IUBIȚI PROFESORI!

   Către voi iarăși vin și mă simt o copilă,

   Voi, părinții de carte, de vis, de lumină,

   Mă dezghioc în mii fraze, vă adun poezie,

   Vă îmbrac în cuvintele dulci, de-armonie.

   Croitori neobosiți de speranțe, de vise,

   Înălțați mănăstiri în pustiuri nescrise

   Și turnați cu iubire fiecărui copil

   Bunătate, căldură în destinul fragil.

  

   Ce dibaci, semănați tot cu boabe de soi,

   Fără pic de odihnă și pe soare, pe ploi,

   Nu alegeți câmpia, cu elanul din voi,

   Aspirați să rodească frunct din florile noi.

   3Munca vi-i anonimă, ea dă roade bogate,

   Peste ani cresc livezi din sămânța de carte

   Și pe alte tărâmuri, mult mai îndepărtate,

   Recunoașteți vlăstarii, altoiți cu dreptate.

   1Dascăli vrednici, purtați omenia curată,

   Cu blândețea de mamă și povața de tată,

   Aveți mâini de plugari, aveți suflet de pâine

   Și croiți, ca zidari neobosiți, temelia de mâine.

 
   2Câte nopți ați zidit între cărți și caiete,

   Le culeg azi pe toate în snopi grei, de buchete,

   Câte zile-ați arat cu creta prin lanul științei

   Le aștern în troienele-înalte, ale recunoștinței.

   Stau la prag, parcă-aș fi iar eleva sfioasă,

   Ca o frunză mă-nchin cu o toamnă mănoasă,

   Pe a timpului tablă scriu pe brio noile teme:

   Un poem cu petale din albe și vii crizanteme.

    Și cu albul din floare, cu puteri de descântec,

    Vă las dulce-amintire sufletul într-un cântec,

   Și din numele celor, ce V-au scurs din lumină,

    Rog Divinul din cer împliniți și eterni să vă țină.