„Blazoanele” sfinţilor.

Câteva atribute iconografice animaliere pe polipticul

din Sighişoara (circa 1520)

Ciprian Firea

În peregrinările lor pământene, sfinţii au preferat adesea compania animalelor

celei a oamenilor, şi, de altfel, una din căile regale ale sfinţeniei era tocmai îndepărtarea
de cei din urmă, plecarea în pustie. Numeroase vieţi de sfinţi evocă asocierea între cei
retraşi în solitudine şi animale: Ieronim şi leul, Ilie şi corbul, Anton şi porcul, Rochus şi
câinele, Hubert şi cerbul etc. În cazuri singulare, animalul însuşi ajungea să fie considerat
sfânt, bucurându-se de o veneraţie socotită la marginea ereziei de către autoritatea
ecleziastică, precum cea îndreptată spre „le saint lévrier”1. Imaginile medievale au operat
distilări, sinteze ale naraţiunilor de vita, reţinând adeseori ca unic detaliu semnificativ
tocmai această asociere între om şi animal. În anumite reprezentări iconice sfinţii se
recunosc doar prin atributul animalier caracteristic, oglindind perpetuarea însoţirii lor şi
dincolo de hotarele vieţii pământeşti. Astfel, asemenea însemnelor heraldice, animalele
serveau la identificarea, la recunoaşterea unuia sau altuia dintre personajele locuind în
sfera celestă.
Contribuţia de faţă se referă la astfel de reprezentări animaliere, care nu fac parte
dintr-un simplu decor, dar nici nu îmbogăţesc simbolic vreo scenă, ci au rostul de a
preciza identitatea figurilor din prim plan, aparţinând îndeobşte cinului sfinţilor. Suportul
discuţiei îl constituie unul dintre polipticele medievale transilvănene, anume retablul
Sfântului Martin din Sighişoara. Vom încerca să arătăm cum analiza reperelor oferite de
atributele iconografice animaliere schimbă perspectiva curentă asupra acestui obiect de
artă religioasă.
În principal, analiza are în vedere iconografia polipticului, lăsând la o parte alte
discuţii privitoare la stil, artist sau atribuţie, analogii etc. Iconografia, aşa cum vom
încerca să arătăm, conţine însă trimiteri spre contextul liturgic pentru care o astfel de
piesă a fost creată. Retablul, ca şi clasă, sau polipticul transilvănean ca gen specific, se
pretează unor tentative de reintegrare liturgică fiindcă înmagazinează o sumă de referinţe,
1
Jean-Claude Schmitt, Le saint lévrier. Guinefort, guérisseur d’enfants depuis le XIIIe siècle, Flammarion,
2004.

1
unele foarte transparente, altele mai subtile, la acel context originar. Intim legat de altarul
deasupra căruia era amplasat, retablul comunica prin reprezentările sale dedicaţia
altarului respectiv sau cultul principal care se desfăşura la acel nucleu liturgic, moaştele
sau relicvele incluse, sărbătorile cărora li se acorda o atenţie specială, perpetua memoria
fondatorului figurat în portret, oglindea efectiv ritualul care avea loc în dreptul altarului.
Să trecem în revistă câteva exemple locale: un poliptic având în centru figurile
sfinţilor Ioan Botezătorul şi Ioan Evanghelistul, ca şi cel din Roadăş, era cu siguranţă
aşezat peste un altar purtând o astfel de dedicaţie, iar cele mai mari festivităţi ale altarului
se întâmplau în zilele Botezului Domnului, la 24 iunie, 29 august, 27 decembrie. Un
poliptic precum cel din Sibiu, având în centru un Vir Dolorum, servea ca fundal vizual
pentru un altar Corpus Christi, făcând totodată numeroase trimiteri către misterul
Euharistic. Prezenţa unui sfânt pe voleţii unui poliptic (deci într-o poziţie mai puţin
centrală decât cea conferită de scrin sau panoul principal) putea să reflecte o dedicaţie
secundară, sau, aşa cum ştim din diferite surse, existenţa moaştelor aceluia în masa
altarului sau pur şi simplu o alegere făcută de patron prin care, din armata protectorilor
celeşti se dorea figurarea unuia anume. Fiecare reprezentare, iconică sau narativă,
prezentă pe retabluri era susceptibilă să fie folosită ca referinţă vizuală în curgerea
timpului liturgic, a calendarului, iar faptul că aripile polipticului se închideau şi se
deschideau crea premisa unor manipulări rituale. Ritualul însuşi putea fi oglindit la modul
simbolic, aşa cum se poate vedea într-o scenă de la Fişer. Prezenţa imaginilor de
donatori, ca la Şaeş, indica rolul memorial al altarului şi faptul că acolo se împlineau
slujbe de pomenire, iar uneori când portretul lipsea acesta putea fi înlocuit simbolic cu
blazonul patronal, precum la Leliceni.
Această sumară trecere în revistă a dorit pe de o parte să sublinieze faptul că între
imaginile purtate de un poliptic şi ritualul de la altarul pe care se afla amplasat exista o
sumă de corespondenţe căutate, neîntâmplătoare. Iar dacă ritualul, în esenţă performativ,
a dispărut sau s-a transformat radical, imaginile pot să mai mărturisească ceva despre
conţinutul lui originar. În mod similar, indiciile documentare referitoare la liturghia unui
altar pot oferi explicaţii pentru alegerile iconografice prezente pe un poliptic, în acele
fericite cazuri în care acesta s-a păstrat. Pe de altă parte, succinta introducere a căutat să

2
pună în evidenţă importanţa metodei iconografice pentru un astfel de demers care
reuneşte arta şi liturghia medievală.

Polipticul din Sighişoara2, databil pe baze stilistice în jurul anilor 1520, este
singurul păstrat în cetatea în care a funcţionat un centru de producţie de retabluri 3 şi, fapt
mai important pentru discuţia de faţă, este unicul din întreg repertoriul transilvănean
despre care se crede că provine dintr-un alt mediu decât cel parohial, anume din biserica
conventului dominican al localităţii. Piesa, din punct de vedere al tipologiei formale, este
un poliptic cu panou central, incomplet păstrată: îi lipsesc predela, coronamentul 4 şi cele
două panourile fixe. Până la noi au ajuns panoul central şi voleţii, care însă conţin, trebuie
subliniat, partea cea mai importantă a iconografiei. Dimensiuni sale actuale sunt relativ
modeste (panou central: 183 x 122 cm; volet: 183 x 60 cm 5), dar trebuie avute în vedere
şi pierderea unora dintre componentele originare6. Actualmente, piesa este expusă în
biserica „din Deal” a oraşului, putând fi admirată de vizitatori.
Apartenenţa polipticului sighişorean la ordinul predicatorilor este indicată,
conform literaturii citate, atât de provenienţa sa, cât şi de o importantă componentă
specific dominicană prezentă în iconografia acestuia. Să chestionăm, în cele ce urmează,
această iconografie.

2
Bibliografia esenţială cuprinde următoarele titluri: Fr. Müller, Archäologische Skizzen aus Schässburg în
Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, II, p. 424; L. Reissenberger, Kurzer Bericht über
kirchliche Altertümer gemachten Mitteilungen, Hermannstadt, 1871, p. 7; Fr. Teutsch, Die Bilder und
Altäre in den evang. sächsischen Kirchen, în Korrespondenzblatt des Vereines für siebenbürgische
Landeskunde, XIX, 1896, p. 44-45.V. Roth, Siebenbürgische Altäre, Strassburg, 1916, p. 90-92; Balogh J.,
Az erdély Renaissance, Cluj, 1943, p. 310; Radocsay D., A középkori Magyarország táblaképei, Budapest,
1955, p. 181-182; 421-422; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în ţările romîne, Bucureşti, 1959, p. 795-
796; G. Richter, O. Richter, Siebenbürgische Flügelaltäre, Wort und Welt Verlag, Thaur bei Innsbruck,
1992, p. 165-169; A. Kertesz, Pictura germanilor din sudul Transilvaniei până la 1800, Teză de doctorat
(mss.), Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj Napoca, 1998, p. 104-106; C. Firea, Altar sau retablu? O
reconsiderare a problematicii polipticelor medievale din Transilvania (I), în Ars Transsilvaniae, XIV-XV,
2004-2005, p. 121-141; E. Sarkadi Nagy, Szent Mártonnak szentelt szárnyasoltár Segesvárról, în “...és
megosztotta köpenyét…” Szent Márton kultuszának közép-európai emlékei (ed. Zsámbéky Monika),
Szombathelyi Képtár, 2008, fişa de catalog III.81, p. 94-96.
3
Între cca. 1510-1530 acest atelier ar fi produs o serie de piese păstrată până azi. A fost condus de pictorul
Johannes Stoss – fiul celebrului artist nuremberghez Veit Stoss – iar, după moartea sa, de un anume
Christian. V. F. Müller, Holzschnitzer Stoss aus Nürnberg, în KVSL, I, 1878, p. 79-80; V. Roth,
Siebenbürgische Altäre, Strassburg, 1916, p. 80 sqq.
4
Acesta, de formă semicirculară, a fost amintit de Reissenberger (1871), dar nu mai exista în vremea lui
Roth (1916).
5
După măsurători proprii. Mulţumesc pe această cale Consistoriului Evanghelic C.A. din Sighişoara pentru
permisiunea de a studia şi a fotografia piesa.
6
În stadiul iniţial ar fi avut ca dimensiuni generale cca. 300 cm înălţime şi cca. 250 cm lăţime.

3
 Pe panoul central (Fig. 1) sunt reprezentaţi cinci sfinţi, între care Sf. Martin
joacă rolul principal: se află în prim plan şi în dreapta heraldică a imaginii. Înveşmântat
în costum episcopal de ceremonie (cu pluviale roşie), purtând insignia (mitră, baculum,
inel), sfântul ţine în mâna dreaptă mantia oferită cerşetorului din Amiens, figurat la
picioarele sale ca atribut iconografic. De altfel, la acest statut privilegiat al lui Martin
concură şi cele patru imagini de pe voleţi, care narează episoade din vita acestuia. Cele
patru episoade alese fac parte dintre minunile sale, în speţă e vorba de învieri şi vindecări
miraculoase. Merită observat că scenele nu par a urma o unică şi celebră sursă, fie
Legenda Aurea sau Vita Sancti Martini de Sulpicius Severus7, ci a face o compilaţie după
amândouă. Episoadele prezente sunt: Vindecarea unui lepros; Învierea unui spânzurat (a
sclavului lui Lupicinus); Vindecarea fetei lui Arborius şi Învierea unui băiat.
Prezenţa recurentă a Sf. Martin pe partea festivă a polipticului din Sighişoara, o
dată în postură iconică pe panoul central, şi de patru ori în episoade narative ale vieţii a
dat piesei în discuţie numele de „altar al Sfântului Martin”. Evident, este vorba de faptul
că retablul a fost cândva instalat deasupra unui altar care îl avea pe sfânt ca principal
patron. Acesta nu a fost însă singurul titular. Alături de Martin, pe panoul central se mai
află alţi patru sfinţi. O poziţie preeminentă, în prim plan, pandant cu sfântul episcop, se
află cel identificat ca Sfântul Dominic, întemeietorul ordinului predicatorilor 8. Însemnele
sale iconografice ar fi cartea, câinele dominican şi o mitră depusă pe sol. În planul secund
sunt figuraţi trei episcopi, din care singurul identificabil, datorită atributului iconografic,
este Sf. Erasmus.
Pe fiecare din cele patru câmpuri pictate de pe dosul voleţilor (Fig. 2) apare câte
un sfânt, redat iconic, în picioare. Unul este de rang princiar, altul este un sfânt episcop,
iar ceilalţi doi, după veşmânt, fac parte dintre călugări. În afara Sf. Rege Ştefan, care se
recunoaşte datorită atributelor (coroană, sceptru şi orb) şi a convenţiilor de reprezentare,
ceilalţi au identitate discutabilă: „Nicolae din Bari, Blasius şi un al patrulea sfânt nesigur”
(Roth); „sf. Nicolae şi sf. Vasile (Vătăşianu) etc. Ideea de fond rămânea că, în afara lui

7
Izvoarele amintite au fost consultate în ediţii digitale, disponibile pe internet: Legenda Aurea – traducerea
engleză http://www.catholic-forum.com/saints/golden305.htm; Vita Sancti Martini în latină la
http://thelatinlibrary.com/sulpiciusseverusmartin.html şi traducerea în engleză (Life of St. Martin după A
Select Library of Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church, vol. 11, New York, 1894) la
http://www.users.csbsju.edu/~eknuth/npnf2-11/sulpitiu/lifemart.html.
8
Roth, p. 91; Radocsay, p. 181, 421; Vătăşianu, p. 795; Richter, p. 165; Kertesz, p. 104.

4
Ştefan, restul face parte din rândul ordinului predicatorilor, datorită veşmântului
dominican9.
Concluzia studiilor privitoare la polipticul din Sighişoara, indusă din provenienţa
acesteia, din prezenţa în prim-planul panoului central, alături de Sf. Martin, a Sf.
Dominic, şi din reprezentarea altor membrii (neidentificaţi sigur) ai ordinului, este aceea
că avem de a face cu un retablu dominican. Totuşi, o examinare mai atentă a piesei, mai
ales în dimensiunea sa iconografică, infirmă această părere comună.
O primă eroare priveşte tocmai identificarea sfântului fondator al ordinului.
Originea greşelii a constat în lectura superficială a atributelor iconografice (veşmântul şi
„câinele” dominican), însă, o dată afirmată, prezenţa Sf. Dominic a părut cât se poate de
firească pe un poliptic provenit dintr-un convent al predicatorilor. Acest fapt a condus la
perpetuarea unei citiri eronate. Mai întâi trebuie observat faptul că veşmântul sfântului de
pe panoul central nu este cel specific fraţilor: tunică albă şi cappa neagră. Avem de a face
cu un personaj din alt ordin călugăresc, îmbrăcat într-un habitus de culoare brună. Dacă
aspectul şi culoarea costumului puteau să fie mascate de straturi de depuneri sau repictări,
animalul-atribut iconografic ar fi trebuit să ridice mai multe semne de întrebare.
Câinele este, într-adevăr, un animal-simbol pentru ordinul fraţilor predicatori.
Printr-un joc de cuvinte, a ajuns chiar să-i denumească pe fraţi: domini canes („câinii lui
dumnezeu”) = dominicanes (dominicanii). S-au păstrat reprezentări medievale în care
aceştia apar însoţiţi de câini, iar celebra pictură murală a lui Andrea di Bonaiuto (Andrea
da Firenze) din Capela Spaniolilor de la Santa Maria Novella (1365-68) nu este decât
unul, e drept deosebit de sugestiv, dintre exemple (Fig. 3). Într-o extrem de sofisticată
alcătuire alegorică a virtuţilor dominicane, se narează prin imagini cum câinii
(dominicanii) apără turma de oi (creştinii) de atacurile lupilor (ereticii) 10. Sf. Dominic, la
rândul său, a fost reprezentat în anumite situaţii însoţit de un câine. Acesta face trimitere
atât la ordin, cât şi la un detaliu din vita sfântului: mama sa a visat înainte de naştere că
purta în pântece un câine cu o făclie în bot, care va incendia lumea (Legenda Aurea11).
Atributul iconografic obişnuit al lui Dominic nu este însă câinele, ci floarea de crin
(trimiţând spre puritate) sau steaua (sugerând inspiraţia divină) aşa cum apare în picturile
9
Fr. Teutsch, op. cit., p. 45.
10
J. Polzer, Andrea di Bonaiuto’s Via Veritatis and Dominican Thought in Late Medieval Italy, în The Art
Bulletin, 77, 1995, p. 262/289.
11
http://www.catholic-forum.com/saints/golden247.htm.

5
murale din chiliile de la San Marco, Florenţa, (Fig. 4) sau chiar în exemple locale
(polipticul Cioboteni 1) (Fig. 5). Chiar atunci când este reprezentat, câinele dominican
prelungeşte echivalenţele simbolice şi în plan cromatic, având culoarea blănii în alb şi
negru, asemenea costumului fraţilor. La Sighişoara apare un animal monocrom, brun-
închis. Examinarea membrelor superioare ale acestuia ne pune în faţa unei alte evidenţe:
nu avem de a face cu un animal din familia canidelor, ci a unuia copitat din familia
cervidelor (Fig. 6). Animalul sfântului din prim-planul panoului central este o căprioară.
Căprioara este atributul iconografic al Sf. Egidius în a cărui vita se relatează că,
retras în pustnicie, a fost hrănit în mod miraculos de o astfel de vietate (Legenda Aurea)12.
Sfânt călugăr aparţinând ordinului vechi al benedictinilor, Egidius a beneficiat de un cult
destul de răspândit în Ungaria medievală. Amploarea cultului său s-ar putea baza, între
altele, pe pretenţia mănăstirii din Somogyvár că deţinea relicvele acestuia. Un ghid
destinat pelerinilor la Santiago de Compostela, redactat în jurul anilor 1135-1140,
descriind abaţia de la Saint Gilles du Gard, „adevăratul” loc de păstare al moaştelor,
afirma explicit: „Acesta este deci mausoleul în care se odihnesc rămăşiţele venerabile ale
sfântului confesor Egidius. Să se ruşineze ungurii care pretind că deţin corpul său…” 13.
Cultul Sf. Egidius în acest areal este dovedit şi de reprezentări pe poliptice. Aş
aminti aici doar celebrul retablu al lui Toma de Cluj (1427, o piesă destinată marii abaţii
benedictine de la Hronský Beňadik14, azi la Muzeul Creştin, Esztergom) (Fig. 7), şi un
poliptic cu o imagine apropiată de cea de la Sighişoara, provenit de la Hervartov 15 şi datat
în 1514 (azi la Galeria Naţională Maghiară, Budapesta) (Fig. 8). La Sighişoara, sfântul
în discuţie mai poartă două atribute iconografice: o carte şi o mitră depusă pe pământ.
Cartea este un atribut foarte comun, putând să sugereze aplecarea către studiu a
personajului reprezentat, dar şi instituirea sau observanţa unei reguli. Mitra depusă
înseamnă refuzul unei demnităţi episcopale sau, cu observaţiile din paragraful de mai jos,
a uneia de abate. Ştim din vita că Egidius a refuzat o vreme propunerea de a conduce
mănăstirea fondată de rege, pentru ca, în cele din urmă, să o accepte. Ambele atribute
12
http://www.catholic-forum.com/saints/golden266.htm.
13
Apud Pierre-Gilles Girault, La châsse et les reliques de saint Gilles au Moyen Age: Une tension entre
corps saint et images?, în Reliques et sainteté dans l'espace médiéval, (ed. Jean-Luc Deuffic), Pecia, 2005,
p. 179-206.
14
V., Takács Imre, Garamszentbenedek temploma és liturgikus felszerelése, în Paradisum plantavit.
Bencés monostorok a középkori Magyarországon, (Takács I. ed.), Pannonhalma, 2001.
15
Török Gyöngyi, Gótikus szárnyasoltárok a középkori Magyarországon, Budapest, 2005, p. 74, 125.

6
(cartea şi mitra episcopală / abaţială), pe lângă căprioară, apar în reprezentările sfântului
din zone apropiate geografic.
Evident, între o mitră şi o pălărie de abate existau diferenţe de aspect şi de „drept
canonic”. În anumite situaţii, abaţii aveau însă privilegiul de a purta insignia episcopale.
Acesta era şi cazul abaţilor de Saint Gilles du Gard (sanctuarul în care se păstrau
moaştele sfântului), cărora, din 1208, papii le-au acordat dreptul purtării mitrei. Este
interesant faptul că detaliul s-a transferat şi asupra iconografiei. Din secolul al XV-lea,
relicvariul care înmagazina venerabilele moaşte şi care anterior avea aspectul unui scrin,
a fost transformat într-un bust-relicvar, decorat cu o mitră detaşabilă 16. În consecinţă,
reprezentarea Sf. Egidius cu atribute episcopale a devenit cât se poate de firească.
Vom constata în acest punct că această nouă identificare17 elimină de pe partea
festivă a polipticului din Sighişoara orice componentă dominicană. Dominantele
iconografice şi, deci, trimiterile liturgice legate de dedicaţia şi sărbătorile principale ale
altarului se articulează în jurul următoarelor elemente: poziţia preeminentă a Sf. Martin,
sfânt episcop cu un mare prestigiu în Ungaria medievală, atât prin originea sa panonică
cât şi prin patronajul asupra celebrei abaţii de la Pannonhalma (mons sanctii Martini),
însoţit de cele patru episoade din vita; prezenţa în pandant a Sf. Egidiu Abate, un sfânt
„benedictin”, aparţinător la grupul celor 14 sfinţi ajutători (Quatordecim auxiliatorum) şi
protector împotriva a diferite boli; Sf. Erasmus, episcop, alt membru al grupului celor 14,
ocrotitor împotriva bolilor digestive; alţi doi sfinţi episcopi neidentificabili.
Aceste componente iconografice fac parte din tradiţia „clasică” a creştinismului,
dinainte de aportul mendicanţilor. Avem accente puse pe puterea episcopală, pe sfinţii
tradiţionali, pe ordinele mănăstireşti vechi. Nimic din partea festivă a polipticului (partea
cu încărcătura liturgică cea mai importantă) nu trimite către influenţa pe care ar
presupune-o originea dominicană a piesei în discuţie.

16
Într-un inventar din 1491 apare…cum capite beati Egidii de argenteo desuper deaurato, cum magna
quantitate lapidum pretiosorum et mitra, apud. Pierre-Gilles Girault, op. cit., p. 199-200.
17
Pe parcursul redactării articolului, dl. Mihály Ferenc mi-a atras atenţia asupra unui studiu – fişă de
catalog dintr-un volum dedicat cultului Sf. Martin în zona central europeană (“...és megosztotta
köpenyét…” Szent Márton kultuszának közép-európai emlékei (ed. Zsámbéky Monika), Szombathelyi
Képtár, 2008). Studiul, semnat de E. Sarkadi Nagy (Szent Mártonnak szentelt szárnyasoltár Segesvárról,
Kat. III.81, p. 94-96), face identificarea corectă a Sf. Egidiu, semnalată de altfel şi de mine în Altar sau
retablu (I), p. 130.

7
 Werktagsseite (Fig. 2) prezintă, după cum aminteam, patru sfinţi dintre care cel
mai uşor identificabil este Sf. Rege Ştefan. Evident, o legătură directă între acesta şi
ordinul predicatorilor nu se poate face. Am încercat să descopăr identitatea celorlalte
personaje reprezentate pe dosul voleţilor, însă până în acest moment nu se pot avansa
decât ipoteze. Într-o primă etapă am acceptat originea dominicană a retablului şi am
căutat legături între sfântul episcop şi cei doi călugări în mediul sfinţilor ordinului
predicatorilor. Atributele iconografice ale acestora sunt ori extrem de rare, ori
nespecifice. Sfântul episcop are la picioare un bou atacat şi muşcat de un câine (Fig. 9).
Nu am reuşit să găsesc vreo analogie pentru această reprezentare. Ipoteza pe care o
lansam se baza pe o construcţie foarte de fragilă, deşi tentantă. Sfântul ar fi fost Albertus
Magnus, episcop de Regensburg, dominican, profesor al lui Thoma de Aquino. Atributul
iconografic s-ar fi putut datora faptului că Albertus, la moartea ilustrului său discipol, a
fost nevoit să apere tezele acestuia (supranumit încă din viaţă, datorită aspectului său fizic
masiv şi corpolent ca „marele bou”) în faţa detractorilor. Totuşi, deşi prezent în câteva
imagini medievale, Albertus nu are acest atribut iconografic şi, fapt care trebuie subliniat,
nici nu a fost sanctificat în perioada medievală. Statutul de beatus a împiedicat (sau cel
puţin a făcut mai puţin recomandabilă) răspândirea reprezentării sale în imaginile de
altar, fiindcă aceste imagini oglindeau în general un cult acceptat, al acelora din rândul
sfinţilor (sancti).
Sfântul din stânga-sus este practic singurul care ar putea face parte din ordinul
dominican, datorită veşmântului mai apropiat de culoarea cunoscută: alb şi negru.
Această impresie se construieşte în comparaţie cu sfântul călugăr de dedesubt, îmbrăcat
în habitus brun mai deschis, dar nu ne împiedică a observa că negrul de pe hainele
personajului în discuţie este mai degrabă un maro foarte închis, iar nu un negru clar.
Acceptând o eventuală decolorare sau repictare acceptăm implicit posibilitatea
apartenenţei acestuia la ordinul predicatorilor. Atributul său iconografic este pâinea:
ţinută în mână şi depusă pe sol. Acest simbol este în general specific sfinţilor care au
operat miracole cu hrăniri (ale mulţimilor, ale oraşelor înfometate etc.). Între dominicanii
sanctificaţi, cu greu am putea găsi unul care să fi făcut astfel de minuni, eventual
episcopul Antoninus din Florenţa18, însă calitatea sa de episcop şi canonizarea târzie

18
F. C. Husenbeth, Emblems of Saints, Norwich, 1882, p. 20.

8
(1523) îl scot din discuţie. O ipoteză, care trebuie luată din nou cu toată precauţia, este că
ne-am putea afla în faţa unei iconografii rare a lui Toma de Aquino. Angelicul doctor a
scris despre euharistie, panis vitae, şi, într-o unică, după ştiinţa mea, reprezentare este
figurat ca profesor, in cathedra, împărţind pâine discipolilor. (Fig. 10)
În fine, ultimul dintre sfinţii de la Sighişoara este îmbrăcat într-o mantie similară
cu cea a lui Egidius (indicând apartenenţa benedictină), cu care mai are în comun atât
„portretul”, foarte asemănător, cât şi două din atributele iconografice: cartea şi mitra
depusă pe pământ. Cel de-al treilea atribut, crucea procesională, ar putea indica
activitatea misionară sau, de ce nu, chiar un însemn abaţial. Aceste similitudini izbitoare
între cele două personaje ne-ar putea indica faptul că reprezentarea lui Egidius de pe
panoul central a fost reluată pe dosul voleţilor. Şi, în mod paralel, pandantul sfântului
călugăr, episcopul, ar putea fi la rândul său reluarea Sfântului Martin. Renunţând la
căutarea cu tot dinadinsul a unui sfânt episcop dominican (fiindcă nu avem argumente
decisive în a spune că episcopul este şi dominican), am putea accepta reluarea simetrică a
sfântului principal din prim-planul părţii festive. De altfel, un amănunt din vita lui Martin
ar putea explicita acel atribut iconografic insolit: bovideul muşcat de un câine (Fig. 9).
Una dintre minunile relatate în Legenda Aurea a fost îmblânzirea unei vaci stăpânite de
un demon, care ataca oamenii. Sfântul a alungat diavolul, iar vaca i s-a închinat. Câinele
din atributul iconografic nu ar avea semnificaţia pozitivă dată de dominicani, ci,
simbolizând diavolul, ar fi de mala parte. De altfel, culoarea sa nisipie nu are nimic de a
face cu cea a „câinilor domnului”. Merită făcută aici o ultimă observaţie: comparaţia
dintre câinele din această imagine şi animalul rampant figurat pe panoul central face cât
se poate de evident faptul că acesta din urmă este altceva decât câinele sfântului Dominic.
În acest stadiu, cea mai credibilă identificare a celor doi sfinţi figuraţi pe voleţii de jos
este, credem, Sf. Martin şi Sf. Egidius.
La capătul analizei iconografice putem conchide că doar foarte puţine indicii ar
putea sugera o origine dominicană a polipticului din Sighişoara: eventual sfântul călugăr
cu pâini. Desigur, o anumită parte a iconografiei lipseşte (predela, coronamentul, patru
imagini de pe aripile fixe), iar aceea ar fi putut conţine şi alte trimiteri. Deşi este
imposibilă reconstituirea întregului, nu este cu totul hazardat să presupunem că cele două
imagini de pe panoul pierdut din dreapta, în apropierea Sf. Ştefan, ar fi reprezentat pe

9
ceilalţi doi regi sfinţi maghiari: Emeric şi Ladislau. În multe cazuri aceştia erau figuraţi
împreună. Evident, nici această completare ipotetică nu contribuie la „dominicanitatea”
retablului din Sighişoara.
Chiar dacă iconografia polipticului în noua citire îl îndepărtează de provenienţa
acceptată în literatură, totuşi simpla descifrare a unui program iconografic nu exclude
aprioric o astfel de origine. Diferite circumstanţe precise ale fondării unui retablu (de la
dedicaţia altarului pe care era instalat, până la cerinţele exprese ale patronilor) ar putea
eventual justifica un program atât de insolit. Totuşi, aşa cum vom vedea în cele ce
urmează, o reconstituire a contextului liturgic al bisericii dominicanilor din Sighişoara nu
fac decât să întărească dovezile sugerate de iconografie.

Pentru un astfel de demers avem la dispoziţie un document excepţional de

valoros atât prin bogăţia de informaţii conţinute (în condiţiile în care sursele
transilvănene sunt de cele mai multe ori extrem de lapidare) cât şi prin motivaţia şi
împrejurările întocmirii sale. Lista binefăcătorilor conventului din Sighişoara19 a fost
redactată în anul 1529 de Antonius Fabri, predicator generalis al conventului cu scopul
declarat ca binefacerile să nu fie uitate de fraţi, iar posteritatea să nu-i acuze de păcatul
ingratitudinii. Tulburările ce au marcat începuturile Reformei făcea ca poziţia
dominicanilor să fie ameninţată, iar iniţiativa lui Antonius trebuie suprapusă acestui
fundal. Istoria urma să dovedească faptul că circumspecţia sa a fost fondată: nu peste
multă vreme fraţii au fost goniţi din oraş, iar documentul, ascuns în zidul bisericii, a fost
descoperit la o renovare din anul 1859.
Inventarul conţine o sumă de daruri făcute mănăstirii de diferiţi donatori între
cca. 1465, când se poate data cel mai vechi act de danie şi 1529, momentul redactării
listei. Daniile sunt foarte diverse, de la bani lichizi la moşii, pământuri arabile, fâneţe,
mori, heleştee, animale domestice, vase cu vin, dar şi argintărie, textile şi chiar inventar
liturgic şi cărţi. De asemenea valoarea acestora varia mult, de la multe sute de florini
până la câteva zeci. Motivaţia inventarului, a memoriei, rezida de fapt în obligaţia pe care
fraţii şi-o asumau în urma actului de danie, o răsplată de ordin spiritual care se traducea
în termeni liturgici. În funcţie de importanţa darului, de poziţia persoanei care îl făcea
19
Editat de K. Fabritius (Zwei Funde in der ehemaligen Dominikanerkirche zu Schässburg, în AVSL, V,
1861, p. 1-40).

10
etc., dominicanii se obligau la diferite servicii, de la simpla pomenire la amvon, la mise
zilnice (pentru vicevoievodul Nicolae de Ocna Sibiului sau episcopul Gabriel Polner) şi
până la şapte mise diferite pentru fiecare din cele şapte zile ale săptămânii pentru
eternitate (pentru Nicolae Bethlen, perpetuus patronus huius conventus).
Înţelegerea documentului în aceşti termeni ne poate indica faptul că, dacă lista
nu conţine toate donaţiile mici făcute în intervalul amintit către convent, în schimb le
aminteşte pe toate cele suficient de importante pentru a iniţia o nouă obligaţie liturgică
din partea fraţilor. Din acest punct de vedere, credem, ne aflăm în faţa unei serii
complete. Acest lucru este relevant deoarece sprijină convingerea că inventarul listează
toate altarele fondate în biserică între 1465-1529 şi, fapt pe care-l subliniez, şi toate
retablurile comandate în acea perioadă. Celelalte altare, fondate anterior, sunt pomenite
tangenţial, când diferite înzestrări le priveau.
Să urmărim în cele ce urmează care sunt altarele şi retablurile ce apar în
inventar. În mod firesc, primul altar al bisericii a fost cel principal, altare majus, închinat,
ca şi întreaga biserică, Fecioarei Maria. Acesta a fost menţionat în inventar în contextul
unor danii precum şi datorită dorinţei unora dintre donatori de a fi îngropaţi în apropierea
lui. Episcopul Gabriel Polner sau nobilul Andreas Kendrijs au fost înhumaţi prope maius
altare in sanctuario huius conventus. Un alt altar vechi, obiect al mai multor daruri, dar
şi, mai ales, loc privilegiat de îngropăciune, a fost altarul Sf. Dominic: altare beatissimi
patris nostri Dominici. Michael, pleban în Buneşti (Villa Budonis) a cerut să fie îngropat
în veşmânt dominican lângă acel altar (1505). Aceeaşi dorinţă au avut Nicasius, pleban în
Vulcan (1505) şi Andreas, paroh de Seleuş (1520). Putem observa o propensiune a
clericilor seculari pentru alegerea locului de veci în „apropierea” sfântului patron al
ordinului. Tot altare mai vechi sunt şi cele închinate Sfintei Cruci şi Sf. Maria
Magdalena. Pe acestea le cunoaştem datorită unui detaliu semnificativ: în deceniul de
dinainte de 1500, din bani proveniţi în urma donaţiei lui Nicolae de Ocna Sibiului pentru
ele au fost realizate poliptice (ex qua pecunia… pictores soluti sunt de eorum labore…
racione tabularum puta Crucis et Marie Magdalene). De altfel, altarul Sf. Cruci a
constituit destinaţia unei înzestrări consistente din partea lui Nicolae Bethlen (1498),
personaj foarte ataşat de convent după cum reiese din titlul de patron perpetuu recunoscut
de fraţi.

11
 Alte câteva altare au fost consemnate în mod explicit ca fiind fondate în
intervalul acoperit de inventar. Primul dintre ele, dedicat Tuturor Sfinţilor, îl are ca şi
ctitor pe episcopul Gabriel Polner (cca. 1500): erexit altare omnium sanctorum. În jurul
anului 1505 văduva lui Georgius Henig, împreună cu fii săi Cristanus şi Valentinus au
fondat altarul celor 14 Sfinţi Ajutători. Ca un detaliu important este consemnată
înzestrarea altarului cu antependium (acoperământ de altar) şi retablu: altare
Quatordecim Auxilatorum cum tabula et antependio erectum est. În fine, o ultimă danie
care ne interesează aici a fost făcută de Dorothea, văduva unui anume Martinus Cruez
(Creuz) din Braşov la 1520. Aceasta a întemeiat o capelă situată în legătură cu biserica
mănăstirii în zona portalului principal (ante fores ecclesie) dispărută azi, dar se pare pusă
în evidenţă de săpături arheologice recente. Capela avea o dedicaţie multiplă, asemenea
multora din epocă, consemnată în document în felul următor: in honore virginis
gloriosissime Marie atque beatissimi patris nostri Dominici et beati Francisci necnon
beati Huperti et beati Uldalrici. Dorothea a plătit pentru boltirea capelei (fecit
testitudinem sive boltam fieri) şi a decorat altarul cu un retablu: cum tabula pro 24 fl.
ornari [fecit].
Parcurgerea documentului ne relevă existenţa a şapte altare medievale şi a unei
capele în cadrul conventului dominican din Sighişoara: altarul Sf. Fecioare (altarul
principal), altarul Sf. Dominic, altarul Sf. Cruci, altarul Sf. Maria Magdalena, altarul
Tuturor Sfinţilor, altarul celor 14 Sfinţi Auxiliari, capela şi altarul Dorotheei Creuz. Este
posibil să fi existat şi altele, fondate anterior intervalului acoperit de Antonius Fabri şi
omise datorită lisei donaţiilor importante. Totuşi, judecând după dimensiunea şi
importanţa bisericii, nu cred că omisiunile sunt numeroase. Fapt foarte important, izvorul
menţionează şi care dintre aceste altare au fost înzestrate cu retabluri: Sf. Cruce, Sf.
Maria Magdalena (cca. 1490-1500), 14 Sfinţi Ajutători, altarul din capelă. Putem opina
că altarul principal a avut la rândul său un astfel de decor, iar lipsa consemnării s-ar putea
datora atât unei vechimi mai mari a acestuia cât şi patronajului ordinului asupra
principalului nucleu liturgic. Ordinul, realizând retablul prin mijloace proprii, nu avea
obligaţii liturgice faţă de terţi, aşa că Antonius nu avea motive să-l listeze. Poate că şi
altarul Sf. Dominic a purtat podoaba unui poliptic, dat fiind importanţa sa în cadrul
bisericii conventuale, însă nu avem certitudini în acest sens.

12
 Această reconstituire a configuraţiei liturgice ce caracteriza biserica dominicanilor
din Sighişoara ne relevă faptul că piesa în discuţie nu-şi găseşte locul aici. Puţinătatea sau
chiar absenţa reperelor dominicane din iconografia sa este dublată de neconcordanţa cu
schema liturgică documentată de izvoare. Retablul a fost cel mai probabil destinat unui
alt mediu şi unui alt edificiu religios. Programul iconografic trimite către un context în
care se punea accent pe exaltarea puterii episcopale (putea fi chiar comanda unui episcop)
şi pe virtuţile ordinelor mănăstireşti vechi (al benedictinilor). La conturarea acestei
concluzii (o parţială rezolvare a apartenenţei polipticului) ne-au ajutat în mod decisiv
sugestiile oferite de reprezentările animaliere, mărci distinctive ale identităţii sfinţilor
medievali.

The “Blazons” of the Saints. Some animal iconographic Attributes on the Altarpiece from
Sighişoara (ca 1520)

The Saint Martin altarpiece (ca. 1520) is one of the six entirely or fragmentary
retables preserved nowadays in the church “on the Hill” in Sighişoara (Schässburg). It is
traditionally considered as belonging to the Klosterkirche, the Dominican convent from
the same town, and its iconography, as interpreted until now, points the Dominican order.
The presence of Saint Dominic on the central panel, in the company of Saint Martin, as
well as the images of some other unidentified saints wearing Dominican habit on the back
of the wings were considered evidences of this origin.
A close examination of the iconographic attributes and especially of the animal
emblems drove to the conclusion that this identification is erroneous. The animal attribute
previously considered as the Dominican hound accompanying St. Dominic, is in fact the
hind, symbol of Saint Giles. The other three personages figured on the central panel are
saintly bishops, and the only one identifiable is Saint Erasmus. On the back of the wings
there are four saints represented in iconic manner. The one easily recognizable is Saint
King Stephen of Hungary. The identity of the three other is disputable, but however only
one could be possible related with the Dominican order. In fact, it is very likely that two
of the saints figured on the rear are reiterations of the main characters from the central
panel: St. Martin and Saint Giles. The unusual animal attribute of the bishop, namely the

13
cow bitten by a dog, could be related with an episode of Saint Marin’s vita. Therefore,
the thorough iconographic analysis of the altarpiece overshadows the Dominican mark.
Aiming to establish the origin of Saint Martin altarpiece, the author examined the
written sources concerning the medieval Dominican church of Sighişoara. One of the
most interesting preserved documents is the List of the patrons of the convent, drawn up
at 1529 by Antonius Fabri, predicator generalis. It lists gifts offered to the convent
between ca. 1465-1529 and contains, the author believes, all donations important enough
to trigger a liturgical reward from the part of Dominican brothers. The inventory also
documents the altars of the church and, very important, the altarpieces when existing.
Theoretically, this source would include the preserved altarpiece if it belonged to the
friary. It records seven altars, and four (maybe five) of them were adorned with
altarpieces. The research endeavored to find a place for the preserved altarpiece in the
liturgical matrix of the church, as known from sources, but it failed. None of the altar
dedications listed in the inventory could correspond to the iconography of the preserved
altarpiece. The conclusion of the study, based mainly on a more accurate reading of the
animal iconographic attributes, but also on the analysis of the written sources is that one
cannot relate the preserved altarpiece with the Dominican convent of Sighişoara. Its
original emplacement should be looked in other church or chapel within the province.

Lista ilustraţiilor
Articol C. Firea

1. Polipticul din Sighişoara, deschis

2. Polipticul din Sighişoara, închis
3. Andrea di Bonaiuto, Alegoria virtuţilor dominicane (detaliu), Santa Maria
Novella, Florenţa
4. Fra Angelico, Sf. Dominic (detaliu), San Marco, Florenţa
5. Polipticul din Cioboteni (detaliu), Sf. Francisc şi Sf. Dominic (Galeria Naţională
Maghiară, Budapesta)
6. Polipticul din Sighişoara, detaliu cu căprioara Sf. Egidius
7. Toma din Cluj, Sf. Egidius şi căprioara (Muzeul Creştin, Esztergom)
8. Polipticul din Hervatov, Sf. Egidius (Galeria Naţională Maghiară, Budapesta)
9. Polipticul din Sighişoara, detaliu cu atribut iconografic (al sfântului Martin ?)
10. Santa Maria del Piano, Loreto Aprutino; Toma din Aquino împărţind pâine
discipolilor

14