Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
(NOTE DE CURS)
1
C U P R I N S
INTRODUCERE.....................................................................................................................................3
Capitolul I – MANAGEMENTUL FINANCIAR AL FIRMEI...........................................................4
1.1. Conceptul şi conţinutul managementului financiar....................................................................................4
1.2. Funcţiile managementului financiar al firmei............................................................................................5
1.3. Interdependenţa cu celelalte funcţii ale firmei...........................................................................................8
CAPITOLUL II – DECIZIA OPTIMĂ DE FINANŢARE................................................................11
2.1. Mijloace de procurare a capitalurilor.......................................................................................................11
2.2. Conţinutul deciziei de finanţare a ciclului de exploatare.........................................................................14
2.3. Metode sintetice de determinare a necesarului de finanţare a ciclului de exploatare..............................15
2.4. Metoda normativă de determinare a nevoii de fond de rulment...............................................................17
CAPITOLUL III - MANAGEMENTUL FORMARII CAPITALULUI..........................................19
3.1. Clasificarea capitalului firmei..................................................................................................................20
3.2. Surse de formare a capitalului firmei.......................................................................................................21
3.3. Decizia de finanţare. Costul capitalului...................................................................................................27
CAPITALUL IV – FINANŢAREA PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG.............................................31
4.1. Creditele bancare......................................................................................................................................31
4.2. Costul creditelor de trezorerie..................................................................................................................35
4.3. Costul creditelor de scont.........................................................................................................................36
4.4. Împrumutul obligatar................................................................................................................................37
4.5. Împrumuturi de la instituţii financiare specializate..................................................................................41
5.1. Mecanismul de gestionare a portofoliului de acţiuni...............................................................................44
5.2. Mecanismul de gestionare a portofoliului de obligaţiuni.........................................................................45
5.3. Tipuri de portofoliu..................................................................................................................................47
CAPITOLUL VI – PREVIZIUNEA TREZORERIEI.......................................................................48
6.1. Noţiunea de trezorerie..............................................................................................................................48
6.2. Bugetul de trezorerie................................................................................................................................49
6.3. Acoperirea soldurilor de trezorerie...........................................................................................................51
CAPITOLUL VII – DIVIDENDUL ŞI POLITICA DE DIVIDEND................................................53
7.1. Definirea dividendului şi a politicii de dividend......................................................................................53
7.2. Tipuri de politică de dividend..................................................................................................................54
7.3. Indicatori ai politicii de dividend.............................................................................................................55
CAPITOLUL VIII – MANAGEMENTUL PROCESULUI INVESTIŢIONAL.............................58
8.1. Noţiunea de investiţie...............................................................................................................................58
8.2. Documentaţiile tehnico-economice ale investiţiilor.................................................................................61
8.3. Indicatorii folosiţi în evaluarea investiţiilor.............................................................................................62
8.4. Surse de finanţare a investiţiilor...............................................................................................................63
CAPITOLUL IX – ANALIZA FINANCIARĂ PE BAZA BILANŢULUI......................................66
9.1. Solvabilitatea............................................................................................................................................66
9.2. Lichiditatea...............................................................................................................................................67
CAPITOLUL X – METODE DE PREVIZIUNE ŞI GESTIUNE FINANCIARĂ..........................71
10.1. Finanţarea pe termen scurt.....................................................................................................................72
10.2. Finanţarea pe termen mediu şi lung.......................................................................................................85
CAPITOLUL XI – MANAGEMENTUL POZIŢIONĂRII PE PIAŢĂ.........................................100
11.1. Managementul strategic şi managementul operaţional........................................................................100
11.2. Relaţia firmă-client...............................................................................................................................105
11.3. Fidelitatea clientului, măsură a prestaţiei firmei..................................................................................106
CAPITOLUL XII – ANALIZA PERFORMANŢELOR FIRMEI.................................................109
12.1.Profitabilitatea firmei............................................................................................................................109
12.2. Managementul eficienţei activităţii......................................................................................................113
12.3. Evaluarea gradului de solvabilitate......................................................................................................118
12.4. Analiza veniturilor şi cheltuielilor financiar-bancare...........................................................................119
12.5. Managerul financiar............................................................................................................................127
2
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ.............................................................................................................132
INTRODUCERE
]
Milan Kuber, spunea că “finanţele şi contabilitatea“ componente ale
managementului financiar asigură “limbajul de lucru al afacerilor”.
Cercetările făcute de David Davies s-au referit la faptul că
managementul trebuie abordat luând în considerare globalizarea pe linie
financiară şi rolul sporit al finanţelor.
El arăta care sunt factorii care contribuie la rolul sporit al
managementului financiar:
1. concurenţa (intensificarea acesteia necesită ca şi obiectivele pe linie
financiară să fie cât mai bine conturate şi urmărite);
2. progresul tehnologic deosebit din ultima perioadă;
3. intensificarea inflaţiei: prin managementul practicat firma trebuie
să-şi ia anumite rezerve în ceea ce priveşte şocurile economice;
4. nesiguranţa existentă în relaţiile internaţionale;
5. siguranţa patrimonială şi creşterea valorii firmei;
6. codul etic al managerilor.
3
1.2. Funcţiile managementului financiar al firmei
1. Previziunea financiară;
2. Organizarea financiară;
3. Coordonarea financiară;
4. Antrenarea financiară;
5. Controlul şi evaluarea firmei.
4
Pentru obţinerea acestor obiective sunt necesare câteva aspecte:
- un sistem informaţional cât mai adecvat;
- necesitatea comunicării între structurile organizatorice;
- delegarea de autoritate şi responsabilitate.
Sfera problematicii financiare se referă la:
- evaluări;
- determinarea de preţuri şi tarife;
- probleme de gestiune;
- probleme fiscale;
- capacitate de plată;
- probleme legate de bugetul de venituri şi cheltuieli;
- bugetul de trezorerie;
- relaţiile cu banca şi piaţa de capital.
M–L–M
M – motivaţia, adică cel care conduce politica de management trebuie să aibă
o înclinaţie deosebită şi să fie motivat (stimulat) corespunzător;
L – legislaţie, adică cel care conduce politica de management trebuie să
cunoască foarte bine legile ţării;
M – mutaţii în mentalitate, managerii trebuie să vină cu idei noi, principii
noi, să combată unele manifestări învechite (organizarea ineficientă),
să combată birocraţia şi corupţia.
5
5. Controlul şi evaluarea firmei
M. Gervais, vorbeşte de un fapt nou în economie, şi anume despre
“controlul imprevizibilului”. “Trebuie să înveţi să te stăpâneşti pentru a te
adapta imprevizibilului şi a te menţine în activitate pe linia dreaptă a
obiectivelor”. Acestea se concretizează în metoda modernă de a identifica
“punctele forte” şi “punctele slabe” ale firmei; a reuşi să promovezi toate
fenomenele sănătoase, eficiente, de perspectivă şi să combaţi toate aspectele
negative.
Un rol important revine adaptării funcţiilor managementului şi
activităţilor desfăşurate în firmă:
- activităţi privind concepţia, producţia, comercializarea;
- activităţi de personal şi financiar-contabile pentru realizarea
parametrilor avuţi în vedere.
Consiliul de
Administraţie
Preşedinte al Consiliului de
Administraţie
VP
VP Financiar-contabil VP
Alte activităţi Marketing
6
Trezorier Controlor
7
- aprovizionarea tehnico-materială;
- desfacerea sau vânzarea;
- transport (intern, extern);
- activităţi de marketing.
V. Funcţia de personal:
- stabilirea necesarului de personal;
- pregătirea personalului;
- selectarea şi promovarea personalului;
- motivarea personalului.
Mutaţii la funcţia financiar-contabilă (direcţii moderne spre care
trebuie să se îndrepte funcţia):
- elaborarea strategiei şi a politicii globale a firmei, adică realizarea
unui profit cât mai însemnat şi utilizarea eficientă a fondurilor;
- elaborarea politicii financiare moderne, adică selectarea surselor de
capital şi credit;
- determinarea lichidităţii, solvabilităţii şi a bonităţii firmei respective;
- elaborarea bugetelor de venituri şi cheltuieli, adică maximizarea
veniturilor, a cifrei de afaceri, raţionalizarea cheltuielilor;
- asigurarea unei contabilităţi riguroase şi a unei bune gestiuni;
- elaborarea şi aprobarea bilanţurilor contabile asrfel încât să reflecte
cât mai real patrimoniul firmei;
- controlul financiar şi de gestiune (efectuat cât mai corespunzător); se
referă la cheltuielile firmei.
CH.
O
8
E – eficienţă, este dată de o analiză comparativă; organizarea unor
licitaţii; luarea deciziei celei mai bune.
9
viitoare; aceste variaţii sunt determinate de diferenţa dintre fluxurile de
venituri şi cele de cheltuieli (creşteri de capital, contractarea de noi
împrumuturi pe termen lung, rambursarea împrumuturilor anterioare, profituri
şi amortizări nerepartizate etc.).
Fiind o sursă permanentă, se recomandă ca mărimea fondului de rulment
să fie egală cu o nevoie cvasipermanentă din domeniul exploatării; dar, este
cunoscut că într-un ciclu de exploatare, stocurile şi creanţele sunt reînnoibile.
Astfel, pentru reînnoire firma are nevoie de capitaluri pentru a-şi
constitui un “stoc optim” de materiale şi produse. Caracterul reînnoibil al
stocurilor conduce la o nevoie permanentă de capitaluri; odată cu reînnoirea
stocurilor şi creanţelor în pasivul bilanţului se reînnoiesc în aceeaşi proporţie şi
datoriile către furnizori.
10
2.1.2. Sursele atrase (datorii de exploatare)
1. 1. SURSE PROPRII
NFCE STOCURI = SFCE
- Autonomie financiară
(necesar de finanţare a -(surse de finanţare
Eliminarea riscului de a
ciclului de exploatare) ciclului
retragere de exploatare)
2. 2. SURSE ATRASE
- neoneroase
NFR Creanţe FR
Alte active circulante
- nesigure
3. 3. SURSE
ÎMPRUMUTATE
- avantaj: mobilitate
13
2.3. Metode sintetice de determinare a necesarului de finanţare a ciclului
de exploatare
Q trim x CC
NFCE trim = -------------------- x Dr
(necesar de finanţat 90
trimestrial)
Sac
Dr = --------------- x 360
PMc
14
În care: Sac = soldul mediu al activelor circulante din anul precedent
PMc = producţia marfă fabricată în anul precedent
Sac
Ac/1000 = -------------- x 1000
PMc (an)
Qtrim x Cc x Ac/1000 x 4
NFCEtrim = -------------------------------------------------------
1000
Sac0
Rc = ---------------- x 360
CA0
15
Interesul investitorului de capital priveşte NFCE net de datoriile de
exploatare care sunt capitaluri atrase şi nu capitaluri investite în scop
profitabil.
Aşadar, investiţia netă de capitaluri în active circulante (stocuri şi
creanţe) se restrânge la nevoia de fond de rulment ca diferenţă între NFCE şi
datoriile de exploatare.
de unde,
NFR0 x 360
NFRzile = --------------------
CA0
CAtrim x NFRzile
NFRtrim = ------------------------------
90
16
CAPITOLUL III - MANAGEMENTUL FORMARII CAPITALULUI
Fonduri fixe
Capital fix Obiecte de Mijloace de muncă
maţio
infor
inventar Siste
nal
Capital
circulant Obiectul muncii
decizi
Siste
onal
Forţa de muncă
Sistem
organizatoric
17
3.1. Clasificarea capitalului firmei
NFR = S + C - D
(Nevoia de
fond de (stocuri) (creanţe) (datorii)
rulment )
18
Dacă: FR NFR excedent
FR NFR deficit
19
- globală (sau brută) se obţine din:
cash-flow
Rata cash-flow = ----------------------
Cifra de afaceri
20
întregime generatoare de costuri pentru remunerarea, prin dividende, a
capitalului intern, convertit în capital social.
Fiind o sursă internă cu un cost mai mic decât cel mediu, autofinanţarea
este cea mai eficientă soluţie de acoperire a nevoilor permanente de capitaluri.
Însă, capacitatea de autofinanţare este adesea insuficientă, de aceea se apelează
la sursele externe de capital.
Avantaje:
- plasarea titlurilor financiare pe piaţa internă sau a titlurilor financiare
interne pe piaţa de capital;
- credibilitate;
- flux de capitaluri.
CAPITALUL SOCIAL
Reprezintă aportul de capital al proprietarului prin vărsarea contravalorii
acţiunilor subscrise.
Se determină astfel:
21
- soluţionarea problemelor fondurilor;
- reducerea riscului de firmă.
ACŢIUNEA
Reprezintă un titlu de participare care conferă posesorului calitatea de
coproprietar al firmei, dându-i dreptul de a participa la împărţirea profitului şi
obţinerea de dividende.
22
2. Valoarea venală: reprezintă acea valoare cu care se cumpără şi
se vând acţiunile care nu au valoare nominală. Poate să îmbrace
două aspecte:
a) valoarea contabilă sau intrinsecă;
b) valoarea bursieră.
Clasificarea acţiunilor
1. După dreptul de vot acţiunea poate sa-ţi dea dreptul la unul sau mai
multe voturi;
2. După drepturile pe care le conferă, acţiunile pot fi ordinare sau
privilegiate;
3. După natura aportului de capital în numerar sau în natură;
4. După apartenenţa acţiunilor pot fi la purtător.
23
2. Emiterea unui prospect către cumpărători (denumire societate, activitatea
desfăşurată de societate, starea financiară a societăţii, caracteristicile
acţiunilor pe care doreşte să le lanseze etc.);
3. Solicitarea autorizaţiei de emitere de acţiuni;
4. Vânzarea acţiunilor, în mai multe feluri:
- vânzare directă în numerar sau pe credit;
- vânzare prin intermediari (sau prin curtieri) – cheltuielile respective
se numesc cheltuieli de curtaj; Curtierii pot fi: băncile, societăţi de
brokeraj, etc.
24
Variante de realizare
Creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni;
Emisiunea de noi acţiuni de aceeaşi categorie şi valoare nominală
(consolidarea încrederii în firma respectivă: bănci, parteneri);
25
4. Fracţionarea acţiunilor: operaţiune de remaniere de capital; se
schimbă o acţiune de o anumită categorie pe două sau mai multe
acţiuni din aceeaşi categorie, dar, cu valoare nominală mai mică.
Scopul: creşterea atractivităţii pentru vânzarea lor; sunt plasate mai
uşor; averea firmei nu se modifică, ci se împarte ca urmare a
fracţionării.
26
În cazul finanţării mixte, costul capitalurilor proprii se modifică în
funcţie de creşterea îndatorării care antrenează o creştere corespunzătoare a
riscului financiar.
PN = CF – dob.
Dacă, fluxurile de trezorerie sunt egale sau mai mici decât dobânzile
care trebuiesc plătite, atunci valoarea capitalurilor proprii este zero (în cazul
tuturor societăţilor comerciale cu răspundere limitată).
Valoarea capitalurilor proprii creşte pe măsura creşterii profitului net:
DIV1
Kfin = ------------ + g
P0
27
Costul autofinanţării
28
CAPITALUL IV – FINANŢAREA PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG
29
Este necesar să se facă distincţie între costul aplicabil la creditele
solicitate şi costul real.
Costul aplicabil, deşi complex şi destul de încărcat cu elemente de
remunerare a capitalului avansat şi a riscului asumat, este totuşi mai mic decât
costul real al creditelor, ca urmare a tehnicii de calcul a dobânzii.
1. Costul aplicabil
Este determinat de doi factori:
(a) rata dobânzii;
(b) comisioanele aferente.
30
a) Analiza managerială privind:
- calitatea organizării (calificative: bună = 1; medie = 0,5; slabă = 0);
- sectorul de activitate;
- poziţia unităţii în ramură;
- calitatea conducerii;
- perspectivele firmei.
31
- dependenţa de piaţă (import, export);
- garanţii (depozite, gajuri, bunuri achiziţionate prin credite,
cesionarea creanţelor).
Această întreagă investigaţie este realizată de inspectorul bancar pe baza
documentelor din dosarul de credit şi a cunoaşterii directe a firmei solicitante,
de credit.
Decizia de creditare privind volumul, durata, rambursarea dobânzii, etc, va ţine
cont de punctajul obţinut şi de încadrarea firmei (conform punctajului) într-o anumită
clasă (categorie) de risc: A, B, C, D, E.
Pentru încadrare sunt folosite grile specifice pentru cele două componente ale analizei dosarului de credit.
32
E Între 0 şi 0,9 puncte Între 0 şi 5 puncte
4. Comisionul pentru cel mai mare sold debitor: (se mai numeşte şi “procentaj
plat”/flat) – din fiecare lună a trimestrului de referinţă; se aplică o cotă
procentuală de 0,05% asupra acestui sold, indiferent de numărul de zile în
care s-a înregistrat acesta.
5. Comision pentru cea mai mare depăşire din fiecare lună a plafonului de
credite aprobat, este un mijloc eficace pentru a determina firma să respecte
acest plafon. De multe ori, banca nu comunică acest plafon, ceea ce face
dificil pentru firmă să controleze calculul comisionului de depăşire. Este un
procentaj plat (flat), dar mai ridicat decât cel anterior (0,25%).
34
dobânzi şi comisioane este tabloul recapitulativ al costului total al
creditelor de trezorerie.
35
c) efectele comerciale cu valori mai mici (sub 100.000 lei) care sunt
taxate cu o sumă fixă pe efect.
OBLIGAŢIUNEA
Reprezintă un titlu de credit pe termen lung emis de o societate pe
acţiuni sau o instituţie guvernamentală sau municipală a cărei rambursare este
garantată prin bunuri materiale sau ipoteci.
36
Obligaţiunile pot fi transmise de la un deţinător la altul; pentru
subscriitor (cel care subscrie) ele reprezintă un drept de creanţă;
Obligaţiunile reprezintă un credit acordat emitentului, spre deosebire
de acţiuni care dau dreptul de coproprietar.
Presupun:
- să fie rambursate la un anumit termen potrivit contractului;
- generează o remuneraţie sigură din partea emitentului la nivelul
pieţei fără riscuri din partea creditorilor;
- în caz de faliment, creditorii au dreptul de a acţiona în justiţie
firma pentru recuperarea datoriilor. Dobânzile se plătesc periodic
sub formă de cupoane.
37
de rambursare este mai mic sau egal decât valoarea nominală,
creditorul are un beneficiu numit primă de rambursare.
Notarea obligaţiunilor:
Scop: evaluarea riscului de faliment al emitentului şi are o incidenţă
importantă asupra condiţiilor de emisiune şi a ratei dobânzii. Cu cât notarea
este mai bună, riscul este mai mic şi dobânda mai mică.
A A A = gradul cel mai înalt de securitate pentru obligaţiuni;
A A = grad înalt de securitate pentru obligaţiuni;
A = grad de securitate peste medie.
38
lungă durată. Aceasta se analizează ţinând cont de evoluţia ratei
dobânzii pe pieţele financiare.
Avantajele împrumutului obligatar:
- mai puţin costisitoare decât emisiunea de acţiuni, deşi rata dobânzii,
adesea, este mai mare decât dividendul;
- incidenţa fiscală (dobânzile plătite micşorează baza impozabilă).
Categorii de obligaţiuni:
a) Obligaţiuni ordinare cu dobânda constantă şi variabilă;
b) Obligaţiuni convertibile;
c) Obligaţiuni negarantate: cu nici un fel de bun sau ipotecă;
d) Obligaţiuni înmatriculate, înregistrate în evidenţele fiduciarului pe
numele deţinătorului (diferite de cele la purtător);
e) Obligaţiuni înseriate: se rambursează eşalonat, la scadenţe
prestabilite, în funcţie de seria înscrisă pe titlu;
39
f) Obligaţiuni cu fond de amortizare: societatea emitentă crează treptat
un fond de amortizare, vărsând fiduciarului sume care vor fi înscrise
pe numele societăţii;
g) Obligaţiuni cu venit variabil (Obligaţiuni indexate);
h) Obligaţiuni participative (îmbinare între acţiuni şi obligaţiuni):
dobânda fixă, care se majorează cu o dobândă suplimentară (în
funcţie de rezultatele firmei);
i) Obligaţiuni cu cupon zero şi cu cupon unic;
j) Obligaţiuni asimilate, de stat sau organisme guvernamentale: în
termenul legal al împrumutului se pot emite alte obligaţiuni cu
aceleaşi caracteristici ca cele precedente;
k) Obligaţiuni perpetue: sau cu durată nedeterminată (dobânda se
plăteşte tot timpul); beneficiarii acestora sunt rentierii;
l) Obligaţiuni speciale cu cupon de reinvestire: a reinvesti cupoane
anuale în obligaţiuni cu aceleaşi caracteristici ca şi cele de origine;
m) Obligaţiuni cu bon de subscriere în obligaţiuni;
n) Obligaţiuni deschise sunt obligaţiuni cu ieşire opţională care permit
părţilor să iasă din contract, înaintea scadenţei, la anumite termene
prestabilite.
40
CAPITOLUL V – GESTIUNEA PORTOFOLIULUI
41
În acest context se urmăreşte a se stabili o rentabilitate mai mare în
condiţiile asigurării unei lichidităţi corespunzătoare.
c) Randamentul titlurilor mobiliare: se urmăreşte a se corecta potrivit
cerinţelor incidenţei fiscale; ca urmare, sunt preferate titlurile cu
fiscalitate mai mică (ex. Acţiuni cu dividende în acţiuni) sau titluri
pentru care majoritatea profiturilor se reinvestesc.
42
Riscul privind portofoliul acţiunilor se manifestă prin: amplitudinea
fluctuaţiilor, astfel că fluctuaţiile mai mari determină un portofoliu mai scăzut.
Soluţia pentru diminuarea riscului o reprezintă diversificarea portofoliului pe
diferite grade de risc şi pe diferite sectoare de activitate.
Profit
Rata rentabilităţii comerciale = --------------
CA
Profit
Rata rentabilităţii financiare = ------------------------
Capital propriu
Gradul de îndatorare:
Datorii
Gradul de îndatorare = --------------------
43 Total pasiv
Riscul pe termen scurt:
44
Dacă durata împrumutului este mai mare, cu atât mai sensibil vor fi
obligaţiunile la variaţia ratei dobânzii.
În vederea practicării unei politici prudente de limitare a riscurilor se
consideră indicat de a cumpăra şi deţine în portofoliu obligaţiuni cu dobândă
variabilă indexată pe piaţa monetară şi cea obligatară.
45
a) portofoliu de securitate maximă care urmăreşte protejarea capitalului
şi asigurarea unui randament adecvat; în acest sens se are în vedere
diversificarea portofoliului.
b) portofoliu având un randament regulat; are în vedere obţinerea unor
venituri normale şi eliminarea riscurilor;
c) portofoliu prudent: urmăreşte valorificarea capitalului şi abţinerea de
la un risc excesiv, prin îmbinarea titlurilor având venituri normale şi
creşterea însemnată a veniturilor pe termen mediu şi lung;
d) portofoliu de creştere este format din titluri având mari perspective
de câştig, dar şi un grad ridicat de risc. Acest tip de portofoliu se
întâlneşte la firmele cu investiţii foarte mari, unde se înregistrează o
creştere a cifrei de afaceri şi a capacităţii de autofinanţare;
e) portofoliu clasic (mai ales privind acţiunile) urmăreşte valorificarea
capitalului, dar şi rezultate mai bune decât media pieţei, în conditiile
unui anumit risc acceptat;
f) portofoliu ofensiv, având drept unic scop câştig cât mai mare, fără a
ţine cont de risc. Acest portofoliu este mobil din punct de vedere
structural şi are tendinţa de a se adapta la cerinţele în continuă
schimbare ale pieţei;
g) portofoliu speculativ care urmăreşte obţinerea unor venituri rapide în
condiţii de risc ridicat.
46
Preocupările tot mai intense pentru gestiunea trezoreriei sunt motivate
de unele fenomene de instabilitate economică atât macro, cât şi
microeconomică: creşterea inflaţiei, a ratei dobânzii, scăderea ratelor de
rentabilitate şi a gradului de autofinanţare.
Din evidenţele statistice rezultă că cea mai mare parte a falimentelor se
datorează slăbiciunilor în gestiunea trezoreriei.
TN = FR - NFR
47
6.2. Bugetul de trezorerie
Are ca funcţiune previziunea încasărilor şi plăţilor pornind de la
previziunea cheltuielilor, din care se exclud cele neplătibile (amortizări şi
provizioane calculate) şi de la previziunea veniturilor, din care se exclud cele
încasabile (producţia stocată).
Încasările vor cuprinde:
- vânzările cu plata imediată;
- încasarea vânzărilor pe credit;
- vânzările de valori mobiliare;
- vânzările de imobilizări;
- obţinerea unui împrumut sau vânzarea unei noi emisiuni de titluri;
- încasarea chiriilor, dobânzilor, dividendelor şi a altor venituri.
48
celelalte bugete: al vânzărilor, al aprovizionărilor, al cheltuielilor de personal,
al investiţiilor, al administraţiei, etc.
Astfel că:
- aprovizionările cu materiale se previzionează în corelaţie cu stocurile şi
cu previziunea aprovizionărilor, în funcţie de programul de fabricaţie
sau în funcţie de programul de comercializare.
- previziunea cheltuielilor de personal se realizează în funcţie de politica
firmei (angajări, concedieri, pensionări, recalificări, promovări, etc.).
- ompozitele şi taxele au termene fixe de plată şi adesea lunare. Mărimea
lor se determină în funcţie de veniturile, respectiv profitul firmei.
- în previziunea plăţilor se au în vedere şi scadenţele previzibile ale
plăţilor din celelalte bugete: de investiţii (cesiuni, achiziţii de mijloace
fixe, împrumuturi, rambursări datorii financiare), de exploatare (plata
dividendelor cuvenite pentru anul anterior) etc.
Pentru a judeca situaţia financiară a firmei, sunt analizate bilanţurile succesive
care permit aprecierea stării şi evoluţei echilibrului financiar şi a îndatorării
acesteia. Pentru a cerceta cauzele acestei situaţii financiare, pentru a înţelege
evoluţia sa şi pentru a face previziuni se studiază:
49
fluxurile de venituri şi cheltuieli de gestiune din contul de rezultate
(analiza rezultatelor economice);
fluxurile de investiţii şi/sau dezinvestiţii în active fixe şi circulante şi de
finanţare şi/sau rambursare a acestora din tabloul de finanţare
(operaţiunile de capital);
decalajele între naşterea fluxurilor financiare şi realizarea lor efectivă în
cadrul trezoreriei, evidenţiate, de asemenea, în tabloul de finanţare.
50
urmăreşte un plasament de trezorerie cât mai rentabil, mai puţin
riscant şi cu cea mai bună lichiditate.
În vederea optimizării plasamentelor, gestionarul are în vedere condiţiile
pe care le oferă piaţa de capital, monetară şi financiară. Pot fi făcute
următoarele tipuri de plasamente de trezorerie:
- plasamente monetare nenegociabile (contractele de plasament nu pot
fi vândute prin scontare, andosare sau negociere la bursă): depozite la
termen, bonuri de casă, operaţiuni de răscumpărare etc.;
- plasamente monetare negociabile: certificate de depozit, bilete de
trezorerie, bonuri de tezaur în contul curent etc.;
- plasamente financiare: acţiuni, obligaţiuni, opţiuni etc.
În principiu, cu cât un plasament se realizează pe termen mai lung, cu
atât el este mai rentabil, dar mai puţin lichid şi invers. Dar cumpărarea unor
titluri, emise de societăţi comerciale cu o foarte bună poziţie la bursă, are cele
mai mari şanse de a optimiza plasamentele de trezorerie. Acestea au
rentabilitate ridicată, risc redus şi lichiditate crescută.
51
Dividendul = reprezintă remuneraţia pentru deţinerea unei acţiuni în
decurs de un an şi este singura formă de participare a acţionarilor la
repartizarea profiturilor firmei.
Politica de dividend = se materializează în opţiunea unei firme de a
distribui sau a nu distribui dividende, în anumite exerciţii finanicare, de
creştere continuă, de reducere sau de păstrare nemodificată a cuantumului
dividendelor, precum şi de folosire a diverselor surse pentru plata efectivă a
dividendelor.
Opţiunea conducerii firmei între reinvestirea parţială sau integrală a
profitului net al acţionarilor şi/sau distribuirea parţială sau totală a acestuia sub
formă de dividende defineşte politica de dividend.
Alegerea uneia sau alteia dintre alternative, ori a unei combinaţii dintre
ele, este guvernată de aceeaşi cerinţă majoră a finanţelor: maximizarea valorii
firmei.
Impactul fiscalităţii conduce la “efectul de clientelă”, adică: acţionarii
cu venituri reduse vor solicita dividende mari, în timp ce acţionarii cu venituri
ridicate vor prefera plata dividendelor în acţiuni noi.
“Efectul de clientelă” poate determina modificări marginale ale
compoziţiei acţionariatului în vederea modificării politicii de dividend. Pentru
societăţile care cotează la Bursă, modificarea structurii acţionariatului se poate
face prin vânzarea (sau răscumpărarea) acţiunilor sale la (din) Bursă. Pentru a
încuraja pe micii investitori de a cumpăra şi deţine acţiuni ale firmei (şi a
asigura astfel, lichiditatea lor în Bursă) conducerea firmei poate decide
distribuirea de dividende importante.
52
stimularea economică a firmei prin acordarea de importanţă
capitalizării profiturilor şi numai după aceea de acordare de
dividende;
sporirea bonităţii firmelor prin aceea că acestea acordă constant
dividende care înseamnă o sporire a încrederii în firmă şi creşterea
cursului acţiunii acesteia. Astfel, firma se afirmă tot mai evident pe
piaţa financiară.
Politica dividendelor reprezintă o cale de afirmare a firmei, pentru a se
face cunoscută şi apreciată, sub aspectul viabilităţii, prosperităţii, rentabilităţii
şi dezvoltării.
Distribuirea de dividend este o politică sănătoasă şi de dorit pentru
fiecare firmă. De remarcat, că în anumite situaţii când firmele traversează o
perioadă mai grea sau promovează o politică de încurajare a investiţiilor pentru
dezvoltare, ele pot adopta temporar o politică de reducere sau suspendare a
acordării de dividende în favoarea unei politici de autofinanţare.
Societăţile comerciale distribuie dividende, conform deciziilor adunării
generale a acţionarilor cu respectarea anumitor condiţii.
DPA = d x BPA
DPAt = g x DPAt-1
53
C. Politica reziduală sau politica oportunistă în care mărimea
dividendului este determinată de decizia de investiţii şi de finanţare.
Dacă sunt oportunităţi de investiţii rentabile, atunci acestea vor fi
acoperite prin autofinanţare, iar dividendul de distribuit va fi o parte
din profit rămasă neinvestită:
2. Profitul pe acţiune:
54
3. Rata distribuirii dividendelor:
4. Randamentul pe o acţiune:
5. Coeficientul de capitalizare:
4. Valoarea financiară:
55
În toate evaluările şi analizele care se fac în ceea ce priveşte acţiunile un
rol important îl are factorul de actualizare.
5. Factorul de actualizare:
56
CAPITOLUL VIII – MANAGEMENTUL PROCESULUI
INVESTIŢIONAL
57
eficiente, ci ca o decizie într-o accepţiune dinamică de promovare a celor mai
rentabile dintre ele.
Strategia diversificării portofoliului de titluri poate fi transpusă,
folosind aceleaşi principii şi metode, la politica de investiţii a firmei, iar
rezultatele vor fi, în timp, similare, respectiv creşterea continuă a valorii
portofoliului.
IMOBILIZĂRI:
Investiţii - Necorporale
strategic - Corporale CAPITALURI
Acţ
ion
ari
PROPRII
e - Financiare
(investiţii externe)
Investiţii
NEVOIA DE
funcţional FOND
e DE RULMENT
TREZORERIA:
Investiţii de - Valori mobiliare DATORII
ută
um
tor
Îm
pr
de plasament
i
echilibru
(investiţii externe)
- lichidităţi
58
Riscul unui proiect de investiţii este, în primul rând, un risc de afaceri
care priveşte variabilitatea fluxurilor viitoare de trezorerie (cash-flow-urile).
Această variabilitate a fluxurilor viitoare de trezorerie este determinată, mai
întâi de impactul vânzărilor suplimentare cu piaţa concurenţială şi mai apoi de
imprevizibilitatea condiţiilor noi de exploatare. Proiectele de investiţii pentru
înlocuirea unor tehnologii sau pentru modernizarea celor existente, prezintă un
risc de afaceri egal cu riscul economic al firmei.
În al doilea rând, riscul unui proiect de investiţii este un risc financiar
al surselor suplimentare de capital pentru finanţarea proiectului. Riscul
financiar este determinat de rata de îndatorare solicitată de finanţarea
proiectului, îndatorare care determină un risc de insolvabilitate a firmei.
Clasificarea riscului:
1. După factorii care generează riscul avem:
Riscul de afaceri datorat incertitudinii pieţei, care se referă la:
- Evoluţia cererii;
- Schimbarea gustului;
- Modificarea preţurilor;
- Politica de vânzări.
Riscul financiar este mai ridicat dacă împrumuturile sunt mai mari şi se
declanşează o conjunctură nefavorabilă.
59
În funcţie de riscul pe care îl implică pentru perspectiva firmei,
investiţiile sunt:
- de înlocuire a echipamentelor uzate, cu un risc foarte scăzut,
deoarece nu presupune modificări ale tehnologiei de fabricaţie;
- de modernizare a echipamentelor existente în funcţiune şi care
implică un risc redus ca urmare a unor corecţii neesenţiale în
tehnologia de fabricaţie;
- de dezvoltare (de extindere) a unor departamente, secţii noi,
investiţii care presupun un risc mai mare, antrenat de nevoia de
lărgire a pieţelor de aprovizionare, a forţei de muncă, de capital şi de
desfacere;
- strategice care privesc crearea de filiale noi în ţară sau străinătate,
fuzionarea cu altă societate etc.; aceste investiţii presupun un risc
considerabil, ca urmare a extinderii activităţii.
Această ultimă clasificare prezintă o semnificaţie aparte din punctul de
vedere al surselor de finanţare a investiţiilor. Pentru cele de înlocuire şi
modernizare se pot obţine împrumuturi bancare, în condiţii relaxate de
dobândă, de rambursare şi de garantare, deoarece rentabilitatea este certă şi
riscul este redus.
Investiţiile de dezvoltare şi cele strategice vor trebui să se finanţeze
îndeosebi din surse proprii de capital (autofinanţare, creşteri de capital),
sursele exterioare, împrumutate, fiind mai reticente din cauza riscului ridicat şi
a unei rentabilităţi mai puţin probabile ale acestor investiţii.
60
Devizul reprezintă documentul prin care se determină volumul
cheltuielilor necesare pentru realizarea lucrărilor de investiţii, fapt care obligă
ca instituţiile financiare şi bancare să cunoască foarte bine conţinutul acestui
document.
Eficienţa investiţiilor:
- scurtarea termenelor de proiectare prin folosirea de licenţe; modele de
referinţă şi antrenarea de forţe proprii;
- alegerea soluţiilor tehnice şi tehnologice optime;
- reducerea costului investiţiei, ceea ce conduce la asigurarea unei
influenţe pozitive de creştere a profitului.
2. Investiţia specifică:
3. Duratele:
- durata de proiectare;
- durata de pregătire a investiţiei;
- durata de execuţie;
61
- durata de atingere a parametrilor;
- durata de funcţionare.
4. Termenul de recuperare a investiţiei se calculează în două moduri:
(a) Investiţie
Investiţii noi = -------------------
Profit anual
(b)
Investiţie
Modernizări = ----------------------------------------------------------------
Profit după investiţie – Profit înainte de investiţie
5. Coeficientul de eficienţă (sau profit anual la 1 leu investit) este dat de:
6. Randamentul economic:
Randamentul Profit net
economic = -------------------
Investiţie
Indicatori suplimentari:
- reducerea investiţiei pentru importuri;
- reducerea investiţiei pentru resurse energetice;
- reducerea investiţiei pe un loc de muncă;
- reducerea investiţiei pentru cercetare ştiinţifică;
- ritmul reînnoirii capitalului fix;
- indicatori specifici comerţului exterior (test Bruno) = Preţul intern de
comerţ exterior, PICE (lei) / Preţul extern, PE (valută);
- indicatori folosiţi de Banca Mondială;
62
- indicatori legaţi de actualizarea capitalului.
Sursele de finanţare
(a) Surse proprii de natura autofinanţării: amortizarea, profitul destinat
dezvoltării, vânzarea de active fixe, alte surse care asigură cash-flow-ul.
Firmele trebuie să asigure o politică constantă de reinvestire a profitului în
vederea executării unor lucrări de investiţii.
(b) Surse de pe pieţele financiare: creditele bancare, ipotecare, creditele cash-
flow (garantate doar cu plan de afaceri), împrumuturi participative (statul,
instituţii publice, băncile).
(c) Alocaţii şi subvenţii bugetare pentru investiţii de la bugetul public
naţional.
(d) Apelul la bursele de valori sau folosirea unor intermediari pentru atragerea
unor sume.
(e) Sursele externe pot fi: credite cu garanţie guvernamentală acordate
firmelor în care statul are interesul să dezvolte anumite investiţii, sume
primite de la FMI, sume primite de la Banca Mondială, posibilitatea
obţinerii de fonduri de la instituţii financiare externe.
63
(f) Alte surse de finanţare: Leasingul- formă nouă (franceză - credit-bail);
În această operaţiune de finanţare, finanţatorul asigură fonduri necesare
pentru întreaga investiţie (interpretare economică).
Din punct de vedere juridic, reprezintă un contract complex care permite
unei persoane să obţină şi să utilizeze un bun fără a plăti imediat preţul.
Suma care se plăteşte pentru bunul închiriat se numeşte redevenţă,
care se constituie din cotă parte din preţ la care se adaugă cotă parte din
amortizare, comision şi profit aferent.
La sfârşitul perioadei pentru care a fost închiriat bunul există
posibilitatea de opţiune, cu mai multe variante:
(a) Dobândirea bunului la un preţ rezidual după deducerea amortizării
aferente;
(b) Prelungirea contractului;
(c) Încetarea contractului respectiv.
Avantajele leasingului:
- leasingul de operare pe termen scurt;
- cel care face închirierea utilajelor este un bun specialist în domeniu;
- asigurarea întreţinerii se face de către societatea de leasing care are echipe
de intervenţie specializate care se deplasează la cel care utilizează leasingul
şi asigură funcţionarea permanentă a utilajelor închiriate;
- reducerea impozitelor plătite de firmă, care conduce la economii pe linie
financiară.
- evitarea unor proceduri birocratice.
Durata contractului de leasing este, în general, de 75-80% din durata de
viaţă economică a bunului închiriat, dar se poate conveni şi asupra unei durate
mai scurte. Societatea de leasing rămâne proprietară a bunului până la scadenţa
contractului
Contractul de leasing este, în general, irevocabil.
Decizia de a opta pentru leasing, în raport cu un împrumut bancar sau
obligatar, se fundamentează pe valoarea actualizată netă (VAN), calculată
după relaţia:
n CFt VR
VAN = -------------- - -------------
t=1 (1 + r) (1 + r)m
t
64
plătită (chiria este şi ea o cheltuială deductibilă de la plata impozitului).
Valoarea reziduală (VR) este plătită în anul m, înaintea încheierii duratei de
viaţă (n) a bunului închiriat.
Această valoare actualizată se compară cu cea a împrumutului, pentru a
se analiza care dintre aceste surse de finanţare este mai avantajoasă.
9.1. Solvabilitatea
O firmă este solvabilă atunci când poate să-şi achite toate obligaţiile prin
lichidarea tuturor activelor sale, adică în situaţia în care se opreşte exploatarea
curentă şi toate activele sunt puse în vânzare.
Solvabilitatea depinde de:
valoarea pe care activele o prezintă în momentul lichidării;
dimensiunea datoriilor angajate de firmă.
Astfel, într-o situaţie de lichidare, activele firmei vor putea fi vândute la
valoarea lor contabilă sau sub această valoare ? În general, a doua situaţie este
mai frecventă, ceea ce face ca nivelul capitalurilor proprii să trebuiască
diminuat din cauza diferenţei (în minus) dintre valoarea de vânzare şi cea
contabilă. Dacă se produce o astfel de situaţie, creanţierii îşi vor putea recupera
numai o parte din creanţele pe care le deţin asupra firmei, ceea ce înseamnă că
se vor confrunta cu o pierdere de capital.
În concluzie, solvabilitatea unei firme depinde de importanţa
capitalurilor proprii, privite prin optica situaţiei de lichidare, comparativ cu
totalul obligaţiilor de plată contractate de aceasta şi ţinând seama de riscurile
pe care le prezintă orice activitate productivă.
Având în vedere aceste considerente, analiza financiară clasică a stabilit
că pentru supravieţuirea firmei poate fi definită următoarea regulă generală:
“Firma trebuie să-şi menţină permanent o marjă de securitate între
resursele şi utilizările cu aceeaşi durată, pentru a putea acoperi riscurile
inerente care apar în activitate (deprecierea stocurilor, neplata obligaţiilor
65
din partea unui client, scăderea vânzărilor, o reducere substanţială a
capitalurilor proprii cauzată de un deficit de exploatare)”.
9.2. Lichiditatea
66
dobânda pentru aceste noi credite – ceea ce va crea necesitatea de a
dispune de noi resurse.
Lipsa de lichiditate decurge din faptul că durata utilizărilor este mai
mare decât cea a resurselor. În acest sens, dacă o investiţie se dovedeşte
nerentabilă – sau cu o rentabilitate insuficientă pentru a acoperi scadenţele de
plată – firma se confruntă cu riscul de lichiditate. La nivelul ciclului de
exploatare, dacă rotaţia stocurilor este mai lentă decât sursele care le
finanţează (de obicei, creditele furnizor), firma se poate confrunta cu
imposibilitatea de a-şi plăti datoriile scadente.
O firmă solvabilă (totalul datoriilor sunt acoperite cu ansamblul
activelor firmei) poate să fie în ilichiditate; invers, o firmă insolvabilă poate să
fie la un anumit moment lichidă.
Lichiditatea este un fel de măsură a vitezei de rotaţie a activului, în
comparaţie cu viteza de rotaţie a pasivului.
În general, potrivit legislaţiei din fiecare ţară, o firmă nu depune
imediat bilanţul (adică nu este declarată falită) când se constată că nu poate
face faţă la un anumit moment plăţilor scadente, dar ea este obligată să-şi
găsească noi surse de finanţare care pot fi foarte costisitoare (fiindu-i
cunoscută situaţia).
Se va spune că un bilanţ este lichid când, pentru fiecare scadenţă, durata
resurselor este mai mare decât cea a utilizărilor.
Dacă, pentru o scadenţă dată, valoarea activelor cumulate este mai mică
decât a pasivelor cumulate, aceasta va însemna că firma nu va putea face faţă
angajamentelor pe care şi le-a asumat, cu excepţia cazului în care îşi va
procura noi resurse de finanţare.
În analiza lichidităţii se disting două tipuri de situaţii, pe baza
observării părţii de jos a bilanţului (care pune în evidenţă ciclul de exploatare)
şi a părţii de sus (privind ciclurile de investiţii şi de finanţare).
67
ciclului de exploatare rămâne aproape constant – dacă profilul activităţii, volumul
producţiei etc., nu se modifică – deoarece intrările de materii prime, materiale etc.
vor trebui să compenseze ieşirile, nivelul stocurilor fiind cvasi neschimbat. În aceste
condiţii, stocurile reprezintă o imobilizare care poate fi asimilată cu imobilizările
permanente şi de aceea, sunt excluse din calculul lichidităţii. Formula de calcul este
următoarea:
68
II. Rate care să măsoare autonomia financiară a firmei:
(a) Coeficienţi de îndatorare globală, care iau în considerare
totalitatea datoriilor – pe termen lung, mediu şi scurt – pe care le-a
contractat firma:
Datorii totale 2
---------------------- -
Pasiv total 3
şi,
Datorii totale
-------------------------- 2
Capital propriu
Dacă îndatorarea, fie cea totală, fie numai cea pe termen mediu şi lung,
depăşeşte limitele prezentate mai sus, analiştii financiari – între aceştia
numărându-se, în primul rând, cei la care firma apelează pentru a se
împrumuta – consideră că povara datoriei asupra firmei este prea mare, iar
aceasta nu va fi capabilă să-şi plătească,în condiţiile convenite prin contractul
de împrumut, obligaţiile pe care şi le-a asumat.
69
CAPITOLUL X – METODE DE PREVIZIUNE ŞI GESTIUNE
FINANCIARĂ
70
2. Previziunea financiară pe termen scurt, de regulă un an sau mai
puţin de un an. Această activitate se desfăşoară în cadrul deja existent
al programului de finanţare adoptat în prealabil şi urmăreşte
adaptarea activităţii firmei la condiţiile concrete ale perioadei.
Funcţia financiară a firmei cuprinde două aspecte esenţiale pentru
activitatea acesteia: alocarea resurselor în funcţie de programul de dezvoltare
adoptat şi alegerea surselor financiare, în corelaţie cu criteriile de rentabilitate
şi risc pe care le acceptă şi, totodată, le poate susţine.
71
comerţ care reprezintă creditele comerciale pot fi scontate la bănci în vederea
unei rambursări mai rapide.
Gestiunea stocurilor
72
financiar, acesta trebuie să cunoască, câteodată, chiar să indice, care este
nivelul optim al stocurilor.
Categorii de stocuri:
(a) Stocuri de materii prime, materiale etc.
Nivelul stocurilor de materii prime, materiale etc., depinde de mai mulţi
factori:
volumul producţiei;
sezonalitatea;
sursele de aprovizionări;
eficienţa cu care este organizată aprovizionarea cu materii prime,
materiale şi eficienţa procesului de producţie.
(b) Stocuri de producţie neterminată
Dimensiunea stocului de producţie neterminată este determinată, în
principal, de perioada de timp necesară desfăşurării unui ciclu complet al
procesului de producţie. Volumul stocului de producţie neterminată poate fi
micşorat dacă se diminuează durata procesului efectiv productiv, ceea ce poate
fi realizat prin îmbunătăţirea tehnologiei şi creşterea eficienţei muncii.
(c) Stocuri de produse finite, al căror nivel este influenţat direct de
volumul vânzărilor şi cel al producţiei respectivului produs
Nivelul stocurilor reprezintă un factor de primă mărime în determinarea
profitabilităţii generale a firmei.
Într-o firmă performantă, cu activitate continuă, stocurile reprezintă
circa 15% - 20% din valoarea totală a activului bilanţier.
Sistemul “Du Pont” arată că deţinerea de stocuri în plus conduce la o
rată scăzută de rentabilitate a capitalului investit de firmă în active circulante.
Aceasta înseamnă că rotaţia stocurilor produce un efect important atât asupra
rentabilităţii, cât şi asupra lichidităţii firmei. Acest ultim aspect, dacă este
neglijat, poate să determine chiar intrarea în stare de faliment.
Sistemul “Du Pont” este un sistem de analiză conceput pentru a arăta
relaţiile dintre rotaţia activelor, marja de profit, utilizarea datoriilor şi
rentabilitatea capitalurilor proprii.
Indicatorul ROA, care desemnează rentabilitatea activelor (Return on
Assets), se calculează ca raport între profitul net după impozitare şi activul
total. De asemenea, ROA se mai defineşte ca raport între profitul înainte de
dobânzi şi impozitare (EBIT) şi activul total.
73
În perioada actuală, managementul stocurilor poate să utilizeze o serie
de metode şi tehnici de optimizare a costurilor generate de stocurile de orice
fel, prin:
extinderea utilizării sistemelor informatice atât în desfăşurarea şi
controlul aprovizionării şi desfacerii, cât şi în cel al producţiei;
îmbunătăţirea sistemului de telecomunicaţii, astfel încât relaţiile cu
partenerii de afaceri să poată fi realizate în cel mai scurt timp.
Gestiunea de trezorerie
74
În acest sens, gestiunea de trezorerie este considerată în prezent
diferenţa dintre lichidităţile potenţiale şi capacitatea de finanţare neutilizată (în
loc de creditele bancare pe termen scurt la care a apelat în mod real).
Firma este mai interesată, pe de o parte, să-şi deţină fondurile temporar
libere în plasamente pe termen scurt cu grad mare de lichiditate şi, pe de altă
parte, să aibă o capacitate potenţială de îndatorare neutilizată, care să-i permită
un comportament flexibil.
Acest comportament îi va permite să poată beneficia de ocaziile care i se
oferă, precum şi să evite să plătească dobânzi mari sau chiar să intre în încetare
de plăţi.
În acest context, gestiunea trezoreriei, ca gestiune pe termen scurt, se va
realiza în cadrul deciziei financiare pe termen lung, pentru a obţine ajustări
necesare unei funcţionări în condiţii de rentabilitate.
75
4. finanţările comerţului internaţional etc.
76
numai clienţilor cunoscuţi şi siguri, deoarece riscul pe care îl
comportă (nefiind obligatorii garanţii deosebite) este mai mare decât
al unui credit obişnuit.
Creditul “spot” - se acordă de la o zi la alta, de regulă marilor
societăţi. Dobânda aferentă acestui tip de credit se situează între
dobânda pieţei monetare şi cea a creditului descoperit de cont, ceea
ce o face atractivă pentru plasamentele efectuate de băncile care
dispun de fonduri temporar libere;
Bilete de trezorerie - în ţările cu economie de piaţă dezvoltată, orice
societate poate să emită direct titluri negociabile pe piaţa monetară,
numite diferit în funcţie de unitatea emitentă:
- bilete de trezorerie (“commercial papers” în SUA) pentru
firmele cu profil de producţie sau desfacere;
- certificate de depozit pentru societăţile de credit;
- bonuri de tezaur emise de trezoreria statului.
Prin intermediul biletelor de trezorerie, firma poate beneficia direct de
credite pe piaţa monetară, în practică termenul de rambursare nedepăşind 3
luni. Pentru investitor, avantajul acestei forme de credit constă în faptul că
suportul fizic (hârtii de valoare) poate fi negociat, spre deosebire de creditul
bancar, care nu permite această facilitate.
Creditele pe termen scurt reprezintă pentru băncile care le acordă un risc
relativ important, deoarece, deşi sunt legate de ciclul de exploatare al firmei,
nu beneficiază, în general, de garanţii speciale bazate pe activele circulante.
Astfel, când producătorul se confruntă cu riscul economic exprimat de o slabă
vânzare a bunurilor pe care le-a fabricat, banca, care acordă creditul pe termen
scurt va trebui să efectueze o analiză financiară foarte amănunţită a situaţiei
firmei şi, în special, a lichidităţii actuale şi previzionate a acesteia.
77
Creditul de scont nu este o cumpărare a creanţelor, deoarece
beneficiarul rămâne răspunzător de rambursarea acestuia. Astfel,
dacă trata nu este achitată de creanţier, cel care a emis-o, la data
scadentă, societatea furnizoare (beneficiarul creditului de scont)
trebuie să ramburseze creditul respectiv;
Creditul de scont se realizează pe baza efectelor de comerţ, în
care sunt precizate clar identitatea clientului care trebuie să achite
factura, banca prin care acesta îşi desfăşoară activitatea, suma şi
data scadenţei.
78
buget de venituri şi cheltuieli, inclusiv determinarea necesarului de credite pe
termen scurt şi a costurilor generate de acestea.
Generic, previziunea echilibrului financiar pe termen scurt este numită
gestiune de trezorerie, al cărei rol esenţial constă în proiectarea şi urmărirea
echilibrului dintre încasări şi plăţi, între nevoile de finanţare generate de
activele circulante şi sursele posibil de mobilizat – vizând corelarea volumului,
periodicitatea şi ritmul acestora.
Gestiunea de trezorerie2 urmăreşte trei mari categorii de probleme,
potrivit grupării activelor şi pasivelor circulante în funcţie de posibilităţile de
finanţare/mobilizare a acestora:
1. Gestiunea activelor circulante, distingând cele trei mari grupe:
- stocurile;
- creanţele – client;
- încasări de trezorerie.
79
1. Metoda extrapolării – se bazează pe ipoteza că între fondul de
rulment şi nesesarul de finanţare ciclic pe termen scurt, pe de o parte
şi cifra de afaceri în perioada analizată, pe de altă parte, există o
relaţie directă de proporţionalitate. Această relaţie poate fi exprimată
fie printr-o rată, fie sub forma unei funcţii liniare de gradul I.
a) Extrapolarea proporţională a fondului de rulment, comparativ cu cifra de
afaceri.
Se consideră că raportul FR/CA = constant; Acest raport se menţine
stabil în perioada previzionată, în care firma nu va fi confruntată cu
dezechilibre majore.
b) Extrapolarea lineară a fondului de rulment, ţinând seama de cifra de
afaceri.
Metoda se poate utiliza atunci când între cifra de afaceri şi fondul de
rulment necesar menţinerii echilibrului financiar se poate stabili o relaţie de
forma:
y = ax + b
80
Determinarea nivelului necesarului de finanţat al exploatării trebuie să
ţină seama de termenele de plată/încasare, deoarece, în general, operaţiunile
reale de aprovizionare, vânzare a producţiei, variaţie a stocurilor etc., nu se
desfăşoară concomitent cu operaţiunile monetare aferente acestora.
De obicei, între încasările din vânzări şi plăţile pentru achiziţiile
efectuate există un decalaj de timp – negativ, pentru marea majoritate a
firmelor productive – care obligă firma să-şi constituie resurse financiare de
care să dispună pe termen lung, respectiv fondul de rulment (în literatura
anglo-saxonă, fondul de rulment se numeşte working capital, respectiv capital
de lucru).
81
- deoarece necesarul de fond de rulment determinat prin această
metodă estimează numai necesarul pentru cele mai importante
posturi din ciclul de exploatare, se consideră că măsoară numai
necesarul minim de finanţat;
- pentru că utilizează în calculele pe care le implică dimensiunea
medie a intervalelor de încasat/plată, metoda dă rezultate
satisfăcătoare numai pentru firmele care desfăşoară o activitate
regulată.
În cazul firmelor cu activitate sezonieră, abaterile între anticipările
propuse de această metodă şi realitate s-au dovedit prea mari.
82
De asemenea, noţiunea de plată imediată (spot) este relativă. De
exemplu, dacă un client îşi achită obligaţiile prin cec, între
momentul în care firma îi trimite acestuia factura,pe care clientul
o va controla şi înregistra în documentele sale contabile şi
momentul în care banca acestuia eliberează suma către firmă trece
un interval de timp deloc de neglijat (poate să ajungă chiar şi o
lună);
Încasările din vânzări se referă atât la comercializarea produselor
finite, cât şi la cea a semifabricatelor şi chiar a deşeurilor şi
rebuturilor. Valoarea acestora din urmă poate fi de dimensiuni
considerabile şi va trebui, obligatoriu, să fie avută în vedere la
previzionarea fluxurilor de trezorerie;
Cheltuielile de exploatare se referă la cumpărările de materii
prime, mărfuri, cheltuielile de personal, impozite şi taxe,
cheltuieli financiare etc. La determinarea cheltuielilor de
exploatare care afectează trezoreria, nu se iau în considerare,
evident, amortizările aferente imobilizărilor, deoarece acestea nu
reprezintă o ieşire reală de fonduri din trezorerie;
Previzionarea cheltuielilor de exploatare, altele decât cele cu
achiziţiile de la terţi – respectiv cheltuielile cu personalul,
impozitele şi taxele etc. – se bazează, în general, pe nivelul
înregistrat de acestea în contul de profit şi pierderi aferent anului
anterior şi vor fi modificate numai ţinând seama de ipotezele
privind activitatea previzionată a firmei.
83
Previzionarea bugetului de trezorerie va trebui să aibă în vedere
incertitudinea în realizarea veniturilor şi chiar a cheltuielilor.
84
Previziunea financiară pe termen mediu şi lung se realizează având în
vedere necesităţile de dezvoltare ale firmei, ceea ce presupune întocmirea unor
planuri de afaceri, finanţate atât din fonduri proprii, cât şi din fonduri
împrumutate (în cele mai multe situaţii).
85
de nivelul la care ajunge cursul pe piaţa financiară al acţiunilor pe care acesta
le deţine şi le poate negocia.
În prezent, în economiile de piaţă dezvoltate există o mare varietate de
acţiuni:
- acţiuni cu unul sau două drepturi de vot, cele din urmă acordând
posesorului un control mai mare asupra societăţii;
- acţiuni fracţionate în certificat de investitor şi drept de vot,
primele putând fi negociate separat. Dreptul de vot nu reprezintă o
valoare mobiliară şi poate fi vândut numai împreună cu
certificatul de investitor;
- acţiuni cu drept prioritar de obţinere a dividendului şi cu drept
cumulativ la acesta. În cazul primului tip, dacă suma alocată din
profitul net pentru distribuire ca dividende nu este suficientă,
aceste acţiuni au prioritate şi vor fi remunerate proporţional cu
numărul lor. În al doilea caz, dacă într-un an nu au fost acordate
dividende, în anul următor, când acestea se acordă, acţiunile cu
drept cumulativ vor fi retribuite şi cu restanţa din perioada
anterioară. Există şi acţiuni cu drept prioritar de dividend, dar fără
drept de vot. Acestea aduc deţinătorului avantaje pecuniare, fără
să modifice structura financiară, şi deci, cea de decizie a
societăţii;
- acţiuni cu bonuri de subscriere în acţiuni. Aceste titluri sunt
însoţite de bonuri de subscriere în acţiuni (warrant) care permit
subscrierea ulterioară a altor acţiuni la un preţ fixat mai înainte.
Introducerea la Bursă
86
Introducerea la Bursă a unei societăţi are ca scop principal posibilitatea
pe care aceasta o oferă de a atrage fonduri externe. Principalele avantaje ale
acestei acţiuni rezidă în caracteristicile acţiunilor cotate:
- acţionarii sunt obligaţi să participe la gestionarea societăţilor la care
deţin acţiuni;
- acţiunile cotate pot oricând să fie negociate la Bursă, deci acţionarul
are posibilitatea să le vândă;
- durata de viaţă a acţiunilor cotate nu este limitată, acestea fiind
valabile cât timp există firma.
Deţinerea de acţiuni cotate prezintă mai multe avantaje, printre cele mai
importante fiind:
- riscul investitorului este repartizat între cei care posedă acţiunile.
Aceştia îşi pot micşora riscul prin diversificarea portofoliului de
hârtii de valoare în care investesc;
- existenţa unei grupări a deţinătorilor de acţiuni ale societăţii
respective determină scăderea costului generat de furnizarea de
informaţii referitoare la activitatea firmei către ceilalţi agenţi
economici. Aceştia se pot ghida în aprecierea lor după
comportamentul acţionarilor dacă doresc să ia o decizie legată de
firmă (de exemplu, când pe piaţa financiară firma a realizat o
emisiune de obligaţiuni, etc.);
- prin intermediul acţiunilor cotate se pot colecta fonduri importante în
vederea finanţării activelor, pentru care, altfel, sunt greu de găsit
surse de finanţare (de exemplu, pentru activele necorporale);
- firma este supusă continuu unui proces de evaluare pe piaţa
financiară, aceasta constituind un preţios indiciu în aprecierea
performanţei şi a modului în care este gestionată, chiar şi pentru
conducătorii firmei
87
Acţiunea constă în punerea acţiunilor cotate fie la dispoziţia directă a
publicului, fie prin intermediari financiari.
88
rentabile ce se au în vedere pentru perioada următoare. La evaluarea
posibilităţilor de finanţare trebuie să se ţină seama şi de nivelul
îndatorării şi cheltuielile financiare generate de acesta pentru perioada
considerată;
2. O politică ce are în vedere o rată constantă a distribuirii, respectiv
menţinerea neschimbată a valorii raportului dividend/rezultat financiar
obţinut de firmă în timpul exerciţiului;
3. O politică de aşa-zisă stabilitate, care să menţină un nivel relativ stabil
al dividendelor, în special cu scopul de a păstra credibilitatea firmei în
faţa investitorilor în cazul unor variaţii bruşte a rezultatelor economice.
89
Împrumuturile participative sunt împrumuturi pe termen lung, de care
beneficiază în special firmele mici şi mijlocii şi care au ca scop să crească
capacitatea de îndatorare a acestora faţă de instituţiile financiare specializate şi
faţă de bănci.
Remunerarea acestor împrumuturi cuprinde o parte fixă – pe tot
parcursul împrumutului – şi o parte care variază în funcţie de rezultatele
economice şi financiare ale firmei. Nivelul acestor împrumuturi depinde de
necesităţile de finanţare ale firmei, cât şi de posibilităţile acesteia de
rambursare.
90
Această relaţie se concretizează prin titluri de creanţă (obligaţiuni) care
sunt emise de societatea care apelează la credit obligatar, sunt cotate şi pot fi
negociate liber pe piaţa financiară.
Remunerarea celor care cumpără aceste obligaţiuni (investitorii)
depinde de două elemente: rata dobânzii aferentă titlului de creanţă prin
contractul de emisiune şi condiţiile de rambursare a capitalului investit.
Obligaţiunea poate fi valorificată fie înainte de scadenţă, prin negociere
pe piaţa financiară (bursă sau o piaţă extrabursieră), fie la scadenţa prevăzută
în contractul de emisiune.
Datorită fluctuaţiilor ansamblului mediului economic şi a rentabilităţii
proprii a firmei, obligaţiunile emise de aceasta prezintă risc, pe care investitorii
şi intermediarii financiari doresc să-l limiteze.
91
- valoarea de rambursare, care reprezintă suma pe care o va plăti
societatea emitentă pentru fiecare titlu la scadenţa acestuia;
- durata împrumutului, respectiv perioada dintre data oficială a
emisiunii şi data scadenţei;
- data subscrierii;
- rata dobânzii nominală sau facială (care se aplică la valoarea
nominală);
- algoritmul de calcul al dobânzii;
- condiţiile în care se realizează rambursarea împrumutului
(amortizarea) şi/sau răscumpărarea titlului de către societatea
emitentă, dacă acestea din urmă sunt prevăzute în contractul de
emisiune.
Algoritmul de calcul a dobânzii: rata nominală a dobânzii este deosebită
de rata actuarială, care se determină calculând rata rentabilităţii interne a
investiţiei în obligaţiuni.
Amortizarea sau modul de rambursare a împrumutului obligatar poate
fi realizată în mai multe feluri, cele mai utilizate fiind:
- amortizarea prin anuităţi constante, prin care societatea care a
beneficiat de împrumutul obligatar plăteşte anual o sumă constantă
(rata de capital + dobânda). În acest fel, partea rambursată aferentă
capitalului creşte în fiecare an;
- amortizarea prin serii egale, potrivit căreia societatea împrumutătoare
rambursează în fiecare an un număr egal de obligaţiuni. Serviciul
împrumutului (rata de capital + dobânda + comisioane) cuprinde o
sumă constantă care reprezintă rambursarea de capital şi o sumă a
dobânzii, care descreşte cu cât sunt mai puţini ani până la scadenţă;
- amortizarea în fine, când rambursarea capitalului împrumutat se face
o singură dată, la sfârşitul perioadei (duratei de viaţă) a
împrumutului, singura obligaţie anuală a societăţii constând în plata
dobânzii anuale aferente împrumutului obligatar contractat. În
general, dacă se utilizează acest tip de amortizare a împrumutului
obligatar, pe parcursul duratei de viaţă a acestuia, societatea plasează
în fiecare an sume de bani într-un fond, numit fond de rambursare
(sinking found), astfel ca la scadenţă să poată achita în întregime
împrumutul;
- amortizarea anticipată.
În cazul amortizărilor prin anuităţi constante sau prin serii egale,
obligaţiunile pot fi răscumpărate pe piaţa financiară, dacă această operaţiune a
92
fost prevăzută în contractul de emisiune şi cursul titlului de creanţă respectiv
este avantajos pentru societate.
93
3. să restituie bunul care a făcut obiectul contractului de leasing.
Beneficiarul leasingului se obligă să plătească periodic (trimestrial)
proprietarului o sumă care se numeşte redevenţă. Prin contract se prevăd şi
clauzele penalizatoare în cazul în care locatarul nu-şi îndeplineşte obligaţiile:
rezilierea contractului, plata tuturor redevenţelor până la sfârşitul normal al
locaţiei, creşterea valorii reziduale, etc.
În plan fiscal, redevenţele sunt deductibile din baza impozabilă a
profitului brut. Taxa pe valoarea adăugată aferentă redevenţei este facturată la
proprietar şi recuperată de locatar.
Leasingul mobiliar permite beneficiarului utilizarea, pe perioade
determinate, stabilite în contract, de maşini, utilaje, echipamente, fără a fi
necesară întocmirea formalităţilor (costisitoare) de cumpărare şi evitarea
riscurilor aferente achiziţionării şi, eventual, a revânzării acestora. În plus,
operaţiunea de procurare şi punere în exploatare a mijloacelor fixe este mult
mai rapidă decât dacă s-ar utiliza un credit pe termen mediu sau lung pentru
realizarea acestei investiţii.
De asemenea, există unele tipuri de bunuri de investiţii, de exemplu în
sectorul informatic, unde tehnica de finanţare prin leasing oferă şi alte
avantaje, pe lângă cele financiare, cum ar fi eliminarea riscului de uzură
morală etc.
Leasingul imobiliar:
Potrivit acestei tehnici de finanţare, societatea de leasing este proprietara
terenului şi a clădirilor. Prin contractul de leasing imobiliar, locatarul va utiliza
clădirile, iar la sfârşitul perioadei prevăzute va putea achiziţiona părţi sociale,
acţiuni din societatea de leasing.
Aceste societăţii sunt, în general, societăţi specializate imobiliare pentru
activităţi comerciale şi industriale, care beneficiază de diverse scutiri ale
obligaţiilor fiscale.
Lease-back-ul este o formă specială de leasing imobiliar, fiind o tehnică
de credit prin care cel care împrumută transferă proprietatea debitorului, care o
răscumpără în mod progresiv, potrivit unei formule de locaţie, însoţită de o
promisiune (opţiune) de vânzare. Astfel, o firmă poate să-şi procure un credit
garantat cu un imobil pe care iniţial îl are în proprietate (şi care poate să-i
rămână în proprietate, dacă doreşte, la încheierea contractului de lease-back).
Un avantaj important al tehnicii de finanţare prin leasing constă în faptul
că permite achiziţionarea în totalitate a bunurilor mobiliare sau imobiliare, fără
a apela şi la alte surse de finanţare, cum este cazul când sunt utilizate creditele
pe termen mediu sau lung.
În general, se consideră ca dezavantaj, care poate fi însă numai aparent,
obligaţia de a plăti redevenţa la începutul perioadei, în timp ce anuităţile
aferente unui credit pe termen mediu sau lung se varsă la sfârşitul acesteia.
94
Totodată, leasingul, neafectând structura financiară a firmei, duce la o
creştere implicită a capacităţii de îndatorare a acesteia, ceea ce, în condiţiile
unei rentabilităţi economice superioare, poate determina o creştere a
profitabilităţii firmei.
95
preliminară prin care se elimină acele proiecte considerate nerealizabile în
firma respectivă, tehnic sau financiar, sunt împărţite pe categoriile prezentate
mai sus şi supuse analizei şi deciziei conducătorilor firmei, în funcţie de
strategia pe care aceştia au adoptat-o pentru perioada considerată.
96
onora obligaţiile de plată scadente pe termen scurt, ceea ce conduce la
faliment, sunt mari, firma va avea un acces limitat la noi surse de finanţare,
flexibilitatea acestora fiind slabă.
Un plan de finanţare în care fluxurile băneşti de ieşire (utilizările) sunt
certe şi neflexibile, iar fluxurile de intrare (resursele) sunt aleatoare şi nu au
alternative, deci, neflexibile, prezintă un grad de risc foarte ridicat, care constă
în probabilitatea mare de apariţie a unor situaţii de imposibilitate a acoperirii
obligaţiilor de plată.
Pentru acţionari, planul de investiţii şi finanţare reprezintă un document
de cea mai mare importanţă, datorită informaţiilor pe care le oferă asupra
rentabilităţii programelor de dezvoltare a firmei în care şi-au investit banii
disponibili. Totodată, prezentarea unui plan de finanţare credibil este o
condiţie impusă de organismele financiare la care firma apelează pentru
obţinerea de împrumuturi şi credite.
Potrivit acestui plan, creditorii pot să evalueze riscul de nerambursare,
cu ajutorul unor indicatori specifici, cum este raportul dintre cifra de afaceri
previzionată şi dimensiunea serviciului datoriei, calculat pentru fiecare an al
duratei de viaţă a creditului acordat firmei.
Din punct de vedere al băncii creditoare, un nivel acceptabil al riscului
este atins când acest raport este mai mare decât 2, dar pentru a aproba
împrumutul banca va solicita şi alte garanţii, în funcţie de specificul activităţii
şi credibilitatea firmei.
Construirea unui plan de finanţare se bazează pe fluxurile băneşti de
intrare (resurse) şi de ieşire (utilizări) care determină dimensionarea fondului
de rulment (FR) şi, implicit, a necesarului de fond de rulment (NFR).
Principalele ieşiri de fonduri care afectează FR se referă la sumele
cheltuite pentru achiziţionarea activelor corporale, necorporale şi financiare, la
cele aferente serviciului datoriei contractate de firmă (rata de capital +
dobânda + alte cheltuieli aferente împrumutului) şi la suma totală a
dividendelor. La acestea se pot adăuga utilizările introduse de necesarul de
fond de rulment al ciclului de exploatare.
Cele mai importante resurse ce trebuie să figureze într-un plan de
finanţare urmăresc structura financiară a firmei, respectiv capacitatea de
autofinanţare, cesiunea (cedarea) unor active, aporturile noi de capital,
subvenţiile pentru investiţii, îndatorarea pe termen mediu şi lung.
97
Rambursări Cesiunea de active
Dividende Aport de capital
Variaţia necesarului de Subvenţii pentru
Fond de rulment investiţii
aferente ciclului de
exploatare
Împrumuturi şi
credite pe
Termen mediu şi
lung
Utilizări totale Resurse totale
An 1 An 2 An
3
I. Modificarea trezoreriei = resurse – utilizări
II. Deficit sau excedent al trezoreriei la începutul
perioadei (din anul anterior)
III. Necesarul de finanţat (III = I + II )
IV. Credite de trezorerie
98
CAPITOLUL XI – MANAGEMENTUL POZIŢIONĂRII PE PIAŢĂ.
99
Ei pot fi consultaţi asupra extinderii şi îmbunătăţirii operaţiunilor sau pot da
sugestii şi idei pentru viitor.
Principalul efect scontat al strategiei este poziţionarea de succes a
companiei pe piaţă, respectiv o participare satisfăcătoare, chiar cu rol
conducător şi o profitabilitate corespunzătoare, în timp ce rezultatul preconizat
al planificării operaţionale este realizarea activităţilor proiectate şi obţinerea
veniturilor aferente.
Managementul strategic este, de obicei, în contrast cu cel operaţional
sau planificarea tactică. La nivel operaţional, previziunea are loc în contextul
evenimentelor immediate sau al unui viitor apropiat, având la bază un proces
corect de anticipare şi, în general, se referă la activităţile unităţii, pe termen
scurt.
Managementul strategic îmbină concepţia şi acţiunea concentrate asupra
viitorului pe termen lung a întregii instituţii. Cu toate acestea, actul
implementării strategiei conduce automat la domeniul operaţional, cele două
forme ale activităţii de management fiind strâns legate, astfel:
Management strategic
(misiune, scopuri, politici, structuri,
finanţare)
Direcţii şi Conexiune
priorităţi inversă
Management operaţional
(obiective ale vânzării, bugete,
planuri pentru resurse)
În practică, managementul urmăreşte întărirea poziţiei pe piaţă prin
obiectul de activitate al firmei, iar planificarea operaţională urmăreşte
eficienţa, respectiv temeinicia executării acestuia.
100
În schema următoare este prezentată relaţia dintre managementul
strategic şi cel operaţional, luând în considerare modul de acoperire a
activităţilor strategice şi a celor operaţionale, principalele responsabilităţi şi
efecte, precum şi preocupările majore în domeniile respective.
MANAGEMENTUL
STRATEGIC
Preocupări comune:
- strategia marketingului
- structura organizaţională
- sarcini financiare
- informaţia administrativă
- monitorizarea schimbării.
MANAGEMENTUL
OPERAŢIONAL
101
- provocarea competitorilor de peste graniţă şi impactul hotărârilor
organismelor superioare din afara statului (Uniunea Europeană,
GATT etc.);
- situaţiile politice în schimbare pe pieţele mari.
102
Managementul neplanificat poate să apară adesea ca răspuns la
solicitările clientului legate de un nou atribut al unui produs, ceea ce
influenţează modalitatea de luare a deciziilor individuale şi are două laturi
importante:
1. Poziţia
2. Cultura.
Deciziile individuale se referă în general la investiţii, diversificări sau
achiziţii de amploare şi, datorită impactului lor structural, au o semnificaţie
clară şi prezintă garanţia unei atente examinări.
Poziţia se referă la modul în care o garanţie este amplasată în mediul său
extern. Aceasta trebuie să fie liderul tehnologic, producătorul cu cel mai mic
cost sau instituţia dominantă pe piaţa unui anumit segment, denumită şi piaţă
“nişă”.
Cultura reflectă modul în care membrii instituţiei percep organizarea şi
prin urmare stabileşte comportamentul acestora. În timp ce “poziţia” vizează
organizarea externă, “cultura” se referă la cea internă, fiind rezultatul unui
proces de formare relativ îndelungat şi constituind un element de mare
stabilitate a organizaţiei. Cultura nu rezultă ca urmare a alegerii unei poziţii
anume sau a dezvoltării unui plan, ci apare ca o parte intrinsecă a organizaţiei
şi contribuie la climatul succesului, dincolo de ce poate fi obţinut prin proiecte
manageriale mai rigide.
103
În contrast cu previzionarea la nivel operaţional, care se concentrează pe
următoarele câteva luni până la un an şi la care se aşteaptă un grad considerabil
de exactitate, cerinţele la nivel strategic sunt previziuni rezonabile ale
tendinţelor pe termen mediu şi lung, având la bază planuri pe 3 sau 5 ani.
Principalele mijloace de previzionare a obiectivelor de management pot
fi grupate în două categorii:
1. cantitative – unde proiecţiile se bazează pe date numerice, statistice
şi contabile, adesea analizate cu ajutorul unor modele computerizate;
2. calitative, situaţie în care baza proiecţiilor o constituie simulările şi
concepţiile individuale.
104
influenţă semnificativă, devenită cuantificabilă în fiecare moment de analiză,
prin intermediul cifrelor obţinute, atât la nivel teritorial cât şi central.
Dacă în alegerea firmei clientul se poate orienta după o serie de
informaţii publice (de la produse şi servicii oferite, facilităţi, până la cifre de
bilanţ, care atestă soliditatea unităţii), în validarea şi menţinerea opţiunii sale
un rol determinant revine comunicării asigurate din interiorul firmei solicitate.
Calitatea acestui dialog, măsura în care acesta conduce la satisfacerea şi
preîntâmpinarea cerinţelor clientului a devenit un criteriu concurenţial din ce
în ce mai conturat, ceea ce impune, aprofundarea noţiunii de “relaţie firmă-
client” într-o concepţie managerială perfecţionată.
Noua abordare se bazează pe dezvoltarea unei culturi organizaţionale
care să asigure condiţiile şi cadrul necesar formării Managerului relaţiei
“firmă-client”, într-o accepţiune mult mai complexă decât cea a unui nucleu,
capabil să creeze şi să întreţină o colaborare reciproc avantajoasă, în care
prioritatea o reprezintă cerinţele clienţilor, iar satisfacerea acestora să
determine implicit profitabilitatea activităţii desfăşurate.
Atributul de “manager” este acordat, în acest context, unei persoane
aflate la nivel operaţional, care trebuie să-şi valorifice, pe de o parte,
capacitatea de execuţie, iar pe de altă parte, de coordonator în procesul de
derulare a serviciilor curente oferite clientului, astfel încât să întreţină constant
interesul de cooperare al acestuia, atras în egală măsură şi de soliditatea relaţiei
cu o echipă a firmei bine definită, care dovedeşte o bună comunicare şi
colaborare internă.
Managerul relaţiei firmă-client ocupă o poziţie strategică, pe care
conducătorii unităţii trebuie să o rentabilizeze sub toate aspectele, având în
vedere că:
- este prima verigă de legătură a firmei cu clienţii săi;
- asigură funcţionarea neîntreruptă a canalului de difuzare a
produselor, serviciilor şi tuturor instrumentelor financiare oferite şi
percepe primul reacţia de răspuns a beneficiarilor;
- este punct de testare pentru produsele şi ideile noi promovate,
contactul permanent cu clientul şi cerinţele acestuia dându-i
posibilitatea să aprecieze dacă produsele noi sunt vandabile sau,
dintr-un motiv sau altul, rămân numai concepte teoretice greu de
folosit în practică;
- menţine o strânsă legătură şi colaborare cu specialiştii firmei, în
scopul de a obţine setul optim de oferte, care să satisfacă şi să
preîntâmpine cerinţele celor mai exigenţi clienţi.
În acelaşi timp, firmele cu o astfel de orientare beneficiază de o
profitabilitate stabilă şi de avantajul competitiv al unei relaţii solide şi
puternice, menţinută prin întreţinerea fidelităţii clienţilor existenţi şi potenţiali.
105
11.3. Fidelitatea clientului, măsură a prestaţiei firmei
Favorizează creşterea
si fidelitatea Creşte rata de
acţionariatului fidelitate a clienţilor
individual
Creşte Diminuează
Satisfacţia costurile
costurile de
marketing ale
clienţilor interne de
concurenţei marketing
106
Comensurarea satisfacţiei clienţilor cu ajutorul unui indice, calculat pe
bază de chestionar privind evaluarea calităţii produselor şi serviciilor de
management oferite în raport de aşteptările clienţilor, a intrat în practica de
management internaţională încă din anul 1989 (în Suedia) şi 1994 (în
America), iar din 1999 se aplică experimentul în 15 ţări europene, modelul de
calcul al acestuia având următoarea stuctură:
Imaginea
firmei
Aşteptările
clientului
Valoarea Indicele de
Fidelitate
percepută de satisfacere
către client a
clientului
Calitatea:
- Produsului
- serviciului
107
CAPITOLUL XII – ANALIZA PERFORMANŢELOR FIRMEI
12.1.Profitabilitatea firmei
108
- soluţionarea problematicii ambientului economic şi al aspectelor
concurenţiale.
109
- evoluţia în viitor a profitului este determinată într-o măsură
însemnată de accesul la surse de capital şi de modul în care sunt
stimulate investiţiile de capital în firmă, fenomen care face posibilă
tehnologizarea şi informatizarea accelerată, intensificarea cercetării
şi dezvoltării, modernizarea şi reutilarea utilajelor, extinderea
activităţii la alte domenii profitabile.
Profit net
Eficienţa vânzărilor = ---------------- x 100
Vânzări
Eficienţa exporturilor:
Profit net
ROA = ------------------- x 100
Total active
110
Sau: Profit net
Re = ---------------------------- x 100
Capital permanent
Profit
Rc = ------------------------------------------ x 100
Cifra de afaceri (în preţuri de vânzare)
Profit
ROI = ----------------------------- x 100
Total capital investit
Sau: Cash-flow
ROI = ----------------------------- x 100
Total capital investit
- Multiplicatorul capitalului:
Total active
Multiplicatorul capitalului = ----------------------- x 100
Capital propriu
Total venituri
Rua = --------------------- x 100
Total active
111
- Rata profitului net (Pr):
Profit net
Rata profitului net = --------------------- x 100
Total venituri
Profit brut
Productivitatea muncii = ------------------------------- x 100
Nr. mediu de salariaţi
Performanţa
Profit net
ROE = ---------------------- x 100
Riscul Capital propriu
112
Pr. net Levierul (leverage multiplier)
ROA = --------------- x 100 Total active
Total active x ------------------------ x 100
Capital propriu
Profit Venituri
Venituri : Total
net :
active
Active imobilizate
--------------------------- x 100
Activ total
Sau:
Active imobilizate
--------------------------- x 100
Active circulante
113
Rata imobilizărilor corporale, reflectă natura dotării tehnice. Se
calculează folosind relaţia:
Imobilizări corporale
--------------------------------- x 100
Activ total
Imobilizări financiare
--------------------------------- x 100
Activ total
Active circulante
--------------------------------- x 100
Activ total
Stocuri
Rs = ------------------ x 100
Activ total
Coeficientul de rotaţie a stocurilor, arată numărul de rotaţii într-un an:
Vânzări
Coeficientul de rotaţie = ------------------- x 100
a stocurilor Stocuri
114
(b) Rata creanţelor comerciale depinde de relaţiile firmei cu partenerii
de afaceri, de natura creanţelor, exigibilitate şi termenul de realizare.
Creanţe comerciale
Rc = ----------------------------- x 100
Activ total
Disponibilităţi
RD = ---------------------- x 100
Activ total
Active neperformante
--------------------------------- x 100
Total active
Indicatorul reflectă activele care nu contribuie la dezvoltarea
performanţei şi în timp pot determina apariţia de pierderi şi afectarea
capitalului băncii.
115
Rata autonomiei financiare globale care se poate determina în
două moduri:
Capital propriu
-------------------------- x 100
Total pasive
Sau:
Datorii
--------------------- x 100
Total pasive
Respectiv:
Datorii
------------------------ x 100
Capital propriu
Datorii
------------------------------ x 100
Patrimoniul firmei
Credite restante
----------------------------- x 100
Total active
116
Credite restante
---------------------------- x 100
Total credite
117
Active curente - Stocuri
--------------------------------------
Obligaţii curente
Cheltuieli cu dobânzile
--------------------------------- x 100
Total active
Comisioane încasate
----------------------------------------- x 100
Salarii (plus cheltuieli aferente)
Comisioane încasate
----------------------------------------- x 100
Cheltuieli cu funcţionarea
Relaţia venituri-riscuri
119
Aşa cum profitabilitatea globală este, generalizând, o rezultantă a celor
teritoriale, riscul asociat activităţii desfăşurate se supune aceluiaşi algoritm,
atât din punct de vedere al formei de manifestare, cât şi al monitorizării.
În aceste condiţii, practicarea unui management eficient, adaptat
permanent cerinţelor concurenţiale agresive specifice, presupune un control
simultan al rentabilităţii, cât şi variabilităţii capitalului propriu.
Administrarea lor corespunzătoare conferă pe de o parte soliditate
firmei, iar pe de altă parte posibilitatea stabilirii unei relaţii pertinente venituri-
riscuri, bazată pe decizii fundamentate în privinţa asumării unor riscuri
controlabile, în concordanţă cu veniturile preconizate.
Aferent activităţii bancare, impactul creşterii riscurilor asupra
veniturilor poate fi sintetizat astfel:
Marja dobânzii M m M
Utilizarea activelor
(AU) M M
Rentabilitatea activelor
(ROA) M M M
Multiplicatorul
capitalului propriu M
(EM)
Rentabilitatea
capitalului propriu M M M M
(ROE)
M = probabilitate mare ca riscul crescut să ducă la creşterea venitului
m = probabilitate medie ca riscul crescut să influenţeze creşterea venitului
120
- evaluarea veniturilor curente şi a interdependenţei acestora cu nivelul
celor patru categorii principale de risc asumate (riscul de credit, de
dobândă, de lichiditate, de capital);
- determinarea viitoarelor ţinte privind riscurile asumate de firmă în
următorii ani, corespunzător unei rentabilităţi adecvate a capitalului
propriu;
- evaluarea corectă a punctelor tari şi slabe ale firmei, a stadiului de
dezvoltare a managementului practicat.
În determinarea rezultatelor unei firme şi înţelegerea mecanismelor
afacerilor desfăşurate se folseşte schema prezentată în continuare:
EVALUAREA REZULTATELOR FIRMEI4
INFORMAŢII COMPARAŢII
FIRMA
4
Steve Robinson, Management financiar, Editura Teora, Bucureşti, 1998.
121
Prin folosirea politicilor proprii de procurare de resurse, controlul
cheltuielilor şi efectuarea de investiţii, firmele pot influenţa profitul folosind în
acest scop diverse modele de profitabilitate.
Există însă şi unele situaţii în care rezultatele obţinute de firmă sunt
nesatisfăcătoare, conducând spre eşecul activităţii promovate şi în ultimă
instanţă la faliment.
Pentru a semnala din timp apariţia unei situaţii financiare negative este
necesară analiza unor evenimente care reflectă fenomene care disturbă
activitatea normală a firmei. Dacă depistarea unora din aceste aspecte reiese
din evoluţia în timp a acestora, în schimb sunt şi situaţii dificile când
perturbările apar brusc şi cu o forţă mare de penetrare în ceea ce priveşte
activitatea firmei.
Analiza principalelor cauze care conduc la o situaţie financiară
critică a firmei şi apoi la faliment se referă la:
(a) Cauze de natură operaţională, care privesc:
- încetinirea vânzărilor datorită unei politici greşite privind
promovarea unor produse şi servicii, a modului de funcţionare a
marketingului şi reclamei, a relaţiilor cu clienţii şi furnizorii a unui
nivel de preţuri/tarife neadecvat;
- constituirea unor stocuri însemnate, la un nivel care nu ia în
considerare normele existente în domeniu;
- înrăutăţirea situaţiei financiare, ca urmare a creşterii datoriilor şi a
presiunilor de achitare a unor creditori; a manifestării de încetineală
în ceea ce priveşte încasarea unor debitori; restrângerea nivelului
lichidităţilor; îngrădirii accesului la împrumuturi;
- utilizarea finanţărilor pe termen scurt, pentru investiţii a căror
profitabilitate nu este rapidă;
122
- amploarea reţelei, nu întotdeauna justificată din punct de vedere
economic şi financiar, care nu dispune de condiţii informaţionale
adecvate;
- neacordarea unei autonomii corespunzătoare reţelei;
- profitabilitatea mai redusă a unei părţi a reţelei de unităţi şi un aport
redus privind cota de piaţă;
123
- remodelarea strategiei şi a politicilor economice, financiare şi
investiţionale ale firmei pentru consolidarea poziţiei pe piaţă şi
pentru penetrarea pe noi segmente ale pieţei interne şi internaţionale
cu produse şi servicii competitive;
- asigurarea unui nivel ridicat al fluxurilor de numerar viitoare în
condiţiile creşterii cifrei de afaceri, eficienţei capitalului investit şi al
limitării riscurilor în contextul expansiunii economice şi al
revirimentului investiţional în noi domenii de activitate;
- descentralizarea care asigură pentru unităţile unei firme puternice o
autonomie sporită, care permite o eficientizare în adoptarea deciziilor
în deplină concordanţă cu realităţile de pe teren şi posibilităţi sporite
în utilizarea sistemului informaţional.
124
- se va accentua caracterul uman al firmei, în condiţiile unei largi
democratizări marcată de deplasări de autoritate spre unele grupuri
sociale ale societăţii civile şi grupuri socio-profesionale ale firmei,
care vor putea influenţa managementul firmei;
- structura organizatorică internă a firmei va fi mai puţin piramidală, în
condiţiile în care mulţi angajaţi ai firmei vor prefera să acţioneze în
afara firmei şi ca întreprinzători sau la domiciliu, ceea ce va conduce
la orare variabile şi flexibile, precum şi la creşterea ponderii
serviciilor furnizate de firmă cu destinaţie socială (îngrijirea şi
educarea copiilor, asigurarea mesei etc.);
- o tendinţă accentuată a firmelor va fi aceea de a desfăşura activităţi, a
realiza produse şi servicii de calitate, pentru a face faţă intensei lupte
de concurenţă;
- orientarea managementului spre pilotarea proceselor de ansamblu,
spre unele scopuri definitorii şi de profunzime, situate într-un orizont
mediu sau îndelungat, depăşind constrângerile obiectivelor pe termen
scurt, ale gestiunii curente şi ale obsesiei unor rezultate imediate;
- formarea noilor manageri va fi influenţată potrivit părerii lui Peter
Drucker de instaurarea societăţii ştiinţei şi a knowledge workerului,
ceea ce va însemna o aprofundare a cunoştinţelor şi abilităţii
acestora, precum şi la o automatizare a activităţii de birou şi
manageriale în condiţiile utilizării inteligenţei artificiale;
- desfăşurarea muncii de management se va face tot mai mult în echipă
de către oameni creativi, specialişti şi profesionoşti de excepţie,
polivalenţi care vor aborda în grup cu inteligenţă şi inventivitate, cele
mai complexe probleme;
- se va dezvolta limbajul comunicării, folosindu-se forma grafică,
expresii consacrate şi instrumente simple, dar sugestive, cu impact
vizual şi auditiv de transmitere a unor cunoştinţe avansate de high
technology;
- se va accentua rolul liderului în procesul de management, care
trebuie să promoveze concepţii noi, alternative şi variante viabile,
adesea surprinzătoare prin modernitatea, flerul dovedit şi înţelegerea
vizionară a fenomenelor şi proceselor analizate;
- în elaborarea marilor proiecte ale viitorului se impune o
redescoperire a valenţelor ecologiei, a respectării tendinţelor,
ritmurile şi intercondiţionările pe care aceasta le presupune,
adoptarea de comportamente viabile din punct de vedere ecologic şi
social.
125
Potrivit lui M.Le Saget 5 modelul performanţei echipelor are şapte faze,
respectiv:
- începe cu faza de creaţie şi dezvoltare;
- continuă cu realizarea încrederii mutuale;
- apoi se stabilesc obiectivele şi rolul factorilor;
- urmează faza de decizie şi implicare;
- continuă cu procesul de coordonare şi omogenizare a activităţilor
secvenţiale;
- în fazele finale se realizează pilotarea performanţei în sensul
accelerării sau încetinirii şi apoi se realizează înnoirea, respectiv
atingerea obiectivelor avute în vedere şi pregătirea pentru lansarea
unor noi proiecte.
126
- Fun, presupune ca lucrătorii să se dedice cu plăcere activităţii lor, în
condiţiile în care la serviciu îşi petrec cea mai mare parte a timpului.
127
a căror combinare să fie posibilă degajarea unei soluţii eficiente
şi care să răspundă obiectivului stipulat.
128
prognoze şi analize diagnostic privind evoluţia fluxurilor
financiare;
dezvoltarea activităţii de cercetare-dezvoltare, pentru ca pe linia
deselor inovaţii să se facă faţă cu succes provocărilor
concurenţei tot mai acerbe;
controlul şi auditul operaţiunilor efectuate;
trendul favorabil al acţiunilor la bursă şi acordarea unor
dividende stimulative.
129
asigura protejarea capitalului; precum şi legat de gradul de
îndatorare al firmei. De menţionat că în condiţiile economiei
viitorului deciziile viitorului vor avea în vedere evitarea unei
îndatorări apăsătoare şi la un cost ridicat în favoarea
autofinanţării, precum şi preocuparea pentru crearea de
provizioane şi de favorizare a unei amortizări accelerate, atunci
când condiţiile fac posibilă aceasta;
Decizia cu privire la distribuirea dividendelor are o semnificaţie
aparte, deoarece reprezintă un element al imaginii firmei şi de
potenţare a valorii acesteia, care trebuie să asigure şi anumite
venituri aşteptate pentru acţionari. Pe baza analizei a numeroşi
factori şi indicatori, managerul urmează a lua decizia de
reinvestire a unei părţi din profituri şi de distribuire de dividende
a căror nivel în firma viitorului trebuie să fie cât mai stabil, în
condiţiile creşterii la bursă a valorii acţiunilor firmei;
Decizia cu privire la riscul de firmă rezultat din riscul economic
(de exploatare), a celui financiar şi a riscului de faliment.
Gestiunea riscului este cu atât mai dificilă, cu cât adesea se
desfăşoară în condiţii de incertitudine.
În condiţiile de activitate ale firmei viitorului, ale unei firme inteligente,
principiul după care un profit ridicat revine unui risc mare, urmează a fi
complet în sensul că prin gestiunea eficientă de către manager a acestui risc, va
găsi căi de limitare şi diminuare a acestuia într-o măsură însemnată, prin
influenţarea factorilor de mediu care condiţionează riscul.
Decizia privind remodelarea firmei, într-o concepţie modernă
care priveşte latura tehnologică, economică, financiară de
marketing şi de antrenare a resurselor umane, pentru ca pe baza
noii „arhitecturi” a firmei să se asigure o performanţă
superioară, prin informatizarea largă a firmei şi capacitatea
acesteia de a preîntâmpina pericolele şi a face faţă cu brio în
lupta concurenţială. În cadrul unei firme remodelate, rolul
managerului va fi acela de analiză diagnostic a rentabilităţii, de
determinare cât mai corectă a profitului şi de evidenţiere a
situaţiei patrimoniului
130
Managerul financiar este prin componenta sa de cultură şi prin calităţile
menţionate un adevărat artist care ne povăţuieşte şi ne oferă alternative viabile
pentru a parcurge meandrele din domeniul economico-financiar al călătoriei
viitorului în mileniul III.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
131
6. Bran Paul, Finaţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 1997;
7. Constantinescu D. – Management bancar, Editura BREN, Bucureşti,
2004;
8. Dinu Eduard, Strategia firmei. Teorie şi practică, Editura Economică,
Bucureşti, 2000;
9. Gaskin Terry – Indicatori financiari perfecţi, Editura Naţional, 1998;
10. Işfanescu A., Analiza economico-financiară, Editura Economică,
Bucureşti, 1999;
11. Niculescu O., Verboncu I. – Management, Editura Economică, Bucureşti,
1999;
12. Niculescu M., Diagnosticul global strategic, Editura Economică,
Bucureşti, 1997;
13. Niculescu O., Sistem, metode şi tehnici manageriale ale organizaţiei,
Editura Economică, Bucureşti, 2000;
14. Niţu Ion – Principii ale profitabilităţii bancare, Editura Expert,
Bucureşti, 2002;
15. Niţu Ion – Control şi audit bancar, Editura Expert, Bucureşti, 2002;
16. Vasilescu I. şi alţii, Investiţii, Editura Economică, Bucureşti, 2000;
17. Vintilă G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1999;
18. Voicescu I., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Bren,
Bucureşti, 2003;
132