Esti suficient!

Pe măsură ce trece timpul, mă conving că toate problemele cu care mergem la

psiholog, la coach sau de care ne plângem pe umărul celor dispuși să ne asculte
sunt doar probleme de suprafață (ceea ce se numește în jargonul de terapie
“presenting problem”). Și tot mai mult, pe măsură ce vorbesc cu diferiți oameni
despre nefericirile și blocajele din viețile lor, ajung la concluzia că în spatele
majorității acestor probleme de suprafață stă o singură temă, extrem de
profundă – ideea că “nu sunt suficient”.

Nu sunt suficient de bun, frumos, slab, bogat, valoros, deștept, nu sunt o

mamă/soție/fiică suficient de iubitoare, nu sunt un angajat suficient de
performant, un prezentator suficient de carismatic, nu sunt suficient de femeie
sau suficient de bărbat. Și mai profund decât atât stă convingerea că nu sunt
suficient punct.

Convingerea asta e, adesea, moștenirea pe care am primit-o de la părinții noștri,

convinși la rândul lor că vor fi “suficient” într-o zi, iar ziua aia n-a venit încă și,
printre altele, convinși că vor fi “suficient” când vor avea copii suficient de…puneți
voi ce vreți în spațiul ăsta. Drept pentru care, fără să își propună asta, ne-au
transmis că nu suntem suficient de … decât dacă: luăm note bune, suntem
cuminți, premianți, mai buni decât ai lui “Popescu” sau decât “ceilalți”, oricine ar fi
ei, dacă nu-i dezamăgim, facem ce “trebuie”, avem succes, îi facem mândri,
urmăm calea pe care ei o consideră corectă și tot așa.

Credința asta că valoarea noastră ca oameni atârnă de succesul nostru exterior

sau de opiniile altora este, după părerea mea, cea mai toxică și grea moștenire
emoțională pe care o preluăm și o dăm apoi mai departe copiilor noștri. Este ca o
pereche de cătușe cu care ne înlănțuim singuri și de la care avem permanent
cheia, însă trăim convinși că viața nu poate fi decât așa și că într-o zi o să fim
liberi, însă doar atunci când vom fi realizat/făcut/construit/demonstrat că
suntem suficient. Iar ziua aia nu vine niciodată din simplul motiv că tot ceea ce
ne chinuim să demonstrăm a fost deja demonstrat din clipa în care am venit pe
acest pământ.

Ceea ce cred că uităm cu toții în goana noastră după iluzoriul sentiment al

propriei valori este că deja am câștigat la cea mai improbabilă loterie care există
– loteria existenței înseși. La nici 4 săptămâni după concepție, inima viitorului făt
începe să bată. Suntem inimă înainte de a fi orice altceva. La 7 săptămâni, ceea
ce era un mănunchi nedefinit de celule cu o inimă în mijloc devine un copilaș de
nici 3 centimetri, cu toate caracteristicile unei ființe umane. La 10 săptămâni este
un copil întreg, cu mâini, picioare, degete și poftă de joacă în lichidul primordial
care îl găzduiește. Cu toții am trecut prin această transformare și am venit pe
lumea asta complet inconștienți de privilegiul și norocul colosal pe care îl
reprezintă simpla noastră existență. Eu și oricare dintre voi ne-am născut dintr-o
combinație unică – acele două celule, și nu altele, au trebuit să se întâlnească.
Mamele noastre au trebuit să ducă sarcina la capăt. O infinitate de lucruri ar fi
putut merge prost și existau o infinitate de alte combinații genetice care ar fi dat
alt rezultat. Ne naștem valoroși.

Și cu toate astea, ne petrecem viața simțindu-ne victime ale sorții, veșnic

nemulțumiți de ceea ce am primit, veșnic privind cu jind la ceea ce par alții să
aibă.

Teama asta, obsesia de a nu fi suficient, nu este ceva ce, odată conștientizat, se

rezolvă de la sine. E ceva ce presupune un proces de creștere interioară, de
transformare uneori profund dureroasă prin care fiecare dintre noi trece în ritmul
său, dacă își dă voie. Dar la capătul celălalt este conștientizarea că deja suntem
tot ceea ce speram vreodată să fim. Dincolo de asta este libertatea de a învăța,
de a greși, de a ne dezvolta nu pentru că nu suntem suficient, ci pentru că ne
entuziasmează perspectiva de a ne explora potențialul în toate valențele lui. Un
potențial despre care nu mai avem nicio îndoială că este acolo, în noi, deja.

Articolul ăsta este, ca mai toate celelalte pe care le scriu, inspirat de discuții
recente cu oameni care m-au pus pe gânduri. Și sper să vă pună și pe voi. Vă las
și cu un filmuleț pe tema asta, un discurs al uneia din autoarele dragi mie, Brene
Brown (“Darurile Imperfecțiunii” – e una din cărțile ei, pe care vi le recomand
călduros). Aceste 20 de minute sunt în topul celor mai vizionate discursuri de
pe TED.COM – a fost văzut de multe milioane de oameni și sper să mai înspire
pe mulți alții. Și pe voi.