Nr.
10-12, 2009 REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT
Unele aspecte referitoare la delimitarea
şi calificarea prin concurs a infracţiunii de
corupere pasivă cu alte infracţiuni
P roblema delimitării infracţiunilor adiacente se
referă la una dintre cele mai complicate şi, conco-
mitent, insuficient cercetate în teoria dreptului penal.
Un număr impunător de greşeli comise la aplicarea
normelor penale de către instanţele judecătoreşti
se referă anume la calificarea incorectă a faptelor
prejudiciabile. Dificultăţile se explică prin faptul că
o infracţiune concretă întotdeauna are un şir de ele-
mente şi semne comune cu alte infracţiuni. Precum
menţionează V. Kudreavţev1, pentru a califica corect
o infracţiune, este necesar de a stabili corect liniile
de delimitare între această infracţiune şi infracţiunile
adiacente. Stabilind semnele caracteristice ale faptei,
care îi sunt proprii, treptat adâncind analiza normei
de drept şi a circumstanţelor faptice ale cazului, noi
ajungen la unicul cumul de semne, care caracteri-
zează această infracţiune şi care o deosebeşte de alte
infracţiuni.
În literatura de specialitate s-a acordat nu puţină
atenţie delimitării infracţiunii de corupere pasivă de alte
infracţiuni adiacente.2 Considerăm oportun şi necesar
de a face referiri la delimitarea infracţiunii analizate de
corupere pasivă de infracţiunile de abuz de serviciu,
trafic de influenţă, diferite forme ale sustragerilor etc.
Referitor la delimitarea ifracţiunii de corupere
pasivă de infracţiunea de abuz de putere sau abuz de
serviciu, în primul rând urmează a fi aplicată regula
generală privind concurenţa normelor penale.
Potrivit art.116 alin.(1) Cod penal, normă generală
se consideră norma penală care prevede două sau mai
multe fapte prejudiciabile, iar normă specială – norma
penală care prevede numai cazurile particulare ale
acestor fapte.
Analizând minuţios structura normelor penale
prevăzute la art.324 şi art.327 Cod penal, ajungem la
concluzia că norma care stabileşte răspunderea penală
pentru coruperea pasivă este una specială în compara-
ţie cu norma de la art.327 Cod penal, care stabileşte
răspunderea pentru abuzul de putere sau abuzul de
serviciu.
Potrivit art.116 alin.(2) Cod penal, în cazul concu-
renţei dintre norma generală şi cea specială, se aplică
numai norma specială.
Ion Ţurcanu,
judecător
Totodată, din punct de vedere practic, delimitarea
acestor infracţiuni este dificilă, deoarece multe elemen-
te constitutive ale acestor infracţiuni coincid. Ambele
dispun de acelaşi obiect de gen, se comit cu intenţie
directă, fiind comise de către un subiect.
Totodată, aceste infracţiuni se deosebesc prin faptul
că:
a) pentru abuzul de putere sau abuzul de serviciu
este obligatorie prezenţa interesului material sau a altor
interese personale, dar, aşa am constat anterior, pentru
infracţiunea de corupere pasivă acest interes este unul
alternativ;
b) infracţiunea de abuz de putere sau abuz de ser-
viciu se consideră consumată din momentul când au
survenit daunele în proporţii considerabile aduse inte-
selor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de
lege ale persoanelor fizice sau juridice, adică constituie
o infracţiune cu componenţă materială, pe când infrac-
ţiunea de corupere pasivă se consideră consumată din
momentul pretinderii, primirii sau acceptării bunurilor
sau avantajelor necuvenite, astfel fiind o componenţă
formală de infracţiune.
Din punct de vedere practic, deosebirea constă în
faptul că, în cazul abuzului de serviciu, persoana cu
funcţie de răspundere foloseşte situaţia de serviciu, dar
la corupere pasivă – obligaţiile de serviciu. Revenind la
infracţiunea de corupere pasivă, trebiue să pornim de la
faptul că atare infracţiune se va considera existentă doar
în cazul comiterii unor acţiuni prin aplicarea atribuţiilor
de serviciu de către o persoană cu funcţie de răspundere
concretă. De aici conchidem şi momentul invers: nici
o acţiune comisă fără aplicarea atribuţiilor de serviciu
în favoarea corupătorului nu poate fi calificată drept
infracţiune de corupere pasivă.
Observăm că sfera acţiunilor în cadrul coruperii
pasive este cu mult mai restrânsă în comparaţie cu ac-
ţiunile sau inacţiunile din cadrul abuzului de serviciu;
or, prin folosirea situaţiei de serviciu considerându-se,
inclusiv, şi legăturile de serviciu, protecţia în serviciu,
tolerarea infracţiunilor etc.
O importanţă deosebită pentru delimitarea infracţi-
unilor menţionate revine conţiunutului intenţiei persoa-
nei vinovate, precum şi conţinutului intenţiei corupăto-
207
 REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT Nr. 10-12, 2009
rului sau, în dependenţă de caz, a părţii vătămate. Pentru
coruperea pasivă este necesar ca persoana cu funcţie
de răspundere că conştientizeze faptul că bunurile pe
care le pretinde sau le primeşte nu i se cuvin; la rândul
său, corupătorul evident conştientizează că transmite
aceste bunuri pentru a obţine un comportament dorit
de el din partea persoanei cu funcţie de răspundere.
Absenţa unei asemenea conştientizări constituie temei
pentru calificarea faptei ca abuz de putere sau de servi-
ciu. Considerăm necesar de a exemplfica atare situaţie
prin următorul caz: Prezidiul Judecătoriei Supreme a
Federaţiei Ruse a recalificat fapta inspectorului S. de
la corupere pasivă la abuz de serviciu, care, reţinându-l
pe D., a cerut de la el bani sub pretextul achitării din
partea ultimului a unei amenzi, deoarece inspectorul S.,
fiind persoană cu funcţie de răspundere, a folosit, din
interes material, situaţia de serviciu contrar intereselor
de serviciu, cauzând prin aceasta daune considerabile
intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice. D.,
care a fost reţinut de către S., conştientiza că transmite
banii cu titlu de amendă, dar nu în scopul de a obţine
din partea lui S. un comportament dorit.3
Aşadar, diferenţierea infracţiunilor nominalzate se
poate face avându-se în vedere următorul criteriu: la
infracţiunea de corupere pasivă ambele părţi ştiu că
persoana cu funcţie de răspundere îşi trafică funcţia
sa, primind sau pretinzând ceea ce nu i se cuvine, în
vederea îndeplinirii unui act funcţional ce ţine de obli-
gaţiile sale de serviciu sau contrar acestor îndatoriri; la
abuzul de putere sau abuzul de serviciu, dimpotrivă,
persoana cu funcţie de răspundere abuziv constrânge
o persoană să-i dea bani sau alte foloase, afirmând că
acestea i se datorează în mod legal.
Ca infracţiune de abuz de serviciu urmează a fi ca-
lificate şi cazurile când, bazându-se pe neştiinţa părţii
vătămate, persoana cu funcţie de răspundere pretinde
că preţul este cel legal, când nu s-a ascuns preţul legal,
dar s-a pretins că suma cerută în plus esfe destinată să
acopere anumite cheltuieli pe care persoana cu funcţie
de răspundere le-ar fi făcut cu transportul şi manipula-
rea obiectelor vândute.
Referitor la delimitarea infracţiunii de corupere pa-
sivă de insfraţinea de trafic de influienţă, se invocă că,
la infracţiunea de corupere pasivă înţelegerea între persoana
cu funcţie de răspundere şi corupător se referă la îndeplinirea
sau nu ori pentru a întârzia sau grăbi îndeplinirea unei acţiuni
ce ţine de obligaţiile de serviciu ori pentru a îndeplini o ac-
ţiune contrar acestor obligaţii. Dar, la traficul de influenţă
înţelegerea poate avea loc între persoana interesată şi o altă
persoană decât cea cu funcţie de răspundere. În asemenea
cazuri, înţelegerea se referă la viitoarea intervenţie pe lângă
persoana cu funcţie de răspundere, care este funcţionar, în
208
scopul de a-l determina să facă sau nu careva acţiuni ce
intră în obligaţiile de serviciu ale ultimului.
Astfel, se impune următoarea concluzie: în cadrul
infracţiunii de corupere pasivă persoana cu funcţie de
răspundere trafică cu funcţia sa, pe când la traficul de
influenţă subiectul infracţiunii trafică cu influenţa sa, reală
sau presupusă.
În cadrul infracţiunii de corupere pasivă discredi-
tarea organelor de stat sau publice se realizează în mod
direct, deoarece fapta arată că o persoană cu funcţie de
răspundere este coruptă; în cazul traficului de influenţă
o asemenea discreditare se realizează în mod indirect,
deoarece fapta creează impresia că un funcţionar poate
fi influenţat în legătură cu atribuţiile sale de serviciu.
La infracţiunea de trafic de influenţă subiectul infrac-
ţiunii îşi dă seama că discreditează un funcţionar, prin
impresia ce o lasă că acesta poate fi influenţat sau corupt,
pe când la infracţiunea de corupere pasivă persoana cu
funcţie de răspundere îşi dă seama că singură discreditează
funcţia pe care o deţine.
Totodată, în cazul în care în calitate de traficant al
influenţei este însăşi persoana cu funcţie de răspundere şi
care la fel face parte din organizaţia publică în a cărei
competenţă intră efectuarea actului funcţional vizat, la
calificare urmează să se ţină cont de următoarele:
a) dacă funcţionarul, care concomitent este şi persoană
cu funcţie de răspundere, trafică pro­priile lui obligaţii
de serviciu, obligându-se să îndeplinească, să nu înde-
plinească sau să întârzie îndeplinirea unui act privitor
la obligaţiile sale de serviciu, ori să facă un act contrar
acestor îndatoriri, în schimbul unor bunuri sau avantaje
ce nu i se cuvin legal – acţiunile lui urmază a fi calificate
ca infracţiune de corupere pasivă (art.324 Cod penal);
b) dacă însă funcţionarul, care nu neapărat poate fi
persoană cu funcţie de răspundere, se prevalează de influ-
enţa pe care i-o oferă relaţiile sale personale, fie funcţia sa,
indiferent dacă această influenţă este reală sau presupusă,
pe lângă alt funcţionar, pentru ca acesta din urmă să facă
sau să nu facă, în favoarea unui terţ, un act privitor la atri-
buţiile sale de serviciu, el comite infracţiunea de trafic de
influenţă (art.326 Cod penal).
Unele dificultăţi în literatura de specialitate şi prac-
tica judiciară apar referitor la delimitarea infracţiunii de
corupere pasivă de diferite forme ale sustragerilor averii
altor persoane.
Potrivit art.191 alin.2 lit.d) Cod penal, se sancţionea-
ză delapidarea averii străine, adică însuşirea ilegală a
bunurilor altei persoane, încredinţate în administrarea
vinovatului, cu folosirea situaţiei de serviciu.
Observăm, că subiect al acestei agravante a dela-
pidării poate fi, inclusiv, şi o persoană cu funcţie de
răspundere.
 Nr. 10-12, 2009
Considerăm că anume ca sustragere şi nicidecum ca
infracţiune de corupere pasivă urmează a fi calificate
faptele persoanei cu funcţie de răspundere în cazurile
în care:
a) extragerea, ridicarea bunurilor materiale care nu
i se cuvin persoanei cu funcţie de răspundere are loc în
urma abuzului de putere sau abuzului de serviciu, ultima
constituind o metodă de sustragere;
b) transmiterea bunurilor materiale persoanei cu
funcţie de răspundere se face de către coparticipanţii la
sustragere sau alte persoane nu pentru a obţine un act
funcţional ce intră în obligaţiile de serviciu ale persoanei
cu funcţie de răspundere, dar se transmit în calitate de
parte ce-i revine ultimei din bunurile sustrase sau ulterior
comercializate.
Aşadar, dacă persoana cu funcţie de răspundere
primeşte anumite bunuri care nu i se cuvin legal, pentru
acţiunile comise de către ea folosindu-se de situaţia de
serviciu, care, la rîndul său, constituie latura obiectivă
a sustragerii, aceste acţiuni nu constituie corupere, dar
anume se exteriorizează prin primirea ilegală a părţii ce-i
revine din bunurile sustrase. În cazul dat, persoana cu
funcţie de răspundere este autorul sau coparticipantul la
sustragere.
Totodată, dacă persoana cu funcţie de răspundere sin-
gură nu a participat nemijlocit la sustragere şi a primit bu-
nurile ce nu i se cuvin pentru acţiunile sau inacţiunile care
intră în obligaţiile sale de serviciu, dar care nu se absorb de
latura obiectivă a sustragerii, în cazul dat asemenea fapte
urmează a fi calificate ca infracţiune de corupere pasivă
(de exemplu, neluarea de măsuri în vederea curmării sau
denunţării sustragerilor în cazul existenţei unei asemenea
obligaţii de serviciu).
Infracţiunea de corupere pasivă uneori se confundă
cu infracţiuena prevăzută de art.190 alin.(2) lit.d) Cod
penal – escrocheria, adică dobândirea ilicită a bunurilor
altei persoane prin înşelăciune sau abuz de încredere,
cu folosirea situaţiei de serviciu.
Această situaţie se referă la cazurile când persoana
cu funcţie de răspundere nu are posibilitatea reală de a
săvârşi acţiunile dorite, dar cu scop acaparator induce
în eroare persoana care transmite bunurile necuvenite
referitor la posibilităţile reale oferite de competenţa
funcţională, care în realitate nu-i oferă escrocului
dreptul de a le înfăptui, aşa cum îşi închipuie persoana
de la care aceste bunuri se iau. Anterior, ţinând cont de
faptul că, potrivit Codului penal (în red. Legii 1961),
luarea de mită se considera infracţiune consumată
din momentul luării măcar a unei părţi din bunuri,
practica judicară le califica ca infracţiune de luare de
mită – art.187 Cod penal (actualmente, art.324 Cod
penal – corupere pasivă).
REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT
O asemenea calificare era criticată, pe bună dreptate,
în literature de specialitate, deoarece în acest caz lipsea
intenţia la „luare de mită” (actualmente – corupere pa-
sivă). Dimpotrivă, era cert că intenţia făptuitorului era
înfreptată spre dobândirea prin înşelăciune a bunurilor,
inducerea în eroare constituind o metodă specifică a
escrocheriei.4 Ulterior, poziţia Plenului Judecătoriei
Supreme a ex-URSS s-a schimbat şi în Hotărârea
explicativă din 30.03.1990 „Despre practica judiciară
în cazurile referitoare la luarea de mită” s-a explicat
că, „dacă persoana primeşte de la corupător bani sau
alte valori pentru a le transmite ulterior persoanei
cu funcţie de răspundere şi, neavând intenţia de a le
transmite, le însuşeşte, fapta urmează a fi calificată ca
escrocherie”.
De observat că la acel moment în Codul penal nu era
prevăzută ca infracţiune distinctă traficul de influenţă.
Astfel, această interpretare la moment este valabilă
doar în cazul în care iniţiativa survine din partea co-
rupătorului şi escrocul nu s-a prevalat că are influenţă
asupra persoanei cu funcţie de răspundere, în misiunea
lui intrând doar transmiterea bunurilor sau a banilor
persoanei cu funcţie de răspundere.
Totodată, în cazul în care iniţiativa de corupere îi
revine corupătorului, care îi transmite intermediarului
o anumită sumă de bani, iar ultimul îşi lasă o anumită
parte din aceşti bani, transmiţând restul sumei persoanei
cu funcţie de răspundere, acţiunile ultimului urmează
a fi calificate prin concurs ca complicitate la corupere
activă – art.42 alin.(5), art.325 Cod penal, cu sau fără
agravantele existente, şi art.190 Cod penal – escroche-
rie. De menţionat că o asemenea calificare este valabilă
doar în cazul în care corupătorul a fost înşelat şi greşit
credea că toată suma transmisă a ajuns la destinatar
– persoană cu funcţie de răspundere. În caz contrar,
acţiunile intermediarului urmează a fi calificate doar
ca complicitate la corupere activă.
Delimitarea infracţiunii de corupere pasivă de in-
fracţiunea de primire a recompensei ilicite (art.330 Cod
penal) de infracţiunea luare de mită (art.333 Cod penal)
nu este nidecum complicată şi urmează a fi înfăptuită
după subiectul infracţiunii.
Prezenţa infracţiunilor adiacente infracţiunii de co-
rupere pasivă creează probleme nu numai la delimitarea
lor, dar şi la calificarea concursului acestor infracţiuni.
În procesul calificării unor asemenea cazuri, dificultăţi
apar când persoana cu funcţie de răspundere, primind
anumite bunuri care nu i se cuvin, comite în interesul
corupătorului unele acţiuni care, prin conţinutul lor,
sunt ilegale, adică intră în contradicţie cu normele
oricărei ramuri de drept (civil, constituţional, funciar
etc.). În acest context, menţionăm că asemenea acţiuni
209
 REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT Nr. 10-12, 2009
cad sub prevederile art.312 Cod contravenţional (în
vigoare de la 31.05.2009) – abuzul de putere sau abuzul
de serviciu, care sancţionează „folosirea intenţionată
a situaţiei de serviciu într-un mod care contravine in-
tereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite
de lege ale persoanelor fizice şi juridice, dacă fapta nu
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii”.
Spre regret, legiutorul autohton a sancţionat în
mod egal asemenea fapte, sintagma „contrar acestor
obligaţii” fiind prevăzută de art.324 alin.(1) Cod penal,
dar nu în calitate de o agravantă a acestei infracţiuni.
Prin urmare, asemenea acţiuni urmează a fi calificate
doar în baza art.324 Cod penal, cu sau fără agravantele
respective, fără de calificare suplimentară, prin concurs
cu art.312 Cod contravenţional. Considerăm că norma
contravenţională enunţată se absoarbe de sintagma
„contrar acestor obligaţii”.
Totodată, dacă acţiunile separate pentru care per-
soana cu funcţie de răspundere, contra unei remunerări
ilegale, s-a angajat să le comită şi care sunt prevăzute ca
infracţiuni distincte de Partea Specială a Codului penal,
acţiunile urmează a fi calificate prin concurs – art.324
Cod penal şi norma care stabileşte separat răspunderea
penală pentru infracţiunea distinctă comisă (abuzul de
putere sau abuzul de serviciu, falsul în actele publice
etc.).
Considerăm că o asemenea interpretare, care deja
s-a înrădăcinat, pe bună dreptate, în practica judiciară,
este legală şi echitabilă.
Anterior, în doctrina dreptului penal exista opinia,
potrivit căreia în cazul în care persoana cu funcţie de
răspundere, primind bunurile necuvenite, va comite un
abuz de serviciu, acţiunile ei urmează a fi calificate doar
ca corupere pasivă fără de trimitere la norma care sta-
bileşte răspunderea pentru abuzul de serviciu – (art.327
Cod penal).5 În motivarea unei asemenea opinii se
invoca faptul că infracţiunea de corupere pasivă este
una specială în comparaţie cu abuzul de serviciu,
respectiv, fapta urmând a fi calificată doar în baza
normei speciale.
Nu putem fi de acord cu o asemenea opinie, din
următoarele considerente:
Infracţiunea de corupere pasivă se consiederă con-
sumată din momentul pretinderii, primirii sau acceptării
bunurilor necuvenite. Astfel, acţiunile săvârşite ulterior
rămân în afara dispoziţiei art.324 alin.(1) Cod penal,
nu se absorb de norma dată.
Potrivit art.33 alin.(1) Cod penal, concursul ideal există
atunci când persoana, printr-o singură acţiune (inacţiune),
săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute de
diferite articole sau de diferite alineate ale unui articol
din acest Cod, iar, potrivit alineatului (4) al aceluiaşi
210
articol, concursul real există atunci când persoana,
prin diferite acţiuni (inacţiuni) de sine stătătoare,
săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute
la diferite articole sau la diferite alineate ale unui
articol din Cod.
Pe cale de consecinţă, în cazul dat constatăm exis-
tenţa unui concurs real, şi nicidecum ideal, de infracţi-
uni, impunându-se concluzia logică despre necesitatea
calificării faptelor persoanei cu funcţie de răspundere
ca infracţiune de corupere pasivă; plus la aceasta – cu
trimitere obligatorie la norma care stabileşte răspunde-
rea penală pentru infracţiunea separat comisă.
La fel, considerăm irelevante şi afirmaţiile expuse
în sprijinul opiniei de calificare a cazurilor date doar ca
corupere pasivă, potrivit cărora autorii menţionaţi fac
trimitere la afirmaţiile lui V.Kudreavţev: „Dacă infrac-
ţiunea se comite printr-o metodă, al cărei pericol social
depăşeşte considerabil pericolul infracţiunii de bază,
cele săvârşite pot fi calificate numai în baza normei care
stabileşte răspunderea pentru metoda infracţională”.6
Infracţiunea de corupere pasivă nu poate fi considera-
tă ca o metodă de comitere a unei alte infracţiuni, fie
chiar şi, inclusiv, a infracţiunii de abuz de serviciu.
Însuşi faptul pretinderii, primirii sau acceptării bunu-
rilor necuvenite constituie, într-adevăr, o modalitate a
abuzului de putere sau a abuzului de serviciu, dar dacă
asemenea acţiuni se săvârşesc în scopul de a comite o
altă infracţiune de serviciu, atunci ne vom afla în pre-
zenţa a două infracţiuni distincte. Astfel, în asemenea
cazuri regulile concurenţei între o normă generală şi o
normă specială sunt inaplicabile.
Considerăm că un asemenea postulat, expus de către
academicianul V.Kudreavţev, este aplicabil pentru ac-
ţiunile corupătorului, dar nu pentru acţiunile persoanei
corupte – persoanei cu funcţie de răspundere. Astfel,
dacă bunurile necuvenite sunt transmise de către co-
rupător persoanei cu funcţie de răspundere pentru ca
ultima să comită anumite infracţiuni, atunci acţiunile
corupătorului urmează a fi calificate prin concurs ideal:
infracţiunea de corupere activă şi, plus la aceasta, insti-
garea persoanei cu funcţie de răspundere la săvârşirea
infracţiunii separate.
De menţionat că, în cazul dat, instigarea se rea-
lizează prin transmiterea bunurilor necuvenite legal,
care, la rândul său, constituie o metodă de influenţare
asupra persoanei cu funcţie de răspundere în scopul de
a o determina la comiterea unei alte infracţiuni separa-
te. Această metodă, fiind prevăzută separat de Codul
penal, este prin sine însăşi infracţională, cu condiţia
că infracţiunea comisă din partea persoanei cu funcţie
de răspundere în calitate de autor, contra remunerării
ilegale, nu este mai periculoasă decât infracţiunea de
 Nr. 10-12, 2009
corupere pasivă. În caz contrar, ne vom afla în prezenţa
concursului ideal de infracţiuni. Totodată, obligatoriu
în cazul dat trebuie de avut în vedere că:
a) instigarea prin intermediul coruperii urmează să
determine persoana cu funcţie de răspundere la comi-
terea unei alte infracţiuni concrete; proporţii considerabile intereselor publice sau dreptu-
b) hotărârea de a comite o altă infracţiune a survenit
la persoana cu funcţie de răspundere anume sub impe-
riul coruperii din partea instigatorului, adică trebuie să
existe raportul de cauzalitate.
Totodată, în cazul dat poate să apară întrebarea: în
cazul unei asemenea calificări, nu se intră oare în con-
tradicţie cu prevederile art.7 alin.(2) Cod penal, potrivit
căruia nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi
penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă?
Adică, dacă nu se sancţionează oare de două ori persoa-
na cu funcţie de răspundere în cazul când la calificare
se aplică sintagma „contrar acestor obligaţii”, ca semn
al infracţiunii de corupere pasivă şi, în plus, când se
aplică prin concurs articolul corespunzător din Partea
Specială a Codului penal.
Considerăm că o asemenea calificare nu intră în
contradicţie cu prevederile art.7 alin.(2) Cod penal.
Aceasta deoarece, precum am menţionat mai sus,
sintagma „contrar acestor obligaţii” absoarbe în sine
acele fapte prejudiciabile, care, din punctul de vedere al
pericolului social, se absorb doar de prevederile art.312
Cod contravenţional, învinuire în comiterea căreia, prin
prisma paragrafului 35 a Hotărîrii CEDO pronunţată în
cazul Zilberberg împotriva Moldovei, la fel „constituie
o învinuire în materie penală”.7
În cazul în care acţiunile persoanei cu funcţie de
răspundere, care contra unui bun necuvenit comite se-
parat un abuz de serviciu, s-ar califica doar ca corupere
REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT
pasivă, fără de trimitere suplimentară la art.327 Cod
penal, motivând prin faptul că infracţiunea de abuz se
absoarbe de sintagma „contrar acestor obligaţii”. Con-
siderăm că această persoană cu funcţie de răspundere
nu va purta răspundere pentru daunele survenite în
rilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice
sau juridice. Astfel, o asemenea calificare nicidecum
nu presupune dubla pedepsire. În plus, o asemenea
calificare ar crea premise pentru stabilirea de către
instanţele judecătoreşti a unei pedepse inechitabile
persoanei cu funcţie de răspundere, adică fără a se ţine
cont de personalitatea celui condamnat şi de gravitatea
faptelor comise, astfel intrând deja în contradicţie cu
prevederile art.75 Cod penal.
Note:
1
В.Н. Кудрявцев. Общая теория квалификации
преступлений. – Mосква, 1972, p.146.
2
Ю.И. Ляпунов. Ответственность за взятку. –
Mосква: 1987, p.50-61, Б.В. Волженкин. Получение
взятки или злоупотребление служебным положением //
Социаличтическая Законность, 1989, nr.9, p.23-24, A.K.
Квициния. Должностные преступления. – Mосква, 1992,
p.169-174 etc.
3
Бюллетень Верховного Суда РФ, 1994, nr.11, p.4.
4
Б.В. Волженкин. Квалификация посредничества во
взяточничестве // Правоведение, 1979, nr.4, p.58-60.
5
А.Я. Светлов. Борьба с должностными преступле-
ниями. – Киев, 1970, p.109-110.
6
В.Н. Кудрявцев. Общая теория квалификации пре-
ступлений. – Mосква, 1972, p.276.
7
Hotărârea CEDO din 01.02.1005 pronunţată în cazul
Ziliberberg v. Moldova.
211