HINDUISMUL

Arhitectura indiană
Ce este HINDUISMUL?
Textele sacre. Divinitățile
Concepte și idei religioase: caste, legea karmică, etc.
 Templul Ranganathaswamy
Srirangam, Tamil Nadu, India
Detaliu, Templul Ranganathaswamy
Srirangam, Tamil Nadu, India
Frescă – Ranganatha, Templul Ranganathaswamy
Srirangam, Tamil Nadu, India
 RANGANATHA – AVATARUL LUI VISHNU

Ranganatha este o
zeitate hindusă
importantă, avatar al
lui Vishnu odihnindu-se.
Zeul, culcat pe marea
înfățișare a semizeului
șarpe Adishesha, este
deschis să asculte
toate necazurile
credincioșilor săi și să îi
binecuvântează.
ARHITECTURA INDIANĂ
Stiluri arhitecturale
Arhitectura templului hindus
 Arhitectura indiană își are rădăcinile în istoria, cultura și religia sa.
Printre multele stiluri și tradiții arhitecturale, cele mai cunoscute
includ numeroasele varietăți de arhitectură a templului hindus,
arhitectura indo-islamică, în special arhitectura Mughal, arhitectura
Rajput și arhitectura numită indo-saracenic (în lb. engleză).
Arhitectura numită indo-saracenic este o îmbinare a arhitecturii
tradiționale indiene și a arhitecturii indo-islamice, împreună cu
stilurile neo-gotice și neo-clasice din Marea Britanie (secolul al XIX-
lea). Sarazin (în lb. română) înseamnă musulman. O mare parte din
arhitectura indiană timpurie a fost din lemn, și nu a supraviețuit.
Cele mai timpurii construcții care încă există, provin din numeroasele
situri de arhitectură indiană tăiată în stâncă, majoritatea fiind temple
budiste, dar și hinduse și jainiste.
ARHITECTURA INDO-ISLAMICĂ. MUGHAL

Mormântul lui Humayun, Delhi, India

 Humayun a fost al doilea împărat al Imperiului Mughal.

Împărații Mughal au fost conducătorii supremi ai Imperiului

Mughal de pe subcontinentul indian (țărilor moderne India,
Pakistan, Afganistan și Bangladesh). Ei au început să conducă
părți ale Indiei din 1526, iar până în 1707 au condus cea mai mare
parte a subcontinentului. După ce au pierdut din putere, au
condus nominal teritorii până în 1857.

În această perioadă (secolele al XVI-lea, al XVII-lea și al XVIII-lea)

influența arhitecturală islamică a fost importantă, conducând la
formarea arhitecturii indo-islamice.
Taj Mahal din Agra, Uttar Pradesh, India
 Taj Mahal din Agra, Uttar Pradesh,
India, este cel mai faimos exemplu de
arhitectură Mughal și unul dintre cele
mai recunoscute repere ale Indiei în
general.

A fost comandat în 1631 de către

împăratul Mughal Shah Jahan (a condus
în perioada 1628–1658) pentru a găzdui
Mormintele
mormântul soției sale preferate, împărătești
Mumtaz Mahal. Acesta adăpostește și
mormântul lui Shah Jahan însuși.
Mormântul este cea mai impunătoare
clădire a complexului de 17 hectare, care
Poarta
include și o moschee. principală
Vedere de ansamblu,Taj Mahal din Agra, Uttar Pradesh, India
 Buland Darwaza
(Poarta Înaltă) sau
„Poarta Victoriei”, a
fost construită în 1602
de către împăratul
Mughal Akbar pentru a
comemora o victorie.

Este situată la 43 km
de Agra, India.
ARHITECTURA RAJPUT

Palatul orașului, Jaipur, India

Palatul orașului, Jaipur, India
Jal Mahal (Palatul de apă) este un palat situat în mijlocul lacului Man Sagar, Jaipur, India
Palatul orașului, Udaipur, India
Palatul orașului, Udaipur, India
Palatul orașului, Udaipur, India
 Rajput (fiul unui rege) denumește
un apartenent al marelui grup
social format din cei aproximativ
12 milioane de proprietari de
pământ organizați în clanuri,
situate în principal în centrul și
nordul Indiei. Sunt numeroși în
special în regiunea istorică
Rajputana. Aceștia se consideră
descendenți sau membri ai clasei
Kshatriya (clasei războinice
conducătoare), dar de fapt
variază foarte mult ca statut, de la
legături de rudenie princiare până O procesiune regală Rajput, pictură murală
la simpli cultivatori. la fortul din Jodhpur, Rajasthan, India.
 ARHITECTURA INDO-SARACENIC

Clădirea Înaltei Curți, Madras, India

Clădirea Înaltei Curți, Madras, India
 Memorialul Victoria, Kolkata, India

Arhitectura numită indo-saracenic este o îmbinare a arhitecturii tradiționale indiene și a

arhitecturii indo-islamice, împreună cu stilurile neo-gotice și neo-clasice din Marea Britanie
(secolul al XIX-lea). Sarazin (în lb. română) înseamnă musulman.
Memorialul Victoria, Kolkata, India
Colegiul Islamia Peshawar, Pakistan
Muzeul Lahore, Pakistan
 ARHITECTURA TEMPLULUI HINDUS
Arhitectura unui templu hindus din Gujarat, India

Nagara - Nord Sudul

Dravida - Sud Indiei
Vesara - hibrid

Nordul
Indiei
 Templu • Sopana Marga: scara de intrare în
dravidia,cu Garbhagriha (sanctuarul principal);
Vimana • UpaPitha: sub baza lui Garbhagriha;
specigică • Adhishthana: baza pentru susținerea
stilului zidului lui Garbhagriha;
• Paada: zidul lui Garbhagriha;
• Koshtha: temple în miniatură pe
peretele exterior al lui Garbhagriha cu
avatarele zeității principale;
• Tala: etaje – Eka Tala (1 etaj), Dwitala
(2 etaje), Tritala (3 etaje);
• Tala Vahana: Vahana a zeității
principale de la etajul superior;
• Griva: gâtul Vimanei (Vimana);
• Shikhara: turnul principal al Vimanei;
• Stupi: vârful Vimana – Kalasa.
 • Un Garbhagriha sau
Templu sanctuarul interior al
negarian templului hindus, unde se
găsește murti (idolul sau
pictura) zeității primare a
templului.
• Mandapa este o sală cu
stâlpi, un spațiu pentru
ritualuri publice (sală de
rugăciune). Este folosit
pentru dansuri și muzică
religioasă, și face parte din
complexul de bază al
templului.
• Ardhamandapa (jumătate
deschisă) este un element
important al templului
hindus. Poate fi considerat
un pridvor de intrare care
formează o zonă de
tranziție între exterior și
Mandapa templului.
 Garbhagriha (sanctuarul principal)

Mandapa (sala de rugăciune) Murti (idol)

Mandapa (sala de rugăciune)
 Shikhara (vârf de munte) este turnul care se
ridică în arhitectura templului hindus din India de Shikhara în
stilul
Nord. O Shikhara, deasupra camerei Nagara,
Nordul
Garbhagriha unde este găzduită zeitatea Indiei
principală, este cea mai proeminentă și vizibilă
parte a unui templu hindus din nordul Indiei.
În India de Sud, termenul echivalent este
Vimana, care spre deosebire de Shikhara, se
referă la întreaga clădire, inclusiv la sanctuarul
de dedesubt. În sud, Shikhara este un termen
pentru stadiul superior al Vimanei, care este de
obicei o cupolă. Vimana din Sud nu trebuie
confundată cu turnurile de intrare ale templelor
din sudul Indiei, numite Gopuram, care sunt
adesea mai înalte în templele mari.
Gopuram/Gopura (intrarea în templu)

Relativ mici la
început, Gopurele
au crescut în
dimensiune de la
mijlocul secolului al
XII-lea până când
porțile colosale au
ajuns să domine
complexul
templului,
depășind cu mult
sanctuarul principal
atât în dimensiune,
cât și în elaborarea
arhitecturală.
 Pe baza poziționării geografice și a stilului arhitectural,
templele hinduse pot fi clasificate în două mari categorii –
Nagara și Dravida. Un al treilea stil de arhitectură a templului
indian este Vesara, acesta fiind un stil hibrid, cu adaptări atât din
stilul Nagara, cât și din stilul Dravida. Distincția poate fi făcută
comparând înălțimea, formele și planul templului hindus.
Arhitectura dravidiană (stilul templului din India de Sud),
specifică construcției templului hindus, a cunoscut forma sa
finală în secolul al XVI-lea. Cea mai distinctivă diferență față de
stilurile din nordul Indiei (arhitectura nagară) este utilizarea unui
turn mai scurt și mai piramidal peste Garbhagriha numit Vimana,
unde nordul are turnuri mai înalte, numite Shikhara.
Arhitectura dravidiană – Sud
Arhitectura nagară – Nord
Arhitectura vesară – Hibrid
 HINDUISMUL
Ce este HINDUISMUL?
Textele sacre. Divinitățile
Concepte și idei religioase: caste, legea karmică, etc.
LITERATURA SACRĂ ÎN HINDUISM

Hinduismul se bazează pe mai multe

ansambluri de texte, considerate
toate, într-un fel sau altul, ca
provenind de la absolutul divin aflat
în legătură directă cu omul.
 Literatura vedică

Veda, „Știința" sau cunoașterea sacră, numită și „Revelația" (śruti (shruti),

literal: „audiție, ascultare"), considerată a fi fost emanată de Absolut
(Brahman) la începutul lumii (mai precis, odată cu fiecare re-creare a lumii) și
captată de anumiți înțelepți – ṛṣi (rishi).
Veda, cuprinde patru categorii principale de texte care se succedă într-o
ordine cronologică aproximativă, fără a fi însă ferită de suprapuneri. Saṃhitā
sau „culegerile" trebuie să se fi închegat între veacurile al XV-lea și al X-lea
î.Hr.. Patru la număr, ele cuprind Ṛg-Veda (Rig-Veda) sau „Veda strofelor",
Yajur-Veda sau „Veda formulelor sacrificiale", Sama-Veda sau „Veda
melodiilor sacrificiale" și, în sfârșit, Atharva- Veda, în care predomină
descântecele și formulele magice.
 Ṛg-Veda
(Rig-Veda)

Veda
strofelor

Format
clasic
 Ṛg-Veda
(Rig-Veda)

Veda
strofelor

Ediție
modernă
 Brahmana („Comentarii brahmanice"), un vast
ansamblu de scrieri în proză consacrate, în special,
descrierii modalităților de îndeplinire a sacrificiului.
 A treia categorie este cea
a textelor Aranyaka
(„Textele pădurii"),
denumite, fără îndoială,
astfel deoarece
elementele magice pe
care le implică ar fi făcut
„periculoasă" studierea lor
în perimetrul civilizat al
orașelor și satelor.
Cea de-a patra categorie, cea
mai cunoscută, este aceea a
Upanișadelor, în care, într-o
atmosferă dominată încă de
practicile sacrificiale, începe
să se desfășoare un fel de
mistică speculativă. Însuși
termenul Upanișad a rămas
multă vreme misterios.
 În zilele noastre Vedele nu mai au decât o importanță „arheologică".
Scrise într-o sanscrită mai mult sau mai puțin arhaică, ceea ce le face
accesibile doar unui număr restrâns de brahmani cultivați, ele nu au fost
niciodată traduse în vreuna din limbile vernaculare ale Indiei.
Modalitatea tradițională de transmitere orală, de la maestru la discipol
sau din tată în fiu, se mai păstrează doar la câteva generații de brahmani
tradiționaliști - cu precădere în sud. Pe de altă parte, solemnul sacrificiu
vedic a căzut de mult în desuetudine, iar marile figuri glorificate în imne -
Indra, Varuna, Agni ș.a. - au intrat într-un con de umbră. De fapt, numai
literatura upanișadică rămâne vie, mulțumită, mai ales, comentariilor
celebrului Sankara (secolul al VIII-lea) , care vedea în aceste texte însăși
chintesența oricărei teologii.
 Dacă ansamblul vedic pare centrat pe
sacrificiu și pe fundamentele sale
ezoterice, textele aparținând corpusului
Smṛti (Smriti - „Tradiția") sunt dominate,
pe de o parte, de ideea de dharma – ordine
universală, pe de altă parte, de ideea căilor
de mântuire accesibile omului prin
participarea sa activă la menținerea
acestei ordini.
 Coloana vertebrală a corpusului Smṛti sunt textele
dharmaśāstra sau „Tratatele ordinii universale", între
care, la loc de cinste, se află celebrele Legi ale lui Manu.
Acestea sunt tratate de „drepturi și îndatoriri"
specifice diferitelor caste, precum și diferitelor etape
ale vieții. Ele se ocupă, în egală măsură, de
modalitățile de „recompensare" a acestor acte, atât
pământești, cât și suprapământești, ceea ce le conferă
aspectul straniu, cel puțin pentru noi, de texte pe
jumătate juridice, pe jumătate eshatologice.
Cele două mari epopei ale Indiei, Rāmāyana (Rāma –
erou divin, prototipul regelui ideal, simbol al curajului
și nobleței) și Mahābhārata, fac parte tot din Smṛti în
măsura în care „pun în scenă" dharma și problemele
acesteia prin intermediul unei mari diversități de
împrejurări omenești și în măsura în care conțin ele
însele (mai ales Mahābhārata) multe pasaje ce expun
direct anumite învățături religioase.
Manuscris al
unei versiuni
persane a
Rāmāyan,
sfârșitul
secolului al
XVI-lea
Mahābhārata
 Smṛti mai conține și textele sutra sau „aforismele de bază" ale
diferitelor „sisteme" (darśana) ale filozofiei brahmanice clasice;
în fine, include o vastă literatură, aceea care alcătuiește Purāṇa
sau „Povestirile antice", care s-a dezvoltat pe parcursul primului
mileniu al erei noastre și tratează o mulțime de subiecte, având
o înclinație specială pentru cosmogonie și pentru descrierea
vârstelor lumii. Axate, adesea, pe devoțiunea adresată unui
important zeu hindus (de pildă, Viṣṇu-purāṇa, Śiva-purāṇa),
Purāṇa înfățișează în detaliu mitologia acestor zei, precum și
particularitățile cultuale specifice. Li se poate alătura un gen
literar fertil și foarte popular, Mahātmya, un fel de Purāṇa
locală, care glorifică virtuțile unuia sau altuia dintre locurile
sfinte consacrate de o faptă divină socotită a se fi petrecut aici.
 Între acestea, un loc special îl ocupă
Bhagavad-Gītā sau „Cântecul Celui Prea
Fericit". În principiu simplu episod din
Mahābhārata, Bhagavad-Gītā se
înfățișează sub aspectul unei predici pe
care vizitiul o adresează războinicului
Arjuna în momentul premergător marii
bătălii dintre clanul Kaurava și clanul
Pāṇḍava; Bhagavad-Gītā este, de fapt,
unul dintre textele-cheie ale
hinduismului, deoarece „vizitiul" este
Kṛṣṇa (Krishna) însuși!
 Regrupând și organizând toate căile de mântuire cunoscute până
atunci, Gītā propune una nouă: sacrificiul de sine prin îndeplinirea
dezinteresată a ceea ce nașterea, vârsta, sexul etc. impun în
privința „legii proprii" (sva-dharma). Depășind diferențele dintre
caste, ea propune oricărui hindus, de la rege la măturătorul de
stradă, posibilitatea de a deveni „un ascet în lume", de a participa -
acesta este primul sens al termenului bhakti - la opera divină și de
a merita în schimb pogorârea harului (prasāda). Bhagavad-Gītā
este cartea cea mai importantă pentru credinciosul hindus. Poate fi
considerată Evanghelia hinduismului, iar alături de alte texte Smṛti,
formează corpusul corespondent Noului Testament creștin, spre
deosebire Śruti care trimite cu gândul la Vechiul Testament.
Alte texte: Āgama și Tantra –
ele cuprind rituri și ceremonii.
DIVINITĂȚILE ÎN HINDUISM
Lakshmi - soția lui Vishnu

Harihara (Vishnu-Shiva)
 Shiva

Vishnu
 ZEI
Vishnu – divinitate importantă, în trecut cu un rol minor, astăzi divinitate
pură, este identificat cu Absolutul impersonal, cu principul suprem
(Brahman). Sunt venerate multe avataruri/reîncarnări ale lui Vishnu, dintre
care cel mai cunoscut avatar este Krishna (principe al neamului Yādava,
înrudit cu populația Pāndava, în conflict cu Kaurava) – erou îndrumător al
lui Arjuna. (ordine, puritate, armonie)
Shiva – zeu semnificativ, al contrariilor, fiind simultan demonic și divin,
aprig și blând, provoacă moarte și este totodată izvorul vieții. (zeul sălbatic,
ce disprețuiește orice convenție socială, model pentru asceți)
Brahmā – personificare principiului absolut Bahman – Absolutul. El are
misiunea de a reglementa ordinea cosmică, el este autorul noțiunilor
fundamentale: lege, pedeapsă, moarte. (nu mai este un zeu activ)
Ganesha

Brahmā
Ganesha/Ganapati – este stăpânul unei oștiri de ființe divine aflate în
jurul lui Shiva. Este reprezentat parte: un omuleț gras, cu un cap de
elefant și un colț retezat. (zeu binevoitor)
Skanda – zeul războiului. În sudul Indiei, s-a contopit cu zeul primordial
al fertilității.
Harihara (Jumătate Vishnu-Hari - Jumătate Shiva-Hara)
ZEIȚE
Lakshmi/Sri Devi - soția lui Vishnu – zeița frumuseții și fericirii.
Devi/Mahadevi - soția lui Shiva: Pārvati, Durga/Kali – distructivă și
creatoare, precum Shiva.
Sarasvati - soția lui Brahmā – zeița elocinței, artelor și științei. (ea a
inventat limba sanscrită)
 Sarasvati

Skanda
IDEI RELIGIOASE ÎN HINDUISM

Caste, karma, saṃsāra, dharma,

mokṣa, āśrama.
 CONCEPTE/IDEI RELIGIOASE

Varna, jāti și castă

Vrana – o clasificare, o ierarhie a claselor sociale/castelor.
Jāti – familii, grupuri de familii care au ceva în comun (au un
cod comun).
Castele – cele 4 caste: brahmanii, kshatriya –
conducătorii/războinicii, vaishya – agricultorii și crescătorii de
vite, negustorii, shudra – cei din sfera serviciilor, clasa
muncitoare. În afara castelor, cei excluși, paria – candalā
(locuiau în afara comunității).
 Legea karmică și Saṃsāra
karma – faptă
saṃsāra – rătăcire – ciclicitatea adusă de karma
Saṃsāra cosmică – ciclicitatea cosmică

Dharma și mokṣa
Dharma – ordinea naturală/viața virtuoasă (alături de
artha - prosperitatea materială, kāma - plăcerea)
Mokṣa – mântuirea, eliberarea finală
 Dharma (de la rădăcina dhr: „a sprijini, a susține") este
ansamblul de legături inteligibile, de „legi" care „susțin"
Universul, împiedicându-l să se prăbușească în haos. La acest
nivel, ea se înfățișează drept ordine cosmică ce cuprinde și
depășește totodată realitatea umană. La nivelul lumii
pământene, ea constă în totalitatea instituțiilor, a modurilor
de trai, a riturilor și comportamentelor individuale „corecte", în
sensul că acestea sunt izvorul păcii, al stabilității, al bunei
înțelegeri, al bunăstării, permițând astfel accesul unui număr
cât mai mare de oameni, în limita posibilului, la bunuri
precum facilități materiale, plăceri ale simțurilor, sănătate, o
viață lungă, continuitatea familiei prin urmași.
 Āśrama – etapă (a vieții)

Cele patru stadii ale vieții:

1. Brahmacārin – student (8/12-24 ani);
2. Grihastha – conducător al familiei (membru al breslei);
3. Vanaprastha – detașarea de avere (artha), de viața conjugală
(kāma) și ignorarea obligațiilor sociale (dharma), preocupările fiind
predate urmașilor;
4.Sannyāsin – sannyāsa (renunțare), stadiul care conduce către
mokṣa. Renunțarea la individualitate, la propriul eu (ātman), pentru
contopirea cu Brahman. Regăsirea adevăratului sine ātman-
Brahman.
HINDUISMUL

Viața religioasă
CUM DEVII CREDINCIOS AL HINDUISMULUI?

Upanayana
 Amintindu-ne întrucâtva de iudaism, indienii cred că
hinduist nu devii, ci ești prin naștere.

Fără a lua în considerație numeroasele „rituri

perfective" (samskara), unele săvârșite asupra mamei în
perioada prenatală, altele asupra copilului pe durata
primilor săi ani de viață, băiatul nu devine un hinduist
adevărat decât prin intermediul inițierii, upanayana.
 Acest rit de trecere important intervenea la vârste
variabile, în funcție de obiceiurile castei, între opt și
doisprezece ani. Tatăl își prezenta fiul unui bun
cunoscător al Veda (un brahman întotdeauna) care îl
iniția, mai ales prin practica rugăciunii solare
(savitri). După inițiere, tânărul era găzduit
(doisprezece ani, în principiu) de către maestrul său,
socotit un al doilea părinte, pentru a învăța textul
vedic corespunzător ramurii sale paterne sau tradiției
străbunilor săi.
Prima naștere, cea biologică, fiind considerată impură, era
depășită de o a doua, simbolică, cultică și culturală, care îi
permitea accesul la Veda și la respectarea riguroasă a
dharmei, conferindu-i statutul de adult. Înainte vreme,
copilul nu avea nici drepturi, nici îndatoriri. În prezent,
introducerea sistemului de învățământ după modelul
anglo-saxon a făcut impracticabilă o bună parte din
semnificația upanayana ca rit de trecere, fără a-i răpi însă
impactul religios.
 Termenul savitri este folosit pentru a desemna una dintre cele mai
importante mantre din hinduism, mantra Gayatri, un imn popular din
Rigveda: „Contemplăm gloria excelentă a divinului Savitr (zeu solar); să
ne inspire intelectul.” Acea mantră este folosită în mai multe contexte
rituale, dintre care cel mai important este ceremonia de inițiere
(upanayana) care revine în mod tradițional băieților din toate castele
„născuți de două ori” (primele trei caste). În funcție de casta tânărului
inițiat, versetul este recitat în metrică diferită. Aceasta se face la
instrucțiunile profesorului sau guru-ului după transmiterea firului sacru,
simbolul „a doua naștere”. Rugăciunea savitri inaugurează o perioadă de
studiu a textelor Veda sub îndrumarea profesorului și este menit să-l
inspire pe băiat în demersul său ce trebuie încununat de succes.
În Devanagari:
ॐ भूभभुव॒ स्सभवः॑
तत्सः॑ वव॒तभवुरे᳚ण्य॒
भर्ग ः॑ दे॒वस्यः॑ धीमवि
वधय ॒ य नः॑ प्रच द ॒ या᳚त् ॥
În alfabetul internațional al transliterației sanscrite (IAST):
oṃ bhūr bhuvaḥ suvaḥ
tat savitur vareṇyaṃ
bhargo devasya dhīmahi
dhiyo yo naḥ pracodayāt
Ritualul Upanayana
 După o baie rituală, băiatul este îmbrăcat ca un ascet și
adus în fața guru-ului său (ghidul spiritual personal), care îl
învestește cu o piele de căprioară pentru a o folosi ca haină
de sus, îi să un toiag și firul sacru (upavita sau yajnopavita).
Firul, format dintr-o buclă compusă din trei șuvițe de șnur
de bumbac înnodate și răsucite simbolic, este înlocuit în
mod regulat, astfel încât să fie purtat pe toată durata de
viață a purtătorului, în mod normal peste umărul stâng și în
diagonală peste piept până la șoldul drept. Identifică
purtătorul ca dvija, sau „născut de două ori”, a doua
naștere petrecându-se atunci când guru a împărtășit
ucenicului mantra Gayatri, din Rigveda.
 Ceremonia de inițiere se încheie când ucenicul aprinde focul
de jertfă și cerșește de pomană, simbol al dependenței sale de
ceilalți în timpul perioadei sale de Brahmacārin.

▪ dvija, (sanscrită: „născuți de două ori”) în sistemul social

hindus, aparțin celor trei varne superioare, sau clase sociale
– brahmanii (preoți, profesori), kshatriya (conducători,
războinici) și vaishya (agricultori, negustori) – pentru care
sacramentul inițierii este privit ca o a doua naștere sau
nașterea spirituală.
Upanayana
 Sudul Indiei. Un băiat în
timpul ritualului său
upanayana. Se poate
observa firul subțire, galben
(yajnopavita) ce se întinde
de la umărul stâng până la
talie; brâul de iarbă munja;
crenguța de arbore peepal
(smochinul sacru) din mâna
sa dreaptă, care marchează
intrarea lui în stadiul vieții
Brahmacārin.
În privința convertirilor personale situația se înfățișează
altminteri. Un străin, născut din părinți care nu sunt
hinduiști, nu poate să intre realmente în acest sistem
socio-religios. În fapt, el nici nu cere acest lucru. Ceea
ce îl interesează este accesul într-un ashram și acceptul
unui guru; și, eventual, să devină un ascet (un sannyasin)
sau, poate, guru. Această cale este marcată cu precizie:
aceea pe care au pășit hinduiștii care au renunțat la
familie, împreună cu datoriile și obligațiile pe care
această alegere le impunea, devenind indiferenți față de
preocupările sociale.
 RUGĂCIUNEA

Hinduistul pare urmărit, în mod constant, de două sau trei

„obsesii": să se purifice, să „viețuiască în sacru", să se reculeagă
până la a deveni absent față de tot ceea ce-l înconjoară. După cum
își asumă propria religie, într-un fel mai mult sau mai puțin interior,
el va fi atras spontan către aceste practici sau, dimpotrivă, le va
resimți ca pe niște obligații. În toate situațiile, religia sa va fi,
totodată, interioară și exterioară, singuratică și împărtășită.
 Hinduistul își începe ziua printr-o purificare, în același timp
fiziologică, psihologică și morală. Termenul Śauca este tradus prin
„puritate", fiind vorba, în egală măsură, despre puritatea corporală
și mentală. Prin acest termen se înțelege, mai întâi de toate, o bună
circulație intestinală, fără de care hinduistul s-ar simți impur și nu
și-ar putea începe activitățile zilei, sacre și profane. Aici se adaugă
diferite alte purificări: dinți, restul corpului, veșminte. În cazul în
care omul aparține unei mișcări sectare, își va lipi pe frunte
însemnele corespunzătoare. Femeia măritată își va reface roșul-
aprins care îi împodobește cărarea ce-i desparte părul în două, își
va reîmprospăta acel bindu roșu din mijlocul frunții, își va pune flori
în păr (mai ales în sudul Indiei).
 Un bindi/bindú (care înseamnă
„punct, picătură”) este un punct
de o anumită culoare aplicat în
centrul frunții aproape de
sprâncene sau în mijlocul frunții.
În mod tradițional, se spune că
zona dintre sprâncene (unde
este plasat bindi) este a șasea
chakră, ajna, sediul „înțelepciunii
ascunse”. Se spune că bindi
reține energia și întărește
concentrarea.
 Rituri și liturghii, devoțiune și meditație vor continua, în
suflet, purificarea începută odată cu baia. Un brahman sau
„cel de două ori născut" tradiționalist se va trezi devreme,
înainte ca soarele să răsară, și va recita savitri sau „lauda
soarelui ", cel care pune lumea în mișcare. Brahmanul știe
pe de rost această rugăciune (mantră) scrisă în metru
Gayatri (de la care i se trage și numele). Dacă brahmanul
dispune de timp, va mai recita și un fragment dintr-un text
sfânt. El poate să practice, de pildă, și recitarea
murmurată (japa) a celor o sută opt nume ale lui Vishnu.
Urmează apoi pūjā. După ce va fi trezit zeitatea care dormea
în „imaginea" sa (mūrti, pratimā) și își va fi desăvârșit toaleta,
îi oferă acesteia flori, tămâie, lapte, hrană, rugăciuni și, mai
ales, se oferă pe sine. Momentul cel mai însemnat al pūjā este
acela în care se descriu cercurile de lumină în jurul imaginii.
Este ritul lui ārtī săvârșit cu camfor aprins la o lampă din lut
sau din metal. Apropiind mâna dreaptă de flacără și ducând-o
apoi spre față (cu precădere la frunte și la ochi), se
interiorizează lumina. Dacă pūjā este săvârșită de soț și de
soție, acompaniați de cântări religioase (bhajan) sau de
mantra, ceilalți membri ai familiei, copii, vârstnici, precum și
întreaga asistență li se alătură cântând, primind din mână în
mână lampa care conține flacăra.
 ārtī

camfor
Ei împart și hrana sacrală (prasāda), aceea care
a fost oferită mai întâi divinității și care s-a
reîntors la oameni încărcată de grație divină
(har). Abia după ritualul pūjā de dimineață,
săvârșit în cele mai mici amănunte sau chiar
într-o variantă minimală, hinduiștii
tradiționaliști își iau prima masă.
 În privința icoanei, bi- sau tridimensională, aceasta va fi, în
principiu, cea a divinității preferate de familie: Vishnu sau una
dintre întrupările sale, Shiva, Gaṇeśa sau chiar o zeiță, Durgā, Kālī,
Lakṣmī. Ziua începe și prin acordarea atenției necesare obiectelor
religioase aflate în casă: liṅga, însemnul procreator al lui Shiva,
śāligrāma, o piatră de amonit sacră, însemnul lui Vishnu. Nu se
omite nici săvârșirea unui ritual în cinstea plantei sacre, numită
tulasī, busuiocul regal. În fine, dacă în casă se află o imagine a
maestrului spiritual, sau măcar pādukā (sandale de lemn
reprezentând amprenta tălpilor sale), acestea vor fi și ele venerate
asemenea unor zeități. Brahmanul, în plus, nu-și va uita vaca.
 liṅga
Obiecte
religioase
tulasī

śāligrāma
Pe lângă această pūjā domestică există, în împrejurări deosebite, și
pūjā săvârșite în templu (mandira, devālaya). Alături de ceilalți
credincioși, se va cânta gloria zeilor și a zeițelor (ca în timpul
ceremoniilor satsang, kirtan, bhajan). Dar motivul care-i aduce pe
credincioși la templu este, mai ales, „vederea" zeului față în față
(sakshatkara) pentru a primi darshan. Este momentul crucial, cel
mai însemnat din pūjā. La sfârșitul ritualului, credincioșii își trec unul
altuia lumina, ārtī, și hrana consacrată, prasāda, purtătoare a grației
divine. Înainte de a părăsi templul, ca și înainte de a-i trece pragul,
credincioșii vor face pradakshina, adică vor înconjura templul
avându-l tot timpul la dreapta (în sensul acelor de ceasornic).
 Templul nu este un loc de întâlnire pentru credincioși, iar
frecventarea sa nu este obligatorie. Desigur că în templu se
celebrează ritualurile pūjā, participarea însă este lăsată la bunul
plac al fiecăruia. Fiecare merge pentru sine sau împreună cu
familia, pentru a se ruga, pentru a se reculege, dar mai ales
pentru „a primi darshan", adică pentru a vedea chipul divinității.
În templu, divinitatea își oferă darshan-ul, așa cum guru și-l oferă
discipolilor sau fidelilor săi în āshram, în anumite momente, bine
stabilite (ale zilei).
 Numai cu prilejul marilor adunări melā, al procesiunilor yātrā
sau în timpul pūjā anuale se trezește sentimentul colectiv al
mândriei de a fi hindus. În ciuda unei relative occidentalizări,
vizibilă mai ales în marile orășel, India a rămas până în prezent
o țară a sărbătorilor religioase strălucitoare. Ca aspect exterior,
spectacolul este compus din recitări de texte sacre, rugăciuni și
cântece, dans și muzică tradiționale, puneri în scenă ale
episoadelor care amintesc mituri întemeietoare ale practicilor
rituale. Simultan, trăirea interioară hrănește sentimente de
contemplație și de adorație; esteticul și misticul se contopesc
spontan în timpul acestor festivități.
melā yātrā
Adunări
și
procesiuni
 O a treia variantă sunt ceremoniile pūjā anuale. Astfel, au loc spre
sfârșitul lui septembrie și în octombrie, Durgā-pūjā, Kālī-pūjā,
Lakṣmī-pūjā, la Calcutta, Benares și în alte orașe ale Indiei. Acestea
sunt grandioase sărbători populare. Idolul este pregătit de
meșteșugari specializați, cu multe luni înainte. Zeița, gătită,
împodobită, este așezată într-un loc sacru acoperit, pandal. Aceste
pūjā țin câteva zile, marcate prin diverse rituri, rugăciuni și recitări de
texte. Când se apropie sfârșitul festivității, zeiței i se închină o
ceremonie de bun-rămas: ea părăsește idolul ca și cum s-ar fi
coborât din cer chiar atunci când acesta fusese așezat în locul sacru.
Hinduiștii nu sunt idolatri. Idolul este condus la râu, unde e
scufundat.
pandal pentru
Durgā-pūjā
BUDISMUL