Dosarul nr.

4-1ril-2/2021

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE

DECIZIE

03 noiembrie 2022 mun. Chișinău

Plenul Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție, în următoarea

componență:
Președinte: Vladimir Timofti,
Judecătorii: Nadejda Toma, Iurie Diaconu, Liliana Catan, Ion Guzun,
Anatolie Țurcan, Elena Cobzac, Victor Boico și Ghenadie Plămădeală,

competent să judece recursul în interesul legii, ce formează obiectul

dosarului nr. 4-1ril-2/2021.
Ședința este prezidată de judecătorul Vladimir Timofti, președintele
interimar al Curții Supreme de Justiție.
Procurorul General al Republicii Moldova, titularul cererii de recurs în
interesul legii, este reprezentat de către Procurorul Secției de unificare a
practicii judiciare în domeniul reprezentării învinuirii în instanțele de
judecată Sergiu Bursacovschi.
Plenul Colegiului penal a preluat spre examinare recursul în interesul
legii formulat de Procurorul General al Republicii Moldova, dl Alexandr
Stoianoglo, prin care a solicitat: ”Pronunțarea unei decizii obligatorii prin care
să se soluționeze problema de drept ridicată în sensul emiterii unei sentințe
de condamnare, cu liberarea de pedeapsă penală, în condițiile în care,
termenul de prescripție de tragere la răspundere penală a expirat, iar în
rezultatul cercetării judecătorești, a fost constatată vinovăția inculpatului în
săvârșirea faptei penale pentru care a fost trimis în judecată”.
Președintele Plenului Colegiului penal, a acordat cuvântul dlui Sergiu
Bursacovschi, care a susținut recursul așa cum a fost formulat și motivat în
scris și a solicitat admiterea acestuia.
Judecătorul Nadejda Toma, unul dintre judecătorii-raportori, desemnați
pentru întocmirea raportului asupra recursului în interesul legii și elaborarea
proiectului soluției propuse a fi dată recursului, a adus la cunoștința Plenului
Colegiului penal faptul că în speță judecătorii Vladimir Timofti și Elena Cobzac
au venit cu propunerea de admitere a recursul așa cum a fost formulat și
motivat în scris, iar judecătorul Nadejda Toma a propus declararea
inadmisibilității cererii de recurs în interesul legii, înaintată de Procurorul
General al Republicii Moldova, dl Alexandr Stoianoglo, deoarece aceasta nu
corespunde condițiilor de admisibilitate impuse de legea procesual-penală.

1
 Președintele Plenului a declarat dezbaterile închise, iar Plenul Colegiului
penal a rămas să se pronunțe asupra recursului în interesul legii, și, în acest
sens,

A C O N S T A T A T:

1. Obiectul recursului în interesul legii.

În cererea formulată de Procurorul General al Republicii Moldova, dl

Alexandr Stoianoglo, s-a invocat soluţionarea diferită a cauzelor penale în
situația expirării termenelor de prescripție de tragere la răspundere penală a
persoanelor, prevăzute la art. 60 Cod penal.
În acest context, titularul dreptului la recurs a menționat că prin deciziile
adoptate, Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție, precum și Colegiile
penale/judiciare ale instanțelor de apel, în situația constatării faptului
expirării termenului de prescripție prevăzute la art. 60 Cod penal, au
recunoscut inculpații vinovați în comiterea infracțiunilor imputate, cu
liberarea acestora de pedeapsă penală, fie au recunoscut inculpații vinovați în
comiterea infracțiunilor imputate, cu liberarea acestora de răspundere penală,
fie au dispus încetarea proceselor penale în legătură cu expirarea termenelor
de prescripție de tragere la răspundere penală.

2. Examenul jurisprudențial – principalele coordonate ale

divergențelor de jurisprudență, indicate de recurent.

2.1. Recurentul a menționat că în prima orientare a practicii judiciare,

instanţele au adoptat poziția potrivit căreia, constatând vinovăţia persoanelor
în comiterea infracțiunilor incriminate, au adoptat decizii de condamnare cu
liberarea persoanelor de pedeapsă penală.
Astfel, prin decizia Colegiului penal lărgit al Curţii de Supreme de Justiţie
din 17.11.2020, adoptată în cauza penală nr. 1ra-2085/2020, a fost admis
recursul ordinar declarat de către procuror, casată parţial decizia Colegiului
judiciar al Curţii de Apel Cahul din 29.06.2020 şi sentinţa Judecătoriei Cahul,
sediul Central din 28.05.2018, în partea stabilirii pedepsei, în cauza penală
privindu-l pe Ababi Constantin, rejudecată cauza în această parte și
pronunțată o nouă hotărâre, potrivit căreia Ababi Constantin a fost considerat
condamnat în baza art. 157 Cod penal, cu liberarea de pedeapsă penală în
temeiul expirării termenului de prescripţie prevăzut de art. 60 alin.
(1) lit. a) Cod penal.
Colegiul penal lărgit a constatat incidența în cauză a temeiului de recurs
prevăzut de art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod de procedură penală - motivarea
soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii, or, instanţa de apel în partea
descriptivă a deciziei a indicat: “Dat fiind faptul că infracţiunea prevăzută de
art. 157 Cod penal a fost comisă în anul 2016, astfel din momentul comiterii

2
pănă în prezent au trecut mai mult de 3 ani, iar inculpatul nu şi-a dat acordul la
încetarea procesului penal pe temei de nereabilitare a persoanei, pe motivul
intervenirii termenului de prescripţie, în baza art. 332 alin. (5) Cod de
procedură penală, Colegiul judiciar reţine că Ababi Constantin recunoscut
vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 157 Cod penal, urmează a fi
liberat de pedeapsă în temeiul expirării termenului de prescripţie.”, iar potrivit
dispozitivului deciziei instanţei de apel s-a indicat: „Se încetează procesul
penal de învinuire a lui Ababi Constantin pe faptul infracţiunii prevăzute de art.
157 Cod penal, cu liberarea de răspundere penală pe temeiul expirării
termenului prescripției răspunderii penate, prevăzute de art. 60 Cod penal.”.
Colegiul penal lărgit a acceptat argumentele procurorului invocate în
recursul ordinar, potrivit cărora instanţa de apel greşit a ajuns la concluzia
liberării de răspundere penală a inculpatului, în legătură cu intervenirea
termenului de prescripţie de tragere la răspundere penală şi încetarea
procesului penal, or, potrivit art. 389 alin. (4) pct. 3) Cod de procedură penală,
sentinţa de condamnare se adoptă fără stabilirea pedepsei, cu liberarea de
răspundere penală în cazurile prevăzute în art. 57 şi 58 Cod penal, cu
liberarea de pedeapsă în cazul prevăzut în art. 93 din Codul penal sau al
expirării termenului de prescripţie, iar inculpatul nu şi-a expus în mod expres
opţiunea privind încetarea urmăririi penale sau liberarea de răspundere
penală în temeiul expirării termenului de prescripţie, apărarea insistând
asupra nevinovăţiei ultimului, din aceste considerente instanţa de apel nu
putea dispune încetarea procesului penal.
Prin decizia Colegiului judiciar al Curții de Apel Cahul din 08.12.2020,
adoptată în cauza penală nr. 05-17018305-05-1r-12102020, a fost admis
recursul declarat de către procuror, casată total sentinţa Judecătoriei Cahul,
sediul Central din 16.09.2020, rejudecată cauza și pronunțată o nouă hotărâre,
prin care Cîsa Anatoli a fost recunoscut vinovat de comiterea infracţiunii
prevăzute de art. 2641 alin. (1) Cod penal, cu liberarea de pedeapsa penală, în
baza art. 2641 alin. (1) Cod penal, în legătură cu expirarea termenului de
prescripţie a răspunderii penale.
Instanța de recurs a menționat că prima instanță, prin aplicarea
prevederilor art. 332 alin. (1) Cod de procedură penală, a emis o sentință de
încetare a procesului penal în privința inculpatului Cîsa Anatoli, în condițiile în
care în rezultatul cercetării judecătorești a fost constatată vinovăția ultimului
în săvârșirea infracțiunii, rațiuni de care se impunea emiterea unei sentințe de
condamnare, cu liberarea de pedeapsă penală în legătură cu intervenirea
termenului de prescripție de tragere la răspundere penală, în temeiul art. 389
alin. (4) pct. 3) Cod de procedură penală.
Notă: în recursul în interesul legii s-a menționat că, în dispozitivul
deciziei nominalizate, just a fost specificat faptul liberării de pedeapsă penală,
iar în partea descriptivă a sentinței s-a menționat necesitatea liberării de
răspundere penală, constatări care denotă prezența confuziilor în sensul dat.

3
 Prin decizia Colegiului judiciar al Curții de Apel Cahul din 30.01.2020,
adoptată în cauza penală nr. 1-17016720-05-1r-11122019, a fost admis
recursul declarat de către procuror, casată total sentinţa Judecătoriei Cahul,
sediul Central din 30.09.2020, rejudecată cauza și pronunțată o nouă hotărâre,
prin care Culiuchin Igor a fost recunoscut vinovat de comiterea infracţiunii
prevăzute de art. 2641 alin. (3) Cod penal, cu liberarea de pedeapsa penală în
legătură cu expirarea termenului de prescripţie.
În opinia instanței de recurs, prima instanță just a concluzionat că
procesul penal în privința inculpatului, intentat în baza art. 2641 alin. (3) Cod
penal, urma a fi încetat cu liberarea de pedeapsă penală, pe motivul expirării
termenului prescripției tragerii la răspundere penală.
Instanța de recurs a considerat irelevante și lipsite de suport legal
argumentele invocate de procuror în cererea de recurs, precum că inculpatul
nu a solicitat în formă scrisă încetarea procesului penal în legătură cu
intervenirea termenului prescripției de tragere la răspundere penală, deoarece
în situația nerecunoașterii vinovăției de către ultimul, acordul scris al
inculpatului este obligatoriu pentru aplicarea art. 60 Cod penal. În acest
context, instanța de recurs a menționat că art. 60 Cod penal nu prevede drept
condiție obligativitatea unui acord scris din partea inculpatului pentru
încetarea procesului penal în legătură cu intervenirea termenului prescripției
de tragere la răspundere penală.
Colegiul judiciar a constatat că, deși inculpatul nu și-a recunoscut
vinovăția, atât în prima instanță, cât și în instanța de recurs, au fost supuse
cercetării probe ce au demonstrat vinovăția acestuia, însă din motiv că fapta a
fost comisă de inculpat la 07.05.2017, iar conform art. 16 alin. (2) Cod penal,
infracțiunea prevăzută de art. 2641 alin. (3) Cod penal face parte din categoria
infracțiunilor ușoare, totodată de la data comiterii infracțiunii a expirat
termenul de 2 ani stabilit la art. 60 alin. (1) lit. a) Cod penal, inculpatul a fost
liberat de pedeapsă în legătură cu intervenirea termenului prescripției de
tragere la răspundere penală.

2.2. Totodată, recurentul a invocat că în a doua orientare a practicii

judiciare, instanţele au adoptat poziția potrivit căreia, constatând vinovăţia
persoanelor în comiterea infracțiunilor incriminate, au adoptat decizii de
condamnare cu liberarea persoanelor de răspundere penală.
Astfel, prin decizia Colegiului judiciar al Curții de Apel Cahul din
14.03.2019, adoptată în cauza penală nr. 05-1r-1427-26122018, a fost admis
recursul declarat de către avocat în numele inculpatului Meșe Piotr, casată
parțial sentinţa Judecătoriei Comrat, sediul Ceadîr-Lunga din 09.11.2018, în
latura penală, în partea stabilirii pedepsei și pronunțată o nouă hotărâre, prin
care Meșe Piotr a fost recunoscut vinovat de comiterea infracţiunii prevăzute
de art. 2641 alin. (3) Cod penal, cu liberarea de răspundere penală în legătură
cu expirarea termenului de prescripţie.

4
 Reieșind din faptul că pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art.
2641 alin. (3) Cod penal legiuitorul nu a prevăzut pedeapsa penală maximă
sub formă de închisoare, infracțiunea în cauză fiind calificată de legiuitor
drept ușoară, conform art. 16 alin. (2) Cod penal, iar potrivit art. 60 alin. (1)
lit. a) Cod penal, persoana se liberează de răspundere penală dacă din ziua
săvârșirii infracțiunii au expirat 2 ani de la săvârșirea unei infracțiuni ușoare,
raportând prevederile art. 60 alin. (1) lit. a) Cod penal la faptul că, în speță,
inculpatul a comis infracțiunea la 21.11.2016, instanța de recurs a considerat
necesară casarea parțială a sentinței primei instanțe, în latura penală, în
partea stabilirii pedepsei, cu recunoașterea lui Meșe Piotr vinovat în
comiterea infracțiunii prevăzute de art. 2641 alin. (3) Cod penal, cu liberarea
de răspundere penală în legătură cu expirarea termenului de prescripţie.
Prin decizia Colegiului judiciar al Curții de Apel Cahul din 22.12.2016,
adoptată în cauza penală nr. 05-1r-1230-27102016, a fost admis recursul
declarat de către avocat în numele inculpatului Dorin Igor, casată total
sentinţa Judecătoriei Cahul din 10.05.2016, în cauza penală privind învinuirea
lui Dorin Igor în săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2641 alin. (1) Cod
penal și pronunțată o nouă hotărâre, prin care Dorin Igor a fost recunoscut
vinovat de comiterea infracţiunii prevăzute de art. 2641 alin. (1) Cod penal, cu
liberarea de răspundere penală în legătură cu intervenirea termenului de
prescripţie de tragere la răspundere penală.
Colegiul judiciar a considerat că prima instanță just a ajuns la concluzia
de a adopta o sentință de condamnare a inculpatului, însă luând în
considerare prevederile art. 60 alin. (1) lit. a) Cod penal și art. 389 alin. (4)
pct. 3) Cod de procedură penală, precum și faptul din ziua săvârșirii
infracțiunii de către inculpat au expirat doi ani, Dorin Igor urmează a fi liberat
de răspundere penală, în legătură cu intervenirea prescripției pentru tragere
la răspundere penală.
Notă: în recursul în interesul legii s-a menționat că, în partea descriptivă
a sentinței s-a indicat că persoana urmează a fi liberată de pedeapsa penală,
iar în dispozitiv s-a dispus liberarea acesteia de răspundere penală.

2.3. Suplimentar, recurentul a invocat că în a treia orientare a practicii

judiciare, instanţele au adoptat poziția potrivit căreia, constatând expirarea
termenelor de prescripție de tragere la răspundere penală, au dispus
încetarea proceselor penale în cauzele deferite examinării.
Astfel, prin decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din
19.02.2019, adoptată în cauza penală nr. 1ra-329/2019, a fost admis recursul
ordinar declarat de către procuror, în cauza penală în privința lui Moldovanu
Viorel, casată total decizia Colegiului judiciar al Curții de Apel Cahul din
04.10.2018 și sentința Judecătoriei Cahul, sediul Cantemir din 19.01.2018, cu
dispunerea încetării procesului penal în privința lui Moldovanu Viorel, în baza
art. 320 alin. (1) Cod penal, în legătura cu intervenirea termenului de

5
prescripție de tragere la răspundere penală, prevăzut la art. 60 alin. (1) lit. a)
Cod penal.
Colegiul penal lărgit a constatat că fapta a fost comisă de inculpat la data
de 09 aprilie 2016, situație în care termenul de prescripţie, pentru
infracţiunea săvârşită de inculpatul Moldovanu V., prevăzută de art. 320 alin.
(1) Cod penal, a început a curge din momentul săvârșirii infracţiunii, până la
momentul pronunţării deciziei instanţei de apel, adică la 04 octombrie 2018.
Instanţa de recurs a specificat că, de la săvârşirea infracţiunii
ușoare - 09 aprilie 2016, până la pronunţarea sentinței (19 ianuarie 2018),
încă nu expirase termenul de prescripţie de 2 ani, prevăzut la art. 60 Cod
penal, pentru liberarea persoanei de răspundere penală, astfel Moldovanu V.
corect a fost condamnat de către prima instanţă, însă până la pronunţarea
deciziei instanţei de apel din 04 octombrie 2018, s-au scurs 2 ani 5 luni şi 25
zile.
În contextul dat, Colegiul penal lărgit a conchis că la data pronunţării
hotărârii instanţei de apel (04 octombrie 2018), intervenise termenul de
prescripţie de tragere la răspundere penală a inculpatului, prevăzut de art. 60
alin. (1) lit. a) Cod penal şi astfel urma a fi încetat procesul penal în baza art.
320 alin. (1) Cod penal, însă a fost admisă o eroare de drept, or greşit a fost
achitat Moldovanu V. de învinuirea în comiterea infracțiunii prevăzute de art.
320 alin. (1) Cod penal, din motiv că nu s-a constatat existenţa faptei
infracţiunii, fiind interpretate eronat prevederile legale.
În consecință, instanța de recurs a conchis că este obligată să libereze
inculpatul Moldovanu V. de pedeapsă penală, din care considerent nu poate fi
menţinută nici sentinţa prin care i-a fost stabilită pedeapsă inculpatului,
recursul declarat de procuror urmând a fi admis, cu casarea totală a deciziei
instanței de apel și a sentinței și cu încetarea procesului penal în privinţa lui
Moldovanu V. în baza art. 320 alin. (1) Cod penal, în legătură cu expirarea
termenului de prescripție, conform art. 60 alin. (1) lit. a) Cod penal.
Prin decizia Colegiului judiciar al Curții de Apel Cahul din 01.06.2020,
adoptată în cauza penală nr. 01-18013030-05-1r-04032020, a fost admis
recursul declarat de către avocat în numele inculpatului Luchian Iurie, casată
parțial sentinţa Judecătoriei Cahul, sediul Central din 07.02.2020, în latura
penală, cu rejudecarea cauzei și adoptarea unei noi hotărâri, prin care a fost
încetat procesul penal în privința lui Luchian Iurie, învinuit de săvârșirea
infracțiunii prevăzute de art. 2641 alin. (1) Cod penal, în legătură cu
intervenirea termenului de prescripţie a răspunderii penale.
Instanța de recurs a constatat că, dat fiind faptul că inculpatul Luchian
Iurie a săvârșit infracțiunea în cauză la data de 25.02.2018, iar din momentul
comiterii acesteia a trecut o perioadă mai mare de 2 ani, ținând cont de
prevederile art. 60 alin. (1) lit. a) Cod penal, este necesar de a înceta procesul
penal intentat în privința lui Luchian Iurie în baza art. 2641 alin. (1) Cod penal,
cu liberarea de răspundere penală a inculpatului, pe motivul expirării
termenului de prescripţie de tragere la răspundere penală.

6
 Prin decizia Colegiului judiciar al Curții de Apel Cahul din 01.06.2020,
adoptată în cauza penală nr. 01-18016246-05-1r-15072019, a fost admis
recursul declarat de către avocat în numele inculpatului Enicov Sergiu, casată
total sentinţa Judecătoriei Cahul, sediul Central din 25.04.2019, cu
rejudecarea cauzei și adoptarea unei noi hotărâri, prin care a fost încetat
procesul penal în privința lui Enicov Sergiu, învinuit de săvârșirea infracțiunii
prevăzute de art. 2641 alin. (1) Cod penal, în legătură cu intervenirea
termenului de prescripţie a răspunderii penale.
Instanța de recurs a constatat că, dat fiind faptul că inculpatul Enicov
Sergiu a săvârșit infracțiunea în cauză la data de 15.02.2018, iar din momentul
comiterii acesteia a trecut o perioadă mai mare de 2 ani, ținând cont de
prevederile art. 60 alin. (1) lit. a) Cod penal, este necesar de a înceta procesul
penal intentat în privința lui Enicov Sergiu în baza art. 2641 alin. (1) Cod penal,
cu liberarea de răspundere penală a inculpatului, pe motivul expirării
termenului de prescripţie de tragere la răspundere penală.

3. Solicitarea formulată în cererea de recurs în interesul legii și

argumentele aduse în susținerea acesteia.

În cererea de recurs în interesul legii, Procurorul General al Republicii

Moldova, Alexandr Stoianoglo, a solicitat:
1. Admiterea recursului în interesul legii.
2. Pronunțarea unei decizii obligatorii, prin care să se soluționeze problema
de drept ridicată, în sensul emiteri unei sentințe de condamnare, cu
liberarea de pedeapsă penală, în condițiile în care termenul de prescripție
de tragere la răspundere penală a expirat, iar în rezultatul cercetării
judecătorești a fost constatată vinovăția inculpatului în săvârșirea faptei
penale pentru care a fost trimis în judecată.
În susținerea acestei propuneri, titularul recursului a invocat că soluția
este întemeiată pe art. 389 alin. (4) pct.3) din Codul de procedură penală care
prevede că sentinţa de condamnare se adoptă „3) fără stabilirea pedepsei, cu
liberarea de răspundere penală în cazurile prevăzute în art. 57 şi 58 din Codul
penal, cu liberarea de pedeapsă în cazul prevăzut în art. 93 din Codul penal sau
al expirării termenului de prescripţie.”.
Titularul recursului a menționat că, că potrivit pct. 10 al Hotărârii
explicative a Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.5 din 19.06.2006, privind
sentinţa judecătorească, sentinţa de condamnare fără stabilirea pedepsei, cu
liberarea de răspundere penală se adoptă:
a) dacă persoana care pentru prima oară a săvârșit o infracţiune ușoară
sau mai puţin gravă, după săvârşirea infracţiunii: - s-a autodenunțat de
bunăvoie; - a contribuit la descoperirea acesteia; - a compensat valoarea daunei
materiale cauzate sau, în alt mod, a reparat prejudiciul cauzat de infracţiune
(alin. (1) art. 57 Cod penal);

7
 b) dacă la data judecării cauzei, datorită schimbării situaţiei, se va stabili
că persoana care pentru prima oară a săvârșit o infracţiune ușoară sau mai
puţin gravă ori fapta săvârşită nu mai prezintă pericol social (art. 58 Cod
penal);
c) liberarea de pedeapsă a minorilor (art.93 Cod penal) sau în cazul
expirării termenului de prescripţie a executării sentinței de condamnare (art. 97
Cod penal).
În opinia titularului recursului, Plenul Curții Supreme de Justiție a preluat
mot à mot această explicație din doctrină (a se vedea pct. 4 al prezentului
Raport) şi, astfel, s-a dat o interpretare greşită punctului 3) al alin. 4) al
art. 389 Cod de procedură penală, or legiuitorul s-a referit la expirarea
termenului de prescripţie de tragere la răspundere penală (art. 60 CP) şi nu la
expirarea termenului de prescripţie a executării sentinței de condamnare (art.
97 CP), or pentru a fi liberată persoana de pedeapsă pentru expirarea
termenului de prescripţie a executării sentinței de condamnare, trebuie să
existe o asemenea sentință prin care să fie stabilită o pedeapsă penală. Mai
mult ca atât, acest procedeu (art. 97 CP) este inerent etapei de executare a
pedepsei penale - art. 469 alin. (1) pct.16) Cod de procedură penală.
Titularul recursului a considerat că încetarea procesului penal în cazurile
prevăzute de art. 60 Cod penal, raportat la art. 350 Cod de procedură penală
şi, corespunzător, art. 332 Cod de procedură penală, poate avea loc dacă sunt
întrunite următoarele condiţii:
- să fi intervenit termenul de prescripţie pentru tragerea la răspundere
penală prevăzut la art. 60 Cod penal;
- să nu fi intervenit elemente ce ar genera fie întreruperea, fie
suspendarea termenului de prescripție;
- cererea de încetare să intervină fie în cadrul şedinţei preliminare, fie la
faza cercetării judecătoreşti în primă instanţă (până în momentul în care
președintele şedinţei anunță terminată cercetarea judecătorească);
- inculpatul să-şi exprime acordul în acest sens.
Titularul recursului a opinat asupra faptului că acest raționament derivă
şi din interpretarea sistemică a prevederilor art. 389-391 Cod de procedură
penală, care în esență prevăd ansamblul soluțiilor pe care le poate adopta
instanţa de judecată după examinarea judiciară completă a fondului cauzei. În
contextul celor enunțate, recurentul a conchis că, în situația intervenirii
termenului de prescripţie, raportat la soluţiile oferite de legiuitor în art. 389-
391 Cod de procedură penală, constatăm că o altă soluție decât cea de
condamnare nu poate fi adoptată.
Titularul recursului a considerat că soluţiile de încetare a procesului
penal, axate pe acelaşi temei intervenirea termenului de prescripţie,
reprezintă excepția şi vor interveni doar dacă fondul cauzei nu a fost
soluţionat în întregime.
Recurentul a menționat că, din stipulările art. 89 din Codul penal, rezultă
că liberarea de pedeapsă poate avea loc doar în următoarele cazuri:

8
a) condamnarea cu suspendare condiționată a executării pedepsei; b) liberarea
condiționată de pedeapsă înainte de termen; b1) liberarea de pedeapsă în cazul
săvârșirii infracţiunii pentru prima oară şi al reparării prejudiciului; c)
înlocuirea părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă; d)
liberarea de pedeapsă a minorilor; e) liberarea de pedeapsă datorită schimbării
situaţiei; f) liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave; g)
amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi persoane care au copii în
vârstă de până la 8 ani. Recurentul a conchis că expirarea termenului de
prescripţie de tragere la răspundere penală nu se regăsește în conținutul art.
89 Cod penal, iar aceste reglementări de drept substanțial ar trebui corelate şi
suplimentate cu soluţia procesuală oferită de art. 389 alin. (4) pct. 3) Cod de
procedură penală.
Recurentul a conchis că, după judecarea cauzei potrivit regulilor stabilite
pentru prima instanţă, în cadrul unui proces judiciar veritabil cu epuizarea
tuturor fazelor - ședință preliminară, cercetare judecătorească, dezbaterile
judiciare şi ultimul cuvânt, dacă în rezultatul cercetării judecătoreşti, a fost
constatată vinovăţia inculpatului în săvârşirea faptei penale pentru care a
deferit justiție, indiferent de felul în care a pledat inculpatul (vinovat sau
nevinovat), instanţa urmează să pronunțe o sentință de condamnare fără
stabilirea pedepsei, dispunând liberarea inculpatului de pedeapsa penală, în
legătură cu expirarea termenului de prescripţie.

4. Legislația pertinentă.

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale din 04.11.1950

Articolul 7. Nicio pedeapsă fără lege

1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în
mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi
imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în
materie penală îndreptate împotriva sa. [...]

Constituția Republicii Moldova

Articolul 20. Accesul liber la justiție

(1) Orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea
instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează
drepturile, libertățile şi interesele sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie.

Codul penal al Republicii Moldova

9
 Articolul 53. Liberarea de răspundere penală
Persoana care a săvârșit o faptă ce conține semnele componenței de
infracţiune poate fi liberată de răspundere penală de către procuror în cadrul
urmăriri penale şi de către instanţa de judecată la judecarea cauzei în cazurile:
[...]
g) prescripției de tragere la răspundere penală.

Articolul 60. Prescripţia tragerii la răspundere penală

(1) Persoana se liberează de răspundere penală dacă din ziua săvîrşirii
infracţiunii au expirat următoarele termene:
a) 2 ani de la săvârşirea unei infracţiuni ușoare;
b) 5 ani de la săvârşirea unei infracţiuni mai puţin grave;
c) 15 ani de la săvârşirea unei infracţiuni grave;
d) 20 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave;
e) 25 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni excepțional de grave.
(2) Prescripţia curge din ziua săvîrşirii infracţiunii şi pînă la data
rămânerii definitive a hotărîrii instanţei de judecată.

Codul de procedură penală al Republicii Moldova

Articolul 275. Circumstanţele care exclud urmărirea penală

Urmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a fost pornită, nu poate fi
efectuată, şi va fi încetată în cazurile în care:
[...]
4) a intervenit termenul de prescripţie sau amnistia;

Articolul 332. Încetarea procesului penal în şedinţa de judecată

(1) În cazul în care, pe parcursul judecării cauzei, se constată vreunul din
temeiurile prevăzute în art. 275 pct. 5)–9), 285 alin. (2), precum şi în cazurile
prevăzute în art. 53-60 din Codul penal, instanţa, prin sentință motivată,
încetează procesul penal în cauza respectivă.

Articolul 350. Încetarea procesului penal

(1) Dacă în şedinţa preliminară s-au constatat temeiurile prevăzute în art.
332, instanţa, prin sentință motivată, încetează procesul penal în cauza
respectivă.

Articolul 389. Sentinţa de condamnare

(1) Sentinţa de condamnare se adoptă numai în condiţia în care, în urma
cercetării judecătoreşti, vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii a fost
confirmată prin ansamblul de probe cercetate de instanţa de judecată.
[...]
(4) Sentinţa de condamnare se adoptă:
1) cu stabilirea pedepsei care urmează să fie executată;

10
 2) cu stabilirea pedepsei şi cu liberarea de executarea ei în cazul
amnistiei conform art.107 din Codul penal şi în cazurile prevăzute în art. 89
alin.(2) lit. a), b), c), e), f) şi g) din Codul penal;
3) fără stabilirea pedepsei, cu liberarea de răspundere penală în cazurile
prevăzute în art. 57 şi 58 din Codul penal, cu liberarea de pedeapsă în cazul
prevăzut în art. 93 din Codul penal sau al expirării termenului de prescripţie.
[...]
(6) La adoptarea sentinței de condamnare cu liberarea de pedeapsă sau,
după caz, sentinței de condamnare fără stabilirea pedepsei, instanţa
argumentează în baza căror temeiuri, prevăzute de Codul penal, adoptă
sentinţa dată.
4.1. În susținerea soluției propuse autorul cererii de recurs în
interesul legii a indicat opinia exprimată în doctrină de către d-l Dolea
Igor, care susține că „Temeiurile preluate din art. 332 CPP, la care se face
referinţă, urmează a fi aplicate în funcţie de etapa judecătorească. Considerăm
că nu toate temeiurile respective pot fi aplicate la etapa punerii pe rol a cauzei
penale.
În această problemă şi practica judecătorească este neuniformă. Nu poate
fi încetat procesul penal, așa cum au decis unele instanţe în cazul în care sunt
invocate nulități ale actelor (de exemplu nulitatea rechizitoriului) sau
încălcări esenţiale ale normelor procesual-penale. În acest caz, este necesar de
examinat problema sub aspectul admisibilităţii probelor pe de o parte, sau
reducerii pedepsei pe de altă parte (art. 385 alin. 4 CPP). Nu poate de
asemenea fi încetat procesul la această etapă şi în orice altă situație, când se
impune examinarea unor chestiuni ce țin de fondul cauzei. Aşadar, consideră
că procesul penal poate fi încetat în cazul în care norma penală, în baza căreia
a fost pornită urmărirea penală, a fost abrogată, a intervenit termenul de
prescripţie sau amnistie (dacă inculpatul acceptă), a intervenit decesul
făptuitorului, lipseşte plângerea părții vătămate sau partea vătămată a
înaintat o cerere de retragere a plângerii (art. 276 CPP), s-a constatat că există
o hotărâre judecătorească definitivă în legătură cu aceeaşi acuzație sau o
ordonanță neanulată a procurorului privind încetarea urmăririi penale sau
scoaterea de sub urmărire penală, fie o ordonanță neanulată a organului de
urmărire penală privind neînceperea urmăririi penale. [...]
Sentinţa de condamnare fără stabilirea pedepsei, cu liberarea de
răspundere penală se adoptă: a) dacă persoana care pentru prima oară a
săvârșit o infracţiune ușoară sau mai puţin gravă, după săvârşirea infracţiunii:
- s-a autodenunțat de bunăvoie; - a contribuit la descoperirea acesteia; - a
compensat valoarea daunei materiale cauzate sau, în alt mod a reparat
prejudiciul cauzat de infracţiune (alin. (1) art. 57 Cod penal); b) dacă la data
judecării cauzei, datorită schimbării situaţiei, se va stabili că persoana, care
pentru prima oară a săvârșit o infracţiune ușoară sau mai puţin gravă ori fapta
săvârşită nu mai prezintă pericol social (art. 58 Cod penal); c) liberarea de
pedeapsă a minorilor (art. 93 Cod penal) sau în cazul expirării termenului de

11
prescripţie a executării sentinței de condamnare (art. 97 Cod penal). La
adoptarea sentinței de condamnare cu liberarea de pedeapsă sau, după caz, a
sentinței de condamnare fără stabilirea pedepsei, instanţa urmează să
argumenteze în baza căror temeiuri, prevăzute de Codul penal, a fost adoptată
hotărârea respectivă”. (Codul de procedură penală al Republicii Moldova.
Comentariu aplicativ, Chişinău 2016, pag. 959, 1038).

5. Opiniile doctrinare relevante (solicitate în temeiul art. 4653

alin. (3) Cod de procedură penală).

5.1. În opinia prezentată suplimentar, d-l Dolea Igor, doctor în drept,

a menţionat că art. 332 CPP prevede aspecte generale privind încetarea
procesului penal în şedinţa de judecată, iar în acest caz se face referinţă şi la
art. 60 CP, prin urmare în cazul expirării termenului de prescripţie urmează a
se pronunța o sentință de încetare a procesului penal. Totuși, în alte articole,
această soluție este prevăzută doar pentru şedinţa preliminară. Astfel, potrivit
art. 350 CPP, dacă în şedinţa preliminară s-au constatat temeiurile prevăzute
în art. 332, instanţa, prin sentință motivată, încetează procesul penal în cauza
respectivă. Prin urmare, fiind stabilită cert expirarea termenului de
prescripţie în şedinţa preliminară, urmează să se pronunțe o sentință de
încetare, susceptibilă de a fi atacată cu recurs (pct. 40 din Hotărârea Plenului
Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 19.06.2006 „Privind sentinţa
judecătorească”).
Autorul opiniei a susținut că în acest caz este necesar acordul
inculpatului, care poate invoca nevinovăția, acesta fiind un imperativ odată ce
temeiul dispunerii încetării procesului penal este unul de nereabilitare. în
cazul susținerii nevinovăţiei de către inculpat, cauza urmează a fi judecată în
fond.
Dolea Igor a considerat că există o omisiune legislativă, şi anume lipsa
unei reglementări a procedurii de obținere a acordului inculpatului în şedinţa
preliminară, inclusiv şi în cazurile de aplicare a amnistiei, problemă care ar
putea fi rezolvată prin ridicarea unei excepții de neconstituționalitate.
Autorul opiniei a considerat că în cazul constatării vinovăţiei inculpatului
şi a expirării termenului de prescripţie, sentinţa pronunţată ar fi una de
condamnare cu liberarea de pedeapsă, în temeiul art. 389 alin. (4) pct. 3) CPP,
însă în acest caz ar putea exista o problemă de constituționalitate, odată ce
potrivit Codului penal, intervenirea prescripției constituie temei al liberării de
răspundere penală, şi nu a liberării de pedeapsă penală. În contextul dat,
autorul opiniei a considerat posibilă ridicarea unei excepții de
neconstituționalitate.
5.2. D-l Airapetean Artur, doctor în drept, a considerat că din
interpretarea sistemică şi logică a prevederilor art. 275 pct. 4), 332 alin. (1),
350 alin. (1) şi 391 alin. (1) pct. 6) CPP, ar reieși următoarele:

12
 - este eronată şi contrară art. 332 alin. (1) CPP opinia potrivit căreia
instanţa de judecată este înzestrată cu dreptul de a dispune încetarea
procesului penal în legătură cu intervenirea prescripției, or legiuitorul nu
operează cu sintagmele „este în drept”, „poate” sau altele, ci impune instanţei
unicul procedeu - încetarea prin sentință;
- operând la art. 332 alin. (1) CPP cu sintagma „pe parcursul judecării
cauzei”, legiuitorul acceptă încetarea procesului penal la orice etapă a
judecării cauzei, inclusiv având în vedere că articolul nominalizat este inclus
în Titlul II, Capitolul I al Părții speciale a Codului de procedură penală, cu
genericul „Condiţiile generale ale judecării cauzei”;
- interpretând dispozițiile art. 332 alin. (5) CPP în coroborare cu
prevederile art. 350 alin. (1) sau 391 alin. (1) CPP, este de observat că
legiuitorul a permis încetarea procesului penal atât în cadrul şedinţei
preliminare, cât şi la următoarele etape ale judecării cauzei, însă doar cu
acordul inculpatului. Legiuitorul nu a instituit careva cerințe vis-a-vis de
forma de exprimare a acestuia, precum şi nu a stabilit careva condiţii, cum ar
fi înaintarea unei solicitări de încetare a procesului penal;
- acest temei de încetare a procesului penal, având în vedere prevederile
art. 60 alin. (2) CP şi 466 CPP, poate fi reținut atât la etapa examinării cauzei
în prima instanţă, cât şi în cadrul judecării cauzei în apel sau recurs, fiind
importantă intervenirea prescripției până la devenirea definitivă a hotărârii
judecătoreşti.
Autorul opiniei a considerat oportună ridicarea excepţiei de
neconstituționalitate a dispoziţiei art. 389 alin. (4) CPP, şi anume în privinţa
sintagmei „sau al expirării termenului de prescripţie”, or temeiul în cauză este
unul identic cu cel prevăzut la art. 332 alin. (1) CPP, iar soluţiile propuse
instanţei pentru pronunțare sunt diferite.
5.3. D-l Osoianu Tudor, doctor în drept, a menţionat că din conţinutul
recursului în interesul legii, reiese că în practica judiciară națională sunt
identificate trei soluții diferite, în ipoteza stabilirii faptului de expirare a
termenului de prescripţie a tragerii la răspundere penală (art. 60 CP):
1. se constată vinovăţia persoanelor în comiterea infracțiunilor
incriminate şi se adoptă decizia de liberare a persoanelor de pedeapsă;
2. se constată vinovăţia persoanelor în comiterea infracțiunilor
incriminate şi se adoptă decizii de condamnare cu liberarea de răspundere
penală;
3. se constată expirarea termenelor de prescripţie a tragerii la
răspundere penală şi se încetează procesul penal.
Autorul opiniei a menţionat că în prima variantă, Curtea Supremă de
Justiţie atestă o eroare de drept admisă de către instanţa de apel, în speţă
precum că nu poate fi admisă atât soluţia de încetare a procesului penal, cât şi
cea de condamnare a persoanei, prin raportare la o singură infracţiune comisă
şi la o situație tipică examinată. Prezența sau lipsa acordului inculpatului
pentru a fi încetat procesul penal face distincția între încetarea procesului

13
penal, pe de o parte, şi achitarea ori condamnarea persoanei inculpate, pe de
altă parte.
Autorul opiniei a considerat că există o incompatibilitate a situațiilor
reţinute în conţinutul soluţiei Curţii Supreme de Justiţie, or Se indică la art. 60
CP (prescripţia tragerii la răspundere penală), dar se liberează persoana de
pedeapsă penală. Or, instituția răspunderii penale şi a formelor de liberare a
acesteia sunt incidente perioadei de la momentul săvârșirii infracţiunii (faptei
prejudiciabile) până la momentul când este pronunţată o sentință de
condamnare definitivă, cu stabilirea pedepsei penale.
În opinie s-a menţionat că din art. 389 alin. (4) pct. 3) CPP, rezultă că este
arbitrar a invoca prevederile art. 60 CP (prescripţia tragerii la răspundere
penală), dar să fie eliberată persoana de pedeapsă penală, or nu poate fi
liberată persoana de pedeapsă penală, pe măsură ce sentinţa este fără
stabilirea pedepsei penale. Cu alte cuvinte, se poate libera de răspundere
penală persoana care este în limitele acestei răspunderi penale (de la
momentul săvârșirii infracţiunii până la momentul pronunţării unei sentințe
de condamnare definitive), iar pe de altă parte, se poate libera de pedeapsă
penală (se are în vedere expirarea termenului de prescripţie a executării
sentinței de condamnare) persoana faţă de care este stabilită o anumită
pedeapsă penală, soluţia având caracter definitiv, până la momentul în care se
pune în executare această sentință de condamnare. în acest ultim caz, autorul
opiniei a considerat ca fiind eronate deciziile Curţii de Apel Cahul pronunțate
la 8 decembrie 2020 (dosar nr. 05-17018305-05-1r-1210/2020) şi 30 ianuarie
2020 (dosar nr. 01- 17016720-05-1r-11122019).
Referindu-se la a doua variantă (decizia Curţii de apel Cahul din 14
martie 2019 (dosar nr. 05-1r-1427-26122018)), autorul opiniei a menţionat că
deşi soluţia este corectă (fiind prezumată lipsa acordului de încetare în
legătură cu expirarea termenului de tragere la răspundere penală), nu sunt
clare premisele de casare, în particular casarea în partea stabilirii pedepsei,
dacă sentinţa (decizia) este de condamnare fără stabilirea pedepsei penale.
Este corectă soluţia şi în decizia Curţii de apel Cahul din 22 decembrie 2016
(dosar nr. 05-1r-1230-27102016), dar este eronată premisa invocării
posibilității de a aplica concomitent atât liberarea de răspundere penală, cât şi
liberarea de pedeapsă penală, prin raportare la un singur temei - expirarea
termenului prescripției tragerii la răspundere penală.
În opinia exprimată, autorul a menţionat că în a treia variantă, Curtea
Supremă de Justiţie (decizia din 19 februarie 2019 (dosar nr. 1ra-329/19)),
dar şi Curtea de Apel Cahul (deciziile din 1 iunie 2020 (dosar nr. 01-18013030-
0501r-04032020) şi din 1 iunie 2020 (dosar nr. 01-18016246-05-1r-
15072019)), după cum rezultă din conţinutul textelor reţinute, puteau să
admită soluţia de încetare a procesului penal, în cazul în care la dosar exista
acordul persoanei inculpate, oferit în vederea încetării procesului penal în
legătură cu expirarea termenului de prescripţie a tragerii la răspundere
penală. Acest acord putea fi oferit la oricare etapă a procesului penal, fiind în

14
vigoare şi condiţia de expirare a termenului de prescripţie a tragerii la
răspundere penală. Dacă acest acord nu a existat (acest acord nu poate fi
valorificat după ce decizia de condamnare a devenit definitivă, decât cu mici
excepții, decizia fiind casată în latura penală), o decizie de încetare nu poate fi
admisă, fiind corectă şi legală decizia de condamnare, fără stabilirea pedepsei
penale, cu liberarea persoanei de răspundere penală în legătură cu expirarea
termenului de prescripţie a tragerii la răspundere penală.
Autorul opiniei a conchis că recursul în interesul legii urmează a fi admis
pentru examinare însă soluţia propusă de către titularul recursului în
interesul legii este contrară legii, or nu se face distincție corectă între
răspundere penală, liberare de răspundere penală, pedeapsă penală, liberare
de pedeapsă penală, prescripţie a tragerii la răspundere penală - ca formă de
liberare de răspundere penală, prescripţie a executării sentinței de
condamnare - ca formă de liberare de pedeapsă penală.
Titularul opiniei a considerat oportună punerea la baza soluționării
recursului în interesul legii declarat a anumitor, reguli, după cum urmează:
1) - până la o decizie de condamnare definitivă se poate invoca doar
prescripţia tragerii la răspundere penală şi liberarea de răspundere penală în
baza acestui temei juridic;
- liberarea de pedeapsă penală poate interveni imediat ori ulterior
stabilirii acestei pedepse penale, dar nicidecum nu poate fi atestată o liberare
de pedeapsă penală, nefiind în fapt şi în drept stabilită o asemenea pedeapsă
penală;
2) dacă a expirat termenul de prescripţie a tragerii la răspundere penală,
fiind înaintat ori exprimat acordul referitor la încetarea procesului penal în
legătură cu expirarea acestui termen, se impune soluţia de încetare a
procesului penal, raportat la acest temei juridic;
3) dacă infracţiunea a fost prescrisă la etapa până la pornirea urmăririi
penale, pornirea acesteia este contrară legii;
4) în cazul în care termenul de prescripţie a tragerii la răspundere penală
a expirat la etapa urmăririi penale, sesizarea instanţei de judecată, pe baza
unei infracţiuni prescrise, este contrară legii;
5) - dacă acordul nu fost exprimat, o soluție de încetare a procesului
penal poate fi admisă doar la etapa finalizării urmăririi penale (în cazul în care
nu se atestă temei de scoatere a persoanei de sub urmărire penală);
- dacă acordul nu a fost exprimat, dar instanţa a fost sesizată pe baza
unei infracţiuni prescrise la etapa urmăririi penale, unica soluție corectă este
cea de încetare a procesului penal la etapa şedinţei preliminare;
- dacă acordul nu a fost exprimat, termenul de prescripție a tragerii la
răspundere penală expirând la etapa judecării cauzei (în fond şi în apel), or
sentință de încetare a procesului penal nu poate fi pronunţată (evident ne
referim strict la temeiul de încetare - expirarea termenului de prescripţie a
tragerii la răspundere penală), în acest caz fiind admisă soluţia finală de
condamnare sau de achitare;

15
 - în cazul în care se decide asupra soluţiei de condamnare, urmează
să fie recunoscută vinovăţia persoanei, dar, fără stabilirea pedepsei penale,
această persoană să fie liberată de răspundere penală în legătură cu expirarea
termenului de prescripţie a tragerii la răspundere penală;
6) dacă se pronunță o decizie de condamnare (în apel), cu stabilirea
pedepsei, iar această decizie se contestă cu recurs, perioada de timp între
momentul pronunţării deciziei în apel şi pronunţării deciziei în recurs ordinar
va fi inclusă în termenul prescripției tragerii la răspundere penală, dacă
decizia instanţei de apel va fi casată în latura penală, în acest ultim caz fiind
posibilă soluţia de:
- încetare a procesului penal în instanţa de apel, în cazul în care va fi
dat acordul inculpatului la încetarea procesului penal în legătură cu expirarea
termenului de prescripţie a tragerii la răspundere penală;
- achitare ori condamnare, în ultima situație (condamnare) fiind
condamnată persoana, fără stabilirea pedepsei penale, cu liberarea de
răspundere penală în legătură cu expirarea termenului de prescripţie a
tragerii la răspundere penală.
5.4. Eşanu Adriana, doctor în drept, şi Reniţă Gheorghe, doctor în
drept, au susținut că, prin prescripţie se înțelege, în general, stingerea unui
drept prin trecerea timpului, potrivit condițiilor prevăzute de lege (A se vedea
Decizia Curţii Constituționale a României nr. 511 din 12 decembrie 2013
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 125 alin. 3 din
Codul penal).
Autorii opiniei au menţionat că, Codul penal al Republicii Moldova face
distincție între prescripţia tragerii la răspundere penală (art. 60) şi prescripţia
executării sentinței de condamnare (art. 97). Aşadar, dreptul statului de a trage
la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracţiuni se stinge, dacă
acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp (A se vedea § 19 din
Decizia Curţii Constituționale a României nr. 443 din 22 iunie 2017 referitoare
la excepția de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (3) din Codul
penal).
În continuare, au indicat că instituția prescripției tragerii la răspundere
penală este reglementată în coroborare cu instituția pedepsei penale.
Agravarea pedepsei conduce în mod direct la schimbarea prescripției. Astfel,
termenul de prescripţie variază în funcţie de gravitatea pedepsei şi, implicit, al
gravității infracţiunii.
Autorii opiniei au menţionat că, prescripţia tragerii la răspundere penală
mai este numită şi „prescripţia răspunderii penale”. În acest sens, s-a arătat că
„prescripţia răspunderii penale are la bază ideea că, pentru a-şi atinge scopul,
acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină
prompt, cât mai aproape de momentul săvârșirii infracţiunii, întrucât doar în
acest fel poate fi realizată prevenția generală şi cea specială şi poate fi creat,
pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar, pe de
altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este

16
angajată mai târziu faţă de data săvârșirii infracţiunii, cu atât eficiența ei
scade, rezonanța socială a săvârșirii infracţiunii se diminuează, iar stabilirea
răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunii nu mai apare ca necesară,
deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau șterse. Totodată, în
intervalul de timp scurs de la săvârşirea infracţiunii, autorul acesteia, sub
presiunea amenințării răspunderii penale, se poate îndrepta, fără a mai fi
necesară aplicarea unei pedepse. (...) Prin urmare, pentru a nu lăsa
nesoluționate sine die raporturi juridice de conflict, legiuitorul a reglementat
prescripţia răspunderii penale drept cauză de înlăturare a răspunderii penale”
(A se vedea § 19 din Decizia Curţii Constituționale a României nr. 443 din
22 iunie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispoziţiilor
art. 155 alin. (3) din Codul penal).
Așa fiind, prin definiție, „prescripţia răspunderii penale constă în
stingerea raportului juridic penal de conflict şi, prin aceasta, în stingerea
dreptului statului de a trage la răspundere penală persoana care săvârșește o
infracţiune, după trecerea unui anumit interval de timp de la data comiterii
acesteia, respectiv după scurgerea termenului de prescripţie (Ibidem, § 20).
În contrast, au susținut cu privire la prescripţia executării sentinței de
condamnare, conform art. 97 alin. (1) CP RM, că sentinţa de condamnare nu se
pune în executare dacă acest lucru nu a fost făcut în următoarele termene,
calculate din ziua în care aceasta a rămas definitivă:
a) 2 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune ușoară;
b) 6 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune mai puţin gravă;
c) 10 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune gravă;
d) 15 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune deosebit de gravă;
e) 20 de ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune excepțional de
gravă.
Autorii opiniei au relevat că, prescripţia executării sentinței de
condamnare mai este numită şi „prescripţia executării pedepsei”. Ea „este
reglementată ca o modalitate de stingere a dreptului statului de a pune în
executare pedeapsa stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi, în
mod corelativ, a obligaţiei condamnatului de a se supune acestei măsuri. De
aceea, se apreciază că prescripţia executării pedepsei are caracterul unei
renunțări anticipate la dreptul de a cere executarea pedepsei, condiţionat de
trecerea unui interval de timp în care condamnatul nu a mai săvârșit nicio
infracţiune” (A se vedea Decizia Curţii Constituționale a României nr. 511 din
12 decembrie 2013 referitoare la excepția de neconstituționalitate a
dispoziţiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal).
Au menţionat că, dacă prescripţia răspunderii penale are în vedere
stingerea oricărei forme de răspundere pentru o faptă penală, prescripţia
executării pedepsei vizează consecințele unei condamnări care nu a fost pusă
în executare o anumită perioadă determinată (A se vedea Opinia separată la
Decizia Curţii Constituționale a României nr. 511 din 12 decembrie 2013

17
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 125 alin. 3 din
Codul penal).
Autorii opiniei au susținut că, incidența prescripției tragerii la
răspundere penală (art. 60 CP RM) şi, respectiv, a executării sentinței de
condamnare (art. 97 CP RM) este condiționată de lipsa şi, respectiv, prezența
unei sentințe de condamnare cu aplicarea unei pedepse. Au utilizat formula
„sentință de condamnare cu aplicarea unei pedepse”, deoarece conform
art. 385 alin. (1) pct. 5) din Codul de procedură penală, „La adoptarea
sentinței, instanţa de judecată soluționează următoarele chestiuni în
următoarea consecutivitate: (...) 5) dacă inculpatul trebuie să fie pedepsit
pentru infracţiunea săvârşită; (...)”.
Cât priveşte natura juridică a prescripției de tragere la răspundere
penală, autorii opiniei au remarcat că în jurisprudenţa sa, CtEDO a notat că
normele în materie de prescripţie sunt legi de procedură [a se vedea cauzele
Coeme şi alții v. Belgia, 22 iunie 2000, § 149, şi Previti v. Italia (dec.), 12
februarie 2013, § 80]. Normele privind prescripţia nu definesc infracțiunile şi
pedepsele care le sancționează şi pot fi interpretate ca impunând o simplă
condiţie prealabilă pentru examinarea cauzei [a se vedea cauza Borcea v.
România (dec.), 22 septembrie 2015, § 64].
Au evidențiat că, în acelaşi sens este şi punctul de vedere formulat ca
amicus curiae de Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia
de la Veneția), la solicitarea Curţii Constituționale a Georgiei, cu privire la
retroactivitatea regulilor în materie de prescripţie, adoptat de Comisie la cea
de a 78-a sesiune plenară (Veneția, 13-14 martie 2009), prin care aceasta
evocă jurisprudenţa CtEDO, care a stabilit că, dacă legea națională a unui stat
consideră o regulă în materie de prescripţie ca fiind mai degrabă de procedură
decât de fond, este permisă modificarea acelei reguli cu scopul de a prelungi
termenul de prescripţie cu efect retroactiv în ceea ce priveşte infracțiunile
pentru care nu se împlinise termenul de prescripţie la momentul modificării.
Mai arată că instanţa de contencios al drepturilor omului nu a decis dacă o
prelungire retroactivă este permisă în cazul infracțiunilor pentru care
termenul de prescripţie a expirat deja (Memoire amicus curiae pour la Cour
constitutionnelle de Georgie sur la retroactivite des regles en matiere de
prescription et la prevention retroactive de l'application d'une condamnation
avec sursis adopte par la Commission de Venise a sa 78e session pleniere (Venise,
13-14 mars 2009), CDL-AD(2009)012-f)
Subsidiar, au remarcat că, Comisia de la Veneția precizează că principiul
neretroactivității nu se aplică dreptului penal procedural, care e distinct de
dreptul penal substanțial. Totuși, calificarea unei dispoziții ca fiind de drept
substanțial sau procedural trebuie făcută într-o perspectivă funcțională. Când
un termen de prescripţie este deja împlinit, principiul legalităţii poate fi
invocat pentru a evita reactivarea sa (Ibidem).
Autorii opiniei au subliniat că, la rândul său, Curtea Constituțională a
Republicii Moldova a reținut că „instituția prescripției penale în Republica

18
Moldova este inserată în legea penală (lege materială)” (A se vedea § 63 din
Hotărârea Curţii Constituționale nr. 14 din 27 mai 2014 pentru controlul
constituționalității Art. II al Legii nr. 56 din 4 aprilie 2014 pentru completarea
articolului 60 din Codul penal al Republicii Moldova (prescripţia tragerii la
răspundere penală). Sesizarea nr.27a/2014). Prin urmare, instanţele de
judecată trebuie să se conducă de Codul penal atunci când este invocată
prescripţia tragerii la răspundere penală.
În cauza G.I.E.M. SRL şi alții v. Italia (fond) (MC), Curtea Europeană a
precizat că art. 7 se opune impunerii unei sancțiuni de natură penală unei
persoane fără angajarea şi declarării în prealabil a răspunderii sale penale (§
251). Totuși, nu este necesar ca declararea răspunderii penale să fie enunţată
într-o hotărâre penală de condamnare formală a inculpatului (§ 252). În acest
sens, aplicabilitatea acestei dispoziții nu are ca efect impunerea „incriminării”
de către state a procedurilor care, în exercitarea puterii lor discreționare, nu
intră în cadrul dreptului penal în sens strict (§ 253).
Au menţionat că, eliminând astfel necesitatea unei proceduri penale
stricto sensu în G.I.E.M. SRL şi alții v. Italiei (fond) (MC), Curtea a examinat dacă
există cel puţin o declaraţie formală de angajare a răspunderii penale anterior
impunerii sancţiunii penale (în speţă, aplicarea confiscării speciale). Unul
dintre reclamanți a fost trimis în judecată pentru lotizare ilegală, dar nu a fost
condamnat ca urmare a intervenției prescripției. S-au confiscat totuși integral
terenurile lotizate ilegal.
Astfel, deoarece instanţele naţionale au constatat că au fost întrunite
toate elementele infracţiunii de lotizare ilegală şi au constatat că procesul
penal a încetat doar ca urmare a intervenției prescripției, Curtea a
concluzionat că a existat o „condamnare” în sensul art. 7 din CEDO, astfel încât
nu a fost încălcată această prevedere în cazul reclamantului (§§ 258-261).
Raportând cele menţionate supra la problema de drept pusă în discuție,
autorii opiniei au reținut că se poate întâmpla ca pe parcursul procesului
penal, inculpatul să solicite încetarea procesului penal din motivul expirării
termenului de prescripţie, fără a pretinde la examinarea probelor, audierea
martorilor, etc. În astfel de situaţii, instanţele trebuie să pronunțe o sentință
de încetare a procesului penal.
În schimb, în ipoteza în care inculpatul solicită examinarea cazului şi
pretinde că este nevinovat, atunci instanţa de judecată trebuie să analizele
probele şi să facă o concluzie de rigoare în acest sens. Astfel, dacă instanţa va
constata că persoana este nevinovată, ea trebuie să emită o sentință de
achitare.
În contrast, în cazul în care instanţa va constata vinovăţia persoanei,
atunci ea va trebui să specifice acest lucru în motivarea sa, însă să elibereze
inculpatul de răspundere penală în legătură cu expirarea termenului de
prescripţie. în orice caz, o asemenea sentință va fi considerată una de
„condamnare” în sensul art. 7 din CEDO, așa cum a decis Curtea Europeană în
cazul G.I.E.M. SRL şi alții v. Italia.

19
 Aşadar, autorii opiniei au concluzionat că, art. 332 alin. (1) din Codul de
procedură penală poate fi aplicat atunci când inculpatul a solicitat încetarea
procesului penal din motivul expirării termenului de prescripţie, fără a
pretinde la examinarea probelor, audierea martorilor, etc.
Corelativ, au constatat o incoerență dintre art. 385 alin. (1) pct. 5) din
Codul de procedură penală şi, respectiv, art. 60 din Codul penal. Această
incoerență urmează a fi soluţionată în favoarea persoanei şi, respectiv,
urmează să fie aplicat art. 60 din Codul penal, chiar şi atunci când inculpatul
solicită examinarea cazului şi pretinde că este nevinovat. Într-o asemenea
ipoteză, în partea motivatoare se va indica dacă este sau nu vinovată
persoana. Această soluție este justificată şi prin prisma cazului G.I.E.M. SRL şi
alții v. Italia.

6. Aprecierea și soluția propusă de judecătorii raportori a fi dată

recursului în interesul legii.

6.1. Judecătorii-raportori, analizând opiniile mediului academic în raport

cu propriile opinii asupra soluţiei propuse a fi dată recursului în interesul
legii, cu majoritatea voturilor, şi în conformitate cu art. 135 alin. (1) din
Constituţia Republicii Moldova, art. 24, 25 lit. d) din Legea nr. 317 din
13.12.1994 cu privire la Curtea Constituțională, art. 2 lit. b) din Legea nr. 789
din 26.03.1996 cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, prin raportul din 01
februarie 2022 au propus Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie de a
dispune ridicarea excepţiei de neconstituționalitate a sintagmei „sau al
expirării termenului de prescripţie” din dispoziţia art. 389 alin. (4) pct. (3)
Cod de procedură penală şi sesizarea Curții Constituționale a Republicii
Moldova.
6.2. La data de 03 februarie 2022, Plenul Colegiului penal al Curții
Supreme de Justiție, a dispus ridicarea excepției de neconstituționalitate la
propunerea judecătorilor-raportori, suspendarea procedurii judecării
recursului în interesul legii, până la pronunțarea Curții Constituționale a
Republicii Moldova pe marginea respectivei sesizări.
6.3. La data de 17 iunie 2022, prin Decizia nr. 882, Curtea Constituțională
a declarat inadmisibilă sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a
textului „sau al expirării termenului de prescripţie” din dispoziţia art. 389
alin. (4) pct. (3) Cod de procedură penală, ridicată de Plenul Colegiului Penal
al Curții Supreme de Justiție, în dosarul nr. 4-1ril-2/21.
În motivarea soluției, Curtea Constituțională, constatând diferențele
dintre litigiile clasice și recursul în interesul legii, a reținut că în ambele
proceduri judecătorii trebuie să ofere o interpretate a legii penale și aplicării
unitare a acesteia și se pot confrunta cu problema că norma care trebuie
interpretată, aparent, este neconstituțională. În acest sens, Curtea a considerat
că ar fi nejustificat dacă Curtea Supremă de Justiție s-ar afla în imposibilitate

20
de a solicita controlul constituționalității unei prevederi legale care trebuie
interpretată în contextul judecării unui recurs în interesul legii.
Totodată, Curtea Constituțională a menționat că, autorii excepției de
neconstituționalitate nu au argumentat existența unor ingerințe în drepturile
fundamentale garantate de Constituție, nu a identificat în mod rezonabil nicio
critică de neconstituționalitate și a stabilit că nu există o problemă de
constituționalitate din perspectiva calității unei legi, atât timp cât nu este
afectat un drept fundamental.
6.4. Fiind reluată procedura judecării recursului în interesul legii,
judecătorii-raportori, cu majoritatea voturilor, au opinat asupra admiterii
recursului în interesul legii declarat de Procurorul General al Republicii
Moldova, Stoianoglo Alexandr, în vederea asigurării interpretării şi aplicării
unitare a legii penale şi de procedură penală.
Astfel, a fost propus Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie soluţia
ca întru asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de procedură penală
se stabileşte că, conform prevederilor art. 389 alin. (4) pct. (3) cod de procedură
penală, se adoptă sentinţa de condamnare, cu liberarea de pedeapsă penală, în
condiţiile în care termenul de prescripţie de tragere la răspundere penală a
expirat, iar în rezultatul cercetării judecătoreşti a fost constatată vinovăţia
inculpatului în săvârşirea faptei penale pentru care a fost trimis în judecată.
Soluţia expusă supra, a fost susținută de judecătorii-raportori Timofti
Vladimir şi Cobzac Elena, judecătorul-raportor Toma Nadejda a susținut
soluţia de declarare a inadmisibilității recursului în interesul legii formulat.

7. Judecând recursul în interesul legii, Plenul Colegiului penal al Curții

Supreme de Justiție reține următoarele.
În virtutea rolului conferit de art. 1 alin. (2) din Legea cu privire la Curtea
Supremă de Justiție nr. 789-XIII din 26 martie 1996, instanța supremă a
statului urmează să asigure aplicarea corectă și uniformă a legislației de către
toate instanțele judecătorești naționale, să soluționeze litigiile apărute în
cadrul aplicării legilor, să garanteze responsabilitatea statului față de cetățean
și a cetățeanului față de stat. Rolul de aplicare unitară a legii de către toate
instanțele judecătorești se exercită prin mecanismele instituite de Codul de
procedură penală, printre care cel mai important fiind recursul în interesul
legii.
În linii generale, prin promovarea recursului în interesul legii se
urmărește statuarea, pe calea interpretării unitare, a dispozițiilor legii penale
și/sau procesual penale, care sunt diferit apreciate de instanțele judecătorești
în practica lor judiciară.
Prerogativa cu care a fost învestit Colegiul penal al Curții Supreme de
Justiție, prin prisma art. 4653 alin. (1) din Codul de procedură penală, îi
conferă dreptul de a analiza cu minuțiozitate alegațiile autorului cererii de
recurs în interesul legii, prin prisma hotărârilor judecătorești irevocabile

21
anexate la acesta, pentru a statua asupra temeiniciei sau netemeiniciei
pretinselor divergențe de jurisprudență.
Conform jurisprudenței CtEDO, rolul instanţelor supreme este să
remedieze contradicțiile dintre soluţiile judiciare în cauze similare, pentru
aplicarea efectivă a principiului certitudinii juridice (Ştefan şi Ştef v. România,
27 ianuarie 2009, §33; Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alții v. România, 29
noiembrie 2016, §123).
De jure, obiectul recursului în interesul legii îl constituie chestiunile de
drept care au fost soluționate diferit de către instanțele judecătorești, neavând
relevanță dacă aceste probleme sunt de drept material sau de drept procesual
penal, însă ele trebuie să conțină o interpretare diferită a unor norme legale.
Este adevărat că nu orice chestiune examinată de către instanța de judecată
este și o problemă de drept veritabilă, ci se consideră că numai textele legale
lacunare, imprecise, imperfecte, deci interpretabile, pot constitui obiectul unui
recurs în interesul legii inițiat în scopul rezolvării la nivel de principiu a unei
probleme de drept controversate.
După cum rezultă din conținutul art. 4651 alin. (3) Cod de procedură
penală, cererea de recurs în interesul legii, trebuie să cuprindă soluțiile
diferite date problemei de drept și motivarea acestora, jurisprudența
relevantă a Curții Constituționale, a Curții Europene a Drepturilor Omului,
opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum și soluția ce se
propune a fi pronunțată în recursul în interesul legii.
În conformitate cu art. 4651 alin. (4) Cod de procedură penală, cererea de
recurs în interesul legii trebuie să fie însoțită, sub sancțiunea respingerii ca
inadmisibilă, de copii ale hotărârilor judecătorești irevocabile din care rezultă
că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în
mod diferit de instanțele judecătorești învestite cu soluționarea cauzei în
ultimă instanță.
Totodată, potrivit art. 4652 Cod de procedură penală, recursul în interesul
legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care
formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri
judecătorești irevocabile, care se anexează la cerere.
Plenul Colegiului penal constată că, în susținerea primei și celei de-a treia
orientări ale practicii judiciare privind problema de drept, obiect al cererii de
recurs în interesul legii (privind adoptarea sentințelor de condamnare cu
liberarea de pedeapsă penală și a sentințelor de încetare a proceselor penale),
recurentul a anexat câte o decizie a Colegiului penal lărgit al Curții Supreme
de Justiție (o decizie din 17.11.2020, adoptată în cauza penală nr. 1ra-
2085/2020 și altă decizie din 19.02.2019, adoptată în cauza penală nr. 1ra-
329/2019).
Totodată, Plenului Colegiului penal reține că recurentul, în susținerea
celei de-a doua orientări a practicii judiciare (privind adoptarea sentințelor de
condamnare cu liberarea de răspundere penală), nu a anexat careva decizii

22
adoptate în procedura examinării admisibilității în principiu/judecării
recursului ordinar, declarat împotriva hotărârii instanței de apel.
Plenul Colegiului penal consideră că hotărârile judecătorești
nominalizate sunt insuficiente pentru constatarea existenței unei interpretări
și aplicări neunitare a legii penale și de procedură penală, ce ar impune
necesitatea admiterii recursului declarat în cauză.
În acest sens, Plenul Colegiului penal ține să sublinieze că instanța de
recurs ordinar, Colegiul penal al CSJ, în cel puțin 9 cauze pe parcursul primului
semestru al anului 2021, inclusiv până la depunerea cererii de recurs în
interesul legii, prin deciziile adoptate s-a expus asupra problemelor de drept
indicate în cererea de recurs: la 09 februarie 2021, în cauza penală nr. 1ra-
13/2021 în privința lui Capcelea Galina, Iacovenco (Login) Natalia și Climciuc
Anna; la 22 februarie 2021, în cauza penală nr. 1ra-538/2021 în privința lui
Todița Igor; la 22 februarie 2021, în cauza penală nr. 1ra-574/2021 în
privința lui Glavan Elena; la 23 martie 2021, în cauza penală nr. 1ra-960/2021
în privința lui Paraico Artiom; la 05 aprilie 2021, în cauza penală nr. 1ra-
875/2021 în privința lui Cozma Maria; la 20 aprilie 2021, în cauza penală nr.
1ra-1078/2021 în privința lui Glebco Igor; la 26 aprilie 2021, în cauza penală
nr. 1ra-259/2021 în privința lui Niculiseanu Nicolai; la 26 aprilie 2021, în
cauza penală nr. 1ra-262/2021 în privința lui Scripnic Lidia; la 27 aprilie
2021, în cauza penală nr. 1ra-112/2021 în privința lui Zgureanu Vasile.
Mai mult, Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție constată că autorul
cererii de recurs, contrar prevederilor art. 4651 alin. (3) Cod de procedură
penală, indicând soluția ce se propune a fi pronunțată în recursul în interesul
legii și anume:” Pronunțarea unei decizii obligatorii, prin care să se soluționeze
problema de drept ridicată, în sensul emiteri unei sentințe de condamnare, cu
liberarea de pedeapsă penală, în condițiile în care termenul de prescripție de
tragere la răspundere penală a expirat, iar în rezultatul cercetării judecătorești
a fost constatată vinovăția inculpatului în săvârșirea faptei penale pentru care a
fost trimis în judecată” a admis”, a propus o soluție neclară, incertă, care nu
face referire la careva prevederi legale, astfel, în opinia Colegiului penal,
aceasta, de fapt, nu întrunește condițiile legale de formulare a unei soluții în
cererea de recurs în interesul legii.
În același context, Plenul Colegiului penal consideră imperioasă
menționarea faptului că jurisprudența contribuie în mod necesar la evoluția
progresivă a dreptului penal (a se vedea, în acest sens, constatările expuse în
hotărârea CtEDO din 27 ianuarie 2015 în cauza Rohlena vs. Cehia, §93), astfel,
deși examinarea recursului în interesul legii a fost reluată în octombrie 2022,
practica judiciară actuală a instanței de recurs ordinar, Colegiul penal al CSJ, în
privința chestiunii de drept invocate nu a fost indicată.
Ținând cont de cele expuse supra, Plenul Colegiului penal constată
neîntrunirea condițiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii depus,
motive din care acesta urmează a fi respins, ca inadmisibil.

23
 9. În conformitate cu art. 30 alin. (8), 4651 - 4654 Cod de procedură
penală, Plenul Colegiului penal,

D E C I D E:

Se respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii declarat de

Procurorul General al Republicii Moldova, Alexandr Stoianoglo, privind
”pronunțarea unei decizii obligatorii prin care să se soluționeze problema de
drept ridicată în sensul emiterii unei sentințe de condamnare, cu liberarea de
pedeapsă penală, în condițiile în care, termenul de prescripție de tragere la
răspundere penală a expirat, iar în rezultatul cercetării judecătorești, a fost
constatată vinovăția inculpatului în săvârșirea faptei penale pentru care a fost
trimis în judecată”.
Decizia motivată va fi pronunțată la 18 noiembrie 2022.

Președinte Vladimir Timofti

Judecătorii Nadejda Toma

Iurie Diaconu

Liliana Catan

Ion Guzun

Anatolie Țurcan

Elena Cobzac

Victor Boico

Ghenadie Plămădeală

24
03 noiembrie 2022 Dosarul nr.4-1ril-2/2021

Opinie separată
a judecătorilor Timofti Vladimir şi Cobzac Elena
conform art. 339 alin. (7), 340 alin. (3), 4653-4654 Cod de procedură penală, la
recursul în interesul legii, declarat de către Procurorul General al Republici
Moldova, privind ”Pronunțarea unei decizii obligatorii, prin care să se soluționeze
problema de drept ridicată, în sensul emiteri unei sentințe de condamnare, cu liberarea de
pedeapsă penală, în condițiile în care termenul de prescripție de tragere la răspundere penală
a expirat, iar în rezultatul cercetării judecătorești a fost constatată vinovăția inculpatului în
săvârșirea faptei penale pentru care a fost trimis în judecată.”
1. Prin decizia Plenului Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 03
noiembrie 2022, a fost respins ca inadmisibil, recursul în interesul legii, declarat de
către Procurorul General al Republici Moldova, privind ”Pronunțarea unei decizii
obligatorii, prin care să se soluționeze problema de drept ridicată, în sensul emiteri unei
sentințe de condamnare, cu liberarea de pedeapsă penală, în condițiile în care termenul de
prescripție de tragere la răspundere penală a expirat, iar în rezultatul cercetării
judecătorești a fost constatată vinovăția inculpatului în săvârșirea faptei penale pentru care
a fost trimis în judecată.”
2. Am semnat decizia conform prevederilor art. 339 alin. (7) Cod de
procedură penală, dar cu privire la motivarea și soluția adoptată, exprimăm
dezacordul cu majoritatea judecătorilor Colegiului penal al CSJ, deoarece
considerăm că, recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al
Republicii Moldova, privind unificarea practicii judiciare urma a fi admis, cu
stabilirea că în cazul lipsei acordului la încetarea procesului penal în legătură cu
expirarea termenului prevăzut la art. 60 Cod penal, dacă în urma cercetării
judecătorești, vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii a fost confirmată prin
ansamblul de probe cercetate de instanța de judecată, instanța adoptă o sentință de
condamnare potrivit art. 389 Cod de procedură penală, cu liberarea de pedeapsă
penală pe motivul expirării termenului de prescripție, după cum stipulează art. 389
alin. (4) pct. 3) Cod de procedură penală.
În conformitate cu art. 4651 alin. (1) Cod de procedură penală, recursul în interesul
legii este calea extraordinară de atac, prin care se asigură interpretarea şi aplicarea
unitară a legii penale şi de procedură penală, pe întreg teritoriul ţării.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 4651 şi art. 4652 din Codul de
procedură penală, aplicabile în materia recursului în interesul legii, rezultă că,
pentru a se apela la un asemenea mecanism de unificare a practicii judiciare,
trebuie îndeplinite mai multe condiţii de admisibilitate.
Astfel, promovarea recursului în interesul legii se realizează de către unul dintre
titularii prevăzuţi, în mod expres, de art. 4651 alin. (2) din Codul de procedură

25
penală, cerinţă ce considerăm că este îndeplinită în cauză, având în vedere că
instanţa supremă a fost sesizată de către Procurorul General al Republicii Moldova.
Cererea de recurs, aşa cum prevede art. 4651 alin. (3) din Codul de procedură
penală, trebuie să cuprindă anumite elemente de conţinut, şi anume: enunţarea
soluţiilor diferite, date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa
relevantă a Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, opiniile
exprimate în doctrină care au incidenţă asupra chestiunilor abordate în recurs,
precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii, aspecte
care, în opinia noastră, se regăsesc în cuprinsul prezentei sesizări.
În acelaşi timp, reieşind din analiza dispoziţiilor sus-enunţate, se atestă că una din
condiţiile importante pentru promovarea recursului în interesul legii, reprezintă
propunerea soluţiei de către subiectul sesizării cu recurs în interesul legii.
Astfel, considerăm că, din soluţia propusă de autorul sesizării, acesta face o
abordare clară la acest aspect, indicând că, susţine soluţia în sensul emiteri unei
sentințe de condamnare, cu liberarea de pedeapsă penală, în condițiile în care termenul de
prescripție de tragere la răspundere penală a expirat, iar în rezultatul cercetării
judecătorești a fost constatată vinovăția inculpatului în săvârșirea faptei penale pentru care
a fost trimis în judecată, conform orientării practicii judiciare, dezvoltată în deciziile
Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție și Colegiului judiciar al Curții de
Apel Cahul (dosare nr.1ra-2085/2020 din 17 noiembrie 2020, 05-17018305-05-1r-
1210/2020 din 08.12.2020, 01-17016720-05-1r-11122019 din 30.01.2020), conform
cărora, instanțele de recurs și apel au pronunțat o nouă hotărâre, prin care persoana
fiind considerată condamnată, a fost liberată de pedeapsă penală, în legătură cu
expirarea termenului de prescripție.
O altă condiţie esenţială, pentru declararea recursului în interesul legii, care rezultă
din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 4652 şi art. 4651 alin. (4) din Codul de
procedură penală, o reprezintă existenţa unei probleme de drept, soluţionate în
mod diferit de instanţele judecătoreşti, prin hotărâri irevocabile, ce trebuie
dovedită, prin anexarea acestora, la cererea formulată de titularul sesizării.
La acest aspect, reținem că incriminarea faptelor, stabilirea pedepsei pentru acestea,
precum şi alte reglementări de ordin penal, ţin de competenţa Parlamentului şi
trebuie să aibă la bază raţiuni de politică penală. În acest sens, textele legislative
penale trebuie să fie formulate în mod clar şi inteligibil, fără dificultăţi de ordin
sintactic şi pasaje obscure. În special, în materie penală, legislatorul trebuie să fie
deosebit de precis, clar şi coerent, aşa cum o impune principiul legalităţii
incriminării şi a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), garantat de articolul
22 din Constituţie şi de articolul 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, pe lângă cerinţa legalităţii, orice normă penală trebuie să
îndeplinească şi cerinţa legitimităţii.

26
Cu privire la legalitatea incriminării şi a pedepsei, aceasta reprezintă principala
garanţie a securităţii juridice a persoanei în materie penală. Astfel, legea trebuie să
definească, în mod clar, infracţiunile şi pedepsele aplicabile. Această cerinţă este
îndeplinită, atunci când justiţiabilii au posibilitatea să cunoască, din chiar textul
normei juridice pertinente, iar, în caz de necesitate, cu ajutorul interpretării acesteia
de către instanţe sau cu ajutorul unor profesionişti ai dreptului, care sunt acţiunile
şi omisiunile, care le pot angaja răspunderea penală şi care este pedeapsa la care
sunt pasibili, în cazul încălcării normei.
Totodată, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea
Europeană a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută.
Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept există un
element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal.
Deşi certitudinea este dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă.
Rolul decizional, conferit instanţelor, urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor care
persistă cu ocazia interpretării normelor (a se vedea în acest sens cauza Del Rio Prada
vs Spania [MC], 21 octombrie 2013, § 92 şi § 93).
Curtea Europeană a reţinut, de asemenea, că articolul 7 din Convenţie nu poate fi
interpretat, ca interzicând clarificarea normelor penale, prin interpretarea judiciară
de la caz la caz, cu condiţia ca rezultatul să fie în concordanţă cu esenţa infracţiunii
şi previzibil, în mod rezonabil. (Kononov vs Letonia [MC], 17 mai 2010, § 185).
Aşadar, rezultă că practica judiciară poate constitui un reper obiectiv, în funcţie de
care să poată fi apreciat conţinutul unei norme penale şi care poate contribui la
aplicarea previzibilă a acesteia.
Se reţine că problema de drept, supusă discuţiei, şi anume, în sensul expirării
termenului de prescripție prevăzut la art. 60 Cod penal, a fost soluționată diferit de
către Curtea Supremă de Justiție și Curțile de Apel, prin decizii irevocabile
(dosarele nr. 1ra-2085/2020 din 17.11.2020, 05-17018305-05-1r-1210/2020 din
08.12.2020, 01-17016720-05-1r-11122019 din 30.01.2020), (dosarele nr. 05-1r-1427-
26122018 din 14.03.2019, 05-1r-1230-27102016 din 22.12.2016) și (dosarele nr. 1ra-
329/2019 din 19.02.2019, 01-18013030-05-1r-04032020 din 01.06.2020), fapte ce, în
opinia noastră, condiţionează necesitatea unificării practicii judiciare.
Astfel, într-o primă interpretare a constatării faptului expirării termenului de
prescripție prevăzut la art. 60 Cod penal, instanţele de judecată, în:
- deciziile nr. 1ra-2085/2020 din 17.11.2020, nr. 05-17018305-05-1r-1210/2020 din
08.12.2020, nr. 01-17016720-05-1r-11122019 din 30.01.2020, au adoptat soluții potrivit
cărora, constatând vinovăția persoanelor în comiterea infracțiunilor incriminate, au
adoptat decizii de condamnare cu liberarea persoanelor de pedeapsă penală.
Totodată, cea de-a doua interpretare este expusă în:

27
 - deciziile nr. 05-1r-1427-26122018 din 14.03.2019, 05-1r-1230-27102016 din
22.12.2016, prin care instanțele au adoptat soluția potrivit căreia, constatând
vinovăția persoanelor în comiterea infracțiunilor incriminate, au adoptat decizii de
condamnare cu liberarea persoanelor de răspundere penală, în legătură cu
intervenirea termenului de prescripție.
La fel, cea de-a treia interpretare este expusă în:
- deciziile nr. 1ra-329/2019 din 19.02.2019, nr.01-18013030-05-1r-04032020 din
01.06.2020, prin care instanțele au adoptat soluția potrivit căreia, constatând
expirarea termenelor de prescripție de tragere la răspundere penală, au dispus
încetarea procesului penal.
Examinând jurisprudenţa ataşată din perspectiva analizei chestiunii de drept în
discuţie, am considerat necesar de unificat practica judiciară și am propus
admiterea recursului în interesul legii, din următoarele considerente.
Conform art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) – (8) Cod de procedură penală,
procesul penal reprezintă activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţelor
judecătoreşti desfășurată în conformitate cu prevederile prezentului cod, exceptând
doar situațiile când prioritate au reglementările internaţionale sau când unele
prevederi legale sunt declarate neconstituționale.
Potrivit art. 60 alin. (1) Cod penal, persoana se liberează de răspundere penală dacă
din ziua săvârșirii infracțiunii au expirat următoarele termene (prevăzute la lit. a)-e)
alin. (1) art. 60 Cod penal).
Conform art. 8 alin. (1) Cod de procedură penală, persoana acuzată de
săvârșirea unei infracțiuni este prezumată nevinovată atâta timp cât vinovăția sa
nu-i va fi dovedită şi constatată printr-o hotărâre judecătorească de condamnare
definitivă.
Potrivit art. 275 pct. 4) Cod de procedură penală, urmărirea penală nu poate fi
pornită, iar dacă a fost pornită, nu poate fi efectuată, şi va fi încetată în cazurile în
care a intervenit termenul de prescripție. Conform art. 285 alin. (2) și (7) Cod de
procedură penală, încetarea urmăririi penale are loc în cazurile de nereabilitare a
persoanei, prevăzute la art. 275 pct. 4)–9) din prezentul cod. Încetarea urmăririi
penale şi liberarea persoanei de răspundere penală nu pot avea loc contrar voinței
acesteia. În acest caz, urmărirea penală continuă.
Potrivit art. 350 alin. (1) Cod de procedură penală, dacă în şedinţa preliminară
s-au constatat temeiurile prevăzute în art. 332, instanţa, prin sentinţă motivată,
încetează procesul penal în cauza respectivă. Conform art. 332 alin. (1) și (5) Cod de
procedură penală, în cazul în care, pe parcursul judecării cauzei, se constată
vreunul din temeiurile prevăzute în art. 285 alin. (2), instanţa, prin sentinţă
motivată, încetează procesul penal în cauza respectivă. În cazul prevăzut la art. 275

28
pct. 4), încetarea procesului penal nu se admite fără acordul inculpatului. În acest
caz, procedura continuă în mod obişnuit.
Potrivit art. 384 alin. (1), (3) și (4) Cod de procedură penală, instanţa hotărăște
asupra învinuirii înaintate inculpatului prin adoptarea sentinţei de condamnare, de
achitare sau de încetare a procesului penal.
Potrivit art. 389 alin. (1), (4) pct. 3), 6) Cod de procedură penală, sentința de
condamnare se adoptă numai în condiția în care, în urma cercetării judecătorești,
vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii a fost confirmată prin ansamblul
de probe cercetate de instanța de judecată. Sentința de condamnare se adoptă cu
liberarea de pedeapsă în cazul expirării termenului de prescripție. La adoptarea
sentinței de condamnare cu liberarea de pedeapsă, instanța argumentează în baza
căror temeiuri, prevăzute de Codul penal, adoptă sentința dată.
Conform art. 394 alin. (1) pct. 1), 2), 5) Cod de procedură penală, partea
descriptivă a sentinţei de condamnare trebuie să cuprindă descrierea faptei
criminale, considerată ca fiind dovedită, indicându-se locul, timpul, modul
săvârşirii ei, forma şi gradul de vinovăție, motivele şi consecinţele infracţiunii,
probele pe care se întemeiază concluziile instanţei de judecată şi motivele pentru
care instanţa a respins alte probe, încadrarea juridică a acţiunilor inculpatului.
În corespundere cu art. 395 alin. (1) pct. 2) şi 3) Cod de procedură penală, în
dispozitivul sentinței de condamnare trebuie să fie arătate constatarea că
inculpatul este vinovat de săvârșirea infracțiunii prevăzute de legea penală,
categoria şi mărimea pedepsei aplicate inculpatului. În caz dacă instanța îl găsește
pe inculpat vinovat, dar îl liberează de pedeapsă pe baza prevederilor respective
ale Codului penal, ea este obligată să menționeze aceasta în dispozitivul sentinței.
Astfel, consecutivitatea prescripțiilor din art. 1 alin. (1), 7 alin. (1) – (8), 275
pct. 4), 285 alin. (2) și (7), 350 alin. (1), 332 alin. (1) și (5), 384 alin. (1), (3) și (4), 389
alin. (1) și (4) pct. 3), 394 alin. (1) pct. 1), 2) și 5), 395 alin. (1) pct. 2) şi 3) Cod de
procedură penală, atestă clar și concludent că încetarea procesului penal în cazul
intervenirii prescripției poate fi dispusă de instanța de fond la faza ședinței preliminare,
până la începerea cercetării judecătorești, când inculpatul consimte (art. 350 alin. (1), 332
alin. (1) CPP).
Ulterior însă, dat fiind că procedura continuă în mod obişnuit (art. 332 alin.
(5) CPP), instanțele de fond și de apel (art. 413 alin. (1), 415 alin. (1) pct. 2), 419 Cod
de procedură penală) hotărăsc asupra învinuirii înaintate inculpatului și aplicarea
prescripției doar prin adoptarea sentinţei sau deciziei de condamnare, când
vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii a fost confirmată prin ansamblul de
probe cercetate de instanţa de judecată, iar în dispozitiv - cu constatarea că
inculpatul este vinovat de săvârșirea infracțiunii prevăzute de legea penală și cu
liberarea de pedeapsă (art. 384, 389 alin. (1) și (4) pct. 3), 394, 395 CPP).

29
 În același timp, art. 391 Cod de procedură penală (Sentința de încetare a
procesului penal), nu prevede că, după ce procedura continuă în mod obişnuit și
instanța hotărăște asupra învinuirii înaintate inculpatului, ea va adopta o sentință
de încetare a procesului penal în cazul prescripției, cât, de altfel, și aplicării actului
amnistiei.
Ori, aceste două cazuri de nereabilitare a persoanei, spre deosebire de
celelalte situații similare, regăsite în art. 391 Cod de procedură penală, sunt
soluționate, după faza ședinței preliminare (art. 332 al. (5), 384 CPP), doar în cadrul
adoptării unei sentințe sau decizii (instanța de apel) de condamnare, în virtutea
esenței sale procedurale și a specificului de a hotărî asupra învinuirii formulate
inculpatului în condițiile prescrise la art. 389, 394 alin. (1) și (2) și 395 Cod de
procedură penală, spre deosebire de cele prevăzute în art. 394 alin. (4) și 396 Cod de
procedură penală, adică cele proprii unei sentințe de încetare.
Mai mult, prevederile de drept enunțate nu sunt declarate neconstituționale
și nici nu contravin reglementărilor internaţionale, pentru a fi exceptate și omise,
deci urmează a fi aplicate întocmai (art. 1 al. (1), art. 7 al. (1) – (8) CPP).
În contextul celor enunțate, constatăm temeinicia argumentelor invocate de
recurent în susținerea primei orientări a practicii judiciare, iar sentința de
condamnare fără stabilirea pedepsei, cu liberarea de pedeapsă în cazul expirării
termenelor de prescripție, prevăzute la art. 60 alin. (1) lit. a) – e) Cod penal,
urmează a fi adoptată la întrunirea cumulativă a următoarelor condiții:
- parcurgerea etapelor judiciare, prevăzute de legiuitor în secțiunile 1-4,
Capitolul III din Codul de procedură penală (Partea Specială);
- inculpatul nu a înaintat o cerere, la etapa ședinței preliminare, până la
începerea cercetării judecătoreștiaqw și nu și-a exprimat în nici o formă acordul
privind dispunerea încetării procesului penal în legătură cu expirarea termenului
de prescripţie de tragere la răspundere penală;
- nu au intervenit circumstanțe ce condiționează întreruperea sau suspendarea
termenelor prevăzute la art. 60 alin. (1) lit. a) – e) Cod penal.
Se relevă că partea descriptivă a sentinței de condamnare, adoptate în situația
prevăzută la art. 389 alin. (4) pct. 3) Cod de procedură penală, obligatoriu va
cuprinde descrierea faptei criminale, considerată ca fiind dovedită, indicându-se locul,
timpul, modul săvârşirii ei, forma şi gradul de vinovăţie, motivele şi consecinţele
infracţiunii, precum și probele pe care se întemeiază concluziile instanţei de judecată şi
motivele pentru care instanţa a respins alte probe și va corespunde și altor cerințe
prevăzute la art. 394 alin. (1) și (5) Cod de procedură penală.
La rândul său, dispozitivul sentinţei de condamnare, adoptate în situația
prevăzută la art. 389 alin. (4) pct. 3) Cod de procedură penală, obligatoriu va

30
cuprinde constatarea că inculpatul este vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzute de
legea penală și va corespunde și altor cerințe prevăzute la art. 395 Cod de procedură
penală.
Referindu-ne la motivele invocate în decizia nr. 4-1ril-2/2021, adoptată cu
majoritatea de voturi a judecătorilor, precum că Procurorul General al Republicii
Moldova nu a adus practică neuniformă privind problema de drept, obiect al cererii
de recurs în interesul legii, invocăm că nu susținem o astfel de motivare, or
Procurorul General a adus ca practică 8 decizii irevocabile, (nefiind obligatoriu ca
acestea să fie doar a Curții Supreme de Justiție), din care clar se evidențiază o
practică neuniformă a instanțelor de recurs ordinar, cu referire la soluțiile adoptate
la constatarea faptului expirării termenelor de prescripție, prevăzut de art. 60 Cod
penal și considerăm că Plenul Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție urma
să examineze acest recurs în interesul legii și să adopte o soluție clară pentru a
unifica practica judiciară pe întreg teritoriul țării și care urma să devină obligatorie
pentru instanțele judecătorești.
Pentru aceste motive am optat pentru soluția de admitere a recursului în
interesul legii, considerând că întru asigurarea interpretării și aplicării unitare a
legii penale, este necesar să se stabilească că, în cazul lipsei acordului la încetarea
procesului penal în legătură cu expirarea termenului prevăzut la art. 60 Cod penal,
dacă în urma cercetării judecătorești, vinovăția inculpatului în săvârșirea
infracțiunii a fost confirmată prin ansamblul de probe cercetate de instanța de
judecată, instanța adoptă o sentință de condamnare potrivit art. 389 Cod de
procedură penală, cu liberarea de pedeapsă penală pe motivul expirării termenului
de prescripție, după cum stipulează art. 389 alin. (4) pct. 3) Cod de procedură
penală.

Judecători Timofti Vladimir

Cobzac Elena

31