Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Hinduismul - Prezentare Finală PDF
Hinduismul - Prezentare Finală PDF
Arhitectura indiană
Ce este HINDUISMUL?
Textele sacre. Divinitățile
Concepte și idei religioase: caste, legea karmică, etc.
Templul Ranganathaswamy
Srirangam, Tamil Nadu, India
Detaliu, Templul Ranganathaswamy
Srirangam, Tamil Nadu, India
Frescă – Ranganatha, Templul Ranganathaswamy
Srirangam, Tamil Nadu, India
RANGANATHA – AVATARUL LUI VISHNU
Ranganatha este o
zeitate hindusă
importantă, avatar al
lui Vishnu odihnindu-se.
Zeul, culcat pe marea
înfățișare a semizeului
șarpe Adishesha, este
deschis să asculte
toate necazurile
credincioșilor săi și să îi
binecuvântează.
ARHITECTURA INDIANĂ
Stiluri arhitecturale
Arhitectura templului hindus
Arhitectura indiană își are rădăcinile în istoria, cultura și religia sa.
Printre multele stiluri și tradiții arhitecturale, cele mai cunoscute
includ numeroasele varietăți de arhitectură a templului hindus,
arhitectura indo-islamică, în special arhitectura Mughal, arhitectura
Rajput și arhitectura numită indo-saracenic (în lb. engleză).
Arhitectura numită indo-saracenic este o îmbinare a arhitecturii
tradiționale indiene și a arhitecturii indo-islamice, împreună cu
stilurile neo-gotice și neo-clasice din Marea Britanie (secolul al XIX-
lea). Sarazin (în lb. română) înseamnă musulman. O mare parte din
arhitectura indiană timpurie a fost din lemn, și nu a supraviețuit.
Cele mai timpurii construcții care încă există, provin din numeroasele
situri de arhitectură indiană tăiată în stâncă, majoritatea fiind temple
budiste, dar și hinduse și jainiste.
ARHITECTURA INDO-ISLAMICĂ. MUGHAL
Este situată la 43 km
de Agra, India.
ARHITECTURA RAJPUT
Nordul
Indiei
Templu • Sopana Marga: scara de intrare în
dravidia,cu Garbhagriha (sanctuarul principal);
Vimana • UpaPitha: sub baza lui Garbhagriha;
specigică • Adhishthana: baza pentru susținerea
stilului zidului lui Garbhagriha;
• Paada: zidul lui Garbhagriha;
• Koshtha: temple în miniatură pe
peretele exterior al lui Garbhagriha cu
avatarele zeității principale;
• Tala: etaje – Eka Tala (1 etaj), Dwitala
(2 etaje), Tritala (3 etaje);
• Tala Vahana: Vahana a zeității
principale de la etajul superior;
• Griva: gâtul Vimanei (Vimana);
• Shikhara: turnul principal al Vimanei;
• Stupi: vârful Vimana – Kalasa.
• Un Garbhagriha sau
Templu sanctuarul interior al
negarian templului hindus, unde se
găsește murti (idolul sau
pictura) zeității primare a
templului.
• Mandapa este o sală cu
stâlpi, un spațiu pentru
ritualuri publice (sală de
rugăciune). Este folosit
pentru dansuri și muzică
religioasă, și face parte din
complexul de bază al
templului.
• Ardhamandapa (jumătate
deschisă) este un element
important al templului
hindus. Poate fi considerat
un pridvor de intrare care
formează o zonă de
tranziție între exterior și
Mandapa templului.
Garbhagriha (sanctuarul principal)
Relativ mici la
început, Gopurele
au crescut în
dimensiune de la
mijlocul secolului al
XII-lea până când
porțile colosale au
ajuns să domine
complexul
templului,
depășind cu mult
sanctuarul principal
atât în dimensiune,
cât și în elaborarea
arhitecturală.
Pe baza poziționării geografice și a stilului arhitectural,
templele hinduse pot fi clasificate în două mari categorii –
Nagara și Dravida. Un al treilea stil de arhitectură a templului
indian este Vesara, acesta fiind un stil hibrid, cu adaptări atât din
stilul Nagara, cât și din stilul Dravida. Distincția poate fi făcută
comparând înălțimea, formele și planul templului hindus.
Arhitectura dravidiană (stilul templului din India de Sud),
specifică construcției templului hindus, a cunoscut forma sa
finală în secolul al XVI-lea. Cea mai distinctivă diferență față de
stilurile din nordul Indiei (arhitectura nagară) este utilizarea unui
turn mai scurt și mai piramidal peste Garbhagriha numit Vimana,
unde nordul are turnuri mai înalte, numite Shikhara.
Arhitectura dravidiană – Sud
Arhitectura nagară – Nord
Arhitectura vesară – Hibrid
HINDUISMUL
Ce este HINDUISMUL?
Textele sacre. Divinitățile
Concepte și idei religioase: caste, legea karmică, etc.
LITERATURA SACRĂ ÎN HINDUISM
Veda
strofelor
Format
clasic
Ṛg-Veda
(Rig-Veda)
Veda
strofelor
Ediție
modernă
Brahmana („Comentarii brahmanice"), un vast
ansamblu de scrieri în proză consacrate, în special,
descrierii modalităților de îndeplinire a sacrificiului.
A treia categorie este cea
a textelor Aranyaka
(„Textele pădurii"),
denumite, fără îndoială,
astfel deoarece
elementele magice pe
care le implică ar fi făcut
„periculoasă" studierea lor
în perimetrul civilizat al
orașelor și satelor.
Cea de-a patra categorie, cea
mai cunoscută, este aceea a
Upanișadelor, în care, într-o
atmosferă dominată încă de
practicile sacrificiale, începe
să se desfășoare un fel de
mistică speculativă. Însuși
termenul Upanișad a rămas
multă vreme misterios.
În zilele noastre Vedele nu mai au decât o importanță „arheologică".
Scrise într-o sanscrită mai mult sau mai puțin arhaică, ceea ce le face
accesibile doar unui număr restrâns de brahmani cultivați, ele nu au fost
niciodată traduse în vreuna din limbile vernaculare ale Indiei.
Modalitatea tradițională de transmitere orală, de la maestru la discipol
sau din tată în fiu, se mai păstrează doar la câteva generații de brahmani
tradiționaliști - cu precădere în sud. Pe de altă parte, solemnul sacrificiu
vedic a căzut de mult în desuetudine, iar marile figuri glorificate în imne -
Indra, Varuna, Agni ș.a. - au intrat într-un con de umbră. De fapt, numai
literatura upanișadică rămâne vie, mulțumită, mai ales, comentariilor
celebrului Sankara (secolul al VIII-lea) , care vedea în aceste texte însăși
chintesența oricărei teologii.
Dacă ansamblul vedic pare centrat pe
sacrificiu și pe fundamentele sale
ezoterice, textele aparținând corpusului
Smṛti (Smriti - „Tradiția") sunt dominate,
pe de o parte, de ideea de dharma – ordine
universală, pe de altă parte, de ideea căilor
de mântuire accesibile omului prin
participarea sa activă la menținerea
acestei ordini.
Coloana vertebrală a corpusului Smṛti sunt textele
dharmaśāstra sau „Tratatele ordinii universale", între
care, la loc de cinste, se află celebrele Legi ale lui Manu.
Acestea sunt tratate de „drepturi și îndatoriri"
specifice diferitelor caste, precum și diferitelor etape
ale vieții. Ele se ocupă, în egală măsură, de
modalitățile de „recompensare" a acestor acte, atât
pământești, cât și suprapământești, ceea ce le conferă
aspectul straniu, cel puțin pentru noi, de texte pe
jumătate juridice, pe jumătate eshatologice.
Cele două mari epopei ale Indiei, Rāmāyana (Rāma –
erou divin, prototipul regelui ideal, simbol al curajului
și nobleței) și Mahābhārata, fac parte tot din Smṛti în
măsura în care „pun în scenă" dharma și problemele
acesteia prin intermediul unei mari diversități de
împrejurări omenești și în măsura în care conțin ele
însele (mai ales Mahābhārata) multe pasaje ce expun
direct anumite învățături religioase.
Manuscris al
unei versiuni
persane a
Rāmāyan,
sfârșitul
secolului al
XVI-lea
Mahābhārata
Smṛti mai conține și textele sutra sau „aforismele de bază" ale
diferitelor „sisteme" (darśana) ale filozofiei brahmanice clasice;
în fine, include o vastă literatură, aceea care alcătuiește Purāṇa
sau „Povestirile antice", care s-a dezvoltat pe parcursul primului
mileniu al erei noastre și tratează o mulțime de subiecte, având
o înclinație specială pentru cosmogonie și pentru descrierea
vârstelor lumii. Axate, adesea, pe devoțiunea adresată unui
important zeu hindus (de pildă, Viṣṇu-purāṇa, Śiva-purāṇa),
Purāṇa înfățișează în detaliu mitologia acestor zei, precum și
particularitățile cultuale specifice. Li se poate alătura un gen
literar fertil și foarte popular, Mahātmya, un fel de Purāṇa
locală, care glorifică virtuțile unuia sau altuia dintre locurile
sfinte consacrate de o faptă divină socotită a se fi petrecut aici.
Între acestea, un loc special îl ocupă
Bhagavad-Gītā sau „Cântecul Celui Prea
Fericit". În principiu simplu episod din
Mahābhārata, Bhagavad-Gītā se
înfățișează sub aspectul unei predici pe
care vizitiul o adresează războinicului
Arjuna în momentul premergător marii
bătălii dintre clanul Kaurava și clanul
Pāṇḍava; Bhagavad-Gītā este, de fapt,
unul dintre textele-cheie ale
hinduismului, deoarece „vizitiul" este
Kṛṣṇa (Krishna) însuși!
Regrupând și organizând toate căile de mântuire cunoscute până
atunci, Gītā propune una nouă: sacrificiul de sine prin îndeplinirea
dezinteresată a ceea ce nașterea, vârsta, sexul etc. impun în
privința „legii proprii" (sva-dharma). Depășind diferențele dintre
caste, ea propune oricărui hindus, de la rege la măturătorul de
stradă, posibilitatea de a deveni „un ascet în lume", de a participa -
acesta este primul sens al termenului bhakti - la opera divină și de
a merita în schimb pogorârea harului (prasāda). Bhagavad-Gītā
este cartea cea mai importantă pentru credinciosul hindus. Poate fi
considerată Evanghelia hinduismului, iar alături de alte texte Smṛti,
formează corpusul corespondent Noului Testament creștin, spre
deosebire Śruti care trimite cu gândul la Vechiul Testament.
Alte texte: Āgama și Tantra –
ele cuprind rituri și ceremonii.
DIVINITĂȚILE ÎN HINDUISM
Lakshmi - soția lui Vishnu
Harihara (Vishnu-Shiva)
Shiva
Vishnu
ZEI
Vishnu – divinitate importantă, în trecut cu un rol minor, astăzi divinitate
pură, este identificat cu Absolutul impersonal, cu principul suprem
(Brahman). Sunt venerate multe avataruri/reîncarnări ale lui Vishnu, dintre
care cel mai cunoscut avatar este Krishna (principe al neamului Yādava,
înrudit cu populația Pāndava, în conflict cu Kaurava) – erou îndrumător al
lui Arjuna. (ordine, puritate, armonie)
Shiva – zeu semnificativ, al contrariilor, fiind simultan demonic și divin,
aprig și blând, provoacă moarte și este totodată izvorul vieții. (zeul sălbatic,
ce disprețuiește orice convenție socială, model pentru asceți)
Brahmā – personificare principiului absolut Bahman – Absolutul. El are
misiunea de a reglementa ordinea cosmică, el este autorul noțiunilor
fundamentale: lege, pedeapsă, moarte. (nu mai este un zeu activ)
Ganesha
Brahmā
Ganesha/Ganapati – este stăpânul unei oștiri de ființe divine aflate în
jurul lui Shiva. Este reprezentat parte: un omuleț gras, cu un cap de
elefant și un colț retezat. (zeu binevoitor)
Skanda – zeul războiului. În sudul Indiei, s-a contopit cu zeul primordial
al fertilității.
Harihara (Jumătate Vishnu-Hari - Jumătate Shiva-Hara)
ZEIȚE
Lakshmi/Sri Devi - soția lui Vishnu – zeița frumuseții și fericirii.
Devi/Mahadevi - soția lui Shiva: Pārvati, Durga/Kali – distructivă și
creatoare, precum Shiva.
Sarasvati - soția lui Brahmā – zeița elocinței, artelor și științei. (ea a
inventat limba sanscrită)
Sarasvati
Skanda
IDEI RELIGIOASE ÎN HINDUISM
Dharma și mokṣa
Dharma – ordinea naturală/viața virtuoasă (alături de
artha - prosperitatea materială, kāma - plăcerea)
Mokṣa – mântuirea, eliberarea finală
Dharma (de la rădăcina dhr: „a sprijini, a susține") este
ansamblul de legături inteligibile, de „legi" care „susțin"
Universul, împiedicându-l să se prăbușească în haos. La acest
nivel, ea se înfățișează drept ordine cosmică ce cuprinde și
depășește totodată realitatea umană. La nivelul lumii
pământene, ea constă în totalitatea instituțiilor, a modurilor
de trai, a riturilor și comportamentelor individuale „corecte", în
sensul că acestea sunt izvorul păcii, al stabilității, al bunei
înțelegeri, al bunăstării, permițând astfel accesul unui număr
cât mai mare de oameni, în limita posibilului, la bunuri
precum facilități materiale, plăceri ale simțurilor, sănătate, o
viață lungă, continuitatea familiei prin urmași.
Āśrama – etapă (a vieții)
Viața religioasă
CUM DEVII CREDINCIOS AL HINDUISMULUI?
Upanayana
Amintindu-ne întrucâtva de iudaism, indienii cred că
hinduist nu devii, ci ești prin naștere.
camfor
Ei împart și hrana sacrală (prasāda), aceea care
a fost oferită mai întâi divinității și care s-a
reîntors la oameni încărcată de grație divină
(har). Abia după ritualul pūjā de dimineață,
săvârșit în cele mai mici amănunte sau chiar
într-o variantă minimală, hinduiștii
tradiționaliști își iau prima masă.
În privința icoanei, bi- sau tridimensională, aceasta va fi, în
principiu, cea a divinității preferate de familie: Vishnu sau una
dintre întrupările sale, Shiva, Gaṇeśa sau chiar o zeiță, Durgā, Kālī,
Lakṣmī. Ziua începe și prin acordarea atenției necesare obiectelor
religioase aflate în casă: liṅga, însemnul procreator al lui Shiva,
śāligrāma, o piatră de amonit sacră, însemnul lui Vishnu. Nu se
omite nici săvârșirea unui ritual în cinstea plantei sacre, numită
tulasī, busuiocul regal. În fine, dacă în casă se află o imagine a
maestrului spiritual, sau măcar pādukā (sandale de lemn
reprezentând amprenta tălpilor sale), acestea vor fi și ele venerate
asemenea unor zeități. Brahmanul, în plus, nu-și va uita vaca.
liṅga
Obiecte
religioase
tulasī
śāligrāma
Pe lângă această pūjā domestică există, în împrejurări deosebite, și
pūjā săvârșite în templu (mandira, devālaya). Alături de ceilalți
credincioși, se va cânta gloria zeilor și a zeițelor (ca în timpul
ceremoniilor satsang, kirtan, bhajan). Dar motivul care-i aduce pe
credincioși la templu este, mai ales, „vederea" zeului față în față
(sakshatkara) pentru a primi darshan. Este momentul crucial, cel
mai însemnat din pūjā. La sfârșitul ritualului, credincioșii își trec unul
altuia lumina, ārtī, și hrana consacrată, prasāda, purtătoare a grației
divine. Înainte de a părăsi templul, ca și înainte de a-i trece pragul,
credincioșii vor face pradakshina, adică vor înconjura templul
avându-l tot timpul la dreapta (în sensul acelor de ceasornic).
Templul nu este un loc de întâlnire pentru credincioși, iar
frecventarea sa nu este obligatorie. Desigur că în templu se
celebrează ritualurile pūjā, participarea însă este lăsată la bunul
plac al fiecăruia. Fiecare merge pentru sine sau împreună cu
familia, pentru a se ruga, pentru a se reculege, dar mai ales
pentru „a primi darshan", adică pentru a vedea chipul divinității.
În templu, divinitatea își oferă darshan-ul, așa cum guru și-l oferă
discipolilor sau fidelilor săi în āshram, în anumite momente, bine
stabilite (ale zilei).
Numai cu prilejul marilor adunări melā, al procesiunilor yātrā
sau în timpul pūjā anuale se trezește sentimentul colectiv al
mândriei de a fi hindus. În ciuda unei relative occidentalizări,
vizibilă mai ales în marile orășel, India a rămas până în prezent
o țară a sărbătorilor religioase strălucitoare. Ca aspect exterior,
spectacolul este compus din recitări de texte sacre, rugăciuni și
cântece, dans și muzică tradiționale, puneri în scenă ale
episoadelor care amintesc mituri întemeietoare ale practicilor
rituale. Simultan, trăirea interioară hrănește sentimente de
contemplație și de adorație; esteticul și misticul se contopesc
spontan în timpul acestor festivități.
melā yātrā
Adunări
și
procesiuni
O a treia variantă sunt ceremoniile pūjā anuale. Astfel, au loc spre
sfârșitul lui septembrie și în octombrie, Durgā-pūjā, Kālī-pūjā,
Lakṣmī-pūjā, la Calcutta, Benares și în alte orașe ale Indiei. Acestea
sunt grandioase sărbători populare. Idolul este pregătit de
meșteșugari specializați, cu multe luni înainte. Zeița, gătită,
împodobită, este așezată într-un loc sacru acoperit, pandal. Aceste
pūjā țin câteva zile, marcate prin diverse rituri, rugăciuni și recitări de
texte. Când se apropie sfârșitul festivității, zeiței i se închină o
ceremonie de bun-rămas: ea părăsește idolul ca și cum s-ar fi
coborât din cer chiar atunci când acesta fusese așezat în locul sacru.
Hinduiștii nu sunt idolatri. Idolul este condus la râu, unde e
scufundat.
pandal pentru
Durgā-pūjā
BUDISMUL