Generarea suprafeţelor

3.1. Generarea teoretică a suprafeţelor

Din punct de vedere la aşchierii suprafeţele sunt teoretice (geometrice)
şi suprafeţe reale sau prelucrate. Intre cele două categorii există diferenţe mari
atât din punct de vedere al realizării lor cât şi a modului de apreciere.
Suprafeţele teoretice sunt nişte pânze adimensionale care împart spaţiul în
două zone nefiind caracterizate decât de forma lor şi nefiind afectate de o
anumită precizie.
Suprafeţele geometrice se pot genera din punct de vedere teoretic
folosind un sistem de axe triortogonal în care forma suprafeţei este dată de
ecuaţia care descrie matematic acea suprafaţă, S:
S(X,Y,Z) = 0 sau Z = f(X,Y) (3.1)
Dacă coordonatele punctului curent de pe suprafaţa dată sunt funcţii
continue de alţi parametrii u şi v sau r şi 9 ecuaţiile (1) devin ecuaţiile
parametrice ale suprafeţei având forma:
S(X,Y,Z) = 0 unde X = f1(u,v) = f1(r, φ); Y = f2(u,v) = f2(r,φ) .... (3.2)
Din punct de vedere al generării teoretice suprafaţa este generată dacă
un punct având coordonatele X, Y, Z satisface ecuaţiile date ale suprafeţei,
Principalele moduri de generare teoretică sunt:
a. Deplasarea unui punct în spaţiu cu condiţia satisfacerii ecuaţiilor
(1,2);
b. Deplasarea în spaţiu a unui corp, suprafaţa generată fiind
înfăşurătoarea poziţiilor succesive ale acestuia;
c. Intersecţia a două corpuri;
d. Deplasarea în spaţiu a unei curbe.
Din punct de vedere al generării pe maşini-unelte prezintă interes
punctele a, pentru maşini-unelte cu comandă numerică, b, în cazul frezării sau
rectificării când tăişurile sculei sunt dispuse pe corpul de rotaţie al acestor

1
scule şi în special punctul d. la care curba ce se deplasează în spaţiu este chiar
tăişul sculei.
Potrivit acestui tip de generare suprafaţa teoretică poate fi generată
prin deplasarea în spaţiu a unei curbe, care-şi schimbă sau nu forma, după
o anumită lege.
Curba care se deplasează în spaţiu se numeşte generatoare, G, iar
traiectoria descrisă de un punct al acestei curbe în timpul deplasării se
numeşte directoare, D, conform figurii 3.1.

In acest fel suprafaţa S, care se generează se obţine prin deplasarea

curbei G pe curba D, iar această mişcare se numeşte mişcarea de generare. In
caz general cele două curbe sunt spaţiale, dar datorită faptului că suprafeţele
tehnice sunt de cele mai multe ori suprafeţe simple sau combinaţii ale
acestora, cele două curbe sunt curbe plane.
Planele corespunzătoare celor două curbe sunt:
> Planul generatoarei , Γ;
> Planul directoarei, Δ.
Planul Γ, al generatoarei face în marea majoritate a cazurilor un unghi
drept cu planul directoarei, Δ iar intersecţia între cele două plane g-g face

2
unghiul θ cu tangenta TD la directoare în punctul curent M ce aparţine atât
generatoarei cât şi directoarei. In acest caz generarea suprafeţei se face prin
deplasarea planului r pe planul Δ în aşa fel încât acestea să rămână
perpendiculare, iar punctul M de pe generatoare să se deplaseze în lungul
directoarei.
Unghiul θ poate să fie constant sau nu în timpul deplasării. Dacă acesta
este constant mărimea lui poate să fie oricare, dar de obicei şi acesta este de
900, ceea ce înseamnă că g-g coincide cu normala în M la curba directoare. In
acest caz mărimea, sensul şi variaţia vitezei de deplasare a planului
generatoarei nu influenţează forma suprafeţei generate. Dacă unghiul θ nu
este constant în timpul deplasării generatoarei, atunci forma suprafeţei
generate depinde de legea de variaţie a acestui unghi şi a variaţiei vitezei
mişcării de generare.
In anumite cazuri forma curbei generatoare nu este constantă şi atunci
forma suprafeţei generate depinde de legea de variaţie a acestei curbe în
planul generatoarei. Acest caz se întâlneşte la prelucrarea suprafeţelor
complexe.
Există şi cazuri când suprafeţele nu pot fi generate prin modul redat
mai sus, cum sunt suprafeţele elicoidale ale melcilor sau flancurile
evolventice ale dinţilor de la roţile dinţate conice cu dantură curbilinie,
suprafeţele de detalonare etc. In aceste cazuri curba directoare se poate
exprima analitic faţă de un sistem
de referinţă triortogonal (triedrul Frenet) format din planele caracteristice ale
curbelor spaţiale:
> Planul osculator, Po;
> Planul tangent, PT;
> p alnul normal, PN.
Generatoarea se plasează în planul normal, fig.3.2 .

3
 Fig.3.2 Planele caracteristice ale unei curbe

In acest caz triedral se deplasează de-a lungul directoarei, iar curba G

va da naştere suprafeţei dorite. Rolul planului normal este cel al generatoarei,
iar al planului tangent cel al directoarei. Binormala celor două curbe
corespunde dreptei g-g de intersecţie a celor două plane.
Pentru realizarea unei curbe C, care poate fi generatoare sau directoare, într-
un plan Oxy, fig.3.3.a, aceasta poate fi generată prin mişcarea unui punct K
(numit şi punct caracteristic) cu o viteză vk în aşa fel încât să descrie curba
dată. Pe o maşină-unealtă această curbă poate fi realizată prin deplasarea
simultană a punctului K în lungul celor două axe cu vitezele vx şi vy în aşa fel
încât între cele două viteze să rămână raportul:

(3.3)
relaţie care depinde în exclusivitate de forma curbei C şi nu de viteza
punctului K. Acest lucru este important pentru realizarea mişcării pe o
maşină-unealtă deoarece una din vitezele parţiale, de exemplu cea pe direcţia
X poate să fie constantă şi egală cu viteza de avans, iar cealaltă variabilă
conform relaţiei (3.3) având în vedere că viteza v k rămâne tot timpul tangentă
la traiectorie. Pentru ilustrare se consideră generarea unei suprafeţe conice,
fig.3.b. Dacă se lucrează în coordonate polare, aceeaşi traiectorie C poate fi

4
generată cinematic prin compunerea mişcării de rotaţie având viteza
unghiulară ωk cu cea de translaţie radială cu viteza vR.

Fig. 3.3 Generarea unei curbe în coordonate carteziene

Intre care se păstrează relaţia:

(3.4)
Unde pk este raza momentană a punctului K;
α, unghiul dintre viteza vk şi viteza normală v N.
Si în acest caz una din componentele vitezei v k poate avea valoare
constantă şi se asimilează cu viteza de avans.
Acest caz este ilustrat în figura 3.4, a,b când se prelucrează prin
detalonare spatele dintelui unei freze profilate, curba fiind o spirală
arhimedică. Din cele două exemple de generare teoretică rezultă că, maşina-
unealtă trebuie să realizeze simultan cele două mişcări pentru realizarea
generatoarei şi a directoarei. Cele două curbe vor rezulta ca traiectorii ale
mişcărilor de generare.

5
 Fig.3.4 Realizarea cinematică a unei curbe în coordonate polare

3.2.Generarea suprafeţelor reale

Spre deosebire de suprafeţele teoretice, suprafeţele reale, care au
dimensiuni şi sunt afectate de anumite imprecizii rezultate din specificul
procesului de aşchiere se realizează similar numai din punct de vedere al
formei lor cu cele teoretice. Cunoscând faptul că procesul de aşchiere se
produce prin existenţa unei mişcări relative între tăişul sculei şi semifabricat,
iar scula are o anumită formă geometrică pentru realizarea generatoarei va
trebui ca mişcarea secundară, de avans a sculei să devină mişcarea de
generare. Deplasând vârful sculei de-a lungul curbei generatoare se poate
observa că datorită formei geometrice reale a vârfului sculei generatoarea, G
rezultă ca înfăşurătoare a poziţiilor succesive pe care le ocupă o porţiune abc
din tăişul sculei la deplasarea acesteia cu viteza de generare, figura 3.5.

6
 Fig.3.5 Generatoarea şi directoarea elementară

Porţiunea din tăiş care generează suprafaţa reală se numeşte

generatoare elementară, GE, [1] şi forma ei nu influenţează forma generatoarei
ci numai precizia acesteia. Dacă curba directoare rezultă ca traiectoria
înfăşurătoare a curbelor descrise de vârful sculei în mişcarea principală
(frezare, rectificare), porţiunea de curbă activă descrisă de un dinte în aşchiere
se numeşte directoare elementară, DE şi forma ei nu influenţează forma
directoarei ci numai rugozitatea suprafeţei. In acest caz directoarea elementară
este o porţiune dintr-o curbă cinematică realizată de elementul aşchietor.
Considerând un cuţit simplu care trebuie să realizeze o suprafaţă rezultă că
acesta trebuie să execute:
> o mişcare a elementului generator G E de-a lungul generatoarei G cu o viteză
vg după anumite legi;
> simultan o deplasare a elementului generator G E după curba directoare, cu
viteza vd.
Legile de mişcare ale elementului generator pe cele două curbe G şi D dau
modurile practice de realizare prin aşchiere a suprafeţelor reale.

7
 3.3. Realizarea curbei generatoare
Pentru realizarea practică a curbei generatoare avem următoarele moduri
practice:
> Generatoarea materializată;
> Generatoarea cinematică;
> Generatoarea programată.

3.3.1 Generatoarea materializată.

Metoda de realizare a generatoarei materializate se mai numeşte şi
generarea prin copiere a unei suprafeţe. In acest caz generatoarea elementară
dispare şi tăişul profilat al sculei devine generatoarea G, care se copiază pe
semifabricat realizând forma cerută a suprafeţei prelucrate.
Există trei cazuri distincte de realizare a generatoarei materializate în
funcţie de geometria sculei şi de direcţia mişcării de avans a sculei faţa de
piesă, figura 3.6.
a. generatoarea G este identică cu muchia aşchietoare a sculei deoarece
unghiul de degajare al sculei, y este egal cu zero. In acest caz faţa de degajare
a sculei este în planul Γ al generatoarei şi punctele curbei se generează în
acest plan de unde rezultă identitatea formei tăişului cu cea a curbei
generatoare;
b. generatoarea G se află în planul Γ, care nu coincide cu planul feţei de
degajare în care se află tşul sculei Intre ele fiind unghiul de degajare diferit de
zero. In acest caz forma tăişului rezultă ca proiecţie circulară a generatoarei
pe planul feţei de degajare;

8
 Fig. 3.6 Generatoarea materializată

c. generatoarea G nu este în planul feţei de degajare şi unghiul de degajare

este diferit de zero, iar mişcarea de avans nu mai este radială ci tangenţială. In
acest caz forma tăişului rezultă în urma unei proiecţii ortogonale din planul Γ
în planul feţei de degajare.
Acest gen de prelucrare prin aşchiere este limitat numai la anumite
suprafeţe deoarece odată cu creşterea lăţimii profilului piesei apar complicaţii
în realizarea sculei. Lăţimea mare a tăişului duce şi la apariţia unor forţe mari
de aşchiere şi la apariţia vibraţiilor. Precizia realizată prin această metodă
depinde de precizia de realizare a sculei şi de asemenea pe măsură ce scula se
uzează precizia formei realizate se deteriorează.

3.3.2 Generatoarea cinematică

Acest tip de realizare a generatoarei poate fi de două feluri: parcurgerea
curbei generatoare de către un punct (de obicei vârful sculei) sau
înfăşurătoarea unor poziţii succesive ocupate de o curbă cinematică.
a. Generatoarea ca traiectorie a unui punct. In figura 3.7 este
prezentată această metodă prin exemplificarea pe o operaţie de strunjire
longitudinală. Deoarece suprafaţa este de obicei mai mare decât lăţimea

9
admisă pentru realizarea generatoarei materializate în acest caz generatoarea
G este realizată prin parcurgerea de către un punct M, care reprezintă vârful
sculei, cu o anumită viteză, care este chiar viteza de avans, vf. Se poate
observa că datorită formei reale a vârfului sculei generatoarea apare ca
înfăşurătoare a poziţiilor succesive ocupate de generatoarea elementară GE,
care este decalată de la o poziţie la alta cu valoarea avansului f. In funcţie de
forma geometrică a generatoarei elementare şi de mărimea avansului,
rugozitatea geometrică a suprafeţei generate este mai mare sau mai mică.
b. generatoarea ca înfăşurătoare a poziţiilor succesive ocupate de o
curbă cinematică.
Generatoarea apare ca înfăşurătoare a poziţiilor ocupate de curba C
(conjugata curbei generatoare), tangentă în punctele K1, K2 ...Kn, pentru
poziţiile C1, C2, ...Cn, confωorm figurii 3.8. La acest tip de generatoare curba
G poate avea diferite forme, care depind de legea de mişcare a curbei C. Dacă
se impune o anumită lege de mişcare, anume un punct Q al curbei C să se
deplaseze pe o traiectorie b , numită bază, cu o viteză tangenţială vq şi o viteză
unghiulară ω atunci curba G este bine definită şi se numeşte curba conjugată a
lui C.
In practică problema se pune spre determinarea curbei conjugate C,
pornind de la generatoarea dată, G. Soluţia nu este unică numai dacă se impun
anumite restricţii în ceea ce priveşte forma curbei b, adică a bazei precum şi a
legii de mişcare. De obicei această curbă se ia rectilinie sau circulară (fig.3.8)
pentru o mai uşoară realizare practică. Pe traiectoria curbei b se ia centrul
unui cerc (rulantă) de rază RR, care se deplasează cu o viteză vR şi se roteşte
cu viteza unghiulară ωR.

10
 Fig.3.7 Generatoarea cinematică

Condiţia restrictivă impusă este ca rulanta să se rostogolească fără

alunecare pe dreapta B numită bază. Din acest motiv acest tip de generare se
mai numeşte şi generare prin rostogolire. In termeni matematici condiţia de
rulare fără alunecare este dată de relaţia:

(3.5)
Dacă centrul rulantei se deplasează pe un cerc aceeaşi condiţie devine:

(3.6)
unde RB şi ωB sunt raza şi respectiv viteza unghiulară a bazei. Ca şi la
generatoarea materializată, curba C este materializată de muchia aşchietoare a
sculei, dar în acest caz ea se deplasează pe bază respectând relaţiile (3.5) şi
(3.6) şi nu este de aceeaşi formă cu generatoarea ci este conjugata acesteia.
Din punct de vedere al procesului de aşchiere această variantă este mai

11
avantajoasă deoarece muchia aşchietoare ia contact cu piesa în mod progresiv
şi numai pe anumite porţiuni. Pentru ilustrarea procedeului este redată în
figura 3.8 strunjirea unui arbore profilat prin metoda rulării.
Alte exemple de prelucrare cu generatoare obţinută prin metoda aceasta
sunt metodele de danturare cu ajutorul cuţitului pieptene, frezei melc modul şi
a cuţitului roată unde curba conjugată a evolventei poate fi cremaliera de
referinţă sau tot o evolventă.

Fig.3.8 Metoda rulării la strujire

3.3.3 Generatoarea programată

Acest tip de generatoare se foloseşte atunci când se realizează suprafeţe
complicate, care nu se pot obţine prin metoda generatoarei materializate
datorită mărimii sau complexităţii lor. In acest caz generatoarea suprafeţei de
obţinut este materializată pe un şablon sau port-program sub diferite forme:
şablon mecanic la o anumită scară, desen care este urmărit cu un sistem optic
sau chiar un program de calculator. Dispozitivele mecanice, hidraulice sau
electrice care urmăresc acest şablon formează lanţurile cinematice de copiere.
Metoda este ilustrată în figura 3.9.
Componentele vitezei rezultante de generare trebuie să asigure tangenţa
acesteia cu curba generatoare şi una din ele poate să fie constantă fiind chiar
viteza de avans.

3.4. Realizarea directoarei

12
 Traiectoria curbei directoare se poate realiza prin următoarele metode:
> directoarea cinematică;
> directoarea programată;
> directoarea materializată.

Fig. 3.9 Generatoarea programată

3.4.1. Directoarea cinematică

Se poate obţine ca: traiectoria unui punct, ca înfăşurătoare a poziţiilor
succesive ale unei curbe cinematice, prin transpunere prin rulare.
a. directoarea cinematică obţinută ca traiectorie a unui punct este ilustrată
prin obţinerea unui filet în figura 3.10. In acest caz directoarea este o elice
având pasul egal cu pasul filetului şi se obţine combinând mişcarea de rotaţie
cu cea de translaţie axială. Prin combinarea acestor mişcări, generatoarea,
care în acest caz este materializată (fiind în funcţie de tipul filetului) se
deplasează în lungul directoarei cinematice obţinute respectând restricţia:

(3.7)
Unde vA este viteza de deplasare axială (viteza de avans);
vT, viteza tangenţială ce rezultă din rotaţia piesei;
β, unghiul de înclinare al filetului

13
 Fig.3.10 Directoarea cinematică
b. directoarea cinematică înfăşurătoare a poziţiilor unei curbe
cinematice este specifică operaţiilor de frezare sau rectificare şi este ilustrată
în figura 3.11. Se poate observa că în acest caz avem de-a face cu directoarea
elementară DE. In acest caz avansul dintre două poziţii succesive ale DE se
numeşte avans director. Ca şi în cazul generatoarei elementare forma
directoarei elementare nu are nici o legătură cu forma directoarei finale.

Fig.3.11 Directoarea ca înfăşurătoare

a.Directoarea cinematică prin transpunere prin rulare se obţine

transpunând o directoare auxiliară D' mai simplă prin metoda rulării pe un
cilindru sau con respectând restricţia impusă de relaţia (3.6) de rostogolire
fără alunecare a cilindrului pe suprafaţa plană, figura 3.12. Astfel, în planul
directoarei auxiliare D' notat cu Δ' se generează cinematic o dreaptă şi aceasta
se transpune prin rulare pe un cilindru obţinându-se în final o directoare D,
spaţială de formă elicoidală. Astfel punctul M' care descrie directoarea
ajutătoare are o viteză liniară vM, a cărei mărime nu este condiţionată de nici
un element geometric sau cinematic al elicei. Singurul parametru care

14
influenţează elicea este unghiul (3 din planul Δ'. Această metodă este folosită
la prelucrarea danturii cilindrice elicoidale pe maşini de mortezat cu cuţit
roată şi pe unele maşini de danturat cu freză melc.

Fig.3.12 Directoarea cinematică prin transpunere

b.Directoarea programată. Se realizează prin şabloane sau modele sau
prin programe de calculator. Dacă se lucrează cu un şablon, ca în figura 3.13
trebuie avut în vedere ca forma şablonului să ţină cont de diferenţa între raza
sculei şi raza palpatorului, care sunt de obicei egale. Dacă generatoarea nu
poate fi materializată din motive constructive sau datorită faptului că îşi
modifică forma în timpul generării se apelează la programarea pe calculator a
generării suprafeţelor respective.

Fig.3.13 Directoarea programată

c.Directoarea materializată. Ca şi în cazul generatoarei materializate
există şi directoare materializată. Astfel de scule au de obicei şi directoare şi
generatoarea materializate pe sculă. Acesta este cazul tarodului sau a filierei
are au materializată directoarea sub forma elicei filetului, iar generatoarea sub
forma spirelor filetului.

15