See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/284729813

Principatele române şi marile puteri (1815–1856) / Die rumänischen

Fürstentümer und die Großmächte (1815–1856)

Article · January 2001

CITATIONS READS

0 2,171

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Regional Identity of Banat View project

Germans in Romania View project

All content following this page was uploaded by Vasile Docea on 01 December 2015.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 UNIVERSITATEA BANATULUI
FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE ŞI
ADMINISTRATIVE

C o lo c v ii
p o li t ic e
I
Volum editat de
Vasile Docea

Editura Presa Universitară Română

Timoşoara
2000
 CUPRINS
Cuvânt înainte (Vasile Docea) ………………………………………………...5
PROBLEMELE TRANZIȚIEI
NICOLAE ŢARAN
România, cinci decenii de tranziţie........................................................11
DORU SILVIU LUMINOSU
Despre managementul resurselor umane în perioada de tranziţie ........23
CATALIN TURLIUC
Ethnic nationalism and political change in Post-Communist Europe ...45
TUDOR PITULAC
Europa mileniului III. Proiectul unionist şi construcţia comunitară .....55
BARNA BODÓ
Toleranţa sau cum să fim noi înşine .....................................................71
RELAȚII INTERNAȚIONALE: TRECUT ȘI PREZENT
VASILE DOCEA
Principatele române şi marile puteri (1815–1856) Un studiu despre
extinderea către est a sistemului ordinii europene ................................ 87
DACIAN DUNA
State naţionale şi organizaţii internaţionale de securitate: raporturi
post-Kosovo .........................................................................................123
DORINA MONICA PARVA
Hegemony: a Benevolent and/or a Coercitive System .........................135
DORIN CIPRIAN GORITA
Evoluţii recente în relaţiile sino-americane: cazul Taiwanului ...........143
ELIZA POP
Organizaţiile internaţionale şi problematica refugiaţilor ..................159
IOANA BOGDAN
„Jus ad interventionem” în materie de conflictualitate internaţională O
perspectivă politico-juridică ................................................................ 179
ADRIAN COSTI
The Strongest and Weakest Points of the EU Enlargement .................186
SISTEM POLITIC, DISCURS ȘI ÎNSCENARE
DORINA MONICA PARVA
Discurs politic şi gest legitimant la Carol I ........................................199
ADRIAN COSTI
Political System in France and Germany: the Case of the Presidential
Institution. A Comparative Perspective ...............................................209
Vasile Docea

Principatele române şi marile puteri

(1815–1856)
Un studiu despre extinderea către est a sistemului
ordinii europene

Perioada cuprinsă între anii 1815 şi 1856 este, probabil,

cea mai spectaculoasă din istoria modernă a Europei de sud-est.
Acest caracter îi este conferit de schimbările petrecute aici,
uneori adevărate rupturi cu stările de lucruri anterioare. Mutaţiile
de natură culturală (occidentalizarea diferitelor culturi şi
dobândirea de către acestea a unui caracter naţional militant) şi
economică (generalizarea producţiei pentru piaţă şi orientarea
schimbului de mărfuri spre Europa apuseană şi centrală) au fost
însoţite de o zbuciumată evoluţie politică. În interiorul diferitelor
comunităţi naţionale, aflate sub stăpânirea directă sau sub
suzeranitatea Imperiului otoman, au loc agitaţii zgomotoase,
precum revoluţiile de la 1821 şi 1848, dar şi modificări
instituţionale, precum crearea statului elen sau introducerea
primului regim constituţional în Principatele române
(Regulamentele Organice: 1831–1832). În plan extern, se
modifică radical poziţia şi rolul regiunii în relaţiile
internaţionale.
În aceeaşi perioadă, poziţia internaţională a Moldovei şi
Valahiei – de fapt „problema românească”, sintagmă al cărei
conţinut îl vom explica ceva mai jos – evoluează de la ignorare
88 Colocvii politice, I/2000

la dobândirea unui loc distinct în sistemul ordinii europene. În ce

a constat schimbarea, cum s-a produs, care au fost cauzele ei şi
de către ce forţe a fost promovată, acestea sunt întrebările la care
vom încerca să răspundem în continuare.

1. Ordinea europeană de la 1815 şi Principatele

române ca „afacere” ruso-otomană
La Congresul de pace de la Viena (1 noiembrie 1814 – 9
iunie 1815) au participat, aşa cum se ştie, reprezentanţi ai
majorităţii statelor europene. Rolul hotărâtor în adoptarea
deciziilor l-au avut, însă, doar patru puteri (Rusia, Austria,
Anglia şi Prusia), chiar dacă „Actul final” a fost semnat de şapte
state (cele patru deja amintite, la care s-au adăugat Suedia,
Portugalia şi Spania). „Actul final” 1 a fost doar sâmburele unui
întreg sistem de tratate şi înţelegeri, care, toate laolaltă, au
încercat să fundamenteze o nouă ordine europeană („die Wiener
Ordnung”): tratatul de la Chaumont din 1 martie 1814,
constituirea „Sfintei Alianţe” în 26 septembrie 1815 şi tratatul
Quedruplei alianţe (Rusia, Austria, Anglia, Prusia) din 20
noiembrie 1815. Învingătorii lui Napoleon au urmărit
organizarea păcii în conformitate cu două principii: pe de o parte
prin realizarea unui echilibru relativ de forţe între puterile
europene, pe de altă parte prin consolidarea sau, unde era cazul,
reinstaurarea autorităţii tradiţionale 2.
„Actul final” de la Viena reglementa împărţirea Poloniei,
organizarea spaţiului german 3, a Ţărilor de Jos, a Elveţiei,
1 Publicat în F. G. Ghillany, J. H. Schnitzler (ed.), Recueil des traités de paix
européens les plus importants, tome I, Paris, 1856, p. 262–316.
2 Pierre Renouvin, Le XIX-e sičcle, I, De 1815 ŕ 1871. L'Europe des
nationalités et l'éveil de nouveaux mondes, Paris, 1954, p. 7–8.
3 Cu o zi înainte de semnarea “Actului final” s-a constituit Confederaţia
germană, formată din 34 state şi patru oraşe libere. Actele de constituire în
F. G. Ghillany, Manuel diplomatique, Noerdlinque, 1856, tome I, p. 283–
Colocvii politice, I/2000 89

spaţiului italian şi Franţei, posesiunile Imperiului colonial

britanic, Suediei, Rusiei etc. Stabilea, pentru prima dată la scară
europeană, regulile accesului pe râurile şi fluviile care străbăteau
teritoriile mai multor ţări. Normele introduse atunci, care
priveau înainte de toate libertatea navigaţiei, nu au fost extinse şi
asupra Dunării, fluviu controlat atunci de Austria şi Imperiul
otoman. O serie de alte documente, precum Declaraţia puterilor
privind desfiinţarea comerţului cu sclavi, Regulamentul cu
privire la rangurile reprezentanţilor diplomatici etc. făceau parte
integrantă din amintitul act. Imperiul otoman şi posesiunile
acestuia nu s-au regăsit în nici una dintre prevederile
documentelor amintite. Situaţia convenea, se înţelege, Rusiei,
interesată în evitarea internaţionalizării contenciosului ruso-turc.
Aceeaşi excludere poate fi constatată în împrejurările
semnării, la 26 septembrie 1815, a actului de constituire a
„Sfintei Alianţe” 4. Documentul începea cu invocarea Sfintei
Scripturi şi era impregnat de precepte morale creştine, fapt care
l-a determinat pe un cunoscut istoric al relaţiilor internaţionale
să se întrebe dacă nu cumva, în acest fel, se urmărea tocmai
prevenirea unei eventuale alăturări a Imperiului otoman la şirul
semnatarilor 5. Dacă ţinem seama de faptul că diplomaţia rusă a
fost iniţiatoarea „Sfintei Alianţe”, răspunsul nu poate fi decât
afirmativ.
Totuşi, Imperiul otoman nu a fost complet ignorat la
Viena. Încă de la început, reprezentanţii Angliei şi Austriei,
Castlereagh şi Metternich, au sugerat adoptarea unui articol prin

286; tome II, p. 14–25.

4 Actul a fost semnat, iniţial, de monarhii Rusiei, Austriei şi Prusiei. Georges
Frédéric de Martens, Nouveau Recueil de traités d'alliance, de paix, de
tręve, de neutralité, de commerce, de limites, d'echange etc. de puissances
et étates de l'Europe…depuis 1808, tome VI (1814–1815), Göttingen,
1818, p. 656 ff.
5 Pierre Renouvin, op. cit., I, p. 42.
90 Colocvii politice, I/2000

care să fie garantate graniţele acestuia. Cum era de aşteptat,

Rusia s-a opus, iar ideea nu se va mai regăsi în „Actul final”. Un
contemporan, însă, referindu-se la acest episod, credea că
sistemul fundamentat la Viena îi este indirect favorabil
Imperiului otoman 6. Avea dreptate, căci sistemul de la Viena a
apărut ca urmare a interesului colectiv european şi s-a
manifestat, încă de la început, ca o puternică forţă integratoare.
Evoluţia ulterioară a evenimentelor avea să demonstreze că
„problema orientală” nu mai putea rămâne o afacere ruso-turcă.
Interesul colectiv, dar şi rivalităţile dintre puteri, precum cea
anglo-rusă, dominantă în întreaga perioadă care ne interesează
aici, ca şi interesele particulare ale unor state, de exemplu cele
austriece la Dunărea de Jos şi cele franceze în problemele
Răsăritului, au transformat curând „problema orientală” într-o
afacere de interes general, european.
Aceasta avea să se petreacă începând cu izbucnirea
revoluţiilor greacă 7 şi română 8 în anul 1821. Mai târziu, în
1840, în contextul „crizei egiptene”, puterile europene aveau
chiar să garanteze integritatea Imperiului otoman. Criza politică
din Imperiul otoman a fost dezbătută, fără însă a se ajunge la un
rezultat concret, la Congresul „Sfintei Alianţe” de la Verona

6 Dépęches inédites de Chevalier de Gentz aux hospodars de Valachie pour

servir a l'histoire de la politique européenne (1813–1828), publie par le
Comte Prokesch-Osten fils, tome I, Paris, 1876, p. 193 ff.
7 Pentru implicaţiile internaţionale ale revoluţiei şi ale războiului de
independenţă al grecilor, Ed. Driault, M. Lheritier, Histoire diplomatique
de la Grčce de 1821 ŕ nos jours, I, L'insurrection et l'independence (1821–
1830), Paris, 1925.
8 Mircea T. Radu, 1821. Tudor Vladimirescu şi revoluţia din Ţara
Românească, Craiova, 1978. O discuţie asupra implicaţiilor internaţionale
ale mişcării româneşti din 1821 în L. Boicu, V. Cristian, Gh. Platon
(coordonatori), România în relaţiile internaţionale 1699–1939, Iaşi, 1980,
p. 85–91 (capitolul dedicat perioadei 1815–1853 este semnat de Gh.
Platon).
Colocvii politice, I/2000 91

(1822), iar rezolvarea ei a fost propusă într-un protocol semnat

la Berlin (14 martie 1822) de ministrul de externe prusian
Bernstorff şi de trimisul extraordinar al împăratului Rusiei,
contele d'Alopéus 9. Era primul act internaţional de după 1815
care se referea la această problemă. De data aceasta, Rusia
încerca să-şi asocieze celelalte puteri europene pentru ca, sub
pretextul restabilirii ordinii şi evitării persecuţiilor împotriva
creştinilor din Imperiul otoman, să-şi sporească influenţa asupra
acestora.
După 1821, din problema orientală s-au detaşat două
chestiuni distincte, cea greacă şi cea română. Prima, după cum
se ştie, a făcut obiectul multor dezbateri internaţionale şi s-a
încheiat prin constituirea şi recunoaşterea de către puteri a
statului elen. „Chestiunea română” a avut, până la 1856, dar şi
după această dată, două înfăţişări distincte. Prima dintre ele,
identificabilă şi în secolul XVIII, consta în perceperea Moldovei
şi Valahiei drept provincii oarecare ale Imperiului otoman,
teritorii fără identitate distinctă, bune ca obiecte de schimb sau
de compensaţii teritoriale în diferitele planuri concepute de
diplomaţii puterilor europene. În timpul „războiului Crimeii” şi
chiar un deceniu mai târziu, diplomaţia europeană încă mai făcea
asemenea planuri10. Cealaltă înfăţişare asociază „chestiunii
române” un înţeles naţional 11. Ea a constat în proiecţia în planul
relaţiilor internaţionale a procesului de constituire a statului
naţional român şi a apărut abia în momentul în care puterile
europene – sau numai unele dintre acestea – au acţionat în
consens cu dorinţele românilor. Riscând o definiţie, am putea

9 D. A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, Acte şi documente relative la istoria

renascerei României, I, Bucureşti, 1900, p. 1070–1073.
10 Martin Senner, Die Donaufürstentümer als Tauschobjekt für die
österreichischen Besitzungen in Italien (1853–1866), Stuttgart, 1988.
11 Leonid Boicu, Geneza “chestiunii române” ca problemă internaţională,
Iaşi, 1975, p. 92.
92 Colocvii politice, I/2000

spune că, din această perspectivă, „chestiunea română” a constat

în ansamblul discuţiilor, proiectelor şi acţiunilor la nivel
internaţional (de fapt european), care au avut ca subiect crearea
unui stat naţional românesc.
S-a spus, pe bună dreptate, că la sfârşitul anilor '20 ai
secolului XIX a avut loc „recunoaşterea tacită”, în planul
relaţiilor internaţionale, a unei „chestiuni româneşti”, care a
dobândit o identitate proprie în interiorul complexei „probleme
orientale” 12. Semnul acestei recunoaşteri a fost includerea
Principatelor române, pentru prima dată, în acte internaţionale
oficiale. Convenţia de la Akerman din 1826 13 şi Tratatul de la
Adrianopol din 182914, ambele semnate de Rusia şi Imperiul
otoman, cuprindeau câte un Act separat referitor la Principatele
române. Tratatul de la Adrianopol a adus cu sine şi o modificare
a statutului juridic al Principatelor, asupra cărora începea să se
exercite, din acel moment, protectoratul Rusiei. De la
suzeranitatea singulară a Porţii, ele au trecut sub o dublă
influenţă, una otomană, din ce în ce mai slabă, şi cealaltă rusă, în
creştere. Referindu-se la noua situaţie şi îngrijorat de câştigurile
ruse pe seama Imperiului otoman, cancelarul austriac Metternich

12 Ibidem, capitolul Recunoaşterea tacită, p. 76–120.

13 Convenţia de la Akerman din 7 octombrie 1826 cuprindea, de fapt, trei
acte: 1. Convenţia explicativă a Tratatului de pace de la Bucureşti din
1812; 2. Actul separat relativ la Principatele Moldovei şi Valahiei; 3. Actul
separat relativ la Serbia. Actul separat relativ la Moldova şi Valahia
cuprindea dispoziţii privind alegerea de către boieri a principelui şi
condiţiile revocării acestuia, la stabilirea de către principe şi boieri a
impozitelor, la revizuirea graniţei dunărene între Principate şi Imperiul
otoman etc. G. F. Martens, Nouveau Recueil…, VI, p. 1053–1064.
14 Alături de textul propriu-zis al Tratatului de pace din 14 septembrie 1829,
din acesta mai făseau parte încă două acte: Actul separat relativ la
Principatele Moldovei şi Valahiei şi Actul separat relativ la indemnizaţiile
de comerţ şi război şi la evacuarea Principatelor. Ibidem, VIII, p. 143–155;
D. A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, Acte şi documente…, I, p. 318–331.
Colocvii politice, I/2000 93

îi scria ambasadorului imperial la Londra, în septembrie 1829:

„L'Empire ottoman est čbranlč dans ses fondements (…) Le
mal est fait; les perts sont irrčparables; l'existence de l'Empire
ottoman est devenue problčmatique”15.
Dacă schimbarea amintită a însemnat un pas înainte spre
internaţionalizarea „chestiunii româneşti”, în mod paradoxal ea
nu a adus cu sine şi o integrare a Principatelor în sistemul politic
european. Dintr-o problemă otomană, Moldova şi Valahia au
devenit, odată cu pacea de la Adrianopol, o chestiune ruso-turcă
şi tindeau să se transforme într-una pur rusească, ceea ce
însemna mai degrabă o îndepărtare a lor de Europa.

2. Ce-au dorit şi cum au acţionat românii

Protectoratul Rusiei şi întărirea influenţei acesteia în
Principate nu putea conveni nici celorlalte puteri europene, nici
românilor înşişi. Ideea constituirii unui stat naţional începea să
fie urmărită cu tot mai multă consecvenţă de aceştia din urmă16.
Cum realizarea practică a acestui scop nu părea posibilă în anii
'30 ai secolului XIX, ideea diminuării influenţei Rusiei şi
eventual a înlocuirii protectoratului acesteia cu garanţia puterilor
europene îşi face loc în proiectele românilor. Dacă la început
apelurile erau adresate Europei în ansamblu – precum în acel
Mémoire historique sur les Principautés de Valachie et de
Moldavie de prin anii 1832–1834, în care Europa era invocată să
susţină renaşterea românilor 17 – cu timpul atenţia clasei politice
de la Iaşi şi Bucureşti se îndreaptă spre Franţa şi Anglia, aliate în

15 Mémoires, documents et écrits divers laissés par le Prince de Metternich,

publie par son fils le Prince Richard de Metternich, IV, Paris, 1881, p.
596.
16 Cornelia Bodea, Lupta românilor pentru unitatea naţională 1834–1849,
Bucureşti, 1967, p. 3–32.
17 Vlad Georgescu, Mémoires et projets de réforme dans les Principautés
Roumaines 1831–1848, Bucarest, 1972, p. 17.
94 Colocvii politice, I/2000

„Antanta cordială” ca reacţie la apropierea dintre Rusia şi

Austria.
În această direcţie de acţiune se înscrie încercarea de
punere în aplicare a unui plan, care prevedea unirea celor două
Principate sub conducerea lui Mihail Sturdza, principele
Moldovei. Acţiunea a fost susţinută de o serie de boieri valahi,
în frunte cu Ion Câmpineanu, dar şi de principele Moldovei. Ion
Câmpineanu, fruntaşul opoziţiei de la Bucureşti, a întreprins în
anul 1839 o călătorie la Paris, apoi la Londra, unde a avut o
întrevedere cu premierul britanic Palmerston 18. Călătoria nu a
avut, însă, rezultate practice. Izbucnirea crizei egiptene, care
punea în pericol însăşi existenţa Imperiului otoman, a condus la
o regrupare a puterilor europene faţă de „problema orientală”.
Anglia a devenit dintr-o dată interesată într-o colaborare cu
Rusia, în scopul prevenirii dezmembrării Imperiului otoman 19,
ceea ce făcea imposibilă asocierea ei la o acţiune potrivnică
intereselor guvernului de la Petersburg. Franţa, care încurajase
iniţial revolta lui Mehmet Ali împotriva sultanului, avea să se
asocieze, în 1841, pentru a nu rămâne izolată, Rusiei şi Angliei.
Din acest motiv, nici încercările lui Mihail Sturdza, de a
determina o atitudine franceză mai hotărâtă în Principate, care să
contracareze influenţa rusă 20, nu au putut reuşi, aşa încât
planurile de înlocuire a protectoratului rus printr-o garanţie
anglo-franceză au căzut.

18 Constantin Vlăduţ, Ion Câmpineanu, Bucureşti, 1973, p. 166–175.

19 La 15 iulie 1840 s-a semnat o convenţie la Londra, de către Anglia, Rusia,
Austria şi Prusia, îndreptată împotriva lui Mehmet Ali, paşa rebal din
Egipt. Convenţia izola Franţa. J. Droz, Histoire diplomatique de 1648 ŕ
1919, Paris, 1972, p. 317–318.
20 Pentru contactele lui Sturdza cu consulii francezi din Principate şi
încercările sale de a obţine sprijinul Franţei şi al Angliei, vezi capitolul
semnat de Gheorghe Platon în L. Boicu, V. Cristian, Gh. Platon (coord.),
România în relaţiile internaţionale 1699–1939, p. 103–121.
Colocvii politice, I/2000 95

Încercările românilor de a atrage atenţia puterilor

europene, fie pentru a atinge scopul maximal al creării unui stat
naţional, fie pentru cel minimal, de a diminua influenţa rusă, nu
au fost îndreptate numai spre Anglia şi Franţa. Demersurile
făcute pe lângă guvernul din Berlin au rămas relativ necunoscute
până în prezent. Semne ale încercărilor de apropiere de Prusia au
apărut încă din vremea acţiunilor lui Ion Câmpineanu. În
februarie 1838, profesorul german C. Ritter, care a întreprins în
acea iarnă o călătorie în Ţara Românească, putea să informeze
ministerul afacerilor externe din Berlin că
„numele Prusiei este foarte stimat acolo (...). Principele
Ghica21 m-a primit, în calitatea mea de prusian, ca un prieten
la Curte. La câteva zile după plecarea mea din Bucureşti, a
trimis o ştefetă pe urmele mele – deşi era viscol – ca să-mi fie
de ajutor faţă de autorităţile vamale la trecerea frontierei din
munţi. Un localnic bogat a insistat să-i recomand pe cei doi fii
ai săi, care urmează să sosească aici de Paşti, la un gimnaziu
din Berlin. Ministrul de justiţie Ştirbei mi i-a prezentat pe cei
doi fii ai săi, pe care are de gând să-i trimită în curând la
Universitatea de aici. Acestea şi multe altele arată că influenţa
şi prestigiul Prusiei se exercită până şi în atât de puţin
cunoscuta de noi depărtare valahă” 22.

21 Alexandru Dimitrie Ghica, principe al Valahiei între 1834 şi 1842.

22 „der Name Preußen dort in sehr hohen Ehren steht (…). Der Fürst Ghika,
der mich als Preuße an seinem Hofe wie einen Gastfreund aufnahm, sandte
mir nach meiner Abreise von Bukarest, bei ein fallenden Schneesturm,
noch einige Tagereisen weit eine Staffette nach um mir bei allen Behörden
auf den besorglichen Grenzgebirgen Beistand zu sichern. Ein wolhabender
Landmann drang in mich seine beiden Söhne zum Besuch eines Berliner
Gymnasiums mit mir zu führen, die auf Ostern hier eintreffen werden; der
Justizminister Stirbey stellte mir seine beiden Söhne zur Empfehlung vor,
weil er beabsichtigt sie demnächst auf die hiesige Universität zu schicken;
u. s. w. mehr, daß ich hier füglich übergehe, woraus man den Einfluß
abnehmen kann, den das wolbegründete Ansehen des Preußischen Staates,
in jeder Hinsicht, selbst bis in die von uns wenig gekannte Walachische
Ferne ausübt”. C. Ritter către ministerul afacerilor externe din Berlin, 14
96 Colocvii politice, I/2000

Cinci ani mai târziu, în vremea următorului domn, capitala

Ţării Româneşti a fost vizitată de prinţul Albrecht de Prusia,
fratele regelui Friedrich Wilhelm IV. Întorcându-se de la
Constantinopol la Berlin, acesta s-a oprit în Bucureşti în iunie
1843. Primirea făcută prinţului a fost văzută în epocă drept un
semn al onoarei pe care a resimţit-o domnul Gheorghe Bibescu.
Mai mult, unii contemporani – „persoane cu imaginaţie vie” ori
„capete pătimaşe”, cum îi numeşte cu ironie consulul francez –
au considerat că această vizită ar avea un rol politic ascuns,
circumscris planurilor de restaurare, cu ajutorul puterilor
europene, a „Monarhiei dacice”, care ar urma să fie pusă sub
conducerea amintitului prinţ. În urma acestei vizite, domnul
muntean a fost decorat cu ordinul prusian „Vulturul roşu” 23. Cu
toate că în corespondenţa ulterioară a domnului muntean cu
prinţul Albrecht nu apare nici cea mai mică aluzie la vreo
problemă politică, subiectul predilect al scrisorilor fiind
„încântătoarea primire” şi „bunătăţile” de care s-a bucurat
prinţul la Bucureşti 24, vizita nu poate fi disociată de o anumită
conotaţie politică. Ea nu era legată de acele planuri de restaurare
a „Monarhiei Dacice” pe care însuşi consulul francez le
dezminte 25. Eventuala sprijinire de către Prusia a planurilor
respective ar fi condus-o la un conflict deschis cu Rusia, ceea ce
nu îşi putea permite. Cu atât mai mult cu cât, la începutul anilor
'40, politica externă prusiană tindea încă spre colaborarea cu

februarie 1838. Deutsches Zentralarchiv, Historische Abteilung I

(Potsdam), Auswärtiges Amt II, Acta des Ministeriums der auswärtigen
Angelegenheiten betreffend der königlich preußischen Consulate in der
Moldau und Walachei zu Jassy und Bukarest, Rep. 6, Nr. 3381, Bl. 101 (în
continuare se va cita: DZA, A. A. II).
23 Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, XVII, p. 962,
Gheorghe Bibescu, Domnia lui Bibescu. Corespondenţă şi documente
1843–1856, tom. I, Bucureşti, 1893, p. 200–201.
24 Ibidem, I, p. 200–204.
25 Hurmuzaki, Documente..., XVII, p. 962.
Colocvii politice, I/2000 97

imperiul din Răsărit 26. Friedrich Wilhelm IV, devenit rege în

1840, spera încă într-o reînviere a Sfintei Alianţe. Cercurile
liberale germane acuzau Prusia de dependenţă faţă de Rusia.
Legăturile dintre cei doi monarhi erau foarte strânse, ei
promiţându-şi sprijin militar reciproc în caz de nevoie. Această
politică personală a regelui a devenit politică de stat, prin
îndepărtarea lui von Werther de la conducerea ministerului de
externe. Relaţiile cu Rusia se înfăptuiau prin corespondenţa
monarhilor sau prin intermediul ataşatului militar al ambasadei
Prusiei la Petersburg, generalul Rauch 27. La o anumită
emancipare a politicii externe prusiene de Rusia avea să se
ajungă abia câţiva ani mai târziu, când ea îşi va produce efectele
şi asupra atitudinii prusiene faţă de Principate. Din acest motiv,
vizita prinţului Albrecht are o semnificaţie politică numai în
măsura în care o plasăm în relaţie cu alte evenimente.
În celălalt Principat, la Iaşi, Prusia a înfiinţat un consulat
general în anul 1842. Atât înfiinţarea consulatului general, cât şi
trimiterea în acel post a lui Neigebaur fuseseră solicitate de
Mihail Sturdza. Billecocq şi Duclos, consuli francezi la
Bucureşti şi Iaşi, credeau că acţiunea se înscria în planurile mai
largi ale lui Mihail Sturdza de a scoate Moldova de sub influenţa
Rusiei şi a o aşeza sub protecţia puterilor europene 28. O variantă
minimală a acestui proiect, care viza reducerea influenţei ruse cu
sprijinul altor puteri europene, este atestată de un fapt petrecut în
decembrie 1844, fapt care relevă şi rolul pe care ar fi urmat să-l

26 Walter Piers, Preußen und die Orientalische Krise von 1839–1841.

Tübingen, 1924, p. 53–58 (ungedrukte Dissertation, Universitätsbibliothek
Tübingen).
27 Karl Pröhl, Die Bedeutung preussischer Politik in den Phasen der
orientalischen Frage. Ein Beitrag zur Entwicklung deutsch-türkischen
Beziehungen von 1606 bis 1871, Frankfurt am Main – New York – Bern,
Peter Lang, 1986, p. 199–200.
28 Hurmuzaki, Documente..., XVII, p. 943–944 şi 950.
98 Colocvii politice, I/2000

aibe Prusia.
Friedrich Levenhagen, consilier la legaţia Prusiei din
Constantinopol, a făcut atunci o călătorie prin Principate. Nu l-a
întâlnit personal pe domnul Moldovei, dar, la recomandarea
casei bancare Rottschild din Viena, a intrat în contact cu un
apropiat al acestuia, N. Privileghio. Arendaş al vămilor şi al
poştei, Privileghio, grec de origine, era „sfătuitorul principelui în
toate chestiunile financiare” şi „se bucura de încrederea lui”.
Discuţiile pe care le-a purtat Levenhagen cu Privileghio sunt cât
se poate de relevante pentru problema care ne interesează aici 29.
„Dl. Privileghio a venit să mă ia într-o plimbare, în cursul
căreia mi-a spus, din însărcinarea principelui, că acesta este
foarte încântat că am venit şi că vede cu plăcere cum Prusia
intră în mai strânse legături comerciale cu Moldova”30.
Discuţiile nu s-au oprit aici, iar o a doua întâlnire dintre cei
doi a scos la lumină clare interese politice:
„În ziua dinainte plecării mele din Iaşi, m-a vizitat Privileghio,
care mi-a spus că vine de la principe şi că trebuie să-mi
împărtăşească ceva: «Principele se plânge de consulul rus
Kotzebue, căci acesta nu-i mai acordă respectul cuvenit; vine
adesea la principe, pentru a-i face reproşuri şi chiar îl
bruschează cu fiecare asemenea ocazie; ameninţarea sa
obişnuită este că va chema trupele ruse care se află la graniţă
(...). Altfel stau lucrurile în chestiunea politică. El nu este
dispus să cedeze presiunilor Rusiei şi să facă din ţară o
posesiune rusească; mai degrabă ar renunţa la demnitatea
princiară şi s-ar retrage în viaţa privată. Principele Bibescu31
gândeşte altfel, căci el a încheiat un contract cu antreprenori

29 Levenhagen către Le Coq, Constantinopol, 3 februarie 1845. DZA, A. A.

II, Rep. 6, Nr. 3385, f. 105–112 v.
30 „Aus einer Spazierfahrt zu welche H. Privilegio mich abholte, sagte er mir
im Auftrag des Fürsten, daß es diesem sehr lieb sei, daß ich gekommen,
daß er sehr gerne sehe, daß Preußen mit der Moldau durch den Handel in
nähere Verbindung trete”. Loc. cit.
31 Gheorghe Bibescu, principe al Valahiei din 1842 până în 1848.
Colocvii politice, I/2000 99

ruşi, conform căruia minele din Valahia vor putea fi exploatate

cu 10000 veterani ruşi, al căror număr poate să crească până la
30000. Principele Sturdza este hotărât să nu facă niciodată o
asemenea concesiune. A încercat să găsească sprijin în
exterior. Austriei nu i se poate adresa, căci ea îi părăseşte pe
toţi aceia care mizează pe ajutorul ei; principii Miloş şi Ghica
sunt un avertisment pentru ceilalţi. Dar M.S. regele nostru l-ar
putea sprijini. Majestatea Sa este înrudit cu împăratul Rusiei şi
în relaţii de prietenie; pe de altă parte, Prusia nu trezeşte
Rusiei, în problemele orientale, gelozia pe care o stârneşte
fiecare pas al Austriei. Principele şi-a trimis fii să înveţe la
Berlin tocmai în ideea că astfel el se va putea apropia de regele
nostru; atunci când Alteţa Sa prinţul Albrecht a venit în
Bucureşti, principele Sturdza a dorit foarte mult ca acesta să
viziteze şi Iaşul, pentru a i se putea destăinui şi ar fi făcut
aceasta cu multă plăcere, căci ştie că Alteţa Sa este enfant gâté
pentru ţar. Dorinţa principelui Sturdza ar fi ca M.S. regele
nostru să-i recâştige bunăvoinţa împăratului şi să-l ajute să o
păstreze şi în viitor. Pentru aceasta se va arăta foarte
recunoscător şi va avea grijă de supuşii prusieni şi de comerţul
lor şi al supuşilor statelor Uniunii vamale; va contribui la
organizarea de aşezăminte pentru ajutorarea prusienilor săraci
(…)». I-am răspuns domnului Privileghio că voi reproduce
întocmai în faţa Excelenţei Voastre comunicările pe care mi le-
a făcut. În ziua următoare, chiar înainte de a pleca, dl.
Privileghio mi-a făcut o ultimă vizită. Mi-a spus că vine de la
Principe, căruia i-a repetat conversaţia noastră din ajun şi că
principele a fost cu totul de acord cu conţinutul ei. În timpul
şederii mele în Iaşi, principele mi-a dat de înţeles, cu diferite
prilejuri, cât de mult se bucură de prezenţa în capitala sa a unei
persoane care aparţine de legaţia Prusiei”32.

32 „Den Tag vor meiner Abreise von Jassy besuchte Privilegio mich und
sagte, er komme so eben vom Fürsten und muß mir einige Mitteilungen
machen: <<der Fürst beklage sich über den russischen Consul Herrn von
Kotzebue, weil dieser die dem Fürsten gebührende Achtung vergesse; er
kömme beständig zum Fürsten, um ihm Vorwürfe zu machen und
brusquire denselben bei jeder solchen Gelegenheit; seine gewöhnliche
Drohung sei, daß er die russischen Truppen die an der Gränze stehen rufen
wurde (…). Anders sei es in politischen Angelegenheiten: es werden dem
100 Colocvii politice, I/2000

Fürsten Vermuthungen von Russland gemacht, welche er entschlossen sei,

kein Gehör zu geben, er wolle sein Land nicht zum russischen Besitztum
machen, lieber wolle er seine Würde niederlegen und in den Privatstand
zurückkehren. Der Fürst Bibesku denke verschieden von ihm, er habe
unter Anderm einen Vertrag mit russischen Entrepreneurs abgeschlossen,
welchem Zufolge dies die wallachischen Minen mit 10000 russischen
Veteranen exploatiren und die Bezahl so verwendeter russischen Soldaten
allmälig auf 30000 vermehren könne; aber solche Concessionen sei der
Fürst Stourdza entschlossen niemals zu machen. Er habe sich nach einer
Stütze von Außen her umgesehen: an Österreich könne er sich nicht
wenden, denn es verlasse die welche auf seinen Beistand rechnen, die
Fürsten Milosch und Ghika seien eine Warnung für alle Übrigen
geworden. Aber Se. Majestät unser König könne ihm helfen. Se. Majestät
seien mit dem Kaiser von Rußland verwandt und sehr befreundet, Preußen
errege in Rußland bei orientalischen Verhältnissen nicht die Eifersucht mit
welcher jeder Schritt Österreichs bewacht werde. Mit den Gedanken sich
einmal unserem Könige zu nähern, habe der Fürst seine Söhne in Berlin
erziehen lassen; als Se. königl. Hoheit der Prinz Albert nach Bukarest
gekommen sei, habe der Fürst gewünscht, er möge Jassy besuchen, damit
er sich ihn aufschließen könne und er würde dies um so lieber getan haben,
als er wisse, daß Se. königl. Hoheit das enfant gâté des Kaisers sei. Der
Wunsch des Fürsten sei nun, daß Se. Majestät unser König ihm, dem
Fürsten, die Gunst des Kaisers wieder gewinnen und ihn in Zukunft in
derselben erhalten wolle. Er werde sich für solche Verwendung stets
erkäntlich zeigen und sich namentlich der in seinem Land lebenden
preußischen Schutzgenossen und des vereinsländischen Handels
annehmen; er werde unter Anderen gerne zur Errichtung von milden
Stiftungen für arme Preußer behülflich sein (…)>>. Ich erwiederte Herrn
Privilegio, daß ich die mir von ihm gemachten Mitteilungen Ew.
Hochwohlgeboren wiederholen würde. Den folgenden Tag, unmittelbar
vor meiner Abreise, machte H. Privilegio mir sein letztes Besuch und
sagte, er kömme so eben vom Fürsten, habe demselben unsere gestrige
Unterhaltung wiederholt und der Fürst sei mit deren Inhalt völlig
einverstanden. Der Fürst hat mir übrigens, während meines Aufenthaltes in
Jassy, bei den verschiedensten Gelegenheiten zu erkennen gegeben, wie
lieb ihm die Gegenwart einer zur preußischen Gesandtschaft gehörigen
Person in seiner Hauptstadt sei”. Levenhagen către Le Coq,
Constantinopol, 3 februarie 1845. DZA, A. A. II, Rep. 6, Nr. 3385, f. 105–
112 v.
Colocvii politice, I/2000 101

Interesului politic al domnului Mihail Sturdza i se adăuga

unul personal, consemnat de acelaşi Levenhagen, de data aceasta
nu din informaţii directe, ci din zvonuri:
„Cea mai mare dorinţă a principelui este să devină domn
ereditar al Moldovei. Dacă nu i-ar reuşi aceasta şi dacă va
trebui să renunţe la funcţia pe care o are, atunci ar dori să se
stabilească în Germania, de preferinţă în Prusia, cu condiţia să
i se acorde titlul de principe ereditar”33.
Din cele arătate reiese faptul că planul politic al
principelui Moldovei a fost recepţionat ca atare de diplomaţia
prusiană. O implicare a ei în direcţia dorită de Sturdza se va
produce curând, însă nu cu foarte multă hotărâre.
În Ţara Românească, domnul Gheorghe Bibescu era mai
precaut decât omologul său din Moldova. Levenhagen a reuşit
să-l contacteze personal şi, în acelaşi raport, consemna:
„Principele Bibescu, care se sprijină doar pe Rusia, simte că ar
avea nevoie şi de alţi prieteni, însă nu îndrăzneşte să o spună
răspicat, aşa cum a făcut-o principele Sturdza. Cu toate
acestea, mi-a exprimat în mod repetat dorinţa de a putea
călători o dată la Berlin, dar că se îndoieşte că acel prilej se va
ivi vreodată”34.
În acel moment, Prusia nu urmărea încă să joace un rol
activ în Principate. Instrucţiunile primite de Neigebaur din
partea ministerului afacerilor externe din Berlin în toamna

33 „Der höchste Wunsch des Fürsten ist, erblicher Fürst von der Moldau zu
werden; sollte ihm dieser nicht gewährt und er seiner Würde selbst entsetzt
werden, dann ist sein Wunsch, wie man mir gesagt hat, sich in
Deutschland, und vorzugsweise in Preußen, anzutauchen, unter der
Bedingung, daß ihm der erbliche Fürstentitel verliehen werde”. Loc. cit.
34 „Der Fürst Bibesku, welche sich nun allein auf Russland stützt, fühlt, daß
er auch andere Freunde bedürfen könne, wagt es aber nicht, sich hierüber
so deutlich auszusprechen, wie der Fürst Stourdza; indeß erwähnte er
gegen mich wiederholt des Wunsches, einmal nach Berlin reisen zu
können, indem er nur an der Möglichkeit, ihn ausführen zu können,
zweifelte”. Loc. cit.
102 Colocvii politice, I/2000

anului 1842, atunci când a fost instalat în funcţia de consul

general la Iaşi, cuprind chiar recomandarea de a observa pasiv
ceea ce se întâmplă în jur şi de a evita orice conflict cu
reprezentanţii celorlalte puteri. Doar aşa, i se spunea lui
Neigebaur, Prusia îşi poate menţine neutralitatea faţă de celelalte
puteri, ceea ce îi dă dreptul de a avea un cuvânt de spus în
problema orientală 35.
Nu trebuie să rămânem cu impresia că tatonările din anii
'30 şi din prima jumătate a anilor '40, pe care le-am descris mai
sus, au constituit o conduită politică unică. Încercările de a
atrage, într-un fel sau altul, sprijinul puterilor europene, fie în
scopul înlăturării protectoratului Rusiei, fie, măcar, pentru
diminuarea influenţei acesteia, au reprezentat doar una dintre
căile de acţiune politică prin care se urmărea obţinerea unui
statut mai favorabil pentru Principatele române. Ele au fost doar
o alternativă politică, una dintre alte posibile căi de acţiune.
Această faţă îndreptată spre Europa a fost contemporană cu o
alta, îndreptată spre Rusia, de la care se spera, prin înaintarea de
memorii, obţinerea unor concesii şi reforme 36. Încercările
„europene” ale românilor luau în calcul interesele politice ale
marilor puteri, interese care, prin însăşi natura lor, erau
conjuncturale. Modificarea conjuncturilor politice a atras eşecul
proiectelor româneşti.

3. Dunărea şi interesele Europei faţă de Principate

De altă natură a fost interesul puterilor europene pentru
Dunăre, ca arteră comercială dar şi ca rută strategică. El a
stimulat creşterea atenţiei acestora faţă de Principatele române în

35 DZA, A. A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 108–108 v.

36 Istoricul Vlad Georgescu (Mémoires et projets de réforme…, p. 8) arată
că, în perioada 1831–1847, din 48 de memorii adresate de români marilor
puteri, 47 au fost destinate Rusiei.
Colocvii politice, I/2000 103

prima jumătate a secolului XIX. Franţa, dar mai ales Anglia,

încep să vadă în Dunăre o cale ieftină de acces pentru comerţul
cu Principatele şi cu teritoriile bulgare ale Imperiului otoman.
Aceeaşi observaţie este valabilă şi pentru puterile central-
europene, Austria şi Prusia, care, în plus, vedeau în Dunăre o
cale de acces spre teritoriile din jurul Mării Negre şi spre Asia.
Până pe la începutul anilor '30, însă, Moldova şi Valahia nu erau
prea atractive pentru negustorii europeni, deoarece comerţul lor
extern era blocat de monopolul otoman 37. Acesta s-a menţinut,
fără să slăbească în intensitate, pe parcursul întregului secol al
XVIII-lea, dar şi în primele două decenii ale veacului următor. E
greu să fim de acord cu ideea – destul de frecvent exprimată în
istoriografia română – conform căreia, începând cu tratatul ruso-
turc de la Kuciuk-Kainargi din 1774, s-ar fi produs „îngrădirea
monopolului turcesc” 38. O lectură atentă a textului tratatului din
10 iulie 1774 39, în care se află un întreg capitol privitor la
Principatele române (art. XVI), relevă faptul că în cuprinsul său
nu se face nici o referire la o eventuală liberalizare a comerţului
românesc, în sensul îngrădirii monopolului otoman. Nici în
actele ulterioare, în senedurile, firmanele şi hatişerifele trimise

37 Introducerea şi agravarea monopolului în secolele XVII–XVIII au fost o

urmare a deteriorării statutului vasalic al Principatelor, a creşterii
dependenţei Moldovei şi Ţării Româneşti faţă de Poartă. Principatelor le-a
fost impusă obligaţia de a contribui la aprovizionarea capitalei Imperiului
şi, pe timp de război, a armatelor otomane, în primul rând cu grâne şi oi.
Exportul acestor produse în alte ţări decât Imperiul otoman era cu
desăvârşire interzis. Lor li se adăugau orzul, ovăzul, mierea, caii şi, nu în
ultimul rând, lemnul, cerut pentru consolidarea cetăţilor turceşti de la sud
de Dunăre.
38 Andrei Oţetea, Pătrunderea comerţului românesc în circuitul
internaţional, Bucureşti, 1977, p. 160
39 Publicat în D. A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, Acte şi documente...,I, p.
125–139.
104 Colocvii politice, I/2000

de Poartă domnilor de la Iaşi şi Bucureşti 40, nu se prevede

eliminarea sau măcar diminuarea monopolului otoman.
Dimpotrivă, se vorbeşte peste tot despre statutul de „chelar” al
Principatelor pentru piaţa constantinopolitană şi despre obligaţia
livrării unor cantităţi „cât mai mari” de produse, pentru
acoperirea nevoilor acesteia. Se-nţelege că această cerinţă
elimina din capul locului posibilitatea exportului oficial spre alte
ţări al produselor aflate sub incidenţa monopolului. Este
adevărat că amintitele acte emise după 1774 eliminau o serie de
practici abuzive – dar care ţineau nu de monopol în sine, ci de
modul de aplicare a acestuia – şi desfiinţau „zahereaua”
(furnitura gratuită de cereale). Senedul din 1783, de exemplu,
elimina practica achizioţionării de către negustorii turci, la
preţuri arbitrare, a oilor în Principate şi impunea obligativitatea
cumpărării lor la preţul pieţei 41. Acest lucru, însă, nu poate fi
socotit, decât forţând interpretarea, drept o „liberalizare” 42 a
comerţului extern al Principatelor. Înlăturarea abuzurilor nu
înseamnă nicidecum liberalizare – a cărei condiţie este, înainte
de toate, posibilitatea opţiunii libere – şi nici reducerea sau
desfiinţarea monopolului economic.
În practică, însă, interdicţia nu era respectată întotdeauna.
Uneori chiar Poarta permitea, la insistenţele celor interesaţi şi
forţată de împrejurări politice, exportul în alte părţi al produselor
prohibite. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, în 1782 şi 1783, când
a încuviinţat cumpărarea în Moldova a 600 şi respectiv 150 cai
destinaţi remontei cavaleriei prusiene 43, sau în 1817, când

40 Pentru aceste acte, vezi Ibidem, passim; Valeriu Veliman, Relaţii româno-
otomane (1771–1821). Documente turceşti, Bucureşti, 1984, passim.
41 D. A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, Acte şi documente..., I, p. 194.
42 Gabriel Bădărău, Consideraţii privind raporturile româno-otomane între
1774 şi 1802, în Anuarul Institutului de istorie şi arheologie “A. D.
Xenopol”, Iaşi, tom. XX, 1983, p. 148.
43 Von Gafron (trimis al Prusiei la Constantinopol) către Friedrich II,
Colocvii politice, I/2000 105

sultanul a aprobat cererea ambasadorului Austriei privind

exportul a treizecii de mii de chile de grâu şi porumb din Ţara
Românească în Transilvania 44. Acestea, însă, erau excepţii – şi
Poarta avea grijă să sublinieze întotdeauna caracterul
excepţional al acordului ei –, care nu alterau regula interdicţiei.
O alterare, din punct de vedere juridic, a monopolului avea
să se producă abia în 1826, prin convenţia ruso-turcă de la
Akerman, unde, în „Actul separat relativ la Principatele
Moldovei şi Valahiei”, se arată că Sublima Poartă acordă
acestora libertatea comerţului, cu excepţia unei anumite cantităţi
de produse, destinate anual aprovizionării Constantinopolului 45.
În sfârşit, tratatul ruso-turc de la Adrianopol, din 14 septembrie
1829, a desfiinţat integral monopolul economic otoman,
prevăzând atât în articolul al V-lea, cât şi în „Actul separat
privitor la Principate”, libertatea deplină a comerţului pentru
toate produsele solului şi cele industriale, fără nici un fel de
restricţii, în afară de aceea a satisfacerii nevoilor interne ale
ţării 46.
Ca rută comercială, Dunărea a fost folosită încă din secolul
XVIII 47, deşi până pe la mijlocul anilor '30 ai veacului care a
urmat cantitatea de mărfuri transportată pe fluviu a fost
neînsemnată faţă de cea de pe căile de uscat. Abia după 1830,
când la Viena s-a constituit „Die erste privilegierte

Constantinopol, 26 martie 1782; Nicolae Iorga, Acte şi fragmente cu

privire la istoria românilor, II, Bucureşti, 1895, p. 158. Raicevich (consul
austriac la Bucureşti) către Kaunitz (cancelar austriac), Bucureşti, 19 iulie
1783; Hurmuzaki, Documente... XIX/1, p. 114.
44 Valeriu Veliman, Relaţii româno-otomane…, p. 730–731.
45 D. A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, Acte şi documente..., I, p. 316.
46 Ibidem, p. 321 şi 328.
47 La 17 ianuarie 1785, consulul prusian la Iaşi, König, scria că „mărfurile de
Nürnberg ajung, prin Viena, până aici, încărcate pe mici vase, pe Dunăre”.
Hurmuzaki, Documente..., X, p. 12.
106 Colocvii politice, I/2000

Donaudampfschiffahrtsgesellschaft” şi mai ales după 1835, când

vasele acesteia încep să întreprindă curse până la Galaţi, apoi la
Constantinopol 48, ia avânt transportul de mărfuri pe fluviu. La
aceasta a contribuit şi constituirea, tot în 1835, a „Societăţii
privilegiate din Bavaria şi Würtemberg pentru navigaţia cu aburi
pe Dunăre”, cu sediul la Regensburg, care asigura legătura între
Ulm şi Linz, de unde începea raza de acţiune a societăţii
vieneze 49. Încă din 1835, consulul prusian la Bucureşti,
Constantin Sakellario, putea să informeze că
„mărfurile achizioţionate de negustorii persani şi georgeni la
Leipzig sunt încărcate pe vapoare cu aburi la Viena, apoi
urmează calea Dunării, până la Galaţi, unde sunt transbordate
pe mici corăbii, care le duc în porturile de destinaţie din
Asia” 50.
Porturile Galaţi (în Moldova) şi Brăila (în Valahia) au
devenit, astfel, importante puncte de tranzit ale comerţului
fluvial. Totodată a crescut rolul Dunării în schimburile germane
cu Principatele. Un contemporan susţinea la 1849 că mărfurile
din Leipzig erau aduse în Moldova nu doar pe uscat, ci şi pe
Dunăre, prin Galaţi 51. Pe măsură ce cantitatea mărfurilor
vehiculate pe Dunăre creştea, scădeau preţurile de transport. În
1845, de exemplu, acestea erau de trei ori mai mici decât cu un
deceniu în urmă 52.

48 Stela Mărieş, Quelques aspects de l'histoire des transports en Roumanie

au cours du XIX-e sičcle, în “Revue roumaine d'histoire”, Bucureşti, tom.
XXIV, 1985, nr. 1–2, p. 157.
49 Rifat Önsoy, Die Handelsbeziehungen zwischen den süddeutschen Staaten
und dem Osmanischen Reich von 1815 bis 1871, Dissertation, Univerität
Würzburg, 1972., p. 68.
50 Hurmuzaki, Documente..., X, p. 774
51 N. Suţu, Noţiuni statistice asupra Moldovei, în idem, Opere economice,
Bucureşti, 1957, p. 204.
52 În 1835, pentru aducerea de la Viena la Galaţi a unei cantităţi de 100 livre
marfă (45,4 kg, dacă socotim livra la 0,454 kg) se plăteau 6 florini şi 39
Colocvii politice, I/2000 107

Prusia nu era riverană la Dunăre, dar era interesată de

navigaţia pe fluviu. Încă din 1800, o publicaţie din Berlin, care
reprezenta opiniile guvernului, atrăgea atenţia asupra foloaselor
pe care construirea unui canal între Dunăre şi Rin le-ar putea
aduce comerţului cu Orientul întreprins de provinciile renane ale
Prusiei 53. Între 1841–1845 a fost construit canalul Main–
Dunăre pe care, însă, nu puteau naviga vase mai mari de 120
tone 54. Totuşi, legătura între Rin şi Dunăre era făcută, iar
foloasele ei în viitor, pentru comerţul oriental al Europei, erau
apreciate ca foarte mari. În februarie 1848, un membru al
administraţiei prusiene a provinciilor renane considera că noul
canal aducea două feluri de avantaje. Pe de o parte, pentru Prusia
a devenit posibil să-şi extindă, pe această cale, în mod direct,
legăturile cu diferite porturi din Asia Mică şi, prin intermediul
acestora, cu Persia, Tibetul, Buhara şi întreaga Asie Centrală,
unde, neexistând preocupări industriale, produsele fabricilor
germane puteau fi plasate cu succes. Pe de altă parte,
„prin noua rută comercială spre Asia Centrală poate fi ocolită
Rusia şi toate piedicile impuse de aceasta printr-un sistem
prohibitiv, care s-a extins până în Georgia, iar aceasta este o

creiţari (memoriu al consulului francez Cochelet, în Hurmuzaki,

Documente..., XVII, p. 523). Zece ani mai târziu, pentru 100 cântare
austriece (adică 56,1 kg, dacă socotim cântarul la 0,561 kg) transportate pe
aceeaşi distanţă se plăteau 2 florini şi 40 creiţari, după cum rezultă dintr-un
tarif publicat de societatea vieneză de navigaţie la 1845 (Deutsches
Zentralarchiv, Historische Abteilulg I, Potsdam, Ministerium für Handel
und Gewerbe, Akten betrefend die Handelsverhältniße der
Donaufürstentümer Serbien, Moldau und Walachei und die Beförderung
von Handels-Unternehmungen nach demselben, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr.
24, Vol. 1, f. 107 – în continuare, fondul de arhivă se va cita: DZA, C. Abt.
XIII).
53 „Jahrbuch der preussischen Monarchie”, Berlin, noiembrie 1800, p. 291–
292, articolul Über die Verbindung der Donau und des Rheins durch einen
Kanal in dem Fürstenthume Ansbach.
54 Rifat Önsoy, Die Handelsbeziehungen…, p. 68.
108 Colocvii politice, I/2000

problemă care merită cea mai mare atenţie” 55.

Toate aceste avantaje erau valabile şi pentru Austria. Dar
în afară de pavilioanele celor două state, în porturile Galaţi şi
Brăila puteau fi văzute şi altele: engleze, franceze, sarde, ruseşti.
Vasele engleze şi franceze urcau pe Dunăre până în cele două
porturi, după ce traversau Mediterana şi Marea Neagră.
Alegerea rutei dunărene nu era lipsită de riscuri. Între
acestea, nesiguranţa navigaţiei în sectorul Cazanelor, înnisiparea
gurilor fluviului la vărsarea în Marea Neagră şi – pentru prusieni
– faptul că trebuia să se apeleze la intermediari austrieci erau
cele mai serioase. Pe măsură, însă, ce creşteau interesele
germane în plasarea de produse pe pieţele răsăritene şi în
achiziţionarea de acolo a materiilor prime, au apărut diferite
proiecte de organizare mai temeinică a transportului fluvial sau
chiar încercări de găsire a unor soluţii alternative.
Încă din 1842, aşadar la puţini ani după introducerea
navigaţiei cu aburi pe Dunăre, ministrul de finanţe al Prusiei,
Bodelschwingh, constata că ruta fluvială este din ce în ce mai
ocolită de mărfurile transportate din Silezia şi Saxonia spre Asia
Mică. Negustorii preferau să se îndrepte fie spre Triest, fie spre
Hamburg, pentru a-şi transporta mărfurile pe mare. Cauza consta
în periculozitatea navigaţiei pe cursul inferior al fluviului – la
Cazane şi la vărsarea în Mare – fapt care făcea ca nici o societate
să nu se încumete să încheie asigurări pentru mărfuri. Acelaşi
ministru constata că amintita schimbare de rute a condus la o
scădere a importanţei Principatelor române în comerţul german
de tranzit 56. Un punct de vedere asemănător era exprimat de
preşedintele administraţiei prusiene a Sileziei, un an mai târziu:

55 Lehman (secretar de stat în administraţia provinciilor renane ale Prusiei)

către ministerul de interne din Berlin, Düsseldorf, 1 februarie 1848. DZA,
C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 291–291v.
56 Bodelschwingh (ministru de finanţe la Berlin) către min. af. externe,
Berlin, 19 noiembrie 1842. DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 99v–100.
Colocvii politice, I/2000 109

neasumarea de asigurări, din cauza gradului mare de

periculozitate a navigaţiei, paralizează transportul mărfurilor pe
Dunăre 57.
Fluviul era considerat, totuşi, o importantă arteră
comercială. În decembrie 1844, consulul Prusiei la Galaţi,
Wedeke, făcând o comparaţie cu ruta maritimă, scria:
„navigaţia cu vapoare pe Dunăre, până la Galaţi şi mai departe
în Marea Neagră, reprezintă o cale mult mai sigură şi mai
scurtă, aşadar mai practică. Dunărea este un fluviu german,
sute de drumuri din interiorul Germaniei conduc la ea, căile
ferate au fluviul ca terminal şi aduc acolo produsele industriei
germane, pentru a fi expediate în Orient”58.
Exista, însă, o piedică serioasă în calea comerţului
dunărean, şi anume dificultatea navigaţiei la vărsarea fluviului în
Marea Neagră, cauzată de înnisiparea celor trei braţe (Chilia,
Sulina şi Sfântu Gheorghe). Rusia, care stăpânea gurile fluviului,
nu era străină de această situaţie. Prin tratatul de pace de la
Adrianopol, din 1829, graniţa dobrogeană dintre Rusia şi
Imperiul Otoman a fost stabilită pe braţul Sfântu Gheorghe, cel
mai sudic dintre cele trei braţe prin care fluviul se vărsa în Mare.
Celelalte două braţe au intrat sub stăpânirea Rusiei. Pe Sfântu
Gheorghe puteau circula, conform tratatului, atât vase
comerciale, cât şi de război aparţinând celor două puteri
riverane, în timp ce pe celelalte două braţe aveau acces doar

57 Merkel către Bodelschwingh, Breslau, 23 noiembrie 1843. DZA, A.A. II,

Rep. 6, Nr. 3383, f. 197–197v.
58 „Einen bei Weitem sicherer, kürzer also wohlfeiler Weg bietet die
Beschiffung der Donau mittelst Dampfboten, abwärts bis nach Galatz und
ins Schwarze Meer, dar. Die Donau ist ein Deutscher Strom, hundert Wege
aus dem innern Deutschland fähren zu ihr, Eisenbahnen münden an ihr,
und führen ihr die Erzeugnisse der Deutschen Industrie zu, damit sie
dieselben in den fernen Orient versende”. Wedeke (consul al Prusiei la
Galaţi) către Le Coq (ambasadorul Prusiei la Constantinopol), Galaţi,
decembrie 1844. DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 116–118v.
110 Colocvii politice, I/2000

vasele comerciale 59. Câtă vreme Delta Dunării s-a aflat sub
stăpânire otomană, braţul Sulina – singurul pe care puteau
naviga şi vase maritime – a fost întreţinut în stare de
navigabilitate, prin lucrări ordonate de guvernul din
Constantinopol. Rusia, însă, a încetat efectuarea lucrărilor de
întreţinere, aşa încât navigaţia a devenit din ce în ce mai dificilă.
Consulul Prusiei la Odesa, E. C. Walther, observa în 1840 că
Rusia dorea intenţionat înnisiparea braţului Sulina, pentru a
contracara concurenţa pe care porturile Galaţi şi Brăila o fac
Odesei, dar şi altor porturi ruseşti de la Marea Neagră şi de la
Marea Azov60. Principatele române începuseră să reprezinte o
serioasă concurenţă pentru exportatorii de grâu ruşi. Guvernul
rus urmărea în acest fel să blocheze accesul pe Dunăre al vaselor
engleze şi franceze şi să le atragă la Odesa.
Reacţiile la această politică a Rusiei nu au lipsit. În 1839,
la Galaţi şi Brăila s-a încercat constituirea unei societăţi pe
acţiuni, care avea drept scop dragarea şi întreţinerea braţului
Sulina. Iniţiatorii societăţii au fost reprezentaţii consulari ai
Austriei şi Angliei la Galaţi, Huber şi Cunningham 61. Guvernul
englez, însă, nu a susţinut proiectul, motivând că este obligaţia
Rusiei să execute acele lucrări, iar Austria a preferat să trateze
direct cu Rusia, ajungând să semneze cu aceasta, la 25 iulie
1840, o convenţie privind navigaţia pe Dunăre 62. Fără sprijin

59 D. A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, Acte şi documente..., I, p. 319–320.

60 Walther (consul al Prusiei la Odesa) către min. af. externe, Odesa, august
1840: „Recent s-a constituit, din cel mai înalt ordin, o comisie la Odesa,
formată din negustori şi funcţionari, pentru a propune modul în care poate
fi înlăturată această concurenţă”. DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, Vol.
1, f. 25–26v.
61 Raportul citat al lui Walther.
62 König (consul al Prusiei la Galaţi) către min. af. externe din Berlin, Galaţi,
1 septembrie 1850. DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, Vol. 2, f. 25–35.
Textul convenţiei în F. G. Martens, Nouveau Recueil…, IV, p. 487–491. În
articolul 5, Rusia se angaja “ŕ faire commencer le plus tôt possible les
Colocvii politice, I/2000 111

din partea guvernelor respective, proiectul lui Huber şi

Cunningham nu a putut fi pus în practică. Pe de altă parte,
convenţia ruso-austriacă, deşi prevedea aplicarea asupra Dunării
a principiilor privind navigaţia stabilite în 1815, în special
principiul libertăţii navigaţiei, nu a avut efectele aşteptate de
Viena. Rusia se încăpăţâna să nu întreprindă măsuri pentru
navigabilizarea braţului Sulina, aşa încât navigaţia devenea din
ce în ce mai dificilă.
Guvernele statelor interesate, dar şi opinia publică
europeană au urmărit cu îngrijorare evoluţia acestei situaţii, care
părea fără ieşire, cel puţin atâta timp cât Rusia stăpânea gurile
Dunării. Zece ani mai târziu, atunci când expira convenţia ruso-
austriacă şi se punea problema reînnoirii acesteia, consulul
Prusiei la Galaţi, König, observa:
„se poate presupune că Rusia nu va accepta reînnoirea
convenţiei în sensul unei înţelegeri care să conducă efectiv la
înlăturarea piedicilor din calea navigaţiei. Rusia nu va face
libere pentru navigaţie gurile Dunării, care sunt ale ei, şi din
punctul ei de vedere nici nu poate să o facă” 63.
Consulul prusian intuia ceea ce, câţiva ani mai târziu, avea
să devină punctul de vedere comun al puterilor europene:
problema Dunării putea fi rezolvată doar printr-un act de forţă,
prin îndepărtarea Rusiei de la gurile fluviului. În acest punct,
interesele puterilor europene se întâlneau cu cele ale românilor.

travaux nécessaires pour arręter les progrčs de l'ensablement de

l'embouchure de Soulina et pour rendre cette passe practicable, de telle
sorte qu'elle ne puisse repris opposer aucun obstacle ŕ navigation”.
63 „Daß Rußland aber bei einer Erneuerung der Konvention zu einem
Übereinkommen sich verstehen werde, welches eine Beseitigung der
Schiffahrtshinderniße wirklich herbeizuführen geeignet wäre, läßt sich
nicht annehmen. Rußland wird seine Donau-Mündungen nicht freigeben
und von seinem Standpunkte aus kann es dies auch nicht”. Vezi nota
precedentă (raportul lui König din 1 septembrie 1850).
112 Colocvii politice, I/2000

4. Când conjuncturile politice şi interesele de

durată coincid: Congresul de pace de la Paris şi
problema românească
Revoluţiile izbucnite în 1848 în Europa păreau să
favorizeze o rezolvare în sens naţional a problemei româneşti.
Guvernul revoluţionar provizoriu din Valahia (în Moldova,
revolta a fost înăbuşită de principele Mihail Sturdza încă din
luna martie, îndată după ce a izbucnit), instaurat în iunie, a
încercat să-şi atragă atenţia şi sprijinul puterilor europene, în
scopul recunoaşterii regimului constituţional şi desfiinţarii
protectoratului rus. Au fost iniţiate tratative cu Poarta otomană,
cu guvernele Franţei, Angliei, Austriei şi Prusiei, cu parlamentul
şi guvernul confederal german de la Frankfurt 64. Diverse
proiecte propuse de diplomaţii români trimişi în Europa, dintre
care nu au lipsit cele de confederalizare şi de punere a
Principatelor sub tutela Germaniei, urmăreau obţinerea cu orice
preţ a sprijinului puterilor. Deşi eforturile româneşti nu au rămas
fără ecou în cercurile diplomatice europene, ele nu au putut
provoca nici o intervenţie practică. De o atenţie specială s-a
bucurat problema românească din partea presei europene. În
special cea germană şi franceză a făcut în repetate rânduri
legătura între importanţa navigaţiei pe Dunăre, înlăturarea Rusiei
de la gurile fluviului şi necesitatea creării unui stat românesc
puternic 65. Atenţia guvernelor radicale şi liberale, instaurate
prin revoluţie în Europa, era atrasă mai cu seamă de problemele
Poloniei şi Italiei 66. Franţa, fără a renunţa la susţinerea
principiului constituirii de state naţionale în Europa, evita să

64 L. Boicu, V. Cristian, Gh. Platon (coordonatori), România în relaţiile

internaţionale…, p. 127–128.
65 Leonid Boicu, Geneza “chestiunii române”…, p. 107–108.
66 A. J. P. Taylor, The Struggle for Mastery în Europe 1848–1918, Oxford,
1971, p. 3.
Colocvii politice, I/2000 113

sprijine mişcările revoluţionare. Totodată, lumea germană, în

care românii îşi puneau mari speranţe, se confrunta cu propriile
ei dificultăţi. Toate acestea au făcut ca intervenţia militară rusă
să facă inoperante proiectele de sprijin european. Convenţia
ruso-turcă de la Balta-Liman din 1849 consolida influenţa rusă
în Principatele române, reprezentând „the high point of the
Russian domination” 67.
Atitudinea puterilor europene faţă de ameninţarea pe care
o reprezenta creşterea puterii Rusiei a evoluat de la îngrijorare
până la intervenţia militară directă şi concertată împotriva
acesteia. Tensiunile acumulate în relaţiile internaţionale după
momentul 1848–1849 au condus la o aranjare bipolară a
puterilor, de o parte Rusia, de cealaltă Europa, încât evoluţia
spre un conflict deschis părea inevitabilă68. Acesta s-a produs
atunci când Rusia, sub pretextul încălcării tratatelor de către
Imperiul otoman şi al intervenţiei în favoarea creştinilor
persecutaţi de acesta, a ocupat Principatele române în iunie
1853. Distrugerea flotei turceşti în bătălia de la Sinope, în 30
noiembrie 1853, faptă care putea asigura Rusiei supramaţia în
Marea Neagră şi chiar în Mediterana, a atras intrarea în război a
Angliei şi Franţei, de partea Imperiului otoman, în martie 1854.
Începea astfel „războiul Crimeii”.
Coaliţiei avea să i se alăture şi Sardinia, în ianuarie 1855.
Austria şi Prusia au semnat, încă în aprilie 1854, un tratat de
alianţă, prin care îşi garantau sprijin reciproc în cazul unui atac
din partea Rusiei. Tratatul mai prevedea ca ambele puteri, prin
câte o notă ultimativă identică, să ceară Rusiei să evacueze
Principatele române 69. Cele două puteri şi-au păstrat

67 Barbara Jelavich, Russia and the formation of the Românian national state
1821–1878, Cambridge University Press, 1984, p.50.
68 A. J. P. Taylor, The Struggle for Mastery…, p. 77–80.
69 Anselm Doering-Manteuffel, Vom Wiener Kongreß zur Pariser Konferenz.
England, die deutsche Frage und das Mächtesystem 1815–1856, Göttin-
114 Colocvii politice, I/2000

neutralitatea, deşi cu nuanţe diferite. După retragerea trupelor

ruse din Principate şi declanşarea operaţiunilor militare în
Crimeea, Austria a ocupat provizoriu Moldova şi Valahia, în
conformitate cu convenţia turco-austriacă de la Boyadji-Keuy
din 14 iunie 1854 70.
Războiul Crimeii a readus Moldova şi Valahia în atenţia
diplomaţiei, făcând din cele două principate o problemă
importantă a discuţiilor privind echilibrul european 71. Românii
înşişi, mai ales foştii revoluţionari de la 1848, răspândiţi în exil
prin diferite capitale europene, au căutat la rândul lor să
trezească interesul guvernelor şi presei europene. Eforturile
emigraţiei româneşti au devenit mai intense pe măsura agravării
conflictului. Majoritatea erau convinşi că un război al puterilor
europene împotriva Rusiei poate aduce, dacă nu rezolvarea
integrală a problemei româneşti, cel puţin a ameliorare a stărilor
de lucruri din Principate. Înlăturarea protectoratului rus,
instituirea garanţiei colective a puterilor asupra Moldovei şi
Valahiei şi unirea acestora au devenit stereotipuri ale
demersurilor diplomatice neoficiale româneşti 72. În aceste
puncte, dorinţele româneşti se întâlneau cu interesele Angliei şi
Franţei, dornice să vadă slăbită puterea Rusiei, şi cu ale lumii
germane, nerăbdătoare – la fel ca cele două puteri deja amintite
– să vadă Rusia cât mai departe de Dunăre. Austria, însă, spre
deosebire de Prusia, avea să respingă cu consecvenţă ideea unirii
celor două principate, deoarece formarea unui singur stat
românesc ar fi făcut mai dificile propriile ei tendinţe de a-şi

gen/Zürich, 1991, p. 236.

70 Leonid Boicu, Austria şi Principatele române în vremea războiului
Crimeii (1853–1856), Bucureşti, 1972, p. 119–125.
71 Gheorghe Cliveti, România şi crizele internaţionale 1853–1913, Iaşi,
1997, capitolul Conflictul european din anii 1853–1856: interna-
ţionalizarea “chestiunii române”, p. 11–99.
72 Leonid Boicu, Geneza “chestiunii române”…, p. 121–122.
Colocvii politice, I/2000 115

extinde influenţa asupra lor, pe de altă parte din cauza temerii că

acesta ar putea deveni un exemplu şi un punct de atracţie pentru
numeroşii români ce trăiau sub stăpânirea împăratului.
Succesele militare ale aliaţilor au dus, în martie 1855, la
deschiderea Conferinţei de pace de la Viena. Între alte probleme,
aici s-a discutat, chiar la primul punct al condiţiilor de pace,
problema înlocuirii protectoratului rus asupra Principatelor
române cu un protectorat colectiv al marilor puteri. Tot aici a
fost lansată printr-un memorandum al reprezentanţilor Franţei,
ideea unirii Moldovei cu Valahia şi cea a domniei ereditare, ca
garanţie a stabilităţii noului stat astfel constituit. Ca urmare a
opoziţiei reprezentantului otoman, care avertiza că, în acest fel,
drepturile de suzeranitate ale Porţii asupra Principatelor ar avea
de suferit, ideile unirii şi domniei ereditare au fost lăsate în
suspensie 73.
Congresul de pace, care urma să pună capăt războiului, a
început la Paris în 25 februarie 1856, sub preşedenţia ministrului
de externe al Franţei. La congres au participat, în afară de statele
beligerante, cele două puteri neutre, Austria şi Prusia. Tratatul de
pace, semnat la 30 martie 185674, conţinea, alături de prevederi
generale75, o serie de articole referitoare la Principatele române.
Acestea erau menţinute sub suzeranitatea Porţii, cu dreptul de a
se bucura de „privilegiile şi imunităţile pe care le posedă în
momentul de faţă”. Protectoratul Rusiei era desfiinţat şi se
instituia garanţia colectivă a „puterilor contractante”, fără ca

73 D. A. Sturdza, Petrescu, D. C. Sturdza, Acte şi documente…, II, p. 638–

643.
74 Ibidem, II, p. 1079–1083.
75 Părţile aflate în conflict se obligau să-şi restituie reciproc teritoriile
ocupate. Semnatarii se angajau să respecte integritatea teritorială şi
independenţa Imperiului otoman. Era interzisă deţinerea de vase de război
în Marea Neagră şi de arsenaluri şi fortificaţii de către statele riverane; era
deschisă tuturor flotelor comerciale etc.
116 Colocvii politice, I/2000

vreuna dintre acestea să poată exercita dreptul de protecţie

exclusivă (art. 22). Autonomia administrativă, libertatea deplină
de cult, de legislaţie, comerţ şi navigaţie erau garantate (art. 23).
Prevederea conform căreia „legile şi statutele în vigoare vor fi
revizuite” deschidea posibilitatea unei noi organizări
fundamentale interne a Principatelor. În acest scop se prevedea
consultarea populaţiei, pentru ca viitoarea „organizare
definitivă” să ţină seama de voinţa acesteia (art. 24). O comisie
specială, formată din reprezentanţi ai puterilor semnatare, urma
să consemneze opiniile exprimate de adunările ce urmau să se
întrunească pentru scopul amintit. Noua organizare urma să aibe
caracterul unei „înţelegeri finale” între puterile garante şi puterea
suzerană şi forma unei convenţii, care se va semna la Paris (art.
25). Principatele puteau întreţine forţe armate, pentru asigurarea
ordinii interne şi paza frontierei (art. 26). În sfîrşit, un alt articol,
ce-i privea direct pe români, dispunea trecerea în componenţa
Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei (la nord de vărsarea
Dunării în Marea Neagră (art. 20).
Această ultimă măsură a fost luată de puterile europene
pentru a pune o barieră teritorială între posesiunile ruseşti şi
Dunăre. De altfel, prin acelaşi tratat, navigaţia pe Dunăre
devenea complet liberă, în conformitate cu principiile stabilite la
Viena în 1815 (art. 15). Supravegherea punerii în practică a
acelor principii, dar şi organizarea lucrărilor de îndepărtare a
nisipurilor şi a altor obstacole de la gurile fluviului îi reveneau
Comisiei Europene a Dunării, creată prin aticolul 16 al tratatului.
Prin Tratatul de pace de la Paris, „chestiunea românească”
a devenit şi de jure o problemă europeană. Interesele româneşti,
chiar dacă numai în forma lor minimală, aceea a desfiinţării
protectoratului rus, au coincis de această dată cu cele ale statelor
europene, care au văzut în diminuarea influenţei ruse o condiţie
a echilibrului european şi a siguranţei continentului. Îndepărtarea
Rusiei de la gurile Dunării corespundea, de asemenea,
Colocvii politice, I/2000 117

intereselor economice de lungă durată nu numai ale puterilor

central-europene, ci şi ale celor din vestul continentului. Din
felul în care a fost rezolvată problema Dunării la Congresul de la
Paris, românii au tras un dublu folos: Moldova a recăpătat o
parte a Basarabiei 76; prin introducerea libertăţii navigaţiei pe
fluviu, ambele principate aveau să-şi asigure, în timp, o
participare intensă la comerţul internaţional. La fel, introducerea
sistemului garanţiei colective orienta Principatele nemijlocit, cu
excluderea filtrului influenţei ruse, spre Europa.

5. În loc de concluzii: „europenizarea“ externă şi

„modernizarea“ internă
Începutul cuprinderii Moldovei şi Valahiei în sistemul
statelor europene nu a fost un proces artificial, impus cu forţa
din afară. El a fost dorit de elita politică românească şi s-a
desfăşurat concomitent cu modernizarea instituţională internă.
Această modernizare, dorită de diferiţi reprezentanţi ai clasei
politice din cele două principate dunărene încă de pe la sfârşitul
secolului XVIII, a început să se producă mai cu seamă din anii
1831-1832, odată cu Regulamentele Organice. Prin aceste
constituţii, câte una pentru fiecare principat, considerate pe bună
dreptate „paradoxuri ale istoriei româneşti“77, a fost introdus un
nou sistem politic, intemeiat pe principiul separaţiei (limitate) a
puterilor în stat şi pe raţionalizarea administraţiei. Moldova şi
Valahia se apropiau astfel de principiile politice de guvernare

76 Teritoriul dintre Prut şi Nistru, denumit Basarabia, fusese anexat de Rusia

prin Tratatul ruso-turc de la Bucureşti din 1812.
77 Au fost considerate astfel, deoarece Regulamentele Organice au fost
concepute şi introduse în perioada cât Principatele române s-au aflat sub
ocupaţia militară a Rusiei. Lothar Maier, Die Revolution von 1848 in der
Moldau und in der Walachei, în D. Dowe, H.-G. Haupt, D. Langewiesche
(ed.), Europa 1848. Revolution und Reform, Verlag J. H. W. Dietz
Nachfolger, s. a., p. 254.
118 Colocvii politice, I/2000

din Europa.
Transformarea şi rezultatele ei au fost percepute de
contemporani. În 1844, de exemplu, în cercurile diplomatice ale
Prusiei, Moldova şi Valahia erau considerate „state creştine
constituite“, ceea ce îi determina pe unii diplomaţi să solicite
desfiinţarea jurisdicţiei consulare din Principate78.
Tot în anii `30 - `40 ai secolului XIX a avut loc o
accentuare a orientării culturale a românilor spre Europa centrală
şi apuseană. Prezenţa profesorilor germani şi francezi în
învăţământul public şi privat este din ce în ce mai frecventă79, se
traduc manuale şcolare şi se adaptează programe de studiu
apusene, numeroşi tineri sunt trimişi să studieze la universităţi
austriece, germane şi franceze, proiectele politice de reforme
sunt inspirate masiv de modelele cultural-politice iluministe,
apoi de cele liberale europene80.
Aşadar, concomitent cu această modernizare internă şi în
strânsă legătură cu ea, s-a petrecut începutul integrării Moldovei
şi Valahiei în sistemul statelor europene. Dacă la 1815
diplomaţia europeană le mai considera încă un obiect exclusiv al
disputei ruso-otomane, lucrurile aveau să se schimbe începând
cu anii `30 ai secolului XIX, când problema Principatelor
române devine una europeană. Mai multe cauze au contribuit la

78 Von Bülow (secretar de stat la Ministerul afacerilor externe al Prusiei)

către Le Coq (ambasador al Prusiei la Constantinopol), Berlin, 29
octombrie 1844; DZA, A.A.II, Rep. 6, Nr. 3384, f. 214-215 v.
79 Nicolae Cartojan, Pensionatele franceze din Moldova în prima jumătate a
veacului al XIX-lea, în Omagiu lui Ramiro Ortiz cu prilejul a douăzeci de
ani de învăţământ românesc, Bucureşti, 1929; Vasile Docea, Profesori
germani în Iaşii primei jumătăţi a secolului XIX, în “Anuarul Institutului
de istorie A. D. Xenopol”, Iaşi, Tom. XXXIV, 1997, p. 159-184.
80 Vasile Docea, Das “europäische” Model und die konstitutionelle
Monarchie in Rumänien, în Harald Heppner (ed.), Die Rumänen und
Europa vom Mittelalter bis zur Gegenwart, Wien-Köln-Weimar, Böhlau
Verlag, 1997, p. 185-214.
Colocvii politice, I/2000 119

aceasta. Înainte de toate, a apărut în Europa teama faţă de

extinderea spre vest a Rusiei. Protectoratul instaurat de Rusia
asupra Moldovei şi Valahiei prin Tratatul de la Adrianopol din
1829 a făcut vizibile tendinţele acestei puteri, tendinţe care
ameninţau „echilibrul“ de forţe pe continent. Apoi, luarea în
stăpânire de catre Rusia a gurilor de vărsare a Dunării în Marea
Neagră şi piedicile puse de guvernul de la St. Petersburg în calea
navigaţiei libere pe fluviu au mărit nemulţumirea statelor
europene faţă de Imperiul nordic. Pentru rezolvarea acestor
neajunsuri părea să existe o singură soluţie: îndepărtarea Rusiei
de la gurile Dunării şi eliminarea influenţei ruse din Moldova şi
Valahia, prin trecerea acestora sub un regim de garanţie
colectivă a puterilor europene. Această soluţie, care se afla în
acord cu voinţa clasei politice româneşti, ce vedea în ea o
deschidere spre constituirea propriului stat naţional, a putut fi
pusă în aplicare după înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii.
Tratatul de pace de la Paris din 1856 a scos Principatele
dunărene de sub protectoratul Rusiei, le-a lăsat sub suzeranitatea
mai degrabă formală a Porţii otomane şi a instituit asupra
acestora garanţia colectivă a celor şapte puteri europene. În felul
acesta, Moldova şi Valahia, deşi nu erau încă state independente,
au dobândit un nou statut juridic internaţional, fiind incluse în
sistemul de atunci al „ordinii europene“.
 120 Colocvii politice, I/2000

Die rumänischen Fürstentümer und die Großmächte

(1815–1856). Eine Studie über die Ausdehnung des
europäischen Staatensystems nach Osten
(Zusammenfassung)

Die Anfängen der Angliederung im europäischen Staatensystem

geschah gleichzeitig mit der inneren institutionellen und kulturellen
Modernisierung der Donaufürstentümer. In den ersten Jahren der „Wiener
Ordnung” (nach 1815) wurden sie von der europäischen Diplomatie immer
noch als einer russisch-türkische Frage betrachtet. Die Lage hat sich aber
nach dem russisch-türkischen Krieg von 1828–1829 verändert. Rußland
gewann durch den Vertrag von Adrianopel (1829) die Donaumündungen und
die Protektoratsrechte über die Moldau und die Walachei (die ausserdem
unter osmanische Suzeränität standen), was von Österreich, England und
Frankreich als eine Gefahr für die Freiheit der Schiffahrt und des Handels an
der unteren Donau angesehen wurde.
Die Rumänen verstanden auch, daß der zunehmende russische Einfluß
ein Hinderniß für ihre maximale nationale Zwecke (in erster Linie die
Schöpfung eines Nationalstaates) war. So entstanden die mininalen Zwecke
der nationalen Bestrebungen der Rumänen: den russischen Einfluß von
Bukarest und Iaşi zu beschränken und Rußland von den Donaumündungen zu
entfernen. In den 40. Jahren versuchte die moldauische und walachische
politische Elite diese Zwecke mit der Hilfe Englands, Frankreichs und
Preußens zu erreichen. Verschiedene Archiviengrundlagen, die in dieser
Studie zum ersten Mal veröffentlicht wurden, beweisen daß mehrere solche
geheime Versuche, in denen die politische Oposition, aber auch die Fürsten
von Iaşi und Bukarest verwickelt waren, gemacht wurden.
Erst in der Zeit des Krimkrieges (1853–1856) sind die Wünsche der
Rumänen zu einem Übereinkommen mit den Absichten der europäischen
Mächten gelangen. Rußland wurde von der türkisch-englisch-französische
Koalition besiegt und durch den Vertrag von Paris (1856) wurden die
Donaumündungen befreit und sein Protektorat über den Rumänischen
Fürstentümer entfernt. Gleichzeitig traten die Donaufürstentümer unter das
Garantiesystem der europäischen Mächten, was für sie die Eingliederung in
der damaligen „europäischen Ordnung“ bedeutete.

View publication stats