Conferința de Pace de la Paris 

a început la 18 ianuarie 1919, având drept

obiectiv dezbaterea noii configurații politico-teritoriale și rezolvarea
complicatelor probleme economico-financiare rezultate din Primul Război
Mondial. Au participat 27 de state, printre care și România. Conferința
avea ca scop elaborarea și semnarea tratatelor de pace între statele
învingătoare (cu excepția Rusiei, atunci în plin război civil) și cele învinse
în Primul Război Mondial. Președintele Conferinței a fost proclamat
delegatul Franței, țară gazdă : Georges Clemenceau. Șeful delegației
române a fost primul ministru Ion I. C. Brătianu (până la demisia din
fruntea delegației române, la 12 septembrie 1919).
La 5/18 ianuarie 1919 s-a deschis la Paris Conferința de Pace, având
misiunea de a edifica o nouă ordine politică și teritorială în Europa.
Organismele cele mai importante ale Conferinței au fost „Consiliul celor
Zece”, format de șefii de stat și de guvern și din miniștrii de externe ai SUA,
Franței, Marii Britanii , Italiei și Japoniei, și „Consiliul celor Cinci" , în
care au intrat numai șefii de stat și de guvern ai Puterilor Aliate și Asociate.
Deoarece Japonia era interesată doar de problematica Extremului Orient,
cele mai multe chestiuni au fost rezolvate și dezbătute în cadrul „Consiliului
celor Patru  : Clémenceau, Wilson, Lloyd George, Vittorio Emanuele
Orlando.
România s-a prezentat la Conferință cu o serie de revendicări care au
urmărit, în principal, consacrarea actelor de unire din anul 1918, precum și
eliminarea tuturor consecințelor războiului, determinate de ocuparea unei
părți importante a teritoriului național de către inamic.
Semnarea Tratatului de pace de la București (24 aprilie/7 mai 1918) de
către guvernul Alexandru Marghiloman cu Puterile Centrale a îngreunat
activitatea delegației române la Paris, astfel că s-a vorbit de un „calvar al
păcii” pe care România l-a trăit în capitala Franței.
La 19 ianuarie/1 februarie 1919 șeful delegației române, prim-ministrul Ion
I. C. Brătianu, a prezentat memoriul „România în fața Conferinței de la
Paris. Revendicările sale teritoriale” în care a făcut un larg expozeu asupra
conduitei țării în război și a împrejurărilor în care s-a încheiat pacea
separată cu Puterile Centrale. Premierul a cerut recunoașterea
internațională a actelor de unire din anul 1918, exprimate în hotărârile de
la Chișinău, Alba Iulia și Cernăuți.Delegația română condusă de Ion I. C.
Brătianu nu a avut o atmosferă foarte favorabilă, premierul adoptând o
atitudine intransigentă în ceea ce privește: recunoașterea integrală a
Tratatului din 4-17 august 1916, prin care Banatul urma să revină în
întregime României; au exista divergențe privind minoritățile, România
neacceptând controlul internațional; sarcinile financiare impuse statelor
succesoare ale Imperiului Austro-Ungar etc. De altfel, la 2 iulie 1919,
Brătianu a părăsit lucrările Conferinței, în locul său conducerea delegației
fiind preluată de ministrul Mișu, iar la 27 septembrie a demisionat, urmând
un guvern condus de generalul Arthur Văitoianu. Ion I. C. Brătianu și-a
motivat demisia prin faptul că Consiliul Suprem al Conferinței de Pace a
nesocotit Tratatul de Alianță din 1916 (încheiat cu Rusia, Franța, Italia,
Marea Britanie) și a impus României condiții incompatibile cu demnitatea,
neatârnarea și interesele sale economice și politice.[2]La 30 noiembrie,
guvernul Văitoianu demisionează la rândul său și se constituie un guvern
parlamentar sub președinția lui Vaida- Voevod.
Conferința a dus, în final, la semnarea tratatelor de pace, după aprige
controverse între :

 delegații idealiști, dintre care cel mai însemnat era președintele

american Woodrow Wilson, care, cu cele 14 puncte programatice prin
care înțelegea să concretizeze Dreptul popoarelor de a dispune de ele
însele, căuta să asigure o împărțire cât mai echitabilă a câștigurilor și a
eforturilor ;
 delegații realiști, dintre care cel mai însemnat era primul ministru
englez Lloyd George, care încerca să păstreze în Europa continentală un
echilibru între diferitele state și să le unească împotriva extremismelor,
pentru a asigura o pace durabilă, și fără să fie prea sever cu învinșii
pentru a le permite o reconstruire economică ;
 delegații naționaliști, dintre care cel mai însemnat era președintele
francez Georges Clemenceau, poreclit Tigrul, care înțelegea să
dezarmeze definitiv Germania, considerată principala vinovată de
izbucnirea războiului și să obțină, în mod constrângător, cât mai mari
despăgubiri de război pentru țara sa.
Între aceste poziții ale marilor puteri, delegațiile statelor mai mici au
încercat, fiecare, să obțină concretizarea revendicărilor lor, în timp ce
delegațiile țărilor învinse încercau să limiteze pierderile. Existau multe
litigii, inclusiv între învingători : de exemplu, atât Italia, cât și Serbia,
revendicau orașul Trieste, peninsula Istriei și insulele Dalmației. Hotărârile
au fost luate nu de delegațiile tuturor statelor participante, ci de delegații
celor patru mari puteri : Georges Clémenceau - din partea Franței,
Woodrow Wilson - din partea S.U.A., Lloyd George - din partea Marii
Britanii și Vittorio Orlando - din partea Italiei. Celelalte delegații erau
doar audiate. Această situație a stârnit protestele țărilor mai mici care
luptaseră de partea Antantei, așa cum a fost și cazul României, a cărei
delegație s-a retras, între septembrie și decembrie 1919, de la lucrări,
deoarece în discutarea clauzelor tratatului de pace cu Austria, marile puteri
încercau să limiteze despăgubirile și teritoriile revendicate de România,
impunându-i, în schimb, clauze în favoarea minorităților, clauze care au
determinat demisiile succesive ale guvernelor lui Ion I. C. Brătianu și
generalului Arthur Văitoianu.
În definitiv, România nu a semnat tratatul de la Saint-Germain-en-Laye
decât la 10 decembrie, cu Austria, delegați fiind Victor Antonescu și
generalul Constantin Coandă - tratat care recunoștea expres unirea
Bucovinei cu România, prim-ministru fiind atunci generalul Constantin
Coandă. Delegatul României la Conferința de Pace, generalul Constantin
Coandă, a semnat tratatul de pace cu Austria, Tratatul privind minoritățile
și tratatul cu Bulgaria.[3] Până la urmă, au fost semnate tratatele cu toate
țările învinse și au fost stabilite noile granițe din Europa. În locul Austro-
Ungariei au apărut noi state naționale (Cehoslovacia, Regatul sârbo-croato-
sloven, Austria, Ungaria), era refăcut statul polonez, iar România își
desăvârșea întregirea. Tratatele dintre Puterile Aliate și statele învinse au
fost semnate după cum urmează :

 cu Germania, la Versailles, la 28 iunie 1919 : extrem de dur din cauza

exigențelor Franței, acest tratat (numit de Germani Diktat) excludea
poporul german din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și, din
acest motiv, Senatul SUA a refuzat să-l ratifice;
 cu Austria, la Saint-Germain, la 10 septembrie 1919 : acest tratat
excludea, de asemenea, austriecii din Dreptul popoarelor de a dispune de
ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Germania ;
 cu Bulgaria, la Neuilly, la 27 noiembrie 1919: acest tratat excludea și
bulgarii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i
să realizeze unirea cu Macedonia, atribuită definitiv Serbiei; prin acest
tratat, Grecia căpăta Tracia, iar Serbia, nu numai că păstra Macedonia,
dar beneficia și de unele rectificări de frontieră. Cu România, era
menținut hotarul din 1916 ;
 cu Ungaria, la Trianon, la 4 iunie 1920, socotit de maghiari tot
un Diktat ; delegații României au fost Nicolae Titulescu și dr. Ioan
Cantacuzino. Prin acest document, Ungaria recunoștea realitățile
rezultate în urma războiului, inclusiv unirea Transilvaniei, Banatului și
Maramureșului cu Vechiul Regat (articolele 27, 45, 46, 47, 74);[1]. Decizia
de la Trianon a fost reconfirmată pe plan internațional de Tratatul de la
Paris (10 februarie 1947), negociat în cadrul Conferinței de pace din anii
1946-1947;
 cu Imperiul Otoman, la Sévres, la 10 august 1920 : acest tratat era atât
de defavorabil, încât a provocat în Turcia mișcarea naționalistă condusă
de Mustafa Kemal Atatürk, care a condus la prăbușirea imperiului,
proclamarea republicii și expulzarea tuturor ortodocșilor din Turcia
asiatică, oficializate printr-un nou tratat semnat în 1923, la Lausanne.
 În Tratatul semnat cu Austria (de către Statele Unite ale Americii,
Imperiul Britanic, Franța, Italia, Japonia,România,Belgia, China, Cuba,
Grecia, Nicaragua, Panama, Polonia, Portugalia, Regatul Sârbo-
Croato-Sloven și Cehoslovacia) următoarele clauze se referă la
România:
" ...Articolul 59. În ceea ce o privește, Austria renunță în favoarea
României la toate drepturile și titlurile părții din fostul Ducat al Bucovinei,
alăturate frontierelor României, așa cum ele vor fi stabilite ulterior de
principalele Puteri Aliate și Asociate."
"...Articolul 60. România aderă la introducerea în Tratatul cu principalele
Puteri Aliate și Puteri Asociate a stipulării că aceste puteri vor considera
necesar să protejeze interesele locuitorilor din România care diferă de
majoritatea populației prin rasă, limbă sau religie...
În Tratatul de la Trianon textul articolului 45 stipulează: "Ungaria
renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și
titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de
frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a și
recunoscute, prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în
scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca făcând parte din România."
În acest context, legitimitatea unirii Bucovinei cu România, în cadrul
granițelor stabilite prin decizia din noiembrie 1918, a dobândit
sancționare/ratificare internațională legală, în timp ce actul arbitrar din
1775 (pactul secret dintre Austria și Rusia prin care Bucovina a fost cedată
Austriei) a fost încă o dată anulat. Granița dintre Polonia și România a fost
stabilită în lungul râului Ceremuș.
S-a hotărât și înființarea unui organism internațional menit să apere pacea
și să preîntâmpine izbucnirea unui nou război : Liga Națiunilor, cu sediul
la Geneva.
Tratatele de la Saint-Germain și de la Trianon, conforme celui de-al 10-lea
din cele 14 puncte ale președintelui Wilson, au oficializat întregirea
României, ale cărei noi frontiere au fost trasate de o comisie condusă de
geograful francez Emmanuel de Martonne.