Problemele care fac obiectul meteorologiei sinoptice în scopul elaborării prognozei vremii sunt: masele

de aer, fronturile atmosferice, evoluția și deplasarea ciclonilor și anticiclonilor. Atmosfera este

neomogenă, fiind alcătuită din volume mari de aer în care elementele meteorologice au un caracter relativ
constant. Porțiuni mari din atmosferă, caracterizate printr-un anumit grad de omogenitate și continuitate
în distribuția elementelor meteorologice, poartă numele de mase de aerÎn zonele de contact al maselor de
aer cu proprietăți fizice diferite, valorile elementelor meteorologice se schimbă brusc, iar gradienții au
valori mari. Pe verticală, o masă de aer se poate extinde de la câteva sute de metri până la câțiva
kilometri. Uneori, masele de aer pot ajunge la nivelul superior al troposferei. Pe orizontală, o masă de aer
se poate extinde pe distanțe de la câteva sute până la câteva mii de kilometri. Formarea maselor de aer
este condiționată de o staționare mai îndelun- gată a lor într-o anumită regiune geografică. Aerul preia
caracteristicile acelei regiuni, fiind de fapt cauza și locul de formare a maselor de aer (deasu- pra
oceanelor, pe întinderile de gheață ale Arcticii sau Antarcticii, deasupra deșerturilor, în zona ecuatorială a
pădurilor umede). În unele regiuni ale latitudinilor mari, masele de aer pot lua naștere și în cadrul
minimelor barometrice permanente. Particularitățile termice și umiditatea maselor de aer depind de natura
suprafeței active deasupra căreia s-au format și de originea lor geografică.
În clasificarea maselor de aer se ține cont de următoarele criterii: termic, termodinamic și geografic.
După criteriul termic, masele de aer se împart în: mase de aer cald și mase de aer rece. O masă de aer se
consideră caldă atunci când provine de la latitudini mai mici și se deplasează spre latitudini mai mari,
cauzând o încălzire a vremii. Și invers, o masă de aer este considerată rece atunci când se deplasează
dinspre latitudini mari spre latitudini mici, contribuind la răcirea vremii din acea regiune. După însușirile
lor termodinamice, masele de aer pot fi clasificate în două grupe: mase de aer stabile și mase de aer
instabile. Gradul de stabilitate sau de instabilitate al maselor de aer depinde de caracterul mișcărilor
convective – ascendente sau descendente. În cadrul ariilor barice ciclonale, cu circulație ascendentă,
masa de aer este instabilă, iar în cadrul ariilor barice anticiclonale, pentru care este specifică circulația
descendentă, masa de aer este stabilă. După originea geografică, identificăm următoarele tipuri de mase
de aer specifice locului de formare:
• mase de aer arctic (A) și, respectiv, antarctic (aA), formate în bazinul
arctic și pe continentul Antarctida;
• mase de aer temperat (Te), provenite din regiuni subpolare sau chiar
temperate;
• mase de aer tropical (T), formate în anticicloanele subtropicale;
• mase de aer ecuatorial (E), formate în zona ecuatorială.
În funcție de caracterul suprafeței active pe care se formează, în cadrul
fiecărui tip geografic principal se disting subtipurile: mase de aer maritim
(m) și mase de aer continental (c). Aerul arctic (A) se formează în bazinul arctic, în cadrul anticicloanelor
termice din regiunea Polului Nord. Este cea mai rece masă de aer dintre cele care apar în emisfera nordică
și se caracterizează prin temperaturi joase pe toată grosimea ei. Putem deosebi un aer continental arctic
(cA) și altul maritim arctic (mA).
Aerul continental arctic pătrunde în Europa dinspre Marea Barents și Marea Kara. Are temperaturi joase.
Este foarte uscat, dezvoltă nori cumuliformi, slabi, izolați, care nu produc precipitații. Aerul maritim
arctic vine în Europa dinspre Groenlanda, trece peste Marea Norvegiei, se încălzește puțin și,
încărcându-se cu vapori, devine instabil. Rămâne totuși cu umiditate scăzută, dar cu o transparență foarte
pronunțată. Vara aduce ploi reci și ninsori în munți, primăvara – ninsori târzii, iar toamna – ninsori
timpurii. Aerul temperat (Te) se formează la latitudini mijlocii din aerul arctic încălzit, în cadrul
anticicloanelor mobile, sau din cel tropical răcit, datorită depresiunilor barometrice cu caracter stabil.
Distingem aer continental temperat (cTe) și aer maritim temperat (mTe). Aerul continental temperat se
formează în timpul iernii, în spațiul anticicloanelor termice din Europa de Est, uneori și în Peninsula
Scandinavă, precum și în regiunile siberiene ale Asiei. Are temperaturi foarte scăzute în straturile
inferioare, mai joase decât în aerul arctic, prezentând puternice inversiuni de temperatură, care îi dau o
mare stabilitate. Este numit și aer continental temperat suprarăcit. Vara, aerul continental temperat se
formează în anticicloanele slabe care apar în Eurasia. Aerul maritim temperat pătrunde în Europa dinspre
Vest.Iarna, pornește din Canada, ca masă continental temperată, străbate Atlanticul, se încălzește în zona
Gulfstream-ului, se încarcă cu vapori și ajunge în Europa ca aer maritim temperat. Ajungând pe
continentul răcit, determină încălzirea vremii și căderea precipitațiilor. În timpul verii, se formează la
latitudini superioare deasupra Atlanticului. Pătrunzând pe continentul încălzit, provoacă o răcire a vremii
și precipitații abundente. Înaintând spre interiorul continentului, își pierde treptat proprietățile, devenind
mult mai uscat. Aerul tropical (T) se formează în regiunile dominate de anticicloanele
subtropicale deasupra Oceanului Atlantic, dar și deasupra continentelor.
Principalele lui caracteristici sunt temperatura ridicată și o mare stabilitate.
Există aer maritim tropical (mT) și aer continental tropical (cT). Aerul maritim tropical se formează în
Anticiclonul Azorelor din regiunea subtropicală a Atlanticului de Nord. Ajunge în Europa prin
intermediul acestui anticiclon peste Marea Mediterană. Ca urmare a temperaturii sale ridicate, se încarcă
deasupra oceanului cu o cantitate mare de vapori. Aerul continental tropical se formează în regiunile
deșerturilor subtro- picale din Africa de Nord, Peninsula Arabia, iar în timpul verii chiar și în unele
regiuni situate la latitudini mijlocii, cum sunt Peninsula Balcanică, Asia Mică, estul și sud-estul Câmpiei
Europei de Est, Asia Centrală. În Europa, se formează vara și se caracterizează prin temperaturi ridicate,
fiind uscat. Aerul ecuatorial (E) se formează în zona ecuatorială pe continente și pe oceane. Este aerul cel
mai cald și cel mai umed. Circulă în troposfera inferi- oară de la Ecuator spre tropice, prin intermediul
musonilor ecuatoriali, care rezultă din alizee, când acestea trec dintr-o emisferă în alta.
Zona de separație dintre două sau mai multe mase de aer cu caracteristici diferite, care se realizează de-a
lungul unor suprafețe, se numește zonă frontală sau front atmosferic. contactul dintre două mase de aer se
realizează pe o zonă îngustă în reprezentările grafice acest strat este redat printr-o suprafață numită
convențional suprafață frontală. Unghiul de înclinare al suprafeței frontale cu suprafața terestră
orizontală este mic și variază între 1 și 10 grade. Intersecția suprafeței frontale cu suprafața terestră se
numește linie frontală, reprezentată pe hărțile sinoptice prin semne convenționale specifice tipului de
front atmosferic. Procesele meteorologice care au loc într-o zonă frontală se numesc procese frontale, de
exemplu variațiile de temperatură, producerea unor succesiuni noroase și a precipitațiilor
atmosferice.Procesul de formare a fronturilor atmosferice se numește frontogeneză. Pentru ca în
atmosferă să se formeze o zonă frontală sunt necesare două condiții, și anume:
• existența a două mase de aer cu proprietăți diferite, care să interacționeze în zona frontală;
• existența unor curenți de sens contrar, care să mențină în contact cele două mase de aer.
Aceste condiții se realizează prin convergența curenților în cadrul anumitor formațiuni barice
caracteristice, precum ciclonul și talvegul depresionar. Dacă mișcările de convergență ale aerului duc la
condiții de frontogeneză, apoi cele de divergență duc la îndepăr- tarea maselor de aer – zona frontală se
lărgește, apar curenți descendenți și frontul se destramă. Procesul de destră- mare și dispariție a frontului
atmosferic se numește frontoliză și se produce în anticiclon și în dorsala anticiclonică.Acestea sunt
clasificate după mai multe criterii. Principalele sunt depla- sarea frontului în raport cu masele de aer
cald sau rece; originea geografică a maselor de aer, dimensiunea și dinamica deplasării aerului.
1. În funcție de masa de aer (rece sau cald) mai activă, fronturile atmo- sferice se clasifică în fronturi reci
și fronturi calde. Frontul rece se dezvoltă când o masă de aer rece,care înaintează, înlocuiește o masă de
aer cald. Fronturile reci conduc la formarea norilor cumulonimbus, din care cad precipitații abundente în
imediata vecinătate a liniei frontului. În unele cazuri, în spatele frontului se pot forma nori nimbostratus și
altostratus, din care cad precipitații pe suprafețe extinse. Fronturile reci sunt foarte periculoase pentru
navigație.Frontul cald se formează în timpul înlocuirii unei mase de aer rece, care se retrage, cu o masă
de aer cald. La trecerea fronturilor calde, se formează norii nimbostratus, care produc precipitații extinse.
În afara acestor două tipuri de fronturi atmosferice, mai există fronturi ocluse sau mixte, formate la
contactul fronturilor cald și rece, adică în zona de contopire a acestora, după care are loc procesul numit
ocluzie, adică destrămarea fronturilor. 2. După originea geografică a maselor de aer, dimensiunea și
dinamica deplasării aerului, fronturile atmosferice se clasifică în principale și secundare. Fronturile
atmosferice principale delimitează cele mai importante tipuri geografice de mase de aer, purtând
denumirea uneia dintre masele de aer separate, mai active. Astfel, evidențiem:
• frontul arctic (sau antarctic), care apare ca zonă de separație între aerul arctic (antarctic) și cel
temperat (A/Te), primul tinzând să ia locul aerului temperat;
• frontul temperat, care apare ca zonă de separație între aerul temperat și cel tropical (Te/T), primul
tinzând să ia locul aerului tropical;
• frontul tropical, care apare în zona de separație între aerul tropical și cel ecuatorial (T/E), primul
tinzând să ia locul aerului ecuatorial. Fronturile principale nu sunt formațiuni stabile, poziția lor fiind
schimbătoare în spațiu și în timp. Ele pot fi reprezentate pe hărți multianuale, lunare sau anotimpuale și,
în acest caz, se numesc fronturi climatologice (fig. 3.51). Fronturile atmosferice apar și dispar odată cu
transformările suferite de câmpurile barice.