina, Terrei Mater şi Minervei. Ultimul rând
cu iniţialele D(..) C(..) M(..) a stârnit nenumărate speculaţii şi a făcut obiectul
unor articole diverse. A fost propusă în vederea întregirii varianta D(ecurio)
C(oloniae) M(alvae), ceea ce a dus la ipoteza localizării Malvei la Denta, fapt
improbabil prin lipsa unor certe urme de aşezare romană. Inscripţia a fost, în
cele din urmă, localizată la Mursa în Pannonia Inferior de către C.C. Petolescu,
care prespune că literele DCM ar putea fi prescurtarea la D(ecurio) C(oloniae)
M(ursae), cu atât mai mult cu cât există un precedent21, în plus observând pe
ultimul rând şi calitatea de IIvir a dedicantului.
Ca membru al Triadei Capitoline, Minerva este garantul proprietăţii Romei.
În momentul în care i se asociază epitetul Augusta ea devine inspiratoarea înţe-
lepciunii împăraţilor22. Aparţinând zeilor militari, ca divinitate protectoare a
gradelor inferioare (principales), Minerva este cunoscută doar în castrul de la
Tibiscum. Pe un altar descoperit în clădirea IV din interiorul castrului, Minerva
Augusta este alăturată geniului numerus-ului de palmyreni în invocaţia acta-
rius-ului Valerius Rufinus23. O altă inscripţie a fost dedicată Minervei Augusta
pe un altar provenind din principia castrului mare24. Dedicantul a fost Aurelius
Candidianus, actarius în cohors I Vindelicorum cR. Doina Benea considera
că inscripţia a fost ridicată pentru Caracalla şi Geta, iar unitatea a avut epi-
tetul Antoniniana, martelat, deşi nu este cunoscută damnatio memoriae pentru
Caracalla. C.C. Petolescu opina însă că este vorba despre Filip Arabul şi fiul său
(244–249), iar epitetul şters era Philippiana.
Atât Minerva cât şi Marte sunt prezenţi în Banat doar ca atestări epigra-
fice. Până în prezent nu se cunosc în descoperirile arheologice piese cu caracter
votiv legate de cultul celor două divinităţi.
Marte, zeul războiului, este prezent în panteonul militarilor din castrul de
la Tibiscum25, unde este adorat ca Augustus (epitet care face referire la calitatea
sa de divinitate protectoare a împăratului şi a oraşului Roma), dar şi la Voislova

20
   Deşi C. Daicoviciu afirma că inscripţia nu putea fi adusă din altă parte, cum susţinea D.
Tudor, deoarece „însemnările de la inscripţia respectivă arată clar că ea a fost dezgropată în
localitatea Denta” (Daicoviciu 1969, 539).
21
  ILJ 3095.
22
   Irby-Massie 1999, 20.
23
   Timoc 2006, 277, nr. 1.
24
  ILD 198.
25
   IDR III/1, 144, fig. 113; ILD 201; este posibil ca inscripţia să fi fost ridicată ca urmare a unei
victorii în luptă, cel mai probabil contra sarmaţilor iazygi între anii 235–237 p.Chr (Benea, Bona
1994, 113).
 Viaţa spirituală din Banatul roman în perioada secolelor II-III p.Chr | 219

(com. Zăvoi, jud. Caraş-Severin), prin inscripţia pusă de Caius Iulius Gallus,
legatus pro praetore în sănătatea împăraţilor Septimius Severus şi Caracalla26.
Cultul lui Liber Pater, geniu al sevei şi al tinerelor vlăstare, principiu al
fecundităţii, zeu al eliberării şi suprimării interdicţiilor, dar şi simbol al morţii
şi învierii, al alternanţei anotimpurilor, s-a bucurat de o anume popularitate în
aşezările din sud-vestul Daciei, la Tibiscum fiind atestat, momentan doar epi-
grafic, şi un edificiu de cult al acestei divinităţi27. De fapt, de la Tibiscum provin
toate inscripţiile referitoare la Liber Pater din Banatul roman, alături de cea deja
menţionată mai cunoscându-se încă două, una pusă de M. Turranius Patroclus
în sănătatea lui M. Turranius Dil şi a soţiei acestuia Flavia Aelia Nices28,
respectiv inscripţia lui Dignus pentru Deus Liber Pater, de pe un postament de
statuie descoperită în clădirea VIII din aşezarea vicană29.
Alături de aceste atestări epigrafice divinitatea cunoaşte la Tibiscum două
postamente fragmentare, pe care se mai păstrează picioarele zeului, şoldul stâng
al panterei şi un fragment de copită, posibil al lui Pan30.
Cuplul Liber Pater-Libera este înfăţişat pe un relief votiv descoperit la
Centum Putei (Surduc, jud. Caraş-Severin). Libera, cu thyrs în mâna dreaptă, se
sprijină cu stânga de Liber care lipseşte; figura ei este excesiv de mare raportată
la trunchi; în stânga ei este Pan, bătrân, încins cu nebrys, din coapsa dreaptă
a piciorului de ţap zărindu-se o mică parte; are în mâna dreaptă un toiag din
butuc de viţă31.
În strânsă legătură cu cultul lui Liber Pater sunt şi apariţiile acoliţilor săi.
Din nivelul II de locuire din aşezarea civilă de la Tibiscum, datat în secolul II
p.Chr., provine o protomă reprezentând un cap de Silen bărbos, chel, cu cior-
chini de struguri în jurul frunţii, ochi bulbucaţi, nas cârn, în opinia Luciei
Carmen Ardeţ o aplică „pe mânerul sau pe corpul unui vas bahic”. Analogii
pentru această piesă de află la Căşei şi în Muzeul Naţional de Istorie a României,
dar şi în sudul Italiei la Tarent32.
Din aşezarea civilă a castrului de la Pojejena provine o statuetă superficial
lucrată, datată în sec. II-III p.Chr., pe care se observă figura Silenului cu bustul
gol, susţinând un coş sau o tipsie cu ofrande deasupra capului. Piesa are ana-
logii la Potaissa33.

26
   IDR III/1, 271.
27
   Piso, Benea 1999, nr. 1.
28
   IDR III/1, 141.
29
   Piso, Benea 1999, 96, nr. 2, fig. 3a-b.
30
   Benea 1998, 235–236, fig. 4–5.
31
   Florescu, Miclea 1979, 36.
32
   Ardeţ 1997, 79 = Ardeţ 2004, 39.
33
   Gudea, Uzum 1973, 94; Pop 1972, 176.
220 |‌ Atalia Onițiu

Cultul lui Apollo este prezent la Tibiscum şi Mehadia. În prima locali-

tate atestările sunt exclusiv epigrafice. Astfel, o primă inscripţie34, ridicată în
sănătatea împăraţilor Septimius Severus, Caracalla şi Geta (datarea evenimen-
tului menţionat este, aşadar, intervalul 211–212 p.Chr.) atestă refacerea unui
fanum de către cohors I Vindelicorum milliaria equitata, prin grija tribunului
Septimius Diomedes. Autorii monografiei anticului Tibiscum considerau că
depărtarea templului, identificat arheologic, atât de castru dar şi de aşezarea
civilă sugerează importanţa edificiului şi faptul că aici erau celebrate divinităţile
naţionale ale unităţilor auxiliare de mauri şi palmireni35. O a doua inscripţie
din aceeaşi localitate36 a fost ridicată de tribunul Publius Aelius Gemellus,
din tribul Claudia, în numele guvernatorului provinciei L. Marius Perpetuus,
pentru Caracalla (inscripţia se datează din anul 214 p.Chr.). Interesante sunt
epitetele atribuite zeului: Conservatori, Maximi, Sanctissimi, ceea ce sugerează
locul important ocupat de zeul Apollo în panteonul roman şi apropierea sa de
Iuppiter. Apollo este asociat cu Diana pe inscripţia lui Optatus, sclav imperial
care a deţinut calitatea de adiutor tabularii37.
Un alt centru al cultului zeului Apollo din sud-vestul Daciei este la
Praetorium-Mehadia, unde zeul a beneficiat în cursul secolului II p.Chr. de un
templu. În interiorul acestuia a fost descoperit un fus de coloană38 din calcar
cu un diametru de 40 cm şi o înălţime de 65 cm; în centrul acestuia apare o
scenă votivă cu un cerb pe spatele căruia este fixat cu ghearele un vultur cu
capul spre stânga şi o cunună de laur în cioc; de o parte şi de alta sunt doi
pilaştri cu capitel care susţin un fronton triunghiular. Cerbul este simbol al lui
Apollo, în timp ce vulturul lui Iuppiter şi al puterii imperiale (datorită cununii
de laur din cioc), „simbol al Casei Imperiale asociat cu puterea universală a
Statului Roman” sau puterea romană universală (acvila) şi supunerea veşnică
(cerbul), o „emanaţie a mediului central-balcanic” reprezentat de cohors III
Delmatarum39. În acelaşi timp, cele două animale apar şi pe reprezentările lui
Iuppiter Dolichenus, deci ar putea fi legate şi de cultul acestuia. Atât Apollo
cât şi Dolichenus sunt divinităţi solare şi militare care au mai fost asociate la
Porolissum sau în Britannia. Coloana votivă poate avea legătură cu ambele culte
şi era probabil expusă liber în faţa templului40. Din templul de la Mehadia mai
provine o coloană fragmentară din calcar, reutilizată ca material de construcţie
34
   Benea, Bona 1994, 108.
35
   Benea, Bona 1994, 108.
36
   Benea, Bona 1994, 109.
37
   IDR III/1, 127, fig. 95.
38
   Benea 2008, 82, 97, nr. 20, Fig. 28.
39
   Benea 2008, 83–85.
40
   Benea 2008, 110.
 Viaţa spirituală din Banatul roman în perioada secolelor II-III p.Chr | 221

în zid, din textul inscripţiei păstrându-se doar două rânduri, posibil întregite:
[D(eo) APOLL(ini) vel I(ovi) O(ptimo) M(aximo) D(olicheni) / P(ro) S(alute)/
D(omini)] N(ostri) AVG(usti)/ [M(arci) ANT(onini)] GORDIAN(i). Inscripţia
se datează între anii 238–244, posibil în anul 242 când împăratul Gordian s-a
aflat în Moesia Superior41.
În acelaşi loc s-au mai găsit două statui cu postament din marmură; unul
distrus până la baza picioarelor păstrează un fragment din copacul de laur
specific zeului Apollo. Inscripţia îl menţionează pe Aur. Calpurnius Cassio42.
Alte monumente din acelaşi templu ar mai fi: un fragment de relief votiv repre-
zentând un căprior43; pe bordura superioară se păstrează litera L (monument
pentru Apollo); un fragment de postament din marmură cu laba piciorului
stâng, posibil al lui Apollo44 şi numeroase alte fragmente greu de atribuit. Din
templu mai provine un fragment de statuie din marmură, din care se mai păs-
trează mâna stângă, posibil a lui Apollo, atent lucrată45.
Veche divinitate italică asimilată de timpuriu (probabil sec. VI a.Chr) lui
Artemis greacă, Diana este în lumea romană o divinitate nocturnă şi lunară,
venerată de femei ca protectoare a dorinţelor specifice46. Era adorată şi ca apă-
rătoare a semănăturilor, în timp de război, când ogoarele erau în pericol, ape-
lându-se la ajutorul ei47.
Diana Augusta este adorată în castrul de la Pojejena, după cum sugerează
inscripţia ridicată de Q. Vibius Donatus, prefectul cohortei V Gallorum canto-
nată aici48. Numele zeiţei apare în varianta Deana pe un altar votiv din piatră
descoperit cu ocazia săpăturilor din 1943 la castrul de la Mehadia, căzut din
zidul turnului de sud-est, care din păcate a dispărut înainte de a fi studiat, sin-
gurul lucru care s-a păstrat fiind numele divinităţii: DEANE. Forma aparte a
numelui său a fost pusă pe seama latinei vulgare folosită în Dacia, alte cazuri
find atestate la Alburnus Maior sau Micia49. Nu trebuie însă ignorată nici posi-
bilitatea unei greşeli de lapicid.
Alături de atestările epigrafice, zeiţa este cunoscută la Tibiscum, de unde
provin două reliefuri votive. Pe unul dintre acestea, fragmentar, se poate observa
partea superioară a corpului divinităţii şi parţial membrele inferioare; Diana

41
   Benea 2008, 96–97, nr. 18, Fig. 27.
42
   Benea 2008, 87, 94, nr. 11, Fig. 21, Pl. IX/1, 2.
43
   Benea 2008, 95, nr. 15, Fig, 25b.
44
   Benea 2008, 93, nr. 10, Fig. 22a.
45
   Benea 2008, 93, nr. 9, Fig. 24a.
46
   Sanie 1982, s.v. Diana.
47
   Daicoviciu 1960, 138.
48
   IDR III/1, 10.
49
   IDR III/1, 78.
222 ‌| Atalia Onițiu

are chiton până la genunchi şi himation deasupra; în stânga ţine arcul neclar
reprezentat, în timp ce dreapta se întinde spre tolba cu săgeţi50.
Scena redată de cel de-al doilea relief ne înfăţişează în partea dreaptă un
personaj cu torsul nud; o mantie cu falduri bogate este petrecută pe umărul şi
braţul stâng; bărbatul imberb, cu mustaţă peste buze, vizibile în ciuda trăsătu-
rilor şterse ale feţei, ţine în stânga un baston; în stânga sa este redată Diana cu
mâna ridicată pentru a scoate o săgeată din tolbă51. Doina Benea aprecia că
personajul masculin este Iuppiter, observând o contaminare între cultul aces-
tuia (prin trăsăturile chipului, vestimentaţie şi dispunerea mantiei), cu cel al lui
Silvanus prin apariţia pedum-ului. Rezultă prin aceasta un nou cuplu divin şi
prima apariţie în Dacia a ipostazei Iuppiter-Silvanus.
În ciuda numărului mare de atestări la scară provincială, care au dus şi la
presupoziţia că ar ascunde o divinitate authtonă, Silvanus, protectorul vegeta-
ţiei, al vieţii pastorale, al casei (prin epitetul Domesticus), subsolului, comer-
ţului, căilor de comunicaţie, armatei, protector al casei imperiale, este o apa-
riţie singulară în peisajul religios al Banatului roman, printr-o invocaţie de la
Tibiscum în sănătatea lui Marcus52.
O altă apariţie singulară în peisajul spiritual al sud-vestului Daciei romane
este Nemesis. Zeiţa primeşte apelativul Dea (ceea ce ar sugera o datare în
secolul III p.Chr) pe altarul ridicat în sănătatea lor şi a copiilor lor de către
Aelius Diogenes şi Silia Valeria la Pons Augusti (Marga, jud. Caraş-Severin).
Inscripţia dezvăluie şi un alt fapt, de mare importanţă, şi anume că în cinstea
zeiţei colegiul utricularilor a ridicat din temelii un templu53.
Două statuete de bronz54 şi una din teracotă (înfăţişează ipostaza Venus
Victrix)55, precum şi un relief votiv (reprezintă pe Venus pudica, acoperind
sânul cu mâna dreaptă şi pântecul cu stânga; în stânga ei se observă coada
delfinului)56 sunt evidenţele prezenţei cultului zeiţei Venus la Tibiscum. Venus
pudica este prezentă şi la Dierna, unde se cunosc un tipar de lut şi un duplicat
realizat din plumb57.
Existenţa unui cult al zeiţei Ceres în Banatul roman este atestată de des-
coperirea din aşezarea civilă de la Tibiscum a unui tipar de medalion pe care
Ceres este înfăţişată cu un altar la picioare şi ornamente cu ghirlande. Datat

50
   Benea 1998, 235, fig. 2.
51
   Benea 1998, 233–234, fig. 1.
52
   IDR III/1, 146.
53
   IDR III/1, 272, fig. 185.
54
   Ţeposu-Marinescu, Pop 2000, nr. 100–101.
55
   Bona, Petrovszky, Petrovszky 1983, 411, nr. 2.
56
   Isac, Stratan 1973, 123, Pl. IV/7.
57
   Benea 2003, 72.
 Viaţa spirituală din Banatul roman în perioada secolelor II-III p.Chr | 223

în secolul III58, tiparul prezintă analogii cu un altul, provenind din Colonia

Aurelia Apulensis59.
Hecate asigura prosperitatea materială, victoria în bătălii, elocinţa la
adunările politice. Epitetul trivia, care îi este frecvent atribuit (ca urmare a
reprezentării sale cu trei corpuri), se datorează calităţii sale de zeiţă a cerului,
pământului şi infernului, a nopţii, vrăjitoriei şi răscrucilor60. Hecate Triformis
întruchipează astfel atributele Dianei de divinitate terestră, protectoare a por-
ţilor (apare cu chei şi frânghii), ale Lunei ca divinitate celestă (cu disc lunar
pe cap) şi ale Hecatei ca divinitate infernală, a magiei (cu şerpi, trident, făclii,
săbii, pumnale, bice). În Banat cultul său este atestat la Dierna printr-un relief
ce o înfăţişează cu făclii, pumnal, spice de grâu şi un câine61, precum şi printr-o
statuetă de la Mehadia. În acest caz cele trei ipostaze ale zeiţei sunt redate spate
în spate, ţinând torţi în mâini; cele trei personaje poartă chiton strâns sub sâni
cu o centură şi calathos sau modius pe cap; figura centrală, cea mai bine păstrată,
ţine în mână o pasăre (porumbel?)62.
O apariţie oarecum surprinzătoare o constituie Amor, care doar la Tibiscum
este reprezentat sub forma a două statuete, una de teracotă63, alta de bronz64.
Cele două înfăţişează o ipostază asemănătoare – Amor copil, cu părul lung,
buclat. În cazul statuetei de bronz el ţine o făclie într-o mână şi o patera în cea-
laltă.
Divinităţile salutifere ocupă un loc extrem de important în peisajul spiri-
tual al sud-vestului Daciei romane, cu o concentrare aproape exclusivă, după
cum era şi de aşteptat, în staţiunea de la Băile Herculane. Indiferent de calitatea
dedicanţilor, inscripţiile au o notă personală, intimă. În invocaţiile de aici apar
astfel Aesculap şi Hygia, cărora Titus B(...) A(...) le mulţumeşte pentru însănă-
toşirea soţiei sale, Iunia Cyrilla, virtute aquarum, după o lungă infirmitate. Este
o dovadă a efectului benefic şi a caracterului tămăduitor al băilor termale de
aici65. Alături de oamenii de rând, zeilor medicinei li se aduc mulţumiri şi de
către M. Aurelius Veteranus, prefect al legiunii XIII Gemina Gallieniana, care se
adresează cu apelativul Diis Magnis et Bonis66. Inscripţia comandantului la Băile

58
   Benea, Bona 1994, 107; Cociş, Rogozea, Chiţu 1988, 248.
59
   Moga 1983, 388.
60
   Bodor 1989, 1126.
61
   Bodor 1989, 1127.
62
   Benea 1997, 4–5.
63
   Bona, Petrovszky, Petrovszky 1983, 411, nr. 3; Bona, Pop 1979, 273, nr. 2.
64
  Provine din zona porţii pretoria a castrului (Ţeposu-Marinescu, Pop 2000, 129, nr. 52;
Ţeposu-Marinescu 2003, nr. 52).
65
   IDR III/1, 55, fig. 48.
66
   IDR III/1, 54, fig. 47.
224 |‌ Atalia Onițiu

Herculane este un indiciu al situaţiei paşnice din provincie, care nu necesita

prezenţa acestuia alături de unitatea pe care o conducea.
Divinităţilor şi puterilor apelor (Dis et numinibus aquarum) li se aduce pri-
nosul într-o inscripţie extrem de interesantă pusă de către Ulpius Secundinus,
Marius Valens, Pomponius Haemus, Iulius Carus şi Valerius Valens, care revin
teferi în Dacia după ce au luat parte, în anul 153 p.Chr, la Roma, la numirea în cali-
tate de consul a lui M. Sedatius Severianus, fost guvernator al Daciei Superior67.
Cu siguranţă însă, cea mai importantă dintre divinităţile salutifere rămâne
Hercules, divinitatea protectoare a staţiunii de la Băile Herculane, căruia i s-au
închinat un număr impresionant de altare şi statuete votive.
Hercules a fost adorat ca zeu chtonic, protector al agriculturii, deci zeu al
fecundităţii, al izvoarelor termale, al locuinţelor. În timp a preluat atribuţiile
mai multor zei, între care, în special, pe cele ale lui Marte. Epitetele Invictus şi
Victor se leagă de calitatea sa de zeu al victoriilor. Cu timpul va deveni simbol
al puterii imperiale68.
Hercules este adorat ca atare pe inscripţiile unor demnitari, precum C.
Iulius Gallus, guvernator al provinciei în timpul domniei lui Septimius Severus
(cândva în perioada 198–211 p.Chr.; inscripţia este ridicată în sănătatea împă-
ratului Septimius Severus şi a fiului acestuia, Caracalla), cunoscut dintr-o
inscripţie pentru Marte de la Voislova69 sau Iulius Paternus, procurator al
vămilor Illyricului (calitate pe care o deţine între anii 212–217, din anul 223
fiind atestat ca praefectus vigilium la Roma; inscripţia este ridicată de altfel în
sănătatea împăratului Caracalla şi a mamei acestuia, Iulia Domna, care primeşte
apelativul de mater augusti et castrorum) prin grija sclavului său, Synthropus70.
Pe trei dintre inscripţii lui Hercules îi este asociat epitetul Invictus care ne
duce cu gândul în acelaşi timp la calitatea lui Hercules de zeu militar, dar şi
de zeu al apelor termale. Dedicanţii acestor inscripţii sunt: L. Pompeius Celer,
prefect al cohortei I Ubiorum71, T. Aurelius Geminianus, veteran din legiunea
XIII Gemina Antoniniana72, respectiv P. Claudius Iulius, posibil decurion al
Coloniei Drobeta73.
Eroul apare de asemenea cu epitetele: Augustus74 (dedicantul inscripţiei

67
   IDR III/1, 56, fig. 49.
68
   Sanie 1982, sv Hercules.
69
   Vezi mai sus, nota 23; IDR III/1, 57, fig. 50.
70
   IDR III/1, 58.
71
   IDR III/1, 63, fig. 51.
72
   IDR III/1, 61.
73
   IDR III/1, 62; în această situaţie inscripţia s-ar data după anul 235, când Drobeta devine
colonie (Ardevan 1994, 271).
74
   IDR III/1, 60.
 Viaţa spirituală din Banatul roman în perioada secolelor II-III p.Chr | 225

datate în anul 157 p.Chr. este Valerius Felix, sclav al lui Rufinus Saturninus, con-
ductor al serviciului vamal), Salutifer (zeu vindecător, invocat pentru sănătatea
lui Iulianus, fiul lui Q. Vibius Amillus, augustal la Ulpia Traiana)75, Sanctus76;
este asociat cu Venus77, dar şi cu Geniul locului şi izvoarele termale78.
Alături de menţiunile epigrafice, Hercules este înfăţişat sub formă de statui
şi statuete, cu măciuca şi blana leului din Nemeea79; un grup statuar îl prezintă
nud, sprijinit în măciucă şi cu blana leului din Nemeea peste antebraţul stâng;
deasupra sa copilul Hyllus ţine la piept cele trei mere din Grădina Hesperidelor;
lângă piciorul stâng ale lui Hercules este un câine80. Interesantă este şi ipostaza
sa de divinitate a tenebrelor sau apotropaică, conform imaginii de pe un perete
de sarcofag – defuncta culcată are în dreapta pe Diana, cu tunica scurtă de
vânătoare şi sânul drept dezvelit; jos este câinele; în stânga apare Hercules nud,
cu blana leului peste umărul stâng, la piciorul drept este un monstru marin81.
În afara staţiunii de la Băile Herculane prezenţa eroului este sporadică.
Menţionăm în acest sens un relief de piatră de la Tibiscum82, o statuie de mar-
mură de la Pojejena83, precum şi un grup statuar de la Dierna84, care redă lupta
dintre Hercules şi Anteus.
Paleta divinităţilor de origine greco-romană prezente în aşezările şi castrele
romane din Banat este eterogenă, în ciuda disproporţiei atât în repartizarea teri-
torială a descoperirilor, cât şi în ceea ce priveşte atestările individuale. După
cum menţionam şi la început, concentrarea cercetării arheologice în castrele şi
aşezările semi-urbane ale regiunii ar putea oferi o justificare a acestei situaţii de
fapt, o altă explicaţie putând fi legată de aglomerările umane în zone precum
Tibiscum, Dierna, Pojejena, Mehadia sau fluxul mai mare de populaţie la Băile
Herculane.

Divinităţile invocate în inscripţii sau reprezentate figurativ se corelează

pozitiv cu politica religioasă din epoca imperială, cu statutul social sau etnic al
dedicanţilor. Triada Capitolină şi în special Iuppiter Optimus Maximus (cu un
75
   IDR III/1, 64.
76
   IDR III/1, 65–66.
77
   IDR III/1, 68, fig. 55.
78
   IDR III/1, 67, fig. 54; Hügel 1999, 107.
79
   Bărbulescu 1977, 179–180, nr. 5, 7–12; Timoc 2002–2003, 200, fig. 1–2.
80
   Bărbulescu 1977, 179, nr. 6.
81
   Bărbulescu 1977, 187, nr. 74, fig. IV.
82
   Bărbulescu 1977, 181, nr. 24.
83
   Bărbulescu 1977, 185, nr. 54.
84
   Timoc 2004, 448, fig. 3.
226 |‌ Atalia Onițiu

posibil edificiu de cult la Tibiscum) sau divinităţile militare (Minerva, Marte)

se regăsesc pe drept cuvânt într-o regiune periferică, unde elementul militar
era numeros şi unde demnitarii din capitala provinciei sau din administraţia
imperială erau prezenţe active. La nivel regional una dintre cele mai impor-
tante divinităţi a fost Apollo, care a beneficiat şi de două edificii de cult. Cât
priveşte divinităţile salutifere (Hercules, Aesculap şi Hygia), localizarea majori-
tăţii monumentelor votive la Băile Herculane subliniază caracterul lor de zei ai
locului. Diana, Liber Pater, Venus, precum şi prezenţele oarecum aparte: Ceres,
Nemesis, Hecate, Amor completează acest peisaj religios în care cultele oficiale
se împletesc cu invocaţii personale, cu religia individului, nu întotdeauna uşor
de descifrat. Ceea ce considerăm totuşi surprinzător este faptul că Silvanus are
o singură atestare în zonă, în condiţia în care este unul dintre cultele cele mai
adorate din Dacia Superior şi este singura menţiune expresă a unei divinităţi
protectoare a casei (prin epitetul Domesticus).

Culte orientale
Prezenţa în castrele şi aşezările civile din Banat a unor grupuri etnice ori-
ginare din Orient constituie o motivaţie primară a faptului că divinităţile de
sorginte orientală au în sud-vestul Daciei romane o bună reprezentativitate. S.
Sanie considera că propagarea cultelor orientale se datorează nu numai rela-
ţiilor economice cu Orientul, dar şi militarilor orientali şi legăturilor lor cu
populaţiile provinciale85.
1. Cultele siriene
Divinitate cu caracter militar, recunoscut în secolul III p.Chr. între dii mili-
tares86, numele lui Iuppiter Dolichenus este prezent pe două inscripţii, una
descoperită în castrul de la Pojejena, pusă de Q. Petronius Novatus, prefect al
cohortei V Gallorum87, dar şi la Tibiscum, dedicaţia fiind realizată de flamen-ul
municipiului, Iulius Valentinus88. Menţionarea pe postamentul unei statui de la
Centum Putei (Surducu Mare, jud. Caraș Severin) a numelor a trei sacerdotes –
Aurelius Sabinianus, Maximus şi Apollinaris poate fi un indiciu al existenţei în
zonă a unui edificiu de cult89.
După cum aminteam anterior, divinitatea a avut din secolul III p.Chr. un
templu la Mehadia, înlocuindu-l pe Apollo, o serie de monumente votive iden-
tificate în interiorul edificiului putând fi legate deopotrivă de cei doi zei. Alături
85
   Sanie 1981, 19.
86
   Russu 1969, 182.
87
   IDR III/1, 11, fig. 10; Russu 1969, 182; Popa, Berciu 1978, 27, nr. 26.
88
   Inscripţia se datează prin urmare la sfârşitul secolului II Chr., când Tibiscum-ul devine
municipium; IDR III/1, 139, fig. 108; Popa, Berciu 1978, 40, nr. 40, pl. XIV, 2–3.
89
   Benea 1999, 59.
 Viaţa spirituală din Banatul roman în perioada secolelor II-III p.Chr | 227

de acestea, aproape de intrarea în templu s-a descoperit un fragment din şoldul

stâng al unui taur, posibil legat de Iuppiter Dolichenus90. Un taur dolichenian a
fost descoperit şi la Dierna91.
Mithras reprezintă o divinitate extrem de populară mai ales printre militari,
date fiind cel şapte trepte iniţiatice care se asemănau oarecum cu ce se întâmpla
în armată, lupta dintre întuneric şi lumină, excluderea femeilor şi ritualul ini-
ţiatic propriu-zis. Tertullian (De Corona 15, 4) spunea că acest cult este insepa-
rabil de armată deoarece promova camaraderia şi presupunea tărie, sacrificiu,
fidelitate. Pentru R. Turcan Mithras era un „idol al legionarilor romani” care
l-au adus în provinciile apusene odată cu implicarea în campaniile din Orient92.
Cele mai numeroase atestări ale cultului (14 reliefuri votive şi statuete)
se înregistrează la Pojejena, unde se presupune existenţa unui edificiu de cult.
Dacă ipoteza formulată de Mariana Crînguş, că reliefurile de la Pojejena au
legătură cu legiunea IIII Flavia Felix este viabilă, atunci înseamnă că Mithras a
fost în Dacia o divinitate prevalent legionară. Este posibil ca o explicaţie pentru
această stare de fapt să fie participarea legiunii la războiul cu parţii din Orient,
unde soldaţii au intrat în contact cu cultul lui Mithras pe care ulterior l-au adus
în Dacia93.
Piesele de la Pojejena înfăţişează scena uciderii taurului, Mithras fiind
uneori însoţit de acoliţi94. Pe două reliefuri se menţionează numele Dizo
Posidoni, posibil al dedicantului, celălalt are invocaţia Deo Invicto95.
Alături de acestea, un posibil relief mithriac, reprezentând un krater, iar în
dreapta acestuia leul şi câinele a fost descoperit la Tibiscum; pe bordura relie-
fului apar urmele unei inscripţii: [N(umerus) PA]L(myrenorum) ET N(umerus)
[M(aurorum) T(ibiscensium)]/ [VOT]VM L(ibenter) PO[S(uerunt)]96.
Din aceeaşi localitate provine altarul lui Hermadio, sclav în serviciul lui
M. Turranius Dil în sănătatea lui P. Aelius Marus pentru Sol Invictus Numini
Mithrae97. Cultul lui Mithras şi cel al lui Sol sunt în strânsă legătură, cu atât
mai mult cu cât în spatele apelativului Sol Invictus se poate ascunde divinitatea
romană, divinitatea orientală, sau chiar Mithras, după cum se poate observa în
inscripţia de mai sus.
La Tibiscum înregistrăm şi unica atestare a cultului lui Sol, printr-un

90
   Benea 2008, 88–90, 96, nr. 17, Fig. 26.
91
   Timoc 2004, 449, fig. 2.
92
   Turcan 1998, 224 şi urm.
93
   Informație oferită de Doina Benea.
94
   Gudea, Bozu 1977, 117–130.
95
   IDR III/1, 12–14.
96
   Isac, Stratan 1973, 121–122, nr. 5, Pl. III/5.
97
   IDR III/1, 145, fig. 114.
228 ‌| Atalia Onițiu

medalion de lut descoperit în aşezarea civilă, care-l înfăţişează pe Sol în

quadrigă98.
Deus Aeternus a fost iniţial inclus în categoria divinităţilor siriene, pentru
ca ulterior I. Piso să-l considere divinitatea supremă de origine orientală, iar C.
C. Petolescu o divinitate abstractă, sinteză între monoteismul iudaic şi divini-
tatea supremă romană99. O singură atestare are în Banat, şi anume la Tibiscum,
pe un altar ridicat de Aurelius Secundinus100.
2. Cultele palmyreniene
Divinităţile originare din Palmyra se concentrează aproape în exclusivitate
la Tibiscum, datorită cantonării în castrul de aici a unităţii de palmyreni şi a
prezenţei în aşezarea vicană învecinată a aparţinătorilor acestora. Dintre zeii
din patria lor de origine, palmyrenii de la Tibiscum au pus inscripţii pentru
Malachbelus (divinitate solară, spirit al vegetaţiei şi fecundităţii) – după cum
atestă o placă fragmentară de marmură101 (este singura situaţie în care zeul
apare ca Malachbel – în rest apare ca Malagbel). Inscripţia datată în timpul
domniei comune a lui Septimius Severus, Caracalla şi Geta (211–212 p.Chr) a
fost pusă de un veteran ex optione din numerus-ul de palmyreni, al cărui nume,
din păcate, s-a păstrat fragmentar (Publius Aelius). Acelaşi personaj poate să fi
fost autor al unei alte inscripţii, dedicată aceleiaşi divinităţi102. S. Nemeti explică
popularitatea cultului lui Malachbel prin preferinţa soldaţilor pentru divinităţi
solare103.
Belus, zeu al universului şi stăpân al destinului apare în invocaţia lui
Aelius Zabdibol, armorum custos în numerus-ul de palmyreni pentru Belo Deo
Palmyreno104. Anii 159–160 p.Chr., momentul în care numerus-ul de palmyreni
este atestat prima dată, reprezintă momentul post quem pentru datarea acestei
inscripţii.
Sol (Sol Invictus) este adorat la Tibiscum sincretizat cu Ierhabol, divini-
tate oraculară, înfăţişat de obicei în veşmânt militar, cu cunună de raze pe cap:
zeul soare, membru al triadei divine Bel (divinitatea supremă) – Ierhabol (zeul
soare) – Aglibol (zeul lună)105. Inscripţia106, pusă pentru sănătatea celor doi
împăraţi aflaţi pe tron (probabil Caracalla şi Geta, deci anii 211–212 p.Chr.),

98
   Benea 1977, 163.
99
  Apud Nemeti 2005, 281.
100
   IDR III/1, 133, fig. 102.
101
   Sanie 1981, 186, pl. VIII/5; IDR III/1, 142.
102
   IDR III/1, 143.
103
   Nemeti 2005, 174.
104
   IDR III/1, 134.
105
   Sanie 1981, 190.
106
   IDR III/1, 137.
 Viaţa spirituală din Banatul roman în perioada secolelor II-III p.Chr | 229

a fost ridicată de Aurelius Laecanius Paulinus, veteran, fost custos armorum în

cohorta de vindelici, menţionat anterior ca dedicant al lui Iuppiter. Pe altarul
pentru Sol veteranul apare în calitate de decurion, calitate care nu este menţio-
nată şi pe altarul pentru Iuppiter, ceea ce înseamnă că inscripţia pentru Iuppiter
este anterioară şi, mai mult, că la acel moment Tibiscum-ul aparţinea terito-
riului Sarmizegetusei107.
Tot din sfera divinităţilor palmyrene face parte şi geniul numerus-ului de
palmyreni de la Tibiscum, invocat alături de zeii patriei pe o inscripţie ridicată
în castrul de la Tibiscum de către Publius Aelius Servius, veteran ex optione din
unitatea amintită, împreună cu familia sa108. Numele său sugerează primirea
cetăţeniei, probabil de tatăl sau bunicul său, din partea împăratului Hadrian.
Personajul rămâne fidel, chiar dacă este cetăţean roman, divinităţilor ţării sale
de origine, întrucât pune o lespede nu numai pentru geniul numerus-ului de
palmyreni şi pentru geniul cohortei I Vindelicorum, dar şi pentru Dii Patriis,
fără a preciza exact despre ce divinitate este vorba (zeii patriei, de sorginte pal-
myreană, mai apar la Tibiscum pe un altar din aşezarea civilă109). Conform tex-
tului, inscripţia a fost ridicată în cinstea a doi împăraţi, probabil Caracalla şi
Geta (211–212 p.Chr.). Autorii monografiei anticului Tibiscum se întrebau dacă
nu cumva menţionarea geniilor doar pentru unitatea de palmyreni şi pentru
cohorta de vindelici este un indiciu că numerus-ul de mauri nu mai staţiona în
castrul de la Tibiscum110. Această inscripţie rămâne o dovadă a ataşamentului
veteranilor faţă de mediul militar pe care nu îl părăsesc cu totul în momentul
lăsării la vatră şi, totodată, demonstrează fidelitatea provincialilor faţă de divi-
nităţile „naţionale”, neanulată de procesul de romanizare.
În afara Tibiscum-ului singura atestare a vreunei divinităţi palmyreniene
este la Mehadia, deşi o altă ipoteză o considera originară tot de la Tibiscum. Este
vorba despre un relief de calcar, dispărut astăzi, arcuit în partea superioară. Este
înfăţişată o divinitate cu un şirag de perle la gât, păr lung, cu cărare pe mijloc; pe
cap are coarnele Lunii; braţul drept este dezgolit; în mâna dreaptă ţine un obiect
107
   Benea 1979, 144.
108
   IDR III/1, 136; dedicantul este identic cu cel din inscripţia pentru Malagbel şi cu cel care a
ridicat şi o altă inscripţie de la Tibiscum, căreia nu i-am identificat divinitatea datorită faptului
că nu se mai păstrează decât partea finală, pusă pentru sănătatea celor trei împăraţi, confirmând
datarea de mai sus 211–212 Chr (IDR III/1, 149); C. Petolescu aprecia că IDR III/1, 142 şi IDR
III/1, 149 sunt de fapt parte din aceeaşi inscripţie; într-o interpretare mai recentă, I. Piso consi-
dera că inscripţia a fost dedicată pe lângă geniului numerus-ului şi geniului cohortei (informaţie
Doina Benea).
109
   IDR III/1, 135; formula Dii Patriis poate după caz să semnifice: zeii protectori ai oraşului,
zeii de acasă, părinteşti sau zeii ancestrali. Sorin Nemeti opinează că în Dacia această formulă
ascunde întodeauna zeii de acasă (Nemeti 2005, 119).
110
   Benea, Bona 1994, 113.
230 ‌| Atalia Onițiu

neidentificat; în stânga se află un taur. Piesa a beneficiat în timp de mai multe

intepretări. Ea a fost considerată pe rând relief mithriac (Coriolan Buracu), Men
sau divinitate fluvială (Al. Bărcăcilă), Diana Taurica (M. Bărbulescu). Ulterior,
M. Bărbulescu revine asupra piesei şi consideră că este vorba despre Aglibol,
negând posibilitatea să fie Diana datorită fizionomiei diferite şi a şiragului de
perle (Diana nu poartă colier). Aglibol este de obicei redat tânăr, cu părul buclat,
coarnele Lunii, uneori cu colier de perle, sabie, lance sau sceptru111.

După cum am putut observa divinităţile orientale se concentrează în

Banatul roman în câteva locaţii (Tibiscum, Pojejena, Mehadia), în strânsă legă-
tură cu unităţile militare din aceste centre, cu originea etnică a soldaţilor sau,
posibil, cu participarea acestora la campanii militare în Orient. După cum
arătam şi într-o lucrare anterioară112 divinităţile palmyreniene sunt prezente în
ipostaza de divinităţi „naţionale”, ceea ce explică şi prezenţa lor în număr mai
restrâns şi în special pe monumente ridicate de unităţile de palmyreni (în timp
ce adoratorii cultelor syriene provin din unităţi diferite, chiar legiuni, dedicanţii
având statute sociale eterogene).

Culte egiptene
Prezenţa cultelor egiptene în sud-vestul Daciei romane este confirmată de
descoperirea în apropierea castrului de la Tibiscum a unei statuete de lut repre-
zentând pe zeul Osiris, datată la sfârşitul secolului II – începutul secolului III
p.Chr. În lucrarea lui Fr. Griselini mai apar menţionate, tot la Tibiscum, trei
reprezentări ale zeilor Anubis, Ismet şi Isis, dispărute astăzi113.
O piesă interesantă provine de la Băile Herculane şi o reprezintă pe Isis
nudă, cu frunze în formă de semilună pe cap şi cu şerpi încolăciţi în jurul bra-
ţelor şi picioarelor. Pe postamentul statuetei de bronz era inscripţionat Isis
Patrona114.
Cultele egiptene nu s-au bucurat de o mare popularitate în sud-vestul
Daciei. La scara întregii provincii acestea sunt culte cu caracter oarecum elitist,
legate de politica religioasă imperială din secolul II p.Chr. Le întâlnim în invo-
caţiile ofiţerilor superiori din cele două legiuni, fără însă a se propaga în rândul
soldaţilor de rând115.
111
   Bărbulescu 2001, 371–372.
112
  Ştefănescu-Oniţiu 2009, 113.
113
  Apud Petrescu 2003, 301.
114
   IDR III/1, 69, fig. 56.
115
  Ştefănescu-Oniţiu 2009, 114.
 Viaţa spirituală din Banatul roman în perioada secolelor II-III p.Chr | 231

Culte celto-germanice
Prezenţa cultelor celto-germanice poate fi asociată fie cu originea etnică
a dedicanţilor, fie cu atributele divinităţilor. În aşezările romane din Banat era
adorată doar Epona (patroană a cailor de origine celtică, chiar numele său având
legătură cu caii116; posibilă adaptare celtică prost tradusă a lui Potnia Theron –
stăpâna animalelor117), prezentă în castrul de la Tibiscum pe două reliefuri frag-
mentare din marmură care redau probabil aceeaşi schemă iconografică: Epona
între doi cai pe care-i hrăneşte din poală118. S. Nemeti leagă cele două reliefuri
de cohors I Vindelicorum119, care ar fi putut intra în contact cu cultul Eponei în
timpul unor misiuni în teritoriile germane sau au adorat-o ca şi cult naţional.

Culte traco-moesice
Veche divinitate a triburilor traco-frigiene, zeu al naturii, vegetaţiei şi agri-
culturii, cunoscut sub diverse denumiri (Sabasius, Sabadios, Sabazios), cores-
punde lui Dionysos. După o altă variantă, zeul este de fapt un epitet traco-frigian
al lui Dionysos, corespunzând latinescului Liber120. Sabazius este considerat zeu
al oamenilor, vii sau morţi; este creatorul şi cel care asigură creşterea. Se con-
sideră că întruchipează soarele. Animalele sale sacre sunt şarpele (se spune că
zeul s-a transformat în şarpe pentru a cuceri pe Persefona121), taurul şi berbecul,
iar dintre plante pinul, conul de pin simbolizând probabil fecunditatea naturii,
care izvorăşte din puterea zeului. Şarpele este încarnarea zeului şi simbolul său
principal, fiind simbol al vieţii. Ciurul sacru, liknon-ul, întrebuinţat la serbările
sale, este simbol al purificării omului de murdăria ereditară122.
Această divinitate cunoaşte în Banat o atestare incertă pe un relief votiv
discutat de la Tibiscum, precum şi o mână votivă de la Jena. Relieful votiv, dis-
părut astăzi, înfăţişează într-un naiskos (aedicula cu două coloane) o divinitate
în picioare, cu barbă, având în mâna dreaptă un fulger, iar în stânga un sceptru;
zeul e nud, dar are o mantie pe spate şi umeri, atârnându-i pe lângă corp, până
mai jos de genunchi; în dreapta sa se află un vultur123. M. Macrea identifica
aici postura Iuppiter-Sabazius. Datată în sec. II-III p.Chr., această tăbliţă era,
probabil, purtată la gâtul preoţilor în timpul ceremonialului. Dan Isac lansează
ipoteza că este posibil să nu provină de la Tibiscum şi că tratarea orientalizantă
116
   Husar 1995, 89.
117
  Chevalier, Gheerbrandt et alii 1995, s.v. Epona.
118
   Isac, Stratan 1973, 120–122.
119
   Nemeti 2005, 164.
120
   Macrea 1978, 112.
121
   Grimmal 1969, s.v. Sabazios.
122
   Macrea 1978, 118.
123
   Macrea 1978, 121–123, fig. 9; Isac 1971, 112–115.
232 |‌ Atalia Onițiu

a frontonului nu este suficientă pentru a atribui reprezentarea lui Sabazius.

Tăbliţele redând divinităţi între coloane de ediculă sunt de provenienţă sud
dunăreană şi suferă influenţe orientale în mediul trac. Astfel de reprezentări
apar la Transdierna pe două embleme din foiţă de argint, având imagini cu
Cybele şi Sabazius, la Razgrad (NE Bulgariei) cu Hercule, Diana, Hera şi Zeus.
Dan Isac nu exclude posibilitatea ca tăbliţa să fie de provenienţă sud dunăreană,
în legătură cu contactele culturale dintre cele două provincii124 .
Mâna votivă de la Jena însă prezintă o bogată simbolistică legată de cultul
zeului Sabazius. Este vorba de mâna dreaptă, redând gestul de benedictio latina,
cu primele trei degete întinse şi celelalte două îndoite şi închise. Pe podul palmei
şi pe dosul ei sunt trecute simboluri ale divinităţii: vulturul cu aripile deschise,
cu zborul în jos, având capul întors spre dreapta; deasupra sa este reprezentat
din faţă un cap de berbec; în dreapta, o broască ţestoasă şi un şarpe; lângă acesta
apare un caduceu cu aripi terminat în partea superioară în doi şerpi încolăciţi
sub forma unui opt. M. Bărbulescu aprecia că este vorba despre un împrumut
de la Mercur, care devine prin aceasta acolit al zeului. Alături, apare un obiect
patrulater, identificat de M. Macrea cu liknonul, ciurul sacru, deasupra căruia
apare o altă broască; urmează un coş mare, cista, iar lângă ea o şopârlă; pe
degetul mare este reprezentat un con de pin125. Se cunosc mâini asemănătoare
în Asia Mică, Italia, la Roma.
Mâini votive se cunosc şi în religiile semitice, fără a prezenta însă gestul
binecuvântării, ceea ce a dus la concluzia că originea este mai degrabă frigiană,
apărând şi în misterele lui Dionysos. Destinaţia acestor mâini nu se cunoaşte cu
exactitate. Puteau fi folosite ca ofrande depuse în temple şi sanctuare; li s-a atri-
buit şi rol apotropaic dată fiind natura salvatoare a zeului, care avea putere de
mântuire, la această concluzie ducând şi realizarea mâinilor nu doar din bronz,
ci şi din teracotă (un astfel de exemplar se afla în muzeul din Budapesta). Astfel
de mâini sunt specifice primelor secole ale imperiului126. Prezenţa vulturului nu
a fost împrumutată de la Iuppiter, ci se pare a venit pe filiera siriană fiind atribut
al lui Sol şi Baal.
Cultul Cavalerului trac este atestat la Pojejena printr-un relief votiv care-l
înfăţişează tânăr, galopând spre dreapta, desculţ, cu o eşarfă lungă fluturând
la gât; trăsăturile feţei nu se observă; în mâna stângă ţine frâul, în timp ce în
dreapta vânatul ce atârnă peste şoldul calului, în timp ce doi câini sar asupra sa.
N. Gudea şi V. Stancovici o consideră, datorită calităţii sale artistice, o piesă de
import, posibil din Moesia Inferior127.
124
   Isac 1971, 112–115, fig. 1.
125
   Macrea 1978, 118, fig. 8; Bărbulescu 1984, 126.
126
   Macrea 1978, 113–120.
127
   Gudea, Stancovici 1971, 107–108.
 Viaţa spirituală din Banatul roman în perioada secolelor II-III p.Chr | 233

Din aceeaşi localitate provine şi un relief cu reprezentarea Cavalerilor

danubieni. În centrul registrului principal se regăsesc personajele consacrate ale
iconografiei: zeiţa, masa cu un singur picior în faţă pe care peştele era probabil
pictat, busturile Soarelui şi Lunii deasupra sa, de o parte şi de alta a ei cei doi
cavaleri, ridicând braţele pentru a lovi doi oameni căzuți la pământ sub burţile
cailor; în registrul inferior figurile se observă prea puţin: un cocoş, un crater
cu un cap de berbec deasupra, o femeie în rochie lungă în faţa unui bărbat, un
berbec fugind spre dreapta128.
Cele mai numeroase atestări ale cultului însă provin de la Tibiscum. Cavalerii
danubieni au intrat în atenţia cercetătorilor români încă din secolul XIX, când
au fost identificaţi cu Cabirii – Dioscurii. Cea mai importantă contribuţie în
studierea acestui cult, prezent în provinciile dunărene doar sub forma unor reli-
efuri de mici dimensiuni, a adus-o D. Tudor, care pe lângă marele merit de a fi
impus denumirea de Cavaleri danubieni a reuşit şi prima catalogare a pieselor.
Cea mai recentă contribuţie în clarificarea problemelor de tipologie-iconografie
şi cronologie pentru monumentele legate de acest cult a adus-o S. Nemeti129.
Reliefurile de la Tibiscum130, descoperite atât în castru cât şi în aşezarea
civilă, au 2 sau trei registre; Zeiţa este însoţită în câmpul central al scenei de
unul sau doi cavaleri călare, aceştia purtând tunică, mantie şi bonetă frigiană pe
cap, îndreptându-şi suliţele spre unul sau doi bărbaţi căzuţi la pământ. În regis-
trul superior, al simbolurilor uraniene, sunt reprezentate busturile Soarelui şi ale
Lunii şi o triadă antropomorfă sau un vas spre care se îndreaptă şerpi; în regis-
trul inferior, al simbolurilor terestre, este redată o o scenă de sacrificiu ale cărei
elemente sunt: unul sau mai multe personaje, în general masculine, coloana în
spirală de pe care se desprinde un şarpe, masa cu unul sau trei picioare pe care se
află un cap de berbec sau un peşte, un berbec sau alt patruped fugind, un crater.
Considerat de D. Tudor „Marea Zeiţă” a dacilor, personajul feminin din
scena centrală a fost asimilat în timp mai multor divinităţi, de la Diana, Venus,
Demeter, Cybele, Epona, Nemesis, fără a se putea ajunge la o opinie general
acceptată131.
M. Moga consideră coloneta în spirală o reprezentare a şarpelui, care pe
unele reliefuri se încolăcește pe colonetă; şarpele mai este asociat şi cu kra-
ter-ul. Şarpele, peştele, leul şi cocoşul simbolizează elementele componente ale
Universului. Masa cu capul de berbec şi coloneta în spirală sunt specifice relie-
furilor din Dacia132.
128
   CMRED, nr. 25.
129
   Nemeti 2005, 200–216.
130
   Moga 1972, 40–47; CMRED, nr. 22–24.
131
   Vezi Nemeti 2005, 203–204.
132
   Moga 1972, 49–50.
234 |‌ Atalia Onițiu

În opinia lui S. Nemeti, atât cultul Cavalerului trac, dar în special cel al
Cavalerilor danubieni, s-au bucurat de o largă popularitate în rândul militarilor,
care au contribuit şi la propagarea lor133.
Alături de menţiunile anterioare, alte reprezentări votive sunt amintite în
literatura de specialitate, dar unele dintre acestea au dispărut sau nu există sufi-
ciente informaţii pentru a fi luate în discuţie. Este vorba despre o serie de piese
de la Mehadia. Astfel, C. Buracu menţiona între piesele colecţiei N. o repre-
zentare a lui Mithras, un mâner de oglindă reprezentând pe Amor, precum şi
o statuie a unei zeiţe acefale. La acestea se adaugă o statuetă de bronz a Dianei
amintită de B. Milleker şi o mână votivă de bronz menţionată de L. Bôhm, toate
pierdute134. La acestea se adaugă menţionarea în aşezarea civilă a castrului de
la Mehadia a unui bust de bronz al zeului Mithras şi unui relief de calcar al lui
Mercur135, precum şi numeroase fragmente de la statui de bronz, din păcate
nedeterminate136.

Templele romane din Banat

Un aspect fundamental care contribuie la completarea tabloului vieţii reli-
gioase a comunităţilor din Banat în epoca romană îl constituie edificiile de cult.
Întrucât această problematică a fost expusă în detaliu în lucrarea de sinteză pri-
vind Banatul în antichitate137, vom trece doar pe scurt în revistă câteva date pe
care le considerăm relevante pentru demersul nostru.
În sud-vestul Daciei romane cunoaştem trei categorii de astfel de edificii, şi
anume: temple cercetate arheologic, temple atestate epigrafic şi presupuse.
1. Edificii de cult cercetate arheologic
Templul zeului Apollo de la Tibiscum – Iaz, punctul „Sat bătrân” este situat
la aproximativ 1,5 km vest de castru şi la sud-vest de aşezarea civilă, aproape
de drumul Tibiscum-Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Dimensiunile sale sunt de
25 × 19,5 m şi este orientat est-vest. Templul prezintă o curte flancată la nord
şi sud de câte o încăpere şi o cella rectangulară la vest; curtea are 17 × 10,6 m şi
era probabil deschisă şi fără acoperiş. Încăperile de la nord şi sud sunt aproape
egale, de 10,6  ×  2,5/2,3  m iar zidurile lor au fost realizate în tehnica opus
incertum; cella are dimensiunile 6,10 × 6,90 m. Începuturile acestui templu ar
fi în epoca lui Traian-Hadrian (conform unei monede de la Traian şi a cărămi-
zilor cu ştampila cohortei I Sagittariorum)138. Templul a fost refăcut de cohors
133
   Nemeti 2005, 216.
134
  Apud Macrea, Gudea, Moţu 1993, 46.
135
   Macrea, Gudea, Moţu 1993, 131.
136
   Macrea, Gudea, Moţu 1993, 108–109.
137
   Benea 2013, 299 și urm.; Benea 2016, 280 și urm.
138
   Rusu-Pescaru, Alicu 2000, 42–46, Pl. X-XI.
 Viaţa spirituală din Banatul roman în perioada secolelor II-III p.Chr | 235

I Vindelicorum, conform inscripţiei pusă de tribunul acestei unităţi, Septimius

Diomedes, datorită distrugerii sale de vechime. Doina Benea se îndoieşte că
acest templu a fost un fanum, aşa cum se menţionează în amintita inscripţie,
deoarece un fanum este o clădire mică de cult cu caracter privat139. Aceeaşi
autoare presupune că distanţa mare faţă de aşezarea vicană face ca acest templu
să fi putut fi ridicat pentru cea de-a doua aşezare de pe malul Timişului140.
Templul de la Praetorium (Mehadia) a fost ridicat aproape de poarta ves-
tică a castrului cândva la sfârşitul domniei lui Hadrian – domnia lui Antoninus
Pius. În secolul II p.Chr. acest templu a fost dedicat zeului Apollo, pentru ca
în secolul III p.Chr. să i se adauge o nouă cella şi să fie dedicat lui Iuppiter
Dolichenus141. Templul a fost considerat iniţial templul Triadei Capitoline, un
templu militar care a deservit întreaga aşezare142.
Edificiul a fost construit de cohors III Delmatarum la 40 m de zidul de incintă
al castrului. Într-o primă fază, pe locul templului a existat o amenajare de tip
baracă, distrusă de un incendiu. Templul prezintă o navă centrală şi două laterale
şi este posibil să fi avut acoperiş din lemn. Naosul are 16,25 × 4,50 m; în faţă, pe
latura estică, alipit naosului se afla un pronaos de 7,25 × 3 m; în partea posterioară
a clădirii, opus intrării, se afla o încăpere similară, de 2,50 × 3,70 m, fără acces din
exterior, în care probabil se depuneau ofrandele. Am avea de-a face cu un templu
cu naos central, trei nave, pronaos pe latura de est şi o cella pe latura de vest. Doina
Benea crede că această etapă datată la mijlocul secolului II prin monede de la
Antonius Pius, Marcus Aurelius şi L. Verus se încheie printr-un incendiu143.
În a doua etapă de construcţie a templului apare pe latura de vest, lângă
cella, adosată spre nord, o nouă încăpere din piatră de râu legată cu mortar, care
depăşeşte spre vest cu 15 cm zidul încăperii din faza anterioară şi care avea aco-
periş cu ţiglă şi olane. Aceasta se datează în epoca Severilor pe bază de monede,
fragmente de terra sigillata şi o fibulă cu arcul în formă de ancoră. Nu există
indicii când se încheie această fază. Apariţia acestei noi cella, descoperirea în
afara clădirii a unei mari cantităţi de oase de animale, posibil restul banche-
telor rituale, precum şi unele piese votive (şoldul unui taur şi un vultur de mari
dimensiuni (36,6 cm înălţime) cu aripile deschise, din păcate în stare fragmen-
tară (fără cap şi gheare)144, determină pe autoarea monografiei acestui edificiu
să prespună că acum apare în templu o nouă divinitate – Iuppiter Dolichenus145.
139
   Benea 2008, n. 317.
140
   Benea 2003a, 127.
141
   Benea 2008, 7.
142
   Benea, Lalescu, Regep-Vlascici 2006, 86.
143
   Benea 2008, 99–101.
144
   Benea 2008, 94–95, nr. 12, Fig. 23b, Pl. XI/2.
145
   Benea 2008, 105–106.
236 |‌ Atalia Onițiu

Spre sfârşitul stăpânirii romane templul nu a mai funcţionat; probabil a

fost abandonat, o dovadă în acest sens fiind acoperişul de ţigle care a alunecat
şi scheletul de lemn care a putrezit. Spaţiul a fost reorganizat şi se observă refa-
cerea prin spolierea monumentelor votive utilizate mai ales ca pavaj. Templul
a fost aşadar desacralizat în epoca romană târzie când a fost probabil folosit ca
edificiu de cult creştin până în secolul al V-lea.
Ca planimetrie, cel mai apropiat este templul lui Apollo de la Tibiscum.
Doina Benea consideră că templul a avut un impact pozitiv asupra dezvoltării
aşezării din punct de vedere economic, demografic şi social. Impact a avut şi
vecinătatea aşezării de la Băile Herculane. Acceptarea lui Iuppiter Dolichenus
alături de Apollo, divinitate a trupei de dalmaţi, ar fi un indiciu al noii poli-
tici religioase din timpul Severilor sau al participării trupei la o campanie în
Orient. Părăsirea templului după mijlocul secolului III ar avea ca explicaţie
declinul cultului lui Iuppiter Dolichenus, asemănător templului acestuia de la
Porolissum146.
2. Edificii de cult atestate epigrafic
Inscripţiile menţionează la Tibiscum două edificii de cult neidentificate
arheologic. Primul dintre acestea a fost ridicat de o vexilaţie de palmyreni
pentru zeul Liber Pater, în sănătatea împăratului Antoninus Pius, a fiului aces-
tuia Marcus Aurelius şi a celorlalţi membrii ai familiei imperiale147.
O a doua inscripţie din aceeaşi localitate menţionează un templu (din
păcate numele divinităţii lipseşte) construit sau refăcut pe cheltuiala sa de un
personaj al cărui nume nu se păstrează, şi care în plus pune şi o statuie din
argint. I. Piso şi Doina Benea presupun că personajul era un demnitar din vicus
sau din municipiu şi datează inscripţia în secolul III p.Chr148.
Un templu pentru zeiţa Nemesis este menţionat pe o inscripţie descoperită
la Pons Augusti (Marga), ridicată de Aelius Diogenes şi Silia Valeria în sănătatea
lor şi a copiilor lor. Templul a fost ridicat din temelii de către colegiul utricula-
rilor, pentru care Nemesis era zeiţa protectoare149.
3. Edificii de cult presupuse
Pe prima terasă a Timişului, în punctul „Câmpul lui Corneanu” se află
un edificiu păstrat parţial, considerat a fi fost un templu. Într-o curte pătrată
cu latura de 50 m, pe latura estică, se află o clădire de 19,95 × 14,7 m. Planul
interior al acesteia este tipic pentru templele cu trei cellae, ca de exemplu de
la Micia sau Ulpia Traiana; astfel, avem un pronaos cu trei nave (cele laterale
146
   Benea 2008, 111, 119–120.
147
   Piso, Benea 1999, 91; inscripţia este reconstituită din 15 fragmente; doar în cazul unui frag-
ment se cunoaşte locul exact al descoperirii, şi anume în exteriorul laturii estice a castrului.
148
   Piso, Benea 1999, 102.
149
   IDR III/1, 272, fig. 185.
 Viaţa spirituală din Banatul roman în perioada secolelor II-III p.Chr | 237

au 11,1  ×  2,65  m, iar cea centrală 11,1  ×  6,60 m) şi trei cellae (cele laterale
au 3,3  ×  3,75  m, cea centrală 4,05  ×  3,3 m); în spate se află un coridor de
3,6 × 12,15 m (posibil un loc de depunere a ofrandelor sau de aducere a jert-
felor); în partea de nord a curţii, la 7 m de zid, un aliniament de gropi de stâlpi
de lemn, ţigle şi olane (un posibil portic) (probabil în curte aveau loc cere-
monii religioase). Maria şi R. Petrovszky o considerau o mansio, în timp ce I.
Piso un templu pentru Triada Capitolină150, ipoteză apreciată ca plauzibilă și
de Doina Benea151.
Un alt posibil templu ar fi în clădirea III din vicus-ul de la Tibiscum; această
clădire are 16 × 16,5 m, este orientată est-vest şi a fost realizată în tehnica opus
incertum; la est se află un coridor lat de 1,60 m, pavat cu cărămidă (posibil un
portic datorită unui şir de blocuri pe care se afla o bază de coloane); la est se află
2 încăperi, în timp ce la vest alte trei; în partea de nord s-a descoperit o bază de
coloană, iar într-o încăpere o colonetă votivă cu inscripţie (numele divinităţii
nu s-a păstrat) şi capul unei statui de mari dimensiuni a lui Iuppiter. Clădirea
se datează la sfârşitul secolului II – începutul secolului III. Poate fi un templu
cu trei cellae doar dacă zidul median care desparte cele două încăperi de pe
latura de est ar aparţine altei faze de construcţie152. Amplasarea clădirii în zona
cea mai înaltă a aşezării ar putea fi un indiciu că aceasta servea drept templu153.
Doina Benea era de părere că este vorba despre templul Triadei Capitoline154.
Descoperirea în clădirea I a castrului mare a unor inscripții pentru divini-
tăți palmyreniene a determinat presupoziția că aici ar fi existat un loc de cult
pentru aceste divinități155.
Un alt edificiu de cult presupus pentru vicus-ul de la Tibiscum (un sace-
llum) ar fi fost dispus în apropierea zidului de incintă, în colţul de nord-vest,
la aproximativ 20,70 m de colţul castrului, unde a fost descoperit un relief cu
reprezentarea lui Iuppiter Tonans şi o inscripţie pentru Iuppiter Conservator156.
Alături de aceste presupuse edificii de cult de la Tibiscum, Doina Benea
presupunea existenţa la Dierna a unui templu precum şi a unui colegiu de preoţi
care deserveau cultul lui Aesculap şi Hygia157. Adriana Rusu-Pescaru şi D. Alicu
resping însă această ipoteză158. Cei doi autori presupun însă pe baza numărului

150
  Apud Rusu-Pescaru, Alicu 2000, 98–100, Pl. XXXIII.
151
   Benea 2016, 282.
152
   Rusu-Pescaru, Alicu 2000, 102–104, Pl. XXXV.
153
   Benea 2003a, 128.
154
   Benea 2016, 282.
155
   Benea 2016, 286–287.
156
   Moga, Benea 1978, 138–149.
157
   Benea 1975, 96.
158
   Rusu-Pescaru, Alicu 2000, 144.
238 ‌| Atalia Onițiu

mare de inscripţii şi monumente că la Băile Herculane a existat un edificiu de

cult pentru Hercules159.
Descoperirea a 14 reliefuri mithraice în turnul de nord-est al castrului de
la Pojejena, datate în intervalul 150–250 p.Chr160 a determinat pe D. Alicu161 să
susţină existenţa în acest loc a unui mithraeum. Mariana Crînguş, fără a con-
testa această ipoteză, lega monumentele mithriace de prezenţa în acest castru a
legiunii IIII Flavia Felix162.
După cum arătam într-o lucrare anterioară163, problema existenţei şi func-
ţionării unui mithraeum în interiorul unui castru se mai pune în Dacia, în cazul
castrului de la Porolissum. Modul în care este organizată religia militarilor,
faptul că Mithras nu a fost acceptat printre zeii armatei ar contrazice prezenţa
unui lăcaş de cult pentru Mithras în interiorul castrului. În exteriorul Daciei, în
castrul de la Aquincum, în casa tribunilor laticlavi, a existat la sfârşitul secolului
II, în timpul domniei lui Commodus, un locus pentru Mithras164 care ulterior va
fi refăcut în mai multe rânduri.
Un ultim edificiu de cult presupus, mai precis un mithraeum, ar fi funcţi-
onat în secolele II-III p.Chr., eventual şi mai târziu, în peştera Veterani165, unde
au fost găsite urme romane (ceramică, cărămizi ştampilate, două monede de
la Aurelian şi Teodosius I, precum şi un altar votiv pierdut astăzi şi care a fost
probabil dedicat lui Mithras)166. Principalele indicii în acest sens sunt: prezenţa
unor amenajări cu ziduri de piatră de râu şi cărămidă pentru a delimita şi pro-
teja galeria principală de acces prin două uşi; spaţiul interior cu o ascendenţă
către nord; existenţa unei deschizături pe latura de est care asigura iluminarea
naturală; un puţ săpat în stâncă şi un bazin pentru apă; temperatura favorabilă
(40 C iarna şi 20 vara)167.

Concluzii
Analiza întreprinsă asupra divinităţilor din Banatul roman, pe baza inscrip-
ţiilor şi a monumentelor votive, alături de cea a templelor, întemeiată pe eviden-
ţele epigrafice şi arheologice, au conturat un tablou cvasi-cuprinzător asupra

159
   Rusu-Pescaru, Alicu 2000, 148.
160
   Gudea, Bozu 1977, 117–130.
161
   Alicu 1999–2000, 219–220.
162
   Crînguş 2002–2003, 207.
163
  Ştefănescu-Oniţiu 2009, 131–132.
164
   AE 1990, 814–820.
165
   Această peşteră se află situată în Cazanele Mari ale Dunării, la o altitudine de 73 m, la o
distanţă de 500 m de peştera Gura Ponicovei (Benea 2002–2003, 9).
166
   Benea 2002–2003, 11.
167
   Benea 2002–2003, 11–12.
 Viaţa spirituală din Banatul roman în perioada secolelor II-III p.Chr | 239

vieţii religioase din acest teritoriu. După cum am menţionat şi anterior, se con-
stată o concentrare a manifestărilor cultice în jurul câtorva localităţi, şi anume
Dierna, Tibiscum, Pojejena, Mehadia, Băile Herculane, în celelalte aşezări cu
urme de locuire romană din Banat regăsind doar elemente sporadice, singulare.
O explicaţie pentru această stare de fapt am oferit deja. Alături de importanţa
economică, socială şi, de ce nu, strategică a acestor aşezări, iată că ele au şi un
mare impact pe plan religios. Staţiunea de la Ad Mediam cu apele sale termale
binefăcătoare, prin marele aflux de indivizi de cele mai diferite condiţii reuşeşte
ca pe plan religios să uniformizeze diferenţele de statut social; în faţa suferinţei,
invocarea divinităţii aduce tuturor, deopotrivă, alinare.
Alături însă de această concentrare, considerăm că în sud-vestul Daciei
romane putem vorbi şi de o anume organizare, întrucât în localităţile amintite
divinităţile cele mai venerate (cel puţin sub raport statistic) beneficiau şi de edi-
ficii de cult, cercetate arheologic, atestate epigrafic sau presupuse prin numărul
mare de monumente (şi ne referim aici la Iuppiter cu un posibil edificiu de cult
la Tibiscum, la Mithras cu prespusul mithraeum de la Pojejena, la Hercules care
cu siguranţă a avut un edificiu de cult la Băile Herculane, respectiv la Apollo cu
temple la Tibiscum şi Mehadia).
Nu în ultimul rând, în zona în discuţie un rol fundamental, dacă nu
primordial în venerarea uneia sau alteia dintre divinităţi, revine militarilor.
Cele mai numeroase inscripţii au ca dedicanţi militari de diverse grade, iar
un număr semnificativ de reprezentări votive s-au descoperit în interiorul
sau în apropierea castrelor. Unele divinităţi au un caracter militar pregnant
(Minerva, Marte, Epona) sau s-au propagat prin intermediul militarilor (cul-
tele siriene şi palmyreniene, cultul Cavalerilor danubieni). Nu trebuie să
ignorăm rolul militarilor în ridicarea edificiilor de cult şi, cu siguranţa, frec-
ventarea acestora.
Cu toate limitările de ordin arheologic sau statistic, manifestările de cult
cunoscute până acum pentru teritoriul Banatului roman ne dezvăluie o viaţă
religioasă caracterizată prin diversitate şi dinamism. Prezenţa unor notabili din
capitala provinciei sau din alte oraşe, nu doar la Băile Herculane, dincolo de
valenţele administrative, sugerează faptul că şi din punct de vedere religios acest
teritoriu s-a integrat în spaţiul romanităţii provinciale.

BIBLIOGRAFIE

Alicu 1999–2000,
D. Alicu, Templul lui Mithras de la Pojejena (jud. Caraş-Severin), în Sargetia, XXVIII-
XXIX/1, 1999–2000, 219–220.
240 |‌ Atalia Onițiu

Ardeţ 1997,
L. C. Ardeţ, O protomă dionisiacă descoperită la Tibiscum, în AnB (S.N.), V, 1997, 79–81.

Ardeţ 2004,
L. C. Ardeţ, Figurative bronze pieces discovered at Tibiscum, Gaganae and Berzobis, în
The Antique Bronzes: typology, chronology, authenticity. The Acta of the 16th International
Congress of Antique Bronzes, Bucharest, May 26th–31st 2003, 2004, 29–36.

Ardevan 1994,
R. Ardevan, CIL III 1570 – o revizuire, în ActaMN, 31, 1, 1994, 269–272.

Balaci 2001,
A. Balaci, Mic dicţionar mitologic greco-roman, Bucureşti, 2001.

Bărbulescu 1977,
M. Bărbulescu, Cultul lui Hercules în Dacia Romană (I), în ActaMN, XIV, 1977, 173–
195.

Bărbulescu 1984,
M. Bărbulescu, Interferenţe spirituale în Dacia romană, Cluj-Napoca, 1984.

Bărbulescu 2001,
M. Bărbulescu, Interpretări arheologice, în In honorem I. Glodariu, Deva, 2001, 371–
382.

Benea 1975,
D. Benea, Observaţii cu privire la topografia Diernei în epoca romană, în Banatica, 3,
1975, 91–98.

Benea 1977,
D. Benea, Tipare şi medalioane de ceramică din colecţia Muzeului Banatului, în
Banatica, 4, 1977, 161–167.

Benea 1979,
D. Benea, Cu privire la transferarea legiunii a IIII-a Flavia Felix din Dacia în Moesia
Superior, în StComC, 1979, 219–228.

Benea 1997,
D. Benea, Hecate Triformis de la Mehadia, în Şcoala Mehedinţiului, 11, 1997, 4–5.

Benea 1998,
D. Benea, Reliefuri sculpturale votive tibiscense (I), în AnB (S.N.), VI, 1998, 233–239.

Benea 1999,
D. Benea, Dacia sud-vestică în secolele III-IV, partea a II-a, Timişoara, 1999.
 Viaţa spirituală din Banatul roman în perioada secolelor II-III p.Chr | 241

Benea 2002–2003,
D. Benea, A possible mithraism spelaeum at the Veterani Cave, în SIB, XXVI-XXVII,
2002–2003, 9–16.

Benea 2003,
D. Benea, Bronzecasting workshops in Dacia and Dobroudja, în Antique Bronzes in
Romania, Exhibition Catalogue, Bucharest, 2003, 71–80.

Benea 2003a = Benea 1999–2000,

D. Benea, Organizarea internă a aşezărilor vicane ale castrelor auxiliare (II). Edificiile
de cult, Istoria aşezărilor de tip vici militares din Dacia Romană, Timişoara, 2003, 125–146
= D. Benea, Organizarea internă a aşezărilor vicane ale castrelor auxiliare (II). Edificiile de
cult, în Sargetia, XXVIII-XXIX/1, 1999–2000, 191–203.

Benea 2008,
D. Benea, Edificiul de cult roman de la Praetorium (Mehadia), Timişoara, 2008.

Benea 2013,
D. Benea, Istoria Banatului în antichitate, Timișoara, 2013.

Benea 2016,
D. Benea, Istoria Banatului. Antichitatea, București, 2016.

Benea 2018,
D. Benea, Castrul roman de la Tibiscum, Timișoara, 2018.

Benea, Bona 1994,

D. Benea, P. Bona, Tibiscum, Bucureşti, 1994.

Benea, Lalescu, Regep-Vlascici 2006,

D. Benea, I. Lalescu, S. Regep-Vlascici, Vicus-ul militar de la Praetorium (Mehadia) în
sec. II-III, în In honorem Gh. Popilian, Craiova, 2006, 81–96.

Bodor 1989,
A. Bodor, Die griechisch romische Kulte in der Provinz Dacia und das Nachwircken der
einheimischen Traditionen, în ANRW, 2/18, 2, 1989.

Bona, Petrovszky, Petrovszky 1983,

P. Bona, R. Petrovszky, M. Petrovszky, Tibiscum – cercetări arheologice (III), 1976–
1979, în ActaMN, 20, 1983, 405–432.

Bona, Pop 1979,

P. Bona, C. Pop, Noi piese sculpturale de la Tibiscum, în StComC, III, 1979, 273–276.
242 |‌ Atalia Onițiu

Chevalier, Gheerbrandt et alii 1995,

J. Chevalier, A. Gheerbrandt et alii, Dicţionar de simboluri, Bucureşti, 1995.

Cociş, Rogozea, Chiţu 1988,

S. Cociş, P. Rogozea, Ş. Chiţu, Note privind câteva tipare şi vase de medalioane în relief
din Dacia Romană, în Apulum, XXV, 1988, 247–250.

Crînguş 2002–2003,
M. Crînguş, Le culte de Mithras à Pojejena, în SIB, XXVI-XXVII, 2002–2003, 205–209.

Daicoviciu 1960,
H. Daicoviciu, Diana de la Sarmisegetusa (Ulpia Traiana), în Omagiu lui Constantin
Daicoviciu, Bucureşti, 1960, 131–139.

Daicoviciu 1969,
C. Daicoviciu, Oraşe, târguri şi sate în Dacia Romană, în ActaMN, VI, 1969, 537–544.

Florescu, Miclea 1979,

R. Florescu, I. Miclea, Tezaure transilvane la Kunstistorisches Museum din Viena,
Bucureşti, 1979.

Grimmal 1969,
P. Grimmal, Dictionnaire de la Mythologie Grecque et Romaine, Paris, 1969.

Gudea, Bozu 1977,

N. Gudea, O. Bozu, A existat un sanctuar mithraic la Pojejena?, în Banatica, 4, 1977,
117–130.

Gudea, Stancovici 1971,

N. Gudea, V. Stancovici, Un relief cu cavalerul trac de la Pojejena, în Banatica, 1, 1971,
107–109.

Hügel 1999,
P. Hügel, Inscripţiile şi sfârşitul stăpânirii romane în Dacia, în Napoca 1880 de ani de la
începutul vieţii urbane, Cluj-Napoca, 1999, 105–119.

Husar 1995,
A. Husar, The Celtic Gods in Roman Dacia, în ActaMN, 32, 1995, 85–94.

Irby-Massie 1999,
G. L. Irby-Massie, Military religion in Roman Britain, Leiden, 1999.

Isac 1971,
D. Isac, Monumente votive romane din Banat, în Banatica, 1, 1971, 111–120.
 Viaţa spirituală din Banatul roman în perioada secolelor II-III p.Chr | 243

Isac, Stratan 1973,

D. Isac, I. Stratan, Monumente de artă provincială romană în Muzeul din Lugoj, în
Banatica, 2, 1973, 117–130.

Macrea 1978,
M. Macrea, Cultul lui Sabasius la Apulum şi Dacia, De la Burebista la Dacia postromană.
Repere pentru o permanenţă istorică, Cluj-Napoca, 1978, 106–125.

Macrea, Gudea, Moţu 1993,

M. Macrea, N. Gudea, I. Moţu, Praetorium. Castrul şi aşezarea romană de la Mehadia,
Bucureşti, 1993.

Moga 1972,
M. Moga, Noi tăbliţe votive de la Tibiscum închinate Cavalerilor danubieni, în Tibiscus,
II, 1972, 39–51.

Moga 1983,
V. Moga, Sur la religion greco-romaine, telle qu’elle se reflete dans la sculpture d’Apulum,
în ActaMN, XX, 1983, 383–391.

Nemeti 2005,
S. Nemeti, Sincretismul religios în Dacia romană, Cluj-Napoca, 2005.

Petrescu 2003,
S. M. Petrescu, O statuetă a zeului Osiris la Tibiscum, în Banatica, 16/I, 2003, 301–304.

Piso 1995,
I. Piso, Eine votivinschrift aus Caransebeş, în EphNap, V, 1995, 83–86.

Piso, Benea 1999,

I. Piso, D. Benea, Epigraphica Tibiscensia, în ActaMN, 36/I, SEPARATUM, 1999, 91–
109.

Pop 1972,
C. Pop, Reprezentări din Dacia dedicate lui Liber Pater şi acoliţilor săi, în Apulum, X,
1972, 173–183.

Popa, Berciu 1978,

Al. Popa, I. Berciu, Le culte de Jupiter Dolichenus dans la Dacie romaine, Leiden, 1978.

Russu 1969.
I. I. Russu, Elementele syriene în Dacia carpatică şi rolul lor în „colonizarea” şi
romanizarea provinciei, în ActaMN, VI, 1969, 167–185.
244 |‌ Atalia Onițiu

Rusu-Pescaru, Alicu 2000,

A. Rusu-Pescaru, D. Alicu, Templele romane Dacia (I), Deva, 2000.

Sanie 1981,
S. Sanie, Cultele orientale în Dacia romană, Bucureşti, 1981.

Sanie 1982
S. Sanie, în Enciclopedia civilizaţiei romane, Bucureşti, 1982.

Ştefănescu-Oniţiu 2009,
A. Ştefănescu-Oniţiu, Religia militarilor din Dacia romană, Timişoara, 2009.

Timoc 2002–2003,
C. Timoc, Uber die heutigen archäologischen spuren von Herkulesbad (Kreis Caraş-
Severin), în SIB, XXVI-XXVII, 2002–2003, 199–203.

Timoc 2004,
C. Timoc, Vergessene Bronzegegenstände von Dierna – Orşova, în The Antique Bronzes:
Typology, Chronology, Authenticity, Bucharest, 2004, 447–450.

Timoc 2006,
C. Timoc, Neue Inschriften aus dem Römischen Kastell von Tibiscum, în AnB (S.N.),
XIV, 1, 2006, 277–281.

Turcan 1998,
R. Turcan, Cultele orientale în lumea romană, Bucureşti, 1998.

Ţeposu-Marinescu 2003,
L.Ţeposu-Marinescu, Statuete antropomorfe de bronz din Dacia, Cimec, 2003.

Ţeposu-Marinescu, Pop 2000,

L. Ţeposu-Marinescu, C. Pop, Statuete de bronz din Dacia romană, Bucureşti, 2000.

SPIRITUAL LIFE IN THE ROMAN BANAT,

IN THE 2ND–3RD CENTURIES A.D.
Abstract

The present approach is a synthesis of data, published in the field literature, concern-
ing the spiritual life in Roman Dacia south-western area, namely the territory of the Banat.
The study contains two sections: religions, presented according to the classic way relating
to the origin (Greco-Roman, Oriental, Egyptian, Celto-Germanic, Thraco-Moesic), and
ecclesiastic buildings (archeologically investigated, epigraphic certified or only presumed);
it aims to outline and also to upgrade the image of the spiritual life in the south-western
 Viaţa spirituală din Banatul roman în perioada secolelor II-III p.Chr | 245

area of Dacia, on the basis of the latest discoveries and published works. We might find out
the existence of a religious diversity and heterogeneity due to or correlated either with the
religious policy of the imperial house, or the believers’ ethnic origin and social position. The
large settlements and military centers played an important role in the spiritual life there; as
from the social categories, the soldiers had a significant impact. The epigraphic monuments
containing names of dignitaries from the capital of the province, or of officials coming from
other towns prove the Banat integration in Roman Dacia, included the spiritual life.