FIZIO Doar LP PDF

TRANSPORTUL APEI - OSMOZA
Celulele din organismul uman trăiesc într-un mediu lichidian, numit mediul intern a
cărui compoziţie este menţinută la valori constante de numeroase mecanisme de reglare.
Lichidul din interiorul celulelor, lichidul intracelular (LIC) ocupă compartimentul
intracelular, iar lichidul care înconjoară celulele, lichidul extracelular (LEC) reprezintă
compartimentul extracelular. Cele două compartimente sunt separate de membrana
celulară. Pentru ca viaţa să poată fi susţinută, organismul uman trebuie să menţină
riguros, în limite normale, volumul şi compoziţia celor două compartimente. Într-o mare
măsură, reglarea volumului şi a compoziţiei mediului intern este rezultatul transportului prin
membrana celulară.
Aşa cum ştim, o membrană celulară este semipermeabilă, fiind parţial permeabilă
pentru apă şi impermeabilă pentru molecule hidrosolubile (dizolvate), cum sunt ionii.
În calitatea sa de fluid principal al organismului, apa, se află într-o continuă deplasare,
antrenând odată cu ea şi micro sau macromoleculele necesare activităţii organismului sau
rezultând din aceste activităţi. În apă sunt dizolvate (solvite) sau dispersate toate
moleculele anorganice sau organice din organismul uman.
Moleculele solvitului se amestecă cu cele ale solventului, iar rezultatul se

numește soluție. Soluția este un lichid mixt, omogen format din două tipuri de
molecule solventul - apa şi un solvit - molecule care sunt dizolvate în apă.
Un exemplu de soluţie este serul fiziologic, care este format din apă (solventul)
şi NaCl (solvitul), cu o concentraţie fiziologică de 0,9 g NaCl la 100 ml de apă
(0,9 g/100 ml sau 0,9 g%) sau 9 g/L.
Repartiţia lichidelor între spaţiul intracelular şi extracelular este determinată

predominant de efectul osmotic al substanţelor dizolvate - în special Na+ şi Cl- - care se
manifestă de-a lungul membranei celulare.
Transportul apei de o parte şi de alta a membranei celulare se face prin difuziune şi se
numeşte osmoză.
Definiţii.
Osmoza reprezintă deplasarea moleculelor de apă (solvent), printr-o membrană
semipermeabilă (membrana celulară) din compartimentul unde există o
concentraţie mai mare de apă (şi mai mică de săruri), în compartimentul cu o
concentraţie mai mică de apă (şi mai mare de săruri). În fapt se formează un
gradient de apă, iar apa urmează acest gradient.
Osmoza este fenomenul fizic de amestecare a două soluții cu concentrații diferite,
separate printr-o membrana semipermeabilă care permite trecerea solventului, dar
se opune traversării substanțelor dizolvate.
Osmoza reprezintă o formă de transport pasiv, ceea ce înseamnă ca nu necesită energie
pentru a se produce.
Model demonstrativ de osmoză.
În figura 1 se vede un vas cu pereţii rigizi, despărţit în două compartimente A şi B de o
membrană semipermebilă. În ambele compartimente se pune o soluţie de apă şi sare, cu
concentraţii diferite, nivelul soluţiilor fiind acelaşi în cele două compartimente (vasul I).
Cerculeţele reprezină particulele solvite. Aşa cum se observă, în compartimentul A
numărul de particule dizolvate este mai mic, aici având o soluţie cu o concentraţie mică de
săruri şi surplus de apă. În compartimentul B, soluţia este mult mai concentrată.
1
Figura 1. Model schematizat al osmozei directe
Egalizarea concentraţiei de sare de o parte şi de alta a membrane nu se face prin

difuziunea ionilor, deoarece membrana este impermeabilă pentru aceştia. Cum pentru
apă, membrana este mult mai permeabilă, aceasta se va deplasa din compartimentul A în
B, conform gradientului de apă.
Apa trece prin membrana semipermeabilă în compartimentul B și după un interval de timp
nivelul acesteia se ridica la înălțimea h (vasul II). Aceasta dovedește că, în compartimentul
care conține solventul, există o presiune, numită presiune osmotică, egală cu presiunea
hidrostatică a coloanei de lichid. Fenomenul prezentat este cunoscut ca osmoză directă.
Dacă nu există cauze externe care să împiedice manifestarea acestui fenomen, osmoza
continuă până la egalizarea concentrațiilor de-o parte şi de alta a membranei
semipermeabile.
Procesul poate fi împiedicat exercitând presiune asupra soluției şi determinând astfel
apariția unui flux de solvent, contrar fluxului osmotic. Dacă fluxul de solvent (datorat
presiunii exercitate asupra soluției) egalizează fluxul osmotic, sistemul solvent – solvit
ajunge într-o stare de echilibru dinamic.
Osmoza inversă (figura 2) care apare atunci când membrana semipermeabilă separă
două soluții de concentrații diferite și asupra soluției mai concentrate se exercită din
exterior o presiune foarte mare, ceea ce determina trecerea moleculelor de solvent prin
membrană, de la soluția mai concentrată la cea mai diluată. Aceasta tehnică este, de
exemplu folosită pentru a purifica apa.
Figura 2. Difuziunea inversă
2
Deplasării apei printr-o membrană cu permeabilitate selectivă i se opune o presiune
aplicată în sens opus trecerii apei. Presiunea osmotică a unei soluţii este acea presiune
care aplicată unei soluţii împiedică deplasarea moleculelor de apă (solvent).
Sensul şi viteza de deplasare a solventului între cele două soluţii sunt date de diferenţa de
presiune osmotică.
Presiunea osmotică este o măsură indirectă a concentraţiei de apă şi electroliţi dintr-o
soluţie, depinzând de substanţele dizolvate în apă. Este direct proporţională cu numărul
particulelor dizolvate într-un volum de lichid, indiferent de masa, valenţa, volumul sau
încărcătura electrică a acestora.
Mişcarea H2O în interiorul şi în afara celulelor este determinată de gradientul
osmotic, adică, de diferențele în osmolalitate de-o parte şi de alta a membranei. De
exemplu, în cazul în care osmolalitatea este mai mare în afara celulei decat în interiorul
său, H2O va ieşi din celulă şi celula se va micşora. Apa este în echilibru prin membranele
celulare numai în cazul în care osmolalitatea în interiorul şi în afara celulei este aceeaşi.
Osmolalitatea şi osmolaritatea unei soluţii
Osmolalitatea exprimă numărul de mOsm de particule osmotic active prezenţi într-un
kilogram de apă (care este egal cu 1L de apă la 4 ºC). Valoarea normală este de 285–
300 mOsm/Kg. În soluții diluate, gradientul de H2O prin membrana celulară este
aproximativ proporțional cu diferența osmolalității prin membrane.
Osmolaritatea exprimă numărul de mOsm de particule osmotic active prezenţi într-un litru
de plasmă, în care apa reprezintă 93%, restul fiind reprezentat de proteine, lipide, glucide
şi electroliţi. Valoarea normală este de 290 – 300 mOsm/L.
Osmolaritatea (şi presiunea osmotică) a plasmei, ca şi a lichidului interstiţial este dată mai
ales de Na+ şi Cl-, care conferă 250 mOsm/l din total, adică, aproximativ 89%), iar cea a
lichidului intracelular este dată mai ales de ionul de K+ (50% din total).
Rolul osmozei în mentinerea volumului şi arhitecturii celulare
Păstrarea constantă a volumului celular este asigurată numai dacă, de o partea şi de
alta a membranei celulare avem aceeaşi osmolaritate.
Termenul de tonicitate este folosit pentru a descrie efectul unei soluţii asupra mişcării
osmotice a apei. Când folosim termenii izotonic, hipertonic şi hipotonic, comparăm o
soluție în care există solviţi osmotic activi, cu o altă soluție (de exemplu, manitolul cu
plasma).
Soluțiile care prezintă aceeaşi osmolaritate cu plasma se numesc izoosmotice sau
izotonice, cele care au o osmolaritate mai mică se numesc hipoosmotice sau hipotone,
iar cele cu osmolaritate mai mare se numesc hiperosmotice sau hiperotone.
Dacă introducem o celulă, de exemplu hematia (figura 3) într-o soluţie în care
concentraţia electroliţilor este de ~ 290 mOsm/L (osmolaritate normală) volumul acesteia
nu se va modifica, deoarece osmolaritatea este egală de-o parte şi de alta a membranei,
iar electroliţii nu pot intra sau ieşi din celulă.
Dacă o celulă este pusă într-o soluţie cu o concentraţie mai mică, osmolaritate < 280
mOsm/L (de exemplu NaCl 0,6%), de o parte şi de alta a membranei ia naştere un
gradient de apă: exces la exterior, deficit în celulă; apa va intra în celulă şi va dilua mediul
intracelular. Pentru că primeşte apă, celula se umflă – se balonizează, eventual până când
membrana se rupe şi conţinutul celular este eliminat în soluţie.
O celulă pusă intr-un mediu cu osmolaritate > 310 mOsm/l (de ex. NaCl 1,5 g %) va
pierde apă, care va migra, prin osmoză, din compartimentul cu concentraţie mai mică de
solviţi şi mai mare de apă - interiorul celulei, în compartimentul mai concentrat (soluţia
NaCl 1,5 g %). Acum, celula se deshidratează, volumul scade, membrana “se zbârceşte” -
se ratatinează. O astfel de soluţie este hipertonă ~ hiperosmotică.
3
Figura 3. Volumul celular în diferite medii: izo, hipo şi hiperosmotic.
În organismul uman, echilibrul osmotic între lichidul intracelular şi extracelular se

realizează rapid. Difuziunea transmembranară a apei se realizează atât de rapid încât
orice diferenţă de osmolaritate între aceste două compartimente este corectată, de obicei
în câteva secunde sau cel mult în câteva minute. În situaţiile în care dezechilibrul osmotic
este consistent şi persistă o perioadă mai lungă, iar osmoza nu este suficientă, celulele pot
să-şi regleze volumul prin expulzarea activă a ionilor (transport activ primar sau secundar).
Procese biologice şi tehnologii în care este implicată osmoza

Biologie: păstrarea volumului şi formei celulelor; reabsorbţia apei la nivelul
tubilor uriniferi, absorbţia apei la nivelul tubului digestiv, absorbţia apei din sol de
către rădăcinile plantelor.
Un proces vital strâns legat de osmoză este dializa, care este esențială pentru
supraviețuirea multor victime ale bolilor renale. Dializa este procesul prin care o
mașină artificială de rinichi elimină produsele reziduale din sângele pacienților -
îndeplinind rolul unui rinichi sănătos, care funcționează normal. Deschiderile din
membrana de dializare permit nu numai apei, dar şi sărurilor și altor deșeuri
dizolvate în sânge să treacă într-un rezervor înconjurat de apă distilată.
Tehnologii: purificarea şi desalinizarea apelor; conservarea fructelor.
Perfuzia şi lichidele de perfuzie

Fluidele intravenoase introduse prin perfuzii trebuie sa fie izotonice cu sângele
pentru a menţine presiunea osmotică corectă şi pentru a preveni expansiunea
sau micşorarea celulelor prin pierderea sau câstigul de apă.
4
Soluţiile uzuale folosite în acest scop sunt serul fiziologic ( NaCl 0,9% ) și soluţia
de glucoză 5% care prezinta aproximativ aceeasi osmolaritate cu plasma (300
mOsm). O altă soluție uzual folosită este solutia Ringer care conţine glucoză şi
acid lactic, pe lânga alte săruri.
În contrast cu solutiile izotonice, solutiile hipertonice cum ar fi cea de manitol se
administreaza intravenos pentru a stimula osmoza, adică eliminarea apei dintr-
un ţesut și a reduce inflamaţia în edemul cerebral, o cauză frecventă de
mortalitate la persoanele cu traumatism cranian sau accident vascular cerebral.
Studiu individual
Consultând cursul şi alte materiale ştiinţifice va rugăm să explicaţi:
1. Calculaţi presiunea osmotică a unei soluţii cu o concentraţie de glucoză 10%.
2. Ce se întâmplă dacă o persoană bea pentru mai multe zile apă sărată?
3. Identificaţi diferenţele dintre doi pacienti care au fost salvati de la înec: unul în apă
de mare, altul în apă dulce.
4. Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului de osmoză, vă rugăm să vizionaţi
demonstraţia la adresa: https://www.youtube.com/watch?v=uixn83fA5
5
Calcul presiune osmotică soluţii perfuzabile:
Presiunea osmotică este o măsură a numărului de particule dizolvate. De menţionat că

substanţele ionice disociază în mediul apos în ionii componenţi.
Exemplul 1:
Soluţie de NaCl 0,9% (ser fiziologic)
O concentraţie de 0,9% reprezintă 0,9 gr la 100 ml soluţie.
Masa moleculară a NaCl este suma maselor atomice Na (23g) respectiv Cl (35,5). Ceea
ce însemnă că 1 mol de NaCl are masa de 58,5 grame.
1 mol NaCl...................58,5 gr
x moli...........................0,9 gr
________________________
x = 0,9/58,5 = 0,0154 moli
Deci în 100 ml soluţie avem 0,0154 moli NaCl dizolvaţi ceea ce înseamnă că în 1L soluţie
(1000 ml) vom avea 10 x 0,0154 moli NaCl = 0,154 moli NaCl.
Dar NaCl este o substanţă ionică, ceea ce înseamnă că în mediu apos va disocia în Na+ si
Cl-, deci fiecare mol de NaCl dizolvat va genera 2 moli de particule (unul de Na+ şi unul de
Cl-).
Extrapolând, fiecare litru de soluţie de NaCl va conţine deci 2 x 0,154 moli particule (Na+ şi
Cl-) = 0,308 moli particule sau 308 milimoli particule, care generează o presiune osmotică
(nr. moli particule / 1 L soluţie) de 0,308 Osmoli sau 308 miliOsmoli.
În concluzie:
Osmolaritatea şi respectiv presiunea osmotică a serului fiziologic au valori apropiate de
cele ale plasmei, motiv pentru care este considerat o soluţie izoosmotică.
Exemplul 2:
Soluţie de glucoză 5%
O concentraţie de 5% reprezintă 5 gr la 100 ml soluţie.
Masa moleculară a glucozei (C6H12O6) este suma maselor atomice a componentelor C
(12), H (1) respectiv O (16). Ceea ce însemnă că 1 mol de glucoză are masa de 180
grame (6x12g +12x1g + 6x16g).
1 mol glucoză...................180 gr
x moli....................................5 gr
________________________
x = 5/180 = 0,0278 moli
(1000 ml) vom avea 10 x 0,0278 moli glucoză = 0,278 moli glucoză.
Dar glucoza nu este o substanţă ionică, ceea ce înseamnă că în mediu apos nu va

disocia, deci fiecare mol de glucoză va reprezenta un mol de particule.
6
Extrapolând, fiecare litru de soluţie de glucoză va conţine deci 0,278 moli particule sau 278
milimoli particule, care generează o presiune osmotică (nr. moli particule / 1 L soluţie) de
0,278 Osmoli sau 278 miliOsmoli.
În concluzie:
Osmolaritatea şi respectiv presiunea osmotică a soluţiei de glucoză 5% au valori apropiate
de cele ale plasmei, motiv pentru care este considerată o soluţie izoosmotică.
Exemplul 3:
Soluţie de manitol 20%
O concentraţie de 20% reprezintă 20 gr la 100 ml soluţie.
Masa moleculară a manitolului (C6H14O6) este suma maselor atomice a componentelor C
(12), H (1) respectiv O (16). Ceea ce însemnă că 1 mol de manitol are masa de 182 grame
(6x12g +14x1g + 6x16g).
1 mol manitol....................182 gr
x moli..................................20 gr
________________________
x = 20/182 = 0,1099 moli
(1000 ml) vom avea 10 x 0,1099 moli manitol = 1,099 moli manitol.
Dar manitol nu este o substanţă ionică, ceea ce înseamnă că în mediu apos nu va disocia,
deci fiecare mol de manitol va reprezenta un mol de particule.
Extrapolând, fiecare litru de soluţie de manitol va conţine deci 1,099 moli particule sau
1099 milimoli particule, care generează o presiune osmotică (nr. moli particule / 1 L
soluţie) de 1,099 Osmoli sau 1099 miliOsmoli.
În concluzie:
Osmolaritatea şi respectiv presiunea osmotică a soluţiei de mannitol 20% au valori de
câteva ori mai mari decât cele ale plasmei, motiv pentru care este considerată o soluţie
hiperosmotică.
7
Potențialul electric. Potențialul de repaus.
Potențialul de acțiune.
Membrana celulară prezintă două mari proprietăți: polaritate electrică și permeabilitate.

Polaritatea electrică a membranei reprezintă încărcarea electrică diferită pe cele două fețe ale unei
membrane celulare datorată repartiției inegale a ionilor. Această repartiție crează gradiente chimice
și electrice care dirijează transportul transmembranar al ionilor.
Definiție:
Potențialul electric denumit și potențial electrostatic este o mărime fizică de tip câmp scalar ce
caracterizează câmpul electric într-un punct (o mărime fizică scalară este determinată de valoarea
numerică, pozitivă sau negativă și unitatea de măsură).
O definiție mai exactă a potențialului electric ar fi:
POTENTIALUL ELECTRIC ÎNTR-UN PUNCT AL UNUI CÂMP ELECTRIC ESTE NUMERIC EGAL CU
LUCRUL MECANIC EFECTUAT DE FORȚA ELECTRICĂ LA DEPLASAREA UNUI CORP CU SARCINA DE 1
C, DIN PUNCTUL RESPECTIV PÂNĂ ÎN PUNCTUL DE REFERINȚĂ. Se măsoară în volți (V) sau joule /
coulomb (J/C).
• 1 coulomb este sarcina electrică transportată de un curent de 1 amper în timp de 1 secundă:
1C = 1A · 1s
• 1 joule este egal cu lucrul mecanic efectuat de o forță de un newton care își deplasează punctul de aplicație pe
o distanță de un metru pe direcția și în sensul forței.
a b
c d
Fig 1. Sarcini electrice (+ sau -, notate ”q”), câmpurile electrice generate de acestea (a, b, c) și efectul acestor
câmpuri într-un punct P (d)
1
Sens: pleacă din q dacă aceasta este pozitivă (forţa de interacţiune dintre sarcina pozitivă q şi
sarcina pozitivă unitate este de respingere) şi intră în q dacă aceasta este negativă (forţa dintre cele
două sarcini de semn opus este de atracţie).
În figura 1 se observă că sarcinile electrice (pozitivă și negativă) generează câmpuri electrice de
sensuri opuse, câmpuri care vor acționa în mod diferit asupra unui același punct P din spațiu.
Conceptul potențial electric este utilizat în bioelectricitate sub formă de potențial de repaus și
potențial de acțiune la nivelul membranei celulare.
Polaritatea membranei celulare în repaus:
Fig. 2 Repartiția ionilor de-o parte și de alta a membranei
Ionul Concentrație extracelulară (mMol/L) Concentrație intracelulară (mMol/L)

(plasmă)
Na+ ~ 135 - 145 ~ 10 - 15
K+ ~3–5 ~ 150
Cl- ~ 100 - 105 ~ 5-10
Ca+ ~ 2,2 – 2,55 (8,5 – 10, 5 mg/dL) ~ 10-7
Mg2+ ~ 0, 5 - 1 ~3
Tabelul 1 Concentrațiile intra și extracelulare ale principalilor ioni
Pentru o mai bună înţelegere a fiziologiei acestui capitol sunteţi rugaţi să

aprofundaţi acasă următoarele noțiuni, folosind ca material de documentare orice
carte de fiziologie, fizică sau biofizică :
- gradient de concentrație;
- gradient electrostatic;
- potențial de echilibru ionic.
2
Fig. 3. Dispoziția ionilor - potențial de repaus
Sursa : https://www.youtube.com/watch?v=hk09AkV5_Kc
Rezultatul tuturor diferențelor de concentrație a ionilor de-o parte și de alta a membranei, precum
și a permeabilității diferite a membranei pentru diverșii ioni, reprezintă potențialul de repaus a
cărui valoare este de aproximativ -60mV (ex: neuron ~ -85-90 mV, miocard contractil ~ -85-90
mV, țesut excito conductor ~ -70 mV).
!!! POTENȚIALUL DE REPAUS ESTE UN ”POTENȚIAL DE K+ ”
Acest potențial de repaus este diferit de la o celulă la alta, datorită diferențelor de la nivelul
membranei: structură, canale ionice, permeabilitate diferită de la o celulă la alta, chiar și pentru
același ion.
Potențialul de acțiune
Fig. 4. Potențial de acțiune la nivelul neuronului, al mușchiului striat și la nivelul cordului
3
Fig. 5. Fazele potențialului de acțiune
!!! POTENȚIALUL DE ACȚIUNE ESTE UN ”POTENȚIAL DE Na+ ”
Fig. 6. Deplasarea ionilor prin membrană în funcție de fazele potențialului de acțiune
4
APLICAȚII PRACTICE - Programul MetaNeuron
I. POTENȚIALUL DE REPAUS
Lecția nr. 1 :
a. evidențiază potențialul de echilibru pentru Na+, respectiv pentru K+, conform ecuației lui Nernst;
b. ilustrază cum ionii de Na și de K contribuie la generarea potențialului de repaus (PR) membranar;
c. prezintă consecințele modificării permeabilității membranare asupra potențialului de echilibru
pentru fiecare ion în parte.
! Pentru a simplifica experimentul, neuronul utilizat are conductanță pasivă la K+ și Na+. Aceste
conductanțe sunt voltaj independente și neuronul nu generează potențial de acțiune.
Concentrațiile de K+ și Na+ intra și extracelulare pot fi modificate. Programul calculează potențialul
de echilibru electrochimic pentru fiecare ion în parte, pe baza gradientului de concentrație ionică,
folosind ecuația lui Nernst (efectul temperaturii nu este inclus în această ecuație).
potențialul de echilibru ionic (mV) = 58 log (ionext/ionint)

ionext- concentrația ionului în exteriorul celulei
ionint - concentrația ionului în interiorul celulei
Potențiaul membranar de repaus pentru neuron este determinat, în cadrul acestui experiment, de
concentrațiile intra- și extracelulare de Na+ și K+ precum și de permeabilitatea celulei pentru acești
doi ioni. De asemena, permeabilitatea membranară poate varia pentru cei doi ioni. Potențialul de
membrană este calculat folosind ecuația Goldman-Hodgkin-Katz, omițând implicarea Cl-:
potențialul
membranar(mV) = 58 log [(perK x Kext + perNa x Naext)/ (perK x Kint + perNa x Naint)]
perK - permeabilitatea pentru K
perNa - permeabilitatea pentru Na
ionext- concentrația ionului în exteriorul celulei
ionint - concentrația ionului în interiorul celulei
a) Potențialul de echilibru electrochimic

Variați concentrațiile intra- și extracelulere pentru Na+ și pentru K+.
• Ce efect are această variație asupra echilibrului electrochimic al fiecărui ion?
...........................................................................................................................................................
• Care este potențialul de echilibru pentru Na+ când valoarea lui extracelulară este de 142 mM,
iar cea interioară este de 10 mM?
...........................................................................................................................................................
• Care este potențialul de echilibru pentru K+ când valoarea lui extracelulară este de 10 mM,
iar cea interioară este de 100 mM? Cum explicați?
...........................................................................................................................................................
5
b) Potențialul membranar de repaus
o Plecând de la parametrii programului, variați permeabiliatea relativă a membranei
pentru cei doi ioni. Ce efect are asupra potențialului membranar de repaus?
................................................................................................................................................
o Fixați concentrația de Naint la 10 mM și Naext la 100 mM, iar Kint 100 mM și Kext 10 mM.
Care este potențialul membranar când permeabilitatea pentru Na este 0, iar pentru K
este 10? Explicați!
.....................................................................................................................................................
o Care este potențialul membranar când permeabilitatea pentru Na este 10, iar pentru K
este 0?
.....................................................................................................................................................
este 10?
.....................................................................................................................................................
este 10? Explicați fiecare situație în parte.
.....................................................................................................................................................
II. POTENȚIALUL DE ACȚIUNE
Lecția nr. 4 (MetaNeuron) demonstrează cum conductanțele pentru Na+ și K+ (curenții de Na+
și K+), dependente de voltaj și de timp, generează potențialul de acțiune (PA). Programul utilizează
ideile publicate de Alan Hodgkin and Andrew Huxley in 1952 pentru a descrie conductanțele de Na+
și K+ dependente de voltaj, observate pe axon de calamar gigant. În program, conductanța pentru
Na+ este reprezentată de canale rapide de Na+, tetrodotoxin senzitive. Conductanța pentru K+ este
reprezentată de canale de potasiu lente, întârziate. Valorile unor parametri au fost ajustate, pentru
a simula mai bine generarea potențialului de acțiune pe axon de vertebrată.
Unii parametri, ce controlează Na+ sau K+ pot fi ajustați în acest program:

- potențialele de echilibru pentru Na+ sau K+: prin modificarea valorilor lor se modifică fluxul ionic
prin canalele membranare;
- gNa+ max, gK+ max: acești parametri reprezintă densitatea de canale de Na+, de K+ pe cm2 de
membrană ;
- TTX (tetrodotoxină) and TEA (tetraetilamoniu): prin selectarea TTX este blocată conductanța
pentru Na+; prin selectarea TEA este blocată conductanța pentru K+;
- temperatura: o temperatură ridicată determină un potențial de acțiune mai rapid, prin reducerea
timpilor de activare și inactivare a canalelor ionice.
Activarea neuronală este controlată de mai mulți stimuli. În această lucrare practică vom
folosi numai Stimulul 1 căruia i se pot modifica întârzierea, lățimea și amplitudinea (este un impuls
de curent electric).
6
Conductanțele, sau curenții de Na+ și de K+, sunt afișate împreună cu potențialul de membrană,
atunci când casetele corespunzătoare sunt selectate în fereastra „Conductanțe și curenți ”-
“Conductances and Currents”.
1). Nivelul prag pentru declanșarea potențialului de acțiune

 Variați amplitudinea stimulului 1. Ce efect are aceasta asupra celulei (Fig 7)?
.....................................................................................................................................................
 Care este valoarea prag a intensității stimulului (în µA) pentru a declanșa un potențial de
acțiune? Intensitatea stimulului prag se măsoară cel mai bine prin creșteri cu 0,1 µA până
când este suficient de amplu să declanșeze un potențial de acțiune - selectați “Stimulus 1
Amplitude” și mișcați cursorul concomitent cu apăsarea tastei ctrl.
.....................................................................................................................................................
Fig 7 Generarea potențialului de acțiune Răspunsul programului MetaNeuron la doi stimuli cu amplitudini
ușor diferite (linia roșie). Unul declanșează potențial de acțiune, în timp ce celălalt, nu. Vârful potențialului de
acțiune se apropie de potențialul de echilibru pentru Na+ (linia verde). Perioada de hiperpolarizare de după,
atinge potențialul de echilibru al K+ (linia albastră).
2). Potențialele de acțiune și potențialul de echilibru pentru Na+

Fixați “Stimulus 1 Amplitude” la 150 µA. Stimulul va declanșa un potențial de acțiune. Modificați
potențialul de echilibru pentru Na+ . Ce efect are asupra potențialului de acțiune? De ce?
.....................................................................................................................................................
7
3). Potențialele de acțiune și gK max
Fixați “Stimulus 1 Amplitude” la 150 µA și potențialul de echilibru pentru Na+ la 50 mV. Modificați
”gK max”. Ce efect au aceste modificări asupra duratei potențialului de acțiune? De ce?
.................................................................................................................................................................
4). Conductanțele membranare ale potențialului de acțiune

Porniți experimentul cu valorile presetate ale parametrilor. Selectați din fereastra “Conductances
and Currents”(Conductanțe și curenți) funcția “Show ionic conductances”(Arată conductanțele
ionice). Liniile verzi și albastre arată conductanțele pentru Na+și K+ care sunt activate pe durata
potențialului de acțiune. De ce conductanța pentru K+ este mai lentă, dar de durată mai mare decât
cea pentru Na+?
.................................................................................................................................................................
5). Curenții membranari și potențialul de acțiune

Selectați ”Show ionic currents” (Arată curenții ionici) din fereastra “Conductances and Currents”
(Conductanțe și curenți). Liniile verzi și albastre arată curenții de intrare în celulă (negativi) de Na+,
respectiv de ieșire din celulă (pozitivi) de K+, care participă la generarea potențialului de acțiune. De
ce, la început, curentul de Na+ prezintă o inflexiune?
.................................................................................................................................................................
8
Aplicaţii practice Fiziologia muşchiului neted al tractului digestiv
FIZIOLOGIA MUȘCHIULUI NETED DIGESTIV
7.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Tunica musculară a tubului digestiv, exceptând porţiunea iniţială şi terminală a lui, este
reprezentată de musculatură netedă, denumită astfel datorită lipsei striaţiilor transversale. În
muşchiul neted, filamentele de actină şi miozină nu sunt organizate în sarcomere, de unde lipsa
striaţiilor transversale. Muşchiul neted din structura tubului digestiv reprezintă suportul
anatomic al unei funcţii esenţiale numită motilitate. Datorită motilităţii tubului digestiv,
alimentele ingerate sunt transportate dintr-un segment în altul, simultan producându-se şi
amestecul acestora cu sucurile şi enzimele digestive, caracteristice pentru fiecare segment
digestiv.
Ţesutul muscular neted din componenţa unui anumit
organ diferă, în general, de cel din alte organe prin:
dimensiuni, organizare (de exemplu, dispunere în tunici,
straturi etc.), răspunsul la diferiţi stimuli, inervaţie sau
funcţii; este împărţit în două tipuri majore, în funcţie de tipul
excitaţiei:
 tip unitar, care intră în alcătuirea viscerelor (stomac,
intestine, vezică urinară, uretere, uter etc.). În acest tip de
muşchi neted, fibrele musculare sunt aranjate în
mănunchiuri de fibre, cu până la 1000 de fibre musculare
distincte în componenţă, care acţionează ca o singură
unitate motorie. Fibrele musculare sunt interconectate prin
joncţiuni gap, cu o mare conductanţă pentru ioni (cuplare
electrică), care reprezintă zone de minimă rezistenţă
electrică. Structura acestui tip de muşchi neted permite
Figura 7.1. Muşchi neted stimulilor electrici să se împrăştie rapid, de la o fibră la alta,
multiunitar
în toată masa unui mănunchi, iar răspunsul la stimuli este
rapid şi unitar. Datorită acestui comportament, muşchiul neted unitar mai este numit sinciţial
sau visceral.
Anumite fibre prezintă depolarizare spontană, adică sunt capabile de automatism; acesta
este asemănător cu cel cardiac, iar excitaţia se răspândeşte prin joncţiunile gap, în întreaga
musculatură netedă a organului respectiv. S-a constatat că celule musculare modificate, numite
celule interstiţiale Cajal, funcţionează ca pacemakeri care generează unde lente, cu o frecvenţă
de 3/minut la nivelul stomacului şi de 12/minut la nivelul intestinului subţire. Undele lente nu
determină contracţii, deoarece ele nu sunt potenţiale de acţiune, ci doar oscilaţii ale
potenţialului membranar. Dacă potenţialul membranar atinge o anumită valoare, considerată
prag, atunci ia naştere un potential de acţiune (spike potential) care este urmat de contracţia
muşchiului. Prin urmare, contracţia muşchiului neted digestiv este, în mare măsură,
independentă de impulsurile nervoase externe şi poate persista perioade mari de timp (tonus
94
miogen). Cu toate acestea, nenumăraţi neuromediatori, hormoni sau medicamente pot modula
motilitatea tubului digestiv, inducând stimularea sau deprimarea acesteia.
 tip multiunitar, este compus din fibre musculare netede izolate, adesea inervate de o
singură terminaţie nervoasă. Se comportă ca unităţi motorii separate, care se contractă
independent, iar contracţia este dată mai ales de impulsuri nervoase vegetative
(externe) - tonus neurogen. Joncţiunile gap sunt foarte rare. Acest tip de muşchi se
întâlneşte în muşchii ciliari, iris, muşchii piloerectori, vase de sânge.
Lectură suplimentară
Mecanismul contracţiei muşchiului neted este diferit de cel al muşchiului striat scheletic. Muşchiul neted,
ca si cel striat, conţine actină şi miozină. Nu conţine însă troponină. Filamentele de actină şi miozină nu sunt
organizate în sarcomere, de unde lipsa striaţiilor transversale.
În muşchiul neted, filamentele de actină sunt ataşate de anumite structuri numite corpi denşi. Unele dintre
aceste structuri sunt ataşate de membrana celulară, altele dispersate în sarcoplasmă. Printre filamentele de actină
se găsesc filamente de miozină.
Reticulul sarcoplasmic este mai puţin dezvoltat decât la muşchiul scheletic. Anumiţi tubuli sunt situaţi în
apropierea sarcolemei, pe care, în dreptul lor, există nişte depresiuni numite caveole, sugerând un analog
rudimentar al sistemului tubular transvers de la muşchiul scheletic. Când un potenţial de acţiune ajunge la nivelul
caveolelor, determină eliberarea ionilor de Ca2+ din reticulul sarcoplasmic şi trecerea lor în sarcoplasmă.
Potenţialul de repaus, la muşchiul neted, este de aproximativ -50 până la -60 mV. Potenţialul de acţiune
este, fie potenţial de durată mică (spike), aproximativ 10-50 ms, fie în platou, cu durată mare, de câteva sute până
la 1000 ms (o secundă).
În sarcolema fibrelor musculare netede există mai puţine canale de sodiu cu poartă dependentă de voltaj
(voltage-gated) şi mult mai multe canale de calciu voltage-gated. De aceea, sodiul participă mai puţin la
potenţialul de acţiune al muşchiului neted, care este în schimb dat, mai ales, de influxul de ioni de Ca 2+. Astfel,
calciul necesar contracţiei provine mai mult din exteriorul fibrei musculare şi mai puţin din reticulul sarcoplasmic.
Anumite fibre musculare netede sunt capabile de autodepolarizare, fără un stimul extern. Potenţialul de
repaus nu se poate menţine constant, ci variază lent, putându-se declanşa spontan potenţiale de acţiune.
Se pot declanşa, de asemenea, potenţiale de acţiune atunci când un muşchi neted visceral este tracţionat,
tensionat suficient de mult.
Un potenţial de acţiune, la nivel membranar, determină deschiderea canalelor de calciu voltage-gated şi
intrarea Ca2+ în celulă, în virtutea gradientului electrochimic. Acest flux de Ca 2+ poate determina adiţional
eliberarea de ioni de calciu din reticulul sarcoplasmic, prin canale de calciu Ca 2+- gated (cu poartă dependentă de
Ca2+).
La creşterea concentraţiei intracelulare de Ca2+, acesta se leagă de calmodulină (proteină reglatoare).
Complexul Ca2+-calmodulină activează apoi miozin light-chain kinaza, o enzimă care fosforilează lanţurile uşoare
de miozină (capetele de miozină) în prezenţa ATP-ului, permiţând legarea miozinei de actină şi începerea
contracţiei.
Relaxarea se produce atunci când scade concentraţia intracelulară de Ca 2+, astfel încât nu se mai formează
complexul Ca2+-calmodulină.
Spre deosebire de muşchiul striat scheletic, muşchiul neted răspunde cu o perioadă de latenţă foarte mare,
durata contracţiei este mult mai mare, muşchiul neted putând menţine o contracţie tonică timp îndelungat, cu un
consum minim de energie. Un muşchi neted tipic începe contracţia după o perioadă de latenţă de cca. 50-100 ms
de la stimul, maximum de contracţie survenind la cca. 0,5 s. şi relaxarea la cca. 1-2 secunde. Durata perioadei de
contracţie la muşchii netezi variază între 0,2 şi 30 de secunde.
De reţinut despre muşchiul neted!

Muşchiul neted are filamente de actină şi miozină, care nu sunt aranjate în
sarcomere; de aceea nu apare striat, ci neted.
Tipurile de muşchi neted:
 muşchiul neted multiunitar. Acest tip de muşchi are mai multe
caracteristici:
95
– se găseşte în iris, muşchii ciliari ai cristalinului şi vase deferente;

– se comportă ca unităţi motorii separate;
– nu are sau are foarte puţine sinapse electrice (joncţiuni gap) între celule;
– este bogat inervat, contracţia este controlată în principal de către sistemul
nervos vegetativ.
 muşchiul neted unitar:
– este cel mai frecvent şi este prezent în uter, tract gastro-intestinal, ureter, vezică
urinară;
– are activitate spontană (unde de contracţie lente) şi prezintă de asemenea o
activitate ritmică (pacemaker) modulată de hormoni şi neurotransmiţători; se
poate, de asemenea, contracta în urma unor stimuli mecanici (tracţiune, lovire);
– are un grad înalt de cuplare electrică între celule (multe joncţiuni gap), ceea ce
permite contracţii coordonate ale unor organe (ex. vezica urinară);
 muşchiul neted vascular: are proprietăţi atât de muşchi neted
multiunitar, cât şi unitar.
Cuplarea excitaţiei cu contracţia

 mecanismul de cuplare a excitaţiei cu contracţia este diferit de cel al muşchiului
scheletic;
 m. neted nu are troponină, în schimb Ca2+ reglează activitatea miozinei;
 depolarizarea membranei celulare deschide canalele de Ca2+ voltage-gated în faza
ascendentă (upstroke) a potenţialului de acţiune şi Ca2+ pătrunde în celulă, ca urmare a
gradientului electrochimic, crescând concentraţia intracelulară de Ca2+ ([Ca2+]);
 Ca2+, care intră în celulă poate determina eliberarea suplimentară de Ca 2+ în
sarcoplasmă din reticulul sarcoplasmic, prin canale de Ca2+ “Ca2+-gated”. Hormonii şi
neurotransmiţătorii pot, de asemenea, elibera direct Ca2+ în sarcoplasmă prin
intermediul canalelor de Ca2+ IP3 (inozitol 1,4,5-trifosfat)-gated;
 creşterea concentraţiei intracelulare a calciului determină legarea acestuia de
calmodulină. Complexul Ca2+-calmodulină activează miozin “light-chain” kinaza, care,
odată activată, fosforilează miozina şi îi permite să se lege de actină, producând
contracţia;
 scăderea [Ca2+] intracelular produce relaxarea;
 energia necesară contracţiei este furnizată de ATP. Contracţia muşchiului neted are o
durată mare, cu consum energetic mic şi fără oboseală.
Efectele sistemului nervos vegetativ (SNV) asupra musculaturii netede

Si SNV simpatic prin mediatorii săi, adrenalina şi noradrenalina:
 la nivelul tractului gastro-intestinal:
– scade motilitatea, prin acţiunea asupra receptorilor α2 şi β2;
– contractă sfincterele prin acţiunea asupra receptorilor α1;
 la nivelul muschiului neted vascular:
– contractă vasele din piele ( acţiune pe receptorii α 1);
– dilată vasele din muşchii scheletici (receptori β 2);
SNV parasimpatic prin mediatorul său acetilcolina:
 la nivelul tractului gastro-intestinal:
96
– creşte motilitatea (acţiune pe receptorii muscarinici - M3);

– relaxează sfincterele (M3).
Atropina are efect antagonic acetilcolinei prin blocarea receptorilor M.
7.2. LUCRĂRI PRACTICE DE EFECTUAT ÎN LABORATOR

7.2.1. Înscrierea grafică a secusei muşchiului circular al stomacului de broască.
Principiul metodei:
În urma aplicării unui stimul electric unic, muşchiul neted din stomacul de broască
răspunde cu o contracţie unică, numită secusă.
Tehnica de lucru – un muşchi neted de broască (stomac), preparat cu atenţie (vezi figurile 7.2.
şi 7.3.), se fixează la o peniţă care înscrie pe un kimograf o secusă, obţinută prin stimulare
electrică. Un kimograf este un aparat folosit în fiziologie pentru înregistrarea grafică a
mișcărilor unor organe: muşchi scheletici, muşchi netezi, miocard etc. Cilindrul aparatului se
roteşte cu o anumită viteză, iar peniţa de care este fixat preparatul se deplasează în ritmul
imprimat de contracţiile şi relaxările muşchiului. La aplicarea unor stimuli electrici sau
mecanici, având contact cu cilindrul, peniţa va înscrie un grafic caracteristic.
Figura 5.3. Montajul preparatului

pentru înregistrarea contracţiei
Figura 7.2. Pregătirea muşchiului

circular pentru experiment
Rezultate. La câteva secunde de la oprirea stimulului, muşchiul circular al stomacului începe să

se contracte. Se înscrie pe cilindrul kimografului o curbă, numită secusă, care este o contracţie
unică, obţinută în urma aplicării unui stimul unic.
Componentele sau fazele secusei sunt:
 un timp de latenţă, care reprezintă timpul scurs de la aplicarea stimulului până la
începerea contracţiei;
 o fază ascendentă, de contracţie;
 o fază descendentă, de relaxare (fig. 7.4).
Spre deosebire de muşchiul striat scheletic, muşchiul neted răspunde cu o perioadă de
latenţă foarte mare, durata contracţiei este mult mai mare, muşchiul neted putând menţine o
contracţie tonică timp îndelungat, cu un consum minim de energie. Un muşchi neted tipic
începe contracţia după o perioadă de latenţă de cca. 50-100 ms de la stimul, maximum de
97
contracţie survine la cca. 0,5 secunde, iar relaxarea la cca. 1-2 secunde. Durata perioadei de
contracţie la muşchii netezi variază între 0,2 şi 30 de secunde.
Figura 7.4. Componentele

secusei.
7.2.2. Efectele fiziologice ale unor mediatori chimici şi ale unor substanţe cu
acţiune farmacologică asupra motilităţii tractului digestiv.
S-a arătat în partea introductivă a acestui capitol că muşchiul neted digestiv este dotat cu
automatism, proprietate care îi permite să genereze stimuli care determină contracţia fibrelor
musculare netede din structura tunicii musculare a componentelor tractului digestiv. Prin
urmare, motilitatea digestivă este o funcţie intrinsecă, independentă de comenzile venite din
sistemul nervos central.
Prin comparaţie, muşchiul scheletic se contractă doar în urma unor stimuli cu origine în
diverse segmente ale sistemului nervos. În ciuda acestei independenţe, motilitatea digestivă
este puternic influenţată de activitatea sistemului nervos autonom (vegetativ) simpatic şi
parasimpatic, care îşi exercită efectele reglatoare prin intermediul mediatorilor chimici
specifici, eliberaţi la nivelul terminaţiunilor nervoase care pătrund în organele tractului digestiv.
Astfel, parasimpaticul, prin intermediul acetilcolinei, are efecte stimulatoare asupra
motilităţii şi funcţiei secretorii, în timp ce, simpaticul, prin adrenalină, are efecte deprimante.
Pentru demonstrarea acestor efecte, în această lucrare se va folosi ca preparat de
muşchi neted o porţiune din stomacul unui şobolan, respectiv antrumul, porţiunea orizontală,
terminală a stomacului. Antrul poate fi introdus într-o “baie de organ” reală, unde este
perfuzat cu soluţie salină, izotonă, numită soluţie Tyrode, care conţine apă, glucoză şi principalii
anioni şi cationi necesari pentru buna funcţionare a muşchiului. Un capăt al muşchiului este
fixat, iar celălalt capăt este ataşat de un traductor de forţă care înregistrează contracţiile
musculare. În lichidul din baia de organ se pot administra diferite substanţe şi se urmăreşte
efectul acestora asupra contracţiilor.
Deoarece experimentul “in vitro” (în laborator) este laborious şi necesită timp, vom
folosi o alternativă educaţională, respectiv un program de fiziologie virtuală, numit simVessel,
care are o secţiune dedicată muşchiului neted digestiv.
Principiul lucrării.
Traductorul plasat în muşchi converteşte modificările de presiune generate de
contracţiile musculare în semnale electrice, care sunt amplificate şi redate grafic sub forma
unor mişcări cu amplitudini diferite.
Obiectivul acestui experiment este evidenţierea efectelor pe care diferiţi mediatori chimici sau
substanţe cu acţiune farmacologică le au asupra muşchiului neted digestiv.
Se va urmări:
98
 răspunsul opus, antagonic al muşchiului la administrarea de acetilcolină şi adrenalină,

acest răspuns fiind cunoscut în fiziologie ca antagonism funcţional;
 efectul blocării receptorilor pentru cei doi mediatori, cu substanţe blocante: atropina
pentru receptorii M; phentolamina pentru receptorii α adrenergici şi propranololul
pentru receptorii β adrenergici; definirea conceptului de inhibiţie competitivă;
 răspunsul muşchiului la blocarea canalelor de calciu, cu un blocant numit Verapamil;
 înregistrarea curbei doză-efect la administrarea de acetilcolină şi adrenalină.
Substanţele utilizate în experiment sunt:
1. Acetilcolina (ACH) este mediatorul chimic al parasimpaticului, agonist al receptorilor M3
– colinergici. În urma stimulării parasimpaticului, ACH se eliberează la nivelul
terminaţiilor nervului vag, care inervează organele tractului digestiv şi determină
stimularea motilităţii, crescând forţa şi amplitudinea contracţiilor.
2. Epinefrina (EPI) sau adrenalina. Face parte, alături de noradrenalină sau norepinefrină
din grupul catecolaminelor. Este deopotrivă hormon sintetizat în medulosuprarenală şi
neuromediator eliberat la nivelul terminaţiilor sistemului nervos vegetativ simpatic.
Acţionează pe receptorii alfa şi beta adrenergici. În acestă lucrare este utilizată ca
agonist al receptorilor α1, α2 şi β2 adrenergici. Muşchiul neted digestiv nu prezintă
receptori β1 adrenergici care predomină la nivelul cordului.
Activarea receptorilor α determină, în general, stimularea contractilităţii, iar a
receptorilor β2, relaxare. În final, rezultatul contractil sau relaxant depinde de care tip
de receptori predomină într-o structură, iar în muşchiul neted digestiv predomină
receptorii β2. În plus, epinefrina are afinitate mult mai mare pentru receptorii β 2, ceea
ce explică relaxarea antrumu-lui şi a celorlalte segmente ale tubului digestiv.
În contrast, în muşchiul neted vascular periferic, predomină receptorii α, a căror
activare determină fenomenele de vasoconstricţie la stimularea simpatică.
3. Atropina (ATR) este un blocant al receptorilor colinergici. Atropina este un alcaloid
natural extras din planta Atropa belladona (mătrăguna). Are acţiune anticolinergică sau
antimuscarinică prin blocarea receptorilor M, colinergici. Prin blocarea acestor
receptori se opune efectului stimulator al ACH. Administarea ei, înainte sau după
administrarea de ACH, va duce la anularea efectelor stimulatorii ale acesteia. Între
acetilcolină şi atropină se produce o competiţie la legarea de receptorii M. Cum
afinitatea receptorilor este mai mare pentru atropină, acetilcolina nu mai are receptori
liberi de care să se lege şi efectele ei sunt minimizate sau chiar anulate. Acest fenomen
este cunoscut ca “inhibiţie competitivă”. Efectul atropinei poate fi contracarat prin
administrea repetată, în doze mari, a acetilcolinei.
4. Propranolol (PRO) este un blocant neselectiv al receptorilor β adrenergici. Ca
medicament se foloseşte în tratamentul aritmiilor, al hipertensiunii arteriale, al
fenomenelor vegetative din anxietate etc. După administrare determină blocarea
receptorilor beta adrenergici, prin acelaşi fenomen de inhibiţie competitivă şi efectele
relaxante ale epinefrinei sunt anulate. Efectul propranololului poate fi contracarat prin
administrea repetată, în doze mari, a adrenalinei.
5. Fentolamina (PHE) sau regitina – este un blocant neselectiv al receptorilor α
adrenergici. Ca medicament se foloseşte în urgenţele hipertensive. Deoarece în tubul
digestiv, predomină receptorii beta şi nu alfa, administrarea de PHE nu este urmată de
nicio modificare în activitatea muşchiului.
6. Verapamil (VER) este blocant al canalelor de Ca2+ de tip L din:
99
 membrana celulelor cardiace de tip P (pacemacker). Acest tip de canale sunt

concentrate mai ales în nodulul sino-atrial şi atrio-ventricular, motiv pentru care,
verapamilul este folosit pentru a reduce conductibilitatea prin NAV şi a proteja astfel
ventriculele de tahicardiile cu punct de plecare atrial;
 membrana fibrelor musculare netede din structura vaselor, şi mai puţin a muşchiului
neted digestiv, motiv pentru care este folosit ca vasodilatator. Verapamilul acţionează
ca un inhibitor non-competitiv, deoarece nu intră în competiţie cu niciun mediator sau
altă substanţă pentru legarea de receptorii canalelor de calciu. Blocarea influxului de
calciu are efecte relaxante. În contrast cu inhibitorii competitivi, efectul inhibitorilor
non-competitivi nu este compensat în întregime de adaosul în doze mari a substanţelor
cu efect contractil. Nu are utilizare în patologia digestivă.
În afara administrării separate a fiecărei substanţe, experimentul virtual permite şi
introducerea în experiment a substanţelor cu efecte antagonice asupra motilităţii. Datorită
acestei facilităţi se pot studia două mecanisme fiziologice:
 antagonismul fiziologic dintre epinefrină şi acetilcolină
 inhibiţia competitivă dintre:
 epinefrină şi propranolol pentru legarea de receptorii β - adrenergici
 acetilcolină şi atropină pentru legarea de receptorii M - colinergici
Organizarea laboratorului SimVessel. Laboratorul SimVessel cuprinde componentele

prezentate în figura 7.5.
 Baia de organ cu sistemul de fixare şi perfuzare a muşchiului
 Traductorul de presiune
 Perfuzorul care permite adăugarea substanţelor folosite în experiment. Prezintă o singură
poziţie de plasare a eprubetelor.
 Stativul cu eprubete - cuprinde substanţele care pot fi utilizate pentru experiment în diverse
concentraţii iniţiale (Mi). Concentraţia se poate modifică prin schimbarea debitului de
perfuzie.
 Sistemul de inscripţionare - permite înregistrarea în timp real a modificărilor induse de
utilizarea diverselor substanţe.
o Prezintă un sistem de etalonare a înregistrării ca viteză (Speed - cm/minut) şi
amplitudine (Resolution - mV/Div), precum şi un sistem de schimbare a culorii
peniţei (Pen Color) ce poate fi utilizat atunci când se studiază interacţiunea dintre
două substanţe.
o Cu ajutorul butonului POWER On/Off sistemul de inscripţionare se porneşte când se
înregistrează efectele unei substanţe şi se opreşte când preparatul trebuie "spălat"
de substanţele introduse în experiment.
o Cu ajutorul cursorului vertical plasat la marginea din dreapta a sistemului de
inscripţionare se stabileşte poziţia liniei izoelectrice a înregistrării.
 O caracteristică a programului, imposibil de obţinut în viaţa reală este posibilitatea de a
accelera timpul destinat experimentului. Se poate seta oricare dintre cele 3 ceasuri
aflate în stânga şi deasupra hârtiei de înregistrare: 1x este timpul real, 2x sau 5x face
timpul să treacă de 2 sau 5 ori mai repede. Această opţiune a fost adăugată, pentru că
timpul lung de reacţie al muşchiului neted nu ar permite efectuarea experimentului pe
durata unui laborator cu timp limitat.
100
Figura 7.5. Organizarea Laboratorului SimVessel
PROTOCOL DE LUCRU
 se porneşte computerul şi se selectează utilizatorul „Fiziologie” - parola „fizio”. De pe
desktop se alege fişierul simVessel.exe; deoarece programul începe cu butoanele de
start/stop deja pornite (verzi), acestea se opresc;
 se stabileşte poziţia liniei izoelectrice a înregistrării prin mişcarea în jos a cursorului (din
dreapta), în jumătatea inferioară a “hârtiei” inscriptorului.
 se stabileşte rezoluţia (amplitudinea) la 10 mV/div şi viteza (speed), care poate fi de
0,5 cm/min sau 1 cm/min. Recomandăm 0,5 cm/min pentru ca întregul grafic să aibă
loc, la final, în fereastra de înscriere;
 se accelerează timpul, clik pe ceasul 3x;
 se pornesc butoanele de start şi se aşteaptă câteva secunde pentru a apărea
informaţiile legate de viteză şi rezoluţie pe hârtie;
 se pune antrul în baia de organ; notaţi lungimea iniţială a muşchiului;
 se dă clik pe „zero adjustement” şi se observă că începe înscrierea activităţii spontane,
ritmice a muşchiului. Nu adăugaţi imediat acetilcolina, aşteptaţi până se înregistrează
un scurt traiect de activitate spontană!
 după aceste manevre preparatorii, se pot efectua mai multe tipuri de experimente, în
care să difere substanţele utilizate şi dozele.
101
EXPERIMENT I
 se pregăteşte eprubeta cu acetilcolină, în concentraţie de -3M. Se dă clik pe ACH şi se
duce eprubeta în locul destinat. Se alege un debit de perfuzare de 30 μl.
 se adaugă acetilcolină - clik pe butonul roşu cu săgeată neagră;
 aşteptaţi coborârea graficului, care ne arată relaxarea muşchiului şi reluarea
contracţiilor spontane, ritmice.
 Se urmăreşte efectul ACH.

 Observaţi ascensionarea graficului şi scurtarea muşchiului!
 Notaţi lungimea, când contracţia ajunge în punctul maxim!
 Relaxarea este lentă şi incompletă, muşchiul rămânând semicontractat-
contracţie tonică. Contracţia tonică este o caracteristică a muşchiului
neted digestiv, în timpul căreia se menţine forţa de contracţie pe o
perioadă mai mare, cu consum energetic minim.
 O acţiune asemănătoare, de stimulare a contracţiei poate fi dată şi de:
histamină, bradikinină, pilocarpină etc. Aceste substanţe intensifică şi
activitatea spontană a ansei intestinale.
 Desenaţi în fişa studentului, rezultatul obţinut!
 duceţi la loc, în stativ, eprubeta cu ACH şi luaţi adrenalină -3M. Se alege un debit de
perfuzare de 30 μl; se adaugă EPI în baia de organ;
 Se urmăreşte efectul relaxant al adrenalinei.

 Observaţi coborârea adâncă a graficului sub linia izoelectrică
“undershoot”şi alungirea muşchiului în baia de organ!
 Notaţi lungimea când relaxarea ajunge în punctul maxim!
 Sesizaţi efectele opuse, antagonice ale celor 2 mediatori. Un astfel de
efect se cheamă antagonism funcţional: două substanţe au efecte opuse
asupra funcţiei unei structuri, fără a acţiona pe acelaşi tip de receptori, ci
pe receptori diferiţi!
 Acelaşi efect relaxant îl mai produc şi papaverina sau magneziul.
 aşteptaţi revenirea muşchiului la starea de activitate spontană şi pregătiţi atropina -4M; se

alege un debit de perfuzare de 30 μl; se adaugă atropina în baia de organ;
 Se urmăreşte efectul relaxant al atropinei.

 Observaţi coborârea uşoară a graficului sub linia izoelectrică şi uşoara
alungire a muşchiului în baia de organ!
 Sesizaţi efectele opuse ale acetilcolinei şi atropinei. Se datorează
inhibiţiei competitive, care duce la blocarea receptorilor M, unde ar
trebui să se lege acetilcolina.
102
 pregătiţi fentolamina -3M şi alegeţi un debit de perfuzare de 300 μl; se adaugă

fentolamina în baia de organ;
 Se urmăreşte graficul şi se observă lipsa de modificare a acestuia la

administrarea de fentolamină.
 Reamintiţi-vă că această substanţă este un blocant al receptorilor alfa
adrenergici şi că aceşti receptori se găsesc în număr mic în muşchiul
neted digestiv. Aşa se explică absenţa răspunsului.
 Pe muşchiul neted vascular, blocarea receptorilor alfa ar fi fost urmată
de
relaxare şi vasodilataţie.
 pregătiţi propranololul -3M şi alegeţi un debit de perfuzare de 30 μl; se adaugă

propranololul în baia de organ;
 Se urmăreşte graficul şi se observă o moderată creştere a contractilităţii,

la administrarea de propranolol.
 Reamintiţi-vă că această substanţă este un blocant al receptorilor beta
adrenergici şi că aceşti receptori, în special β 2, predomină în muşchiul
neted digestiv. Prin blocarea acestor receptori, adrenalina nu mai poate
realiza efectul relaxant. Cele două substanţe sunt competitoare pentru
legarea de receptorii beta – inhibiţie competitivă, realizată de
propranolol.
 pregătiţi verapamilul -3M şi alegeţi un debit de perfuzare de 30 μl; se adaugă substanţa

în baia de organ;
 Se urmăreşte graficul şi se observă o relaxare moderată, la administrarea

de verapamil.
 Verapamilul este un blocant al canalelor lente de calciu, prin care calciul
necesar contracţiei intră în celula musculară. Lipsit de influxul de calciu,
muşchiul nu se mai poate contracta.
 Este un inhibitor non-competitiv al contracţiei.
În final, graficul obţinut în acest experiment ar trebui să arate ca cel din imaginea de mai jos.
Figura 7.6. Răspunsul muşchiului neted digestiv la substanţele utilizate în experiment
103
EXPERIMENT II. Evidenţierea inhibiţiei competitive atropină - acetilcolină

Se începe un nou experiment, urmând paşii iniţiali de la experimentul I:
 se aşteaptă înscrierea unui scurt traseu de activitate spontană, după care se adaugă
acetilcolină în aceeaşi doză ca în primul experiment.
 după relaxare şi reapariţia activităţii spontane, se adaugă atropină-4M cu un debit de 30
μl , eventual de două ori pentru ca efectul relaxant să fie mai evident;
 se adaugă din nou acetilcolină, în aceeaşi doză;
 se continuă administrarea de acetilcolină în doze din ce în ce mai mari (figura 5.7.).
 Prin acest experiment se evidenţiază mai bine răspunsul muşchiului la

blocarea receptorilor M de către atropină.
 Administrarea ulterioară a acetilcolinei nu este urmată de răspuns decât
după administrare repetată şi în concentraţii tot mai mari a substanţei.
Adaosul repetat duce la cumularea concentraţiei de acetilcolină şi la
compensarea şi contracararea efectului inhibitor al atropinei.
 Administrarea atropinei înaintea unei intervenţii chirurgicale pe
abdomen este obligatorie. Motivele acestei administrări sunt:
 se obţine relaxarea musculaturii netede digestive, necesară
pentru intervenţia chirurgicală;
 se previne stopul cardiac, deoarece la nivelul inimii, acetilcolina
are efecte deprimante.
Figura 7.7. Efectele opuse de tip inhibiţie competitivă ale acetilcolinei şi atropinei pe muşchiul
neted digestiv.
EXPERIMENT III. Înregistrarea curbei doză-efect la administrarea de acetilcolină şi adrenalină.

În baia de organ se adaugă doze din ce în ce mai mari de acetilcolină şi apoi, în pasul doi, de
adrenalină.
Din figura 7.8. se observă creşterea amplitudinii contracţiilor în paralel cu creşterea
concentraţiei, până la o limită peste care muşchiul nu mai răspunde, rămânând contractat.
Pentru a se relaxa este necesară spălarea preparatului şi îndepărtarea acetilcolinei.
104
Figura 7.8. Răspunsul muşchiului neted digestiv la creşterea concentraţiei de acetilcolină.
În imaginile care urmează sunt redate rezultatele unui experiment “in vitro” pe un fragment de
intestin de şobolan plasat într-o baie de organ.
1. Activitate spontană, ritmică
2. Efect contractil, determinat de acetilcolină.
3. Acţiunea contractilă a acetilcolinei este antagonizată de atropină, prin blocarea

receptorilor muscarinici.
105
4. Adrenalina (epinefrina), mediatorul SNV simpatic are un efect inhibitor asupra

contracţiilor spontane, producând relaxare musculară.
Figura. 7.9. Efectele mediatorilor chimici ai SNV utilizaţi în experiment asupra muşchiului neted
digestiv.
Studiu individual
1. Consultând un dicţionar medical sau materialele didactice vă rugăm să definiţi următorii

termeni: receptori colinergici şi adrenergici, tonus, secusă, tetanos, contracţie
izometrică şi izotonă, inhibiţie competitivă, mediator chimic, agonist, precum şi alţi
termeni întâlniţi în acest capitol pe care nu îi cunoaşteţi.
2. După ce vă documentaţi, scrieţi un eseu de 500 de cuvinte despre utilizarea în medicină
a atropinei.
106
FIŞĂ DE LUCRU ÎN LABORATOR

__________________________________________________________________________
1. Care sunt efectele stimulării parasimpaticului asupra motilităţii tractului digestiv şi
asupra sfincterelor digestive?
__________________________________________________________________________
2. Pe care receptori acţionează parasimpaticul şi care este mediatorul specific?
__________________________________________________________________________
3. Care sunt efectele stimulării simpaticului asupra motilităţii tractului digestiv şi asupra
sfincterelor digestive?
__________________________________________________________________________
4. Pe care receptori actionează simpaticul şi care sunt mediatorii specifici?
__________________________________________________________________________
5. Desenaţi şi definiţi secusa. Care sunt fazele secusei?
__________________________________________________________________________
6. Desenaţi şi explicaţi efectul acetilcolinei asupra muşchiului neted digestiv.
__________________________________________________________________________
7. Desenaţi si explicaţi efectul atropinei asupra muşchiului neted digestiv.
__________________________________________________________________________
8. Desenaţi şi explicaţi inhibiţia competitivă dintre acetilcolină şi atropină la nivelul
muşchiului neted digestiv.
107
_______________________________________________________________________
9. Desenaţi şi explicaţi efectul adrenalinei asupra muşchiului neted digestiv.
__________________________________________________________________________
10. Desenaţi şi explicaţi efectul propranololului asupra muşchiului neted digestiv.
__________________________________________________________________________
11. Desenaţi şi explicaţi efectul magneziului asupra muşchiului neted digestiv.
__________________________________________________________________________
12. Desenaţi şi explicaţi efectul verapamilului asupra muşchiului neted digestiv.
__________________________________________________________________________
108
Aplicaţii practice Explorarea sistemului endocrin
EXPLORAREA SISTEMULUI ENDOCRIN

6.1. GENERALITĂŢI
Sistemul nervos (SN) şi sistemul endocrin (SE) formează cele două sisteme majore care
asigură controlul, reglarea și adaptarea funcțiilor organismului la condițiile variabile ale
mediului intern și extern. În timp ce SN acţionează prin mediatori chimici, realizând o reglare
rapidă şi de fineţe, SE acționează prin hormoni, realizând o reglare mai lentă şi de durată.
Sistemul endocrin este format din glande care secretă substanţe chimice numite hormoni.
Hormonii sunt substanțe biologic active, cu rol de mesageri chimici sintetizaţi în celule
specializate (celule endocrine). După sinteză sunt eliberaţi în lichidele extracelulare şi apoi în
sânge, care le transportă la celulele ţintă (la distanţă), aceste celule prezentând receptori
hormonali specifici. La nivelul celulelor ţintă, hormonii determină un răspuns celular de tip
stimulare sau inhibiţie, fără a schimba funcţiile celulei, care sunt stabilite genetic.
Hormonii produşi de sistemul endocrin sunt necesari pentru creșterea și dezvoltarea normală a
organismului, pentru reproducere, pentru controlul şi reglarea funcţiei digestive, a
metabolismelor, a circulaţiei, a temperaturii, a echilibrului hidro-electrolitic, a
comportamentului (alimentar, sexual, social etc.), pentru menţinerea homeostaziei
organismului uman.
La om, glandele endocrine mai importante sunt hipotalamusul, hipofiza, epifiza, tiroida,
glandele paratiroide, glandele suprarenale, pancreasul endocrin, ovarele, testiculele. Celule cu
competenţe endocrine (capacitate de a secreta hormoni) se găsesc şi în:
 sistemul nervos central (hipotalamus) sau sistemul nervos periferic, care secretă
neurohormoni = sistemul neuroendocrin;
 alte organe care, pe lângă funcțiile specifice, secretă şi hormoni cu funcţie paracrină sau
autocrină = sistemul endocrin difuz; acestea sunt: tractul gastro-intestinal, rinichii,
plămânii, inima.
6.2. Explorarea pancreasului endocrin.
Pancreasul are atât funcții endocrine, cât și exocrine. Țesutul endocrin este grupat în insule
Langerhans, care conţin 4 tipuri diferite de celule:
 celulele alfa care sintetizează glucagon;
 celulele beta care sintetizează proinsulină şi peptidul C. Proinsulina este o formă
inactivă de insulină care, în torentul circulator, este convertită în insulină. Celulele beta
secretă insulina, ca răspuns la un nivel crescut al glucozei circulante din sânge
(glicemie).
 celulele delta care produc somatostatină;
 celulele F sau PP care sintetizează polipeptidul pancreatic.
Cei mai importanţi hormoni secretați de pancreasul endocrin sunt reprezentaţi de insulină și
glucagon. Cea mai frecventă patologie întâlnită în practica medicală este legată de tulburarea
secreţiei de insulina, motiv pentru care explorarea pancreasului endocrin este strâns legată de
diagnosticul și tratamentul diabetului zaharat.
76
Diabetul zaharat este o afecțiune cronică, heterogenă şi complexă, caracterizată prin

hiperglicemie determinată de insuficiența relativă sau absolută a secreției de insulină şi/sau de
reducerea sensibilităţii la insulină a diverselor ţesuturi (insulinorezistenţă), în special a celui
muscular, adipos şi hepatic.
Menţinerea unei concentraţii normale a glucozei din sânge reprezintă unul dintre cele
mai importante roluri ale sistemului endocrin. Nivelul glicemiei reflectă echilibrul dintre
principalul hormon normoglicemiant al organismului - insulina şi hormonii hiperglicemianţi.
6.2.1. Teste de laborator pentru explorarea pancreasului endocrin
 Glicemia bazală sau à jeun (pe nemâncate)
 Testul de toleranță la glucoză orală
 Nivelul de HBA1c (hemoglobină glicozilată)
 Nivelul glicozuriei
 Nivelul corpilor cetonici în urină
 Dozarea insulinei plasmatice - Insulinemia
 Detectarea anticorpilor anti-insulari
1. Dozarea glicemiei bazale sau à jeun (pe nemâncate).
Recomandări pentru determinarea glicemiei:
 screening-ul, diagnosticul și monitorizarea diabetului zaharat;
 diagnosticul hipoglicemiei.
În afară de dozarea în condiţii bazale, glicemia se mai poate determina:
 la 2 ore postprandial;
 într-un moment oarecare al zilei, indiferent de intervalul de la ultima masă,
determinare „random” (la întâmplare);
 în cadrul testului de toleranta la glucoză orală - TTGO (la 2 ore dupa administrarea a 75
g glucoză).
Glicemia se poate doza prin
metode biochimice sau
enzimatice, spectrofotometrice.
Mod de lucru: se recoltează
sânge dimineaţa, à jeun, în
condiţii bazale, după un post de
8-10 ore (nu se mănâncă şi nu se
beau lichide care conţin glucide)
(figura 6.1.). Se poate preleva
sânge venos, arterial sau capilar.
În cadrul laboratorului de
fiziologie se vor folosi
glucometre care se bazează pe
principiul fotocolorimetriei,
determinând spectrul de
absorbţie al unui compus colorat
format între glucoza din sânge şi
Figura 6.1. Determinarea glicemiei à jeun o enzimă (oxido-reductaza din
sânge).
77
Materiale necesare pentru această metodă: glucometru; teste; lanţete sterile, de unică
folosinţă (lanţeta este un bisturiu cu lama fină, triunghiulară, cu două tăișuri); dispozitiv de
înţepare; soluţie de control.
Mod de lucru: se roagă pacientul să-şi spele mâinile cu
apă caldă și săpun, iar apoi se șterg.
Nu se folosesc soluții antiseptice deoarece
influențează negativ rezultatele.
Înainte de a preleva o probă, locul trebuie să fie uscat,
curat şi cald.
Capătul marcat cu 3 liniuțe negre al bandeletei de test
se introduce în fanta corespunzătoare, acest lucru
pornind automat glucometrul.
Se utilizează dispozitivul de înţepare și lanțeta de
unică folosință pentru a obţine o picătură de sânge.
Se aplică imediat proba prelevată pe bandeleta de test
(figura 6.2.) .
Rezultatul: apare afișat pe ecran şi este stocat în
memoria glucometrului.
Valori normale ale glicemiei pentru sângele venos: 70
– 110 mg/dl sau 4-6 mmol/l
Variații: > 110 mg/dl (> 6,1) – hiperglicemie
< 50 – 60 mg/dl (< 4 mmol/l ) - hipoglicemie Figura 6.2. Etapele dozării glicemiei cu glucometrul
Interpretarea rezultatului se face în funcţie de mai mulţi factori:
– metoda de dozare: în principiu metodele chimice dau valori mai mari, fiind nespecifice;
metodele enzimatice, fiind specifice, dau valori mai mici;
– provenienţa sângelui: sângele arterio-capilar dă valori mai ridicate cu circa 5-15
mg/dl;
– vârsta: valorile bazale cresc cu câte 10 mg/dl pe decadă de vârstă.
P Se consideră că, atunci când glicemia bazală depăşeşte valoarea de 110 mg/dl
în sângele venos şi 126 mg/dl în sângele arterial, mai ales la dozări repetate, se
ridică suspiciunea unui diabet zaharat.
2. Testul de toleranţă la glucoză orală

Testul oral de toleranță la glucoză
investighează metablismul compuşilor
carbohidrați după ingestia unei cantități
de glucoză. Creșterea nivelului plasmatic
al glucozei va fi maximă la 30 minute - 1
oră de la ingestie, iar în acest caz
pancreasul va secreta insulină care va
readuce nivelul glicemiei la normal, în
decurs de 2-3 ore de la ingestie.
Mod de lucru: acest test se efectuează Figura 6.3. Etapele testului de toleranţă la glucoză
dimineaţa (între orele 7.30 - 10), după un
repaus alimentar de cel puţin 10 ore (se
78
poate bea doar apă). Se recomandă abţinerea de la

fumat înaintea şi în timpul testului. Pe cât posibil, nu se
vor lua medicamente care ar putea modifica rezultatele.
Testul se efectuează cu subiectul în poziţie şezândă.
 se recoltează prima glicemie din sângele venos
sau capilar, pe nemâncate;
 se administrează 75 grame glucoză dizolvată în
200-300 ml apă, care trebuie băută în cel mult 3
minute.
 se determină glicemia din 30 în 30 de minute, în
prima oră şi jumătate de la ingestie şi apoi, la 2
ore de la ingerarea glucozei. Pentru diagnosticul
hipoglicemiei reactive se poate extinde
determinarea şi la 3, 4 sau 5 ore.
 evoluţia valorilor glicemiei, în funcţie de timp, la
subiecţii sănătoşi si la pacienţii cu diabet zaharat
este redată în figura 6.4.
Valori normale: à jeun < 110 mg/dl
la 2 ore < 140 mg/ dl
Figura 6.4. Evoluţia valorilor glicemiei, în
La pacienţii diabetici, glicemia se ridică la valori mult mai funcţie de timp, la subiecţii sănătoşi şi la
înalte, care continuă să crească şi după 2 ore. Revenirea la pacienţii cu diabet zaharat.
nivelul inițial se face cu o întârziere mare, iar glucoza este
prezentă și în urină.
Interpretarea rezultatelor este prezentată în tabelul 6.1.
Testul este influențat de următorii factori:
 vârsta: glicemia crește cu 10 mg/dl/10 ani;
 sarcina: în cazul femeilor gravide, nivelul glicemiei à jeun este de 90 mg / dl, la 1 oră
este de 170 mg / dl, iar după 2 ore este <145 mg/dl;
 ingestia redusă de carbohidrați în zilele anterioare testului, induce o creștere a nivelul
de glucoză din sânge în timpul testului;
 medicaţia: drogurile hiperglicemiante (diuretice, glucocorticoizi şi estrogeni) pot
modifica testul.
Toleranţă normală
- Glicemia à jeun < 110 mg/d
- Glicemia la 2 ore < 140 mg/ dl
Diabet zaharat
- Glicemia à jeun > 110 mg/dl
- Glicemia la 2 ore > 200 mg/dl
Scăderea toleranței la glucoză

- Glicemia la 2 ore 140-200 mg/dl
79
Alterarea glicemiei à jeun

- Glicemia la 2 ore < 140 mg/dl
Tabel nr 6.1. Interpretarea testului de toleranţă la glucoză, în funcţie de valorile glicemiei

3. Dozarea hemoglobinei A1c (hemoglobina glicozilată)
Hemoglobina glicozilată (sau glicată) este o hemoglobină la care glucoza se leagă în mod
ireversibil. Acest compus se formează în mod fiziologic, dar când glucoza depăşeşte o anumită
valoare (110mg/dl), glicozilarea este patologică.
Testul determină cât de crescută a fost glicemia pe parcursul ultimelor 90 - 120 de zile,
evidențiind de fapt o medie a valorilor glicemiei pentru acest interval de timp.
Procentul de hemoglobină care prezintă un exces de glucoză, poate fi dozat în sânge. Testul
implică prelevarea unei cantități mici de sânge.
Valori normale: 4 – 6 % din totalul hemoglobinei
Interpretare: tabel nr 6.2. Termenul de control se referă la cât de aproape de limita normalului
a fost menţinută glicemia în ultimele 3 luni, sub administrare de medicamente hipoglicemiante
(control medicamentos).
Controlul nivelului de glucoză HbA1c (%) Nivelul glucozei sangvine (mg/dl)
Valoare normală 4-6 110
Control bun 6–8 160
Control mediu 8 - 10 200
Control redus > 10 > 200
Tabel nr 6.2. Interpretarea valorilor HbA1c.
4. Dozarea glucozei din urină (glicozuria)

În mod normal glucoza nu se găsește în urină, decât dacă nivelul ei în sânge depăşeşte
capacitatea de reabsorbție tubulară. Pragul renal pentru glucoză (nivelul glicemiei de la care
apare glicozuria) este atins atunci când concentrația glucozei în plasmă este peste 180 mg/dl.
Glicozuria se determină calitativ şi cantitativ în urina totală de 24h.
Valorea normală: cantități nedetectabile de glucoză în urină (metoda Benedict).
Interpretare: pacienții diabetici secretă în urină cantități mai mici sau mai mari de glucoză
(glicozurie), în funcţie de severitatea bolii și de aportul de carbohidrați.
– glicozuria constantă la un pacient cu hiperglicemie bazală ridicată arată un diabet
zaharat manifest;
– glicemie peste 180 mg% fără glicozurie arată cu mare probabilitate existenţa unei
nefropatii diabetice.
5. Dozarea corpilor cetonici
În urina subiecţilor sănătoşi, corpii cetonici (acidul betahidrobutiric, acetilacetic şi
acetona) sunt nedecelabili cu metodele obişnuite. Când nivelul lor sanguin creşte, vor apărea şi
80
în urină (cetonuria). Producţia de corpi cetonici creşte ca urmare a amplificării procesului de

beta-oxidare a acizilor grași, la nivelul celulelor hepatice, în absenţa insulinei.
Prezenţa cetonuriei este echivalentă cu decompensarea metabolică-cetoacidoza. Identificarea
nivelului de corpi cetonici în urină este importantă în diagnosticul severității diabetului.
În afara diabetului zaharat, cetonuria mai poate apărea şi în inaniţie, diaree, vărsături, boli
hepatice grave.
6. Dozarea insulinei plasmatice - insulinemia şi a peptidului C
Se folosesc metode radioimunologice (RIA). Urmărirea ei are o valoare practică, cei cu valori
foarte joase sunt mai greu de echilibrat metabolic.
Valori normale: 10-20 μU/ml; 21U = 40 μg insulină
Variații patologice:
 scade în diabetul zaharat (DZ) de tip 1;
 este scăzută, normală sau crescută în DZ de tip 2;
 creşte în hiperinsulinism cu hipoglicemie.
Pentru aprecierea mai exactă a secreţiei pancreatice se dozează şi peptidul C, care se secretă în
cantităţi echimoleculare cu insulina şi nu este degradat de ficat.
7. Detectarea anticorpilor anti-insulari
În producerea diabetul zaharat este incriminată, printre alţi factori, şi alterarea funcţiei
imunologice, care ar favoriza acţiunea unor agenţi distructivi ai celulelor beta-insulare. S-a
evidenţiat o creştere a raportului
dintre limfocitele T helper/T
supresor care ar facilita
agresiunea imunologică. S-au
descris o serie de anticorpi
antiinsule pancreatice (ICA - Islet
Cell Autoantibodies), anticorpi
antiGAD (decarboxilaza acidului
glutamic), anticorpi antiinsulină,
anticorpi citotoxici. Fiecare
dintre aceşti anticorpi poate fi Figura 6.5. Balanţa energetică
detectat prin teste specifice imunologice.
6.3. Evaluarea statusului nutrițional
Starea de sănătate a fiecărui individ se poate evalua prin ceea ce se numește un "status
nutriţional" optim care derivă din echilibrul obţinut între necesarul şi aportul nutriţional.
Existenţa unui stări de nutriţie optime promovează creşterea şi dezvoltarea organismului,
menţine starea de sănătate, permite desfăşurarea activităţii zilnice şi participă la protecţia
organismului faţă de diverse agresiuni sau boli.
Determinarea statusului nutriţional depinde, în cea mai mare parte, de balanţa energetică a
organismului, care stă la baza stabilităţii ponderale şi a echilibrului mediului intern. Pe un talger
al balanţei sunt aporturile energetice (reprezentate de aportul alimentar), iar pe celălalt
consumurile energetice pentru menţinerea funcţiilor organismului, termoreglare și activitate
fizică.
81
Balanţa energetică la indivizii umani este reglată, în

primul rând, prin modularea aportului energetic. Aportul
alimentar insuficient determină scădere ponderală, în
timp ce aportul excesiv duce la creştere în greutate.
Depozitele energetice ale organismului sunt însă
determinate de balanţa existentă între aportul de
alimente şi consumul de energie. O persoană activă, care
depune activitate fizică importantă, va consuma o
cantitate mai mare de energie decît o persoana
sedentară.
Ecuaţia bilanţului energetic poate fi exprimată
astfel:
MODIFICĂRILE DEPOZITELOR ENERGETICE ALE

ORGANISMULUI =
APORTUL DE ENERGIE - CONSUMUL DE ENERGIE
Figura 6.6. Măsurarea înălţimii

cu ajutorul stadiometrului
Evaluarea statusului nutriţional se poate face folosind date:
 subiective (putere de muncă, autoaprecierea greutăţii etc.);
 obiective, clinice (indici antropometrici, funcţionali etc.);
 de laborator (impedanţă bioelectrică, densitometrie, teste biochimice etc.).
6.3.1. Indicii antropometrici
Măsurătorile antropometrice se numără printre cele mai vechi metode de apreciere a
stării nutriţionale. S-au folosit greutatea corporală, înălţimea, diverse pliuri cutanate şi
circumferinţe, precum şi alte dimensiuni lineare, pentru a caracteriza masa adipoasă şi
statusul nutriţional ale unei persoane şi a stabili relaţia între greutate şi morbiditate. În
consecinţă, s-au elaborat tabele, care corespund mediei greutăţii populaţiei cu cea mai mare
speranţă de viaţă şi care sunt folosite ca reper de normalitate (greutatea „ideală”).
a) Înălţimea
Măsurarea înălţimii este necesară în estimarea greutăţii corporale ideale, în calcularea
indicelui de masă corporală (IMC) sau a compoziţiei corporale şi necesarului energetic.
Înălţimea se măsoară corect cu ajutorul unui stadiometru (Figura nr. 6.6.)
b) Greutatea
Măsurarea greutăţii corporale este cea mai simplă şi la îndemână metodă de evaluare a
statusului nutriţional. O greutate anormal de mică poate fi considerată ca un semn de
denutriţie. În caz contrar, o greutate excesivă poate reprezenta un semn caracteristic al
obezităţii.
– scăderea în greutate, în cazul unei boli sau a postului prelungit, ca marker al malnutriţiei
protein-calorice, se asociază cu risc crescut de morbiditate-mortalitate.
– creşterea temporară în greutate dezvăluie adesea existenţa unei afecţiuni, a unei
modificări psihosociale sau a stilului de viaţă, sau poate fi asociată cu iniţierea unei
terapii sau abandonarea alteia.
Interpretarea valorii greutăţii corporale trebuie să ţină cont de înălţimea şi vârsta
persoanei respective, cu atât mai mult la copii.
82
Prima informaţie care se culege este greutatea actuală, în momentul determinării, prin
cântărire. Cunoaşterea greutăţii permite să se calculeze procentajul de variaţie a greutăţii în
plus sau în minus faţă de greutatea anterioară a unei persoane sau faţă de un reper de
normalitate (tabele cu normograme). Greutatea normală se poate calcula şi prin formule cum
ar fi:
 Formula lui Lorentz: GI = Î – 100 – (Î – 150) / sex, unde: GI = greutatea ideală teoretică
(kg); Î = înălţime (cm); sex = 2,5 pentru femei; 4 pentru bărbaţi;
 Metropolitan Life Insurance: GI = 50 + 0,75 x (Î-150) + (v – 20)/4 (la femei se
înmulţeşte cu 0,9), unde: GI = greutatea ideală teoretică (kg); Î = înălţime (cm); v =
vârstă (ani).
De cele mai multe ori se înţelege prin greutate ideală şi termenul de “sănătos”, apreciere care
nu este întru totul valabilă astăzi. Este necesară măsurarea periodică a greutăţii, pentru că o
variaţie cu >10% faţă de „normalul” din tabele (în plus sau în minus) este de semnalat
medicului.
c) Indicele de masă corporală (IMC) sau body mass index (BMI) sau indicele Quetelet:
IMC = greutatea/înălţimea2, unde greutatea se exprimă în kg şi înălţimea în m
Valoarea normală este considerată a fi între 18-25 kg/m2 sau chiar până la 27 kg/m2 (conform
OMS), la adult, dar aceste limite se modifică sensibil cu vârsta şi sexul.
Exprimarea prin IMC este indirectă, dar accesibilă, validată prin diverse studii. După IMC
persoanele se pot clasifica pe clase de status nutriţional, clasificare acceptată de OMS, conform
tabelului de mai jos:
IMC Status Nutriţional
< 10 Denutriţie grad V
10 – 12,9 Denutriţie grad IV
13 – 15,9 Denutriţie grad III
16 – 16,9 Denutriţie grad II
17 – 18,4 Denutriţie grad I
18,5 – 24,9 NORMAL
25 – 29,9 Suprapondere
30 – 34,9 Obezitate grad I
35 – 39,9 Obezitate grad II
≥ 40 Obezitate grad III
Tabel nr. 6.3. Statusul nutriţional în funcţie de indicele de masă corporală

După clasificarea actuală acceptată la nivel internaţional, obezitatea se defineşte printr-
un IMC>30. Peste această valoare, se consideră că adipozitatea antrenează o creştere
semnificativă a mortalităţii şi morbidităţii prin boli cardiovasculare sau metabolice.
83
Riscurile legate de obezitate nu depind numai de cantitatea de ţesut adipos, dar şi de repartiţia
sa, mai ales abdominală. Grăsimea abdominală este asociată
de cele mai multe ori cu grăsimea periviscerală, (apreciată cel
mai fidel prin examen RMN), care este asociată cu un risc
crescut de boli şi evenimente cardio-vasculare.
d) Raportul între circumferinţa taliei și a şoldurilor
reprezintă Indicele Talie Şold (ITS).
Acesta este considerat actualmente un marker mai corect al
acumulării grasimii la nivel abdominal şi al riscului vascular
decât IMC. Creşterea raportului talie/şold este un factor de
risc metabolic şi cardiovascular independent de valoarea
IMC-ului.
Măsurarea taliei şi şoldurilor:
 circumferinţa taliei este măsurată în poziţie ridicată,
la jumătatea distanţei între rebordul costal şi creasta Figura 6.7. Măsurarea circumferinţei taliei
iliacă;
 circumferinţa şoldurilor se măsoară la nivelul feselor (în dreptul marelui trohanter).
Valori normale ale circumferinţei abdominale: < 80 cm la femei şi < 94 de cm la barbati, iar ale
ITS: 0.7 la femei si 0.9 la barbati.
– în cazul unui raport talie/şold > 0,7 la femeie
şi > 0,9 la bărbat există o repartiţie androidă (sau abdominală) a grăsimii “aspect ca de
măr”. Aceast tip de obezitate este strâns corelat cu patologie cardiovasculară şi alte maladii
(diabet zahart, hipertensiunea arterială, dislipidemiile);
– în caz de raport mai mic se vorbeşte de tipul ginoid, cu aspect “ca de pară” pentru care
riscul prezenţei acestor maladii este net inferior ( figura 6.8.).
După numeroase studii s-a constatat că, pentru definirea obezităţii abdominale, este suficientă
măsurarea circumferinţei taliei. Valoarea circumferinţei taliei care corespunde la o creştere
importantă a prezenţei factorilor de risc vasculari (creşterea colesterolului total, cresterea
trigliceridelor, diminuarea HDL colesterolului, creşterea presiunii arteriale) este de 102 cm
pentru bărbaţi şi 88 cm pentru femei.
Figura 6.8. Tipul android şi ginoid de obezitate

84
6.3.2. Pliuri cutanante şi circumferinţe musculare

Măsurarea circumferinţelor trunchiului şi membrelor oferă informaţii despre masa slabă şi cea
grasă de la nivel local.
Măsurarea pliurilor cutanate aduce date despre nivelul ţesutului adipos subcutanat. Se
utilizează în acest sens aparate speciale de măsurare numite“callipers” sau cutimetru (figura
6.9.).
 în practică, măsurarea pliurilor cutanate se efectuează după prinderea unei zone largi
de piele între police şi index, cu un centimetru sub locul de măsurare cu compasul;
 se execută o tracţiune asupra acestui pliu fără a apuca ţesutul muscular subiacent;
 cele patru pliuri cutanate utilizate frecvent sunt: pliul cutanat tricipital, bicipital,
subscapular şi pliul cutanat suprailiac (figura 6.10.).
 aceste valori permit estimarea statusului rezervelor adipoase şi a masei musculare.
Figura 6.9. Cutimetru pentru măsurarea pliurilor cutanate.
Figura 6.10. Pliuri cutanate în diferite regiuni
P De reţinut
 Evaluaţi-vă periodic greutatea şi raportaţi-o la cea anterioară şi la
"normalul" din tabele!
 Calculaţi-vă IMC-ul şi măsuraţi-vă circumferinţa taliei periodic!
 Nu uitaţi că echilibrul energetic (şi ponderal) înseamnă să mâncăm atât
cât consumăm!
85
6.4. LUCRĂRI DE EFECTUAT ÎN LABORATOR
1. Cu ajutorul glucometrului din dotarea disciplinei, dozaţi-vă glicemia bazală (à jeun)

şi notaţi-va valorile voastre şi ale colegilor în caietul de lucrări practice. Interpretaţi
valorile găsite!
2. Folosind informaţiile de mai sus despre indicii antropometrici, măsuraţi-vă în
laborator şi notaţi-vă în caiete: înălţimea, greutatea, circumferinţa taliei şi a
şoldurilor!
3. Verificaţi în tabele dacă greutatea şi circumferinţa taliei sunt în limite normale!
4. Calculaţi-vă Indicele de masă corporală si Indicele talie şold şi verificaţi în tabele
dacă aceşti parametri se înscriu în limite normale!
5. Identificaţi colegii care au probleme cu greutatea. Ajutaţi de cadrul didactic,
încercaţi să le daţi sfaturi colegiale despre un stil de viaţă sănătos. Recomandaţi-le
să meargă la un medic specializat în nutriţie şi metabolism!
6.5. Explorarea hormonală în sarcină

Evidenţierea gonadotropinei corionice umane în urină
Gonadotropina corionică umană (Human chorionic gonadotropin - hCG) este un hormon
produs pe durata sarcinii, secretat de către placenta aflată în plină dezvoltare şi, ulterior, de
către o componentă a acesteia, numită sinciţiotrofoblast. Descoperit încă din 1930 şi cosiderat
un veritabil marker al sarcinii, hCG nu poate fi detectat decât după implantarea ovulului
fertilizat; din acest motiv, un test de sarcină efectuat prea devreme poate da rezultate fals
negative. Rezultate fals pozitive pot apărea în cazul unor afecţiuni hepatice, neoplasme sau alte
afecţiuni medicale ce pot produce cantităţi considerabile de hCG.
hCG mai este produs în cantități mici de glanda pituitară (hipofiza), explicând astfel
existența unor niveluri foarte scăzute ale acestui hormon în sânge chiar şi în absenţa sarcinii
(inclusiv la femeile aflate la menopauză) şi chiar în sângele bărbaţilor.
hCG poate fi determinat în sângele femeilor gravide la aproximativ 8 - 14 zile de la
momentul concepţiei, apoi valorile hCG cresc rapid, dublându-se la fiecare 2-3 zile. Valorile
ating maximul la sfârșitul trimestrului întâi, iar în trimestrul doi și trei încep să scadă, dar foarte
puțin.
TESTUL DE SARCINĂ
Testul de sarcină este un test care detectează, printr-o metodă specifică (imunocromatografie),
nivelul de hCG din urină.
Tehnica de lucru- depinde de tipul de test utilizat (bandeletă, cutiuță sau tip stilou). În mare,
etapele de lucru sunt cele care urmează.
1. Se colectează prima urină de dimineață, într-un recipient curat.
2. Se scoate testul din plic, ţinându-l de capătul colorat; se introduce în urină, pentru 5-6
secunde, cu capătul alb, până la linia de maximum;.
3. Se scoate testul din recipientul cu urină şi se aşteaptă rezultatul pentru 3 până la 5 minute,
cu testul aşezat orizontal.
86
Figura 6.11.. Evoluţia concentraţiei hCG în cursul sarcinii.
Rezultate:
1. Test pozitiv: prezenţa a două dungi (în figură, în zona controlului şi a testului).
2. Test negativ: prezenţa unei singure dungi, în dreptul controlului.
3. Test incert: o dungă în dreptul testului sau lipsa dungilor.
87
P ATENŢIE!
 Testul trebuie efectuat la minimum 10 zile de la contactul sexual.
 Un test negativ sau incert trebuie repetat după 24 ore.
 Un test pozitiv trebuie confirmat de către medicul ginecolog.
 Verificaţi întotdeauna valabilitatea testului rapid de sarcină!
Principiul imunocromatografiei: Este asemănător cu tehnica ELISA, doar că reacţia imunologică are loc pe hârtia
de cromatografie prin acţiunea capilară. Pentru acest sistem sunt utilizaţi două tipuri de anticorpi specifici
împotriva antigenului. Unul este imobilizat pe membrana cromatografică, iar celălalt este etichetat cu aur coloidal
și infiltrat în eșantion. O unitate imunocromatografică este completată prin atașarea eșantionului la capătul
membranei.
Când urina ajunge la zona eşantionului, antigenele HCG formează imunocomplexe cu anticorpii marcaţi cu aur
coloidal. Complexele împreună cu proba de lichid, se deplasează prin capilaritate şi intră în contact cu anticorpii
imobilizaţi pe membrană, urmată de formarea unor alte complexe cu imuno-anticorpii membranei; rezultă o linie
colorată în roșu purpuriu.
Apariţia liniei roșii pe membrană indică prezența antigenului de interes în eșantion. Deoarece componenta lichidă
a eșantionului migrează foarte repede prin membrană, este posibilă detectarea antigenului în 3-5 minute.
Studiu individual
1. Consultând un dicţionar medical, materialele didactice sau alte documente, vă rugăm

să definiţi următorii termeni: somatostatină, screening, glucometru, glicemie bazală,
glicozurie, limfocite T helper, limfocite T supresor, balanță energetică, indici
antropometrici, densitometrie, morbiditate, mortalitate, stadiometru, malnutriție, tip
ginoid, tip android, test incert, ambulator, precum şi alţi termeni întâlniţi în acest
capitol pe care nu îi cunoaşteţi.
2. Stabiliți câteva măsuri generale pentru menținerea unei greutăți corporale cât mai
aproapiate de normal, în funcție de vârstă: la copil, adult, vârstnic.
88
1. Enumeraţi testele de laborator necesare pentru investigarea pancreasului endocrin.
_____________________________________________________________________________
2. Când este recomandată măsurarea glicemiei?
_____________________________________________________________________________
3. Cum se numeşte dispozitivul cu ajutorul căruia se masoară glicemia în condiţii de
ambulator şi care este principiul de funcţionare al acestuia?
____________________________________________________________________________
4. Care sunt valorile normale ale glicemiei pentru sângele venos?
___________________________________________________________________________
5. Desenaţi şi interpretaţi alături de cadrul didactic o curbă normală şi una patologică
obţinută la testul de toleranţă la glucoza orală.
____________________________________________________________________________
6. Care sunt valorile care ar trebui obţinute la testul de toleranţă la glucoza orală?
___________________________________________________________________________
7. În tabelul de mai jos completaţi linia punctată cu ipostazele normale sau patologice
definite de valorile prezentate
...........................
- Glicemia à jeun < 110 mg/d
- Glicemia la 2 ore < 140 mg/ dl
.......................
- Glicemia la 2 ore > 200 mg/dl
.......................
- Glicemia la 2 ore 140-200 mg/dl
89
.......................
- Glicemia la 2 ore < 140 mg/dl
____________________________________________________________________________
8. Ce este glicozuria? Este întâlnită în mod normal în organism? Când apare?
____________________________________________________________________________
9. Definiţi hemoglobina glicozilată şi indicaţi valoarea normală a acesteia.
____________________________________________________________________________
10. Ce sunt corpii cetonici şi care este semnificaţia prezenţei lor în urină din punct de
vedere metabolic?
____________________________________________________________________________
11. Consideraţi că este utilă dozarea insulinei plasmatice şi a peptidului C pentru
monitorizarea diabetului zaharat? Explicaţi.
_____________________________________________________________________________
12. Ce înțelegeți prin balanță energetică? Pentru ce este utilă?
____________________________________________________________________________
13. Dați exemple de indici antropometrici. Care sunt valorile normale?
____________________________________________________________________________
14. Care sunt factorii de care se ţine seama când interpretam valorile greutăţii corporale?
____________________________________________________________________________
15. Ce este indicele de masă corporală şi cum se calculează?
_____________________________________________________________________________
16. Ce structuri pot secreta hCG?
_____________________________________________________________________________
17. Prezentați, pe scurt, etapele efectuării testului de sarcină.
90
______________________________________________________________________
18. Care sunt posibilele explicații în cazul unui rezultat negativ sau incert al unui test de
sarcină?
_____________________________________________________________________________
19. În tabelul de mai jos, identificaţi valorile normale şi cele care definesc subnutriţia şi
obezitatea severă
IMC Status Nutriţional
< 10
10 – 12,9
13 – 15,9
16 – 16,9
17 – 18,4
18,5 – 24,9
25 – 29,9
30 – 34,9
35 – 39,9
≥ 40
_____________________________________________________________________________
20. Estimaţi valoarea raportului talie/şold la persoana din imagine şi corelaţi acest aspect cu
diverse patologii posibile.
_____________________________________________________________________________
21. Estimaţi valoarea raportului talie/şold la persoana din imagine şi corelaţi acest aspect cu
diverse patologii posibile.
91
FIZIOLOGIE CLINICĂ
Caz 1
Marioara, în vârstă de 46 ani, de ocupaţie grefieră, cu părinţi diabetici, a fost diagnosticată cu
DZ tip 2, acum 1 an pe baza glicemiei à jeun de 147 mg/dl şi 165 mg/dl la verificarea ulterioară.
Bolnava acuză poftă exagerată de mâncare, sete aproape continuă, micţiuni dese şi în cantităţi
crescute, cu miros de acetonă.
La examenul obiectiv, medicul a constatat:
Pacienta prezintă panicul adipos dispus în zona abdominală, cu CA de 91 cm.
TA = 155/90 mmHg, cord normal, frecvenţa cardiacă = 85 bpm, ritm cardiac regulat, frecvenţa
respiratorie = 17 respiraţii/min
Indicii antropometrici: I = 1,65m, G = 85 Kg.
Investigatiile paraclinice au arătat glicemia à jeun de165 mg/dl, HbA1c = 8,3 %, Colesterol total
(CT) = 240 mg/dl, LDL-col = 140 mg/dl, trigliceride (TG) = 190 mg/dl.
Examenul sumar de urină a evidenţiat prezenţa de corpi cetonici şi urme de glucoza.
Cerinţe:
 calculaţi indicele de masă corporală IMC şi încadraţi-l într-o categorie de normalitate
sau patologie;
 consideraţi că obţinerea unor valori crescute ale glicemiei a jeune, în mod repetat
constituie un criteriu cert şi suficient pentru diagnosticul de diabet zaharat?
 care credeţi că sunt factorii de risc care pot favoriza apariţia diabetului ?
 care dintre analizele efectuate consideraţi că sunt necesare şi obligatorii în evaluarea
iniţială a pacientului cu diabet?
 credeţi că valoarea tensiunii arteriale este în limite normale şi poate avea o legatură cu
diabetul?
 cum interpretaţi prezenţa corpilor cetonici şi ai glucozei în urină?
92
Caz 2
O femeie in vârstă de 45 ani, care în ultimele luni acuză menstre neregulate, bufeuri (senzații
bruște și tranzitorii de căldură), transpirații nocturne, efectuează un test de sarcină, la 14 zile
după contactul sexual. Testul de sarcină arată astfel:
Cerinţe :
 cum interpretați rezultatele testelor?
 care ar putea fi cauzele acestor rezultate?
 ce considerați că ar trebui să facă tânăra în continuare?
Caz 3
O tânără efectuează un test de După 24 de ore, tânăra repetă

sarcină la 4 zile după contactul testul, obținând următorul
sexual. Testul arată astfel: rezultat:
Cerinţe:
 cum interpretați rezultatele testelor?
 care ar putea fi cauzele acestor rezultate?
 ce considerați că ar trebui să facă tânăra în continuare?
93
EXPLORAREA SISTEMULUI ENDOCRIN
6.5. Explorarea glandei tiroide

Glanda tiroidă este o glandă endocrină localizată în regiunea cervicală anterioară și este
poziționată ca un „nod de cravată”, anterior de trahee. La adult, în condiții normale,
cântărește aproximativ 20g. Prezintă doi lobi (stâng și drept) și o parte de legătură (istmul).
Glanda prezintă numeroși foliculi extracelulari plini cu o substanță numită coloidul tiroidian,
având ca principal conținut tiroglobulina; aceasta este o proteină bogată în tirozină, care
conține ca parte a structurii sale cei doi hormoni tiroidieni: tetraiodotironina (T 4 sau
tiroxina) si triiodotironina (T 3). Prezintă două compartimente funcționale: compartimentul
folicular, care secretă T3 și T4 și al celulelor interstițiale (parafoliculare, celulele C), care
secretă calcitonina.
Particularități:
- este prezentă la ambele sexe;
- poate fi observată și palpată la un examen fizic;
- hormonii tiroidieni sunt singurii hormoni care necesită un oligoelement (iodul)
pe parcursul sintezei;
- hormonii tiroidieni sunt stocați în zona numită coloidul tiroidian;
- hormonii tiroidieni, deși derivă dintr-o proteină, nu sunt peptide;
- hormonii tiroidieni au receptori nucleari (nu au receptori de suprafață).
Acțiunea hormonilor tiroidieni

Hormonii tiroidieni acționează pe multe țesuturi ale organismului având, atât efecte
metabolice, cât și de creștere; sunt esențiali dezvoltării normale a organismului. După
eliberarea în sânge, ei sunt fixați de proteine plasmatice (globulina fixatoare de hormoni
tiroidieni – TBG, albumina - TBPA și transtiretina), dar au și o fracțiune liberă, responsabilă
de acțiunea acestora. Cei doi hormoni pătrund în celulele țintă prin bistratul fosfolipidic al
membranei celulare, dar și prin transport facilitat, către receptorii din nucleu (care au o
afinitate mai mare pentru T3).
Roluri:
Stimulează metabolismul energetic în majoritatea țesuturilor, cu exceptia creierului adult,
adenohipofizei, retinei, testiculului, uterului, ganglionilor limfatici și splinei.
Ca urmare a intensificării ratei metabolice :
- se întrebuințează maximal energia furnizată de principiile alimentare;
- se intensifica termogeneza - efect calorigen.
Efecte pe metabolismul intermediar:
 metabolismul glucidic - stimuleaza:
• absorbtia intestinala a glucozei;
• transportul intracelular al glucozei;
• glicoliza;
• gliconeogeneza.
 metabolismul protidic - stimuleaza:
• sintezele proteice, astfel se explica rolul in crestere, dezvoltare si diferentiere celulară;
• catabolismul proteinelor –in lipsa unui aport proteic suficient pot domina efectele catabolice.
1
 metabolismul lipidic - stimuleaza:
• lipoliza, urmata de cresterea acizilor grasi liberi în plasma si accelerarea proceselor de -
oxidare;
• sinteza de lipide la nivelul ficatului => scaderea concentratiei plasmatice a trigliceridelor,
fosfolipidelor si mai ales a colesterolului;
• creste nr. de receptori LDH la nivelul hepatocitului = mecanism fiziologic de protectie
antiscleroză.
 stimuleaza cresterea si diferentierea celulară:
• cresterea este controlata direct si indirect (sinteza si secretia de GH se afla sub control
tiroidian;
• diferentierea tesuturilor este controlata mai ales direct, in special modelarea osoasa si
dezvoltarea cerebrala.
 efecte specifice pe sisteme si organe :
• aparatul cardio-vascular: - efect inotrop si cronotrop pozitiv;
• - vasodilatatie;
• - creste debitul cardiac.
• muschii scheletici: creste tonusul si forta de contractie;
• aparatul respirator: creste amplitudinea si frecventa miscarilor respiratorii ca urmare a
utilizarii crescute de O2 si a eliminarii CO2;
• sistemul nervos: imediat dupa nastere stimuleaza diferentierea neuronala, dezvoltarea
sinapselor, mielinizarea;
• activitatea psihica: stimulează viteza de ideatie si reactivitatea reflexa, funcţii care se
coreleza pozitiv cu functia tiroidiana;
 efecte pe alte glande endocrine :
• stimuleaza secretia de insulina, parathormon, glucocorticoizi, sexosteroizi gonadali => se
implica astfel in reglarea glicemiei, a cresterii si a functiei de reproducere.
Reglarea sintezei de hormoni tiroidieni este realizată prin mecanism de feed-back negativ
lung, declanșat de concentrația T3 și T4 circulant, liber, asupra adenohipofizei secretoare
de TSH (mecanismul principal) și asupra hipotalamusului secretor de TRH – în caz de
creștere a necesarului de termogeneză.
Anomalii ale secreției de hormoni tiroidieni

Insuficiența tiroidiană
• la copil determină cretinism gușogen (nanism dizarmonic, deficit mintal,
metabolism bazal scazut);
• la adult determină mixedem: edeme prin acumulare de MPZ, piele uscată,
neelastică, pierderea părului, diminuarea activității mintale;
• Guşa (hipertrofia tiroidei + hipersecreție de coloid) se întâlnește frecvent în
insuficiența tiroidiană!!
Hiperfunctia tiroidiana = Hipertiroidismul are mai multe cauze;

• cea mai frecventă = boala Basedow-Graves = tireotoxicoza produsă prin mecanism
autoimun datorat prezenței anticorpilor antireceptor pt TSH .
•exoftalmie, gusă, metabolism bazal crescut, uneori până la 100%,
nervozitate, insomnie, tremur muscular fin, reflexe miotatice rapide, inteligentă vie,
dar uneori ineficace – ideație rapidă, scădere în greutate, hipercatabolism proteic,
intoleranță la caldură, piele caldă și umedă.
Teste de laborator pentru explorarea glandei tiroide

• Determinarea concentrației plasmatice a fracțiunii libere a T3 - FT3 (triiodotironina
liberă);
• Determinarea concentrației plasmatice a fracțiunii libere a T4 - FT4 (tiroxina liberă)
• Determinarea concentrației plasmatice a TSH (hormonul stimulant al tiroidei -
tirotropina).
2
1. Determinarea concentratiei plasmatice a fractiunii libere a T3 - FT3
(triiodotironina liberă)
Recomandări pentru determinarea FT 3:

- screening-ul, diagnosticul și monitorizarea hipo- și hiperfunctiei
tiroidei;
- depistarea unei secreții izolate de T3;
- identificarea pacienților cu hipertiroidism subclinic.
Pregatire pacient: à jeun;
Recoltare: sânge venos;
Metoda: imunochimică cu detectare prin electrochemiluminiscență;
Valori de referință:
Copil prescolar: 3-10 pmol/L
Adolescent: 3-8 pmol/L
Adult: 4-7 pmol/L
2. Determinarea concentrației plasmatice a fracțiunii libere a T4 – FT4

(tiroxina liberă)
Recomandări pentru determinarea FT 4:

- screeningul, diagnosticul și monitorizarea hipo- și hiperfuncției
tiroidei;
- se corelează foarte bine cu statusul clinic al pacientului.
Pregatire pacient: à jeun, exact înainte de medicația hormonală;
Copil prescolar: 10-40 pmol/L
Adolescent: 12-20 pmol/L
Adult: 12-22 pmol/L
3. Determinarea concentratiei plasmatice a TSH (hormonul stimulant al

tiroidei - tirotropina)
TSH este un hormon hipofizar, a cărui secreție este controlată de TRH și care stimulează
activitatea și dezvoltarea glandei tiroide.
Recomandări pentru determinarea TSH:
- testul inițial în diagnosticul afecțiunilor tiroidiene;
- diagnosticul diferențial al afecțiunilor axului hipotalamo-hipofizo-
tiroidian.
Pregătire pacient: à jeun, niciodată după puncție sau intervenție chirurgicală tiroidiană;
Nou-născut: 5-14 µmol/L
Copil prescolar: 0,5-5 µmol/L
Adolescent: 0,5-3,5 µmol/L
Adult: 0,3-4 µmol/L
Evaluarea pacienților:
3
A. Hipotiroidism: crește valoarea TSH și scad valorile FT3 și FT4. În plus, se mai pot
determina: anticorpi antitireoperoxidază (ATPO) și antitireoglobulină, ambele având titrul
crescut în Boala Hashimoto (Tiroidita cronică autoimună). De asemenea, în suspiciunea
de hipotiroidism endemic (deficit de iod) se dozează ioduria, care este scăzută.
B. Hipertiroidism: scade valoarea TSH și cresc valorile FT3 și FT4. În plus, se mai poate
determina valoarea anticorpilor antireceptor de TSH (TRab), avand titrul crescut în Boala
Basedow. De asemenea, în suspiciunea de hipertiroidism prin exces de iod se dozează
ioduria, care are valori crescute.
Teste de laborator pentru explorarea glandei paratiroide.

• Determinarea concentrației plasmatice a PTH (parathormonul).
• Determinarea concentrației plasmatice a calciului ionic și total.
• Determinarea concentrației plasmatice a fosfaților.
• Determinarea concentrației plasmatice a vitaminei D.
A. Hipoparatiroidism: scad valorile concentrației plasmatice a PTH, calciului ionic și total și

crește concentrația plasmatică a fosfaților și, eventual, a vitaminei D.
B. Hiperparatiroidism: cresc valorile concentrației plasmatice a PTH, calciului ionic și total

și scade concentrația plasmatică a fosfaților și, eventual, a vitaminei D.
Important
Femeile gravide au concentrații mai scăzute atât de FT3 cât și de FT4, dar și de
TSH. Unele medicamente pot modifica valorile plasmatice ale acestor hormoni:
AINS, diuretice, sedative, beta-blocante etc.
Studiu individual
Consultând cursul şi alte materiale ştiinţifice vă rugăm să explicaţi:

1. Identificati organele țintă ale hormonilor tiroidieni.
2. De ce în țara noastră sarea alimentară este îmbogățită cu iod?
3. Ce tratament poate avea un pacient cu tiroidectomie? Dar un pacient cu
hipotiroidism endemic?
4
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- glandele salivare
FIZIOLOGIA GLANDELOR SALIVARE

Saliva este un amestec al secreţiilor celor trei
perechi de glande salivare mari: parotide, submaxilare şi
sublinguale, care dau aproximativ 99% din totalul
secreţiei salivare. La aceasta se adaugă şi secreţia
numeroaselor glande mici, diseminate în mucoasa orală
(aproximativ 1%).
Glanda parotidă (glandă seroasă) produce o salivă
fluidă, bogată în fermenţi (amilaza salivară), saliva de
masticaţie şi de digestie, care reprezintă circa 25% din
totalul secreţiei salivare, în repaus.
Glanda submandibulară (glandă mixtă, sero-mucoasă)
produce o salivă sero-mucoasă, care umezeşte limba,
înlesnind simţul sapid - saliva de gustare (cca. 70% din
Figura 2.1. Localizările glandelor
salivare mari
secreţia salivară).
Glanda sublinguală (glandă mucoasă) produce o salivă
filantă, vâscoasă, cu mult mucus, ce aglutinează particulele alimentare, formând bolul
alimentar şi ajută deglutiţia – saliva de deglutiţie (4% din totalul secreţiei salivare).
2.1.1. Caracteristici fizice şi chimice ale salivei
Proprietăţile fizice şi compoziţia chimică a salivei totale variază foarte mult, ele depinzând
de: participarea predominantă a unei glande sau a alteia la producerea salivei totale, de
intensitatea excitaţiei şi de starea glandei (dacă a mai secretat sau nu intens, de curând). De
aceea, nu este posibilă redarea unor valori exacte, referitoare la compoziţia salivei umane, ci
doar a unor valori medii, orientative.
Aspectul: saliva totală, de repaus, este un lichid incolor, transparent sau translucid, datorită
unor mici aglomerări opalescente, puţin filant. Uneori, aspectul este intens filant, când se
ingeră alimente cum ar fi laptele, acesta excitând puternic glandele salivare mucoase şi sero-
mucoase. Poate fi spumoasă, datorită bulelor de gaze şi a mucinei mai abundente. Formaţiunile
opalescente de aspectul unor flocoane („norişori”), examinate la microscop, după o prealabilă
colorare cu albastru de metilen, pot fi:
• celule epiteliale descuamate
• leucocite întregi sau alterate
• microorganisme
• mucus
• mici resturi alimentare
Gustul: Saliva are un gust fad şi este aproape inodoră.
Cantitatea în 24h: în medie 1 litru/zi (600-2000 ml/zi), depinde mult de cantitatea şi calitatea
alimentelor ingerate. Cea mai mare parte se secretă cu prilejul alimentaţiei; între perioadele de
20
alimentaţie şi în linişte (fără excitanţi condiționaţi alimentari), adultul secretă ~15 ml/h, iar
nou-născutul ~ 4 ml/h.
pH-ul = 6-7 la adulţi, la copii este mai alcalin; saliva parotidiană este mai acidă, cea submaxilară
mai puţin acidă. pH-ul salivei este paralel cu cel sanghin, dar, în acelaşi timp, prin sistemele
tampon proprii salivei, aceasta se adaptează necesităţilor de tamponare, respectiv pH-ului
soluţiilor sau alimentelor ingerate.
P Modificarea pH-ului salivar favorizează:

• la pH > 7 (alcalin) precipitarea ionilor de calciu, cu apariţia sialoliţilor;
• la pH < 7 (acid) apariţia cariilor dentare, prin afectarea smalţului dentar.
Densitatea (greutatea specifică): 1,002 - 1,008 g/cm3, este mai mică decât a plasmei sanghine
(1,026 g/cm3).
Punctul crioscopic (temperatura la care îngheaţă saliva): de la - 0,2 la - 0,4°C.
Vâscozitatea: diferă în funcţie de glanda a cărei secreţie predomină şi de felul alimentelor.
2.1.2. Compoziţia salivei. Saliva conţine: 99,4% apă şi 0,6% reziduu uscat (0,4% substanţe
organice şi 0,2% substanţe anorganice).
Substanţele organice (0,4%):
• proteine – 262 mg/100ml salivă: mucină, albumine, globuline, enzime (amilaza salivară,
lipaza, proteinaze, peptidaze), aglutinogene din sistemul OAB şi sistemul Lewis (cei care
secretă astfel de aglutinogene în salivă poartă numele de „secretori”), sialogastrona,
substanţe vasoactive (bradikinina, kallicreina);
• aminoacizi (glicocol, alanină, valină, metionină, lizină, leucină etc.), uree, acid uric,
creatinină, amoniac;
• acid citric, acid lactic, vitamine (C,B1,B2,B6), alcool (când este în sânge în concentraţii
crescute);
• sulfocianat sau rodanat de K.
Cele mai importante enzime ale salivei sunt:
• α-amilaza (ptialina, glicozid hidrolaza) se găseşte în cantităţi cuprinse între 0-300
mg/100 ml salivă; ca izoenzimă, se mai găseşte şi în muşchi, sânge, urină, aici fiind de
origine pancreatică;
• enzime lipolitice şi proteolitice (în cantităţi infime) care, de fapt, nu sunt secretate de
glandele salivare, ci provin din degradarea leucocitelor, a celulelor epiteliale sau a
bacteriilor;
• lizozimul (enzima bactericidă din grupul mucoproteinelor, descoperită de A. Fleming,
înaintea penicilinei), lizează streptococi, stafilococi, proteus, brucella.
Substanţele anorganice (0,2%): cloruri, fosfaţi, sulfaţi, bicarbonaţi de calciu, magneziu, săruri
ale unor metale grele (ajunse accidental în organism); carbonatul şi fosfatul de calciu pot
precipita sub formă de calculi salivari (sialoliţi), în interiorul canalelor salivare sau, în combinaţii
cu substanţele organice, pot să se depună ca „tartru”.
În salivă s-a mai observat şi prezenţa unor cantităţi de hormoni de creştere la nivelul
glandei submandibulare: NGF (nerve growth factor) şi EGF (epidermal growth factor), secretaţi
independent de reglarea răspunsurilor generale de creştere.
NGF, EGF, TGF-β (transforming growth factor-β), kallicreina au un rol important în
reglarea răspunsului imun/inflamator al mucoasei, în regenerare şi vindecare. Împreună cu
proteinele antibacteriene şi cu Ig A, secretate tot la acest nivel, asigură apărarea locală, la
nivelul mucoasei orale.
21
2.1.3. Rolurile fiziologice ale salivei

Roluri fizice:
• îmbibă, înmoaie alimentele, ajută masticaţia, aglutinează alimentele triturate, formând
bolul alimentar;
• lubrefiază bolul alimentar şi ajută astfel deglutiţia;
• prin solubilizarea alimentelor, permite funcţionarea simţului gustului (sapid) - numai
substanţele dizolvate în apă pot ajunge la receptorii gustativi, pentru a-i excita;
• ajută vorbirea;
• curăţă gura;
• asigură senzaţia de confort, prin umezirea permanentă a gurii; în cazul febrei, în
deshidratări, la administrarea de atropină, apare o senzaţie dezagreabilă, de uscăciune
a gurii.
Roluri chimico-digestive: cu ajutorul amilazei salivare digeră amidonul preparat (fiert sau copt)
până la maltoză, trecând prin stadii intermediare de dextrine; enzima îşi continuă activitatea şi
în stomac, până la acidifierea completă a bolului alimentar.
Rol de eliminare. Prin salivă se elimină:
• metale grele (Pb, Hg, Bi) sau I, As, KSCN (sulfocianat de potasiu), cale de detoxifiere a
organismului;
• alcaloizi (morfina), antibiotice, alcool etilic;
• uree, acid uric (la persoanele cu gută sau cu afecţiuni renale), glucoză (în cazul în care
glicemia ≥ 200-300 mg/100 ml);
• virusuri (poliomielită, hepatită, rabie, parotidită epidemică).
2.1.4. Tehnici de recoltare şi transport ale salivei
Experimental: la animal, prin procedeul fistulelor salivare (6 sau 3 fistule salivare), în
experiment „acut” sau „cronic”. Acestea sunt utilizate pentru cercetări, bazate pe reflexele
condiţionate sau pentru a afla compoziţia salivei în funcţie de diversele alimente ingerate.
La om:
• prin cateterizarea canalelor glandelor salivare mari (mai ales al parotidei);
• prin capsulă salivară;
• cu ajutorul gumei de mestecat, a bolului de parafină, a perlelor de sticlă, prin clătirea
gurii cu apă.
Recoltarea salivei, în mod fiziologic, s-ar realiza în timpul masticaţiei alimentelor, pe un fond de
senzaţie de foame, dar, în majoritatea cazurilor, saliva îmbibă alimentele şi nu mai poate fi
recoltată pură şi nici toată cantitatea secretată de către glande; deci, la om, nicio metodă de
recoltare nu este perfectă.
Colectarea, transportul şi procesarea mostrelor salivare se poate face în tuburi speciale
(colectoare salivare), sterile, care indică volumul salivei şi asigură condiţii optime pentru
păstrarea conţinutului timp de 24 ore, la temperatura camerei.
22
2.2. LUCRĂRI PRACTICE DE EFECTUAT

2.2.1. Evidenţierea activităţii enzimatice a amilazei salivare
Amilaza salivară (α-amilaza, ptialina sau glicozid hidrolaza) are nevoie, pentru a putea
acţiona, de următoarele condiţii optime:
• temperatură de ~ 37°C;
• pH de 6-7 (pH-ul salivei);
• să existe electroliţi în soluţie;
• să existe halogeni în mediul de reacţie (Cl-, Br-, I-);
• să fie prezenţi ionii de calciu, care o activează.
• Prezenţa sărurilor metalelor grele în salivă, inhibă amilaza!
Modul de acţiune al amilazei salivare. Această enzimă hidrolizează legăturile α 1-4 glicozidice
ale poliglucosanilor (amidon, amilopectină, glicogen, dextrină), cu eliberarea dizaharidului
maltoză în proporţie de 80%, restul rămânând sub formă de dextrină stabilă, rezistentă la
acţiunea enzimei. Hidroliza presupune scindare (liză) în două molecule mai mici, prin legarea
unei molecule de apă la locul rupturii moleculei mari.
Principiul metodei:
Se evidenţiază activitatea amilazei salivare, de scindare a amidonului preparat până la
stadiul de maltoză, trecând prin stadii intermediare de dextrine, prin adăugare de soluţie Lugol
(iod iodurat 1%).
În prezenţa soluţiei Lugol, amidonul dă culoarea albastră; pe măsură ce se digeră,
culoarea virează spre violet (amilodextrina), roz-roşu (eritrodextrina) şi apoi incolor
(acrodextrina şi maltoza).
amilază
amidon preparat amilodextrină + maltoză
(fiert sau copt) + H2O
amilază
+H2O
eritrodextrină + maltoză
amilază
+H2O
acrodextrină + maltoză
amilază
+H2O
maltoză
Figura 2.2. Schema acţiunii de scindare a amidonului de către amilază
Materiale necesare:
• 6 eprubete, pipete, stativ
• salivă nativă
• soluţie 1% de amidon fiert, solubil
• soluţie Lugol
23
• soluţie NaOH 20%

• soluţie sulfat de cupru
• bec de gaz.
Tehnica de lucru. În tabelul 2.1. se prezintă schematizat, modul de lucru.
– se ia un stativ cu 6 eprubete (vezi tabelul nr.2.1.). În fiecare eprubetă se pun 2-3 ml
soluţie 1% de amidon fiert, solubil, peste care se adaugă câte o picătură de soluţie
Lugol. Astfel, conţinutul fiecărei eprubete capătă culoarea albastră.
– prima eprubetă se lasă nemodificată, fiind eprubeta martor, având culoarea albastră.
– în a doua eprubetă se pune 1 ml de salivă, fiartă în prealabil şi apoi răcită (saliva se
fierbe pentru a distruge amilaza salivară, care este o enzimă termolabilă), deci şi
această eprubetă va rămâne albastră.
– în următoarele 4 eprubete se pune câte 1 ml de salivă nefiartă şi se agită.
Când o eprubetă capătă culoarea violet (adică amidonul a fost scindat la amilodextrină),
se fierbe eprubeta pentru a opri reacţia în acest stadiu. Prin fierbere, aceasta devine
incoloră; se răceşte un minut sub jet de apă şi se adaugă o picătură de soluţie Lugol,
pentru a reapare culoarea violet.
– la fel se procedează şi cu eprubeta 4 (se opreşte reacţia la stadiul de eritrodextrină -
roz) şi cu eprubeta 5 (acrodextrină - incolor).
– ultima eprubetă, după ce a devenit incoloră, se mai lasă încă 5-10 minute la 37°C,
pentru a se obţine scindarea completă a acrodextrinei la maltoză. În această ultimă
eprubetă se face reacţia Trommer.
Epr. 1 Epr. 2 Epr. 3 Epr. 4 Epr. 5 Epr. 6

Amidon
2-3 ml 2-3 ml 2-3 ml 2-3 ml 2-3 ml 2-3 ml
fiert
Soluţie 1 1 1 1 1 1
Lugol picătură picătură picătură picătură picătură picătură
fiartă şi
Salivă - Nativă nativă nativă nativă
răcită
incolor
Culoarea +
albastru albastru Violet roz-roşu incolor
finală reacţia
Trommer
Tabelul nr. 2.1. Substanţele introduse în eprubetele de reacţie pentru evidenţierea activităţii
amilazei salivare
Reacţia Trommer evidenţiază proprietatea reducătoare a maltozei, prin gruparea aldehidică pe
care o conţine.
Peste soluţia de maltoză din ultima eprubetă, se adaugă o cantitate egală de soluţie de hidroxid
de sodiu 20%. Apoi, picătură cu picătură, se adaugă soluţie de sulfat de cupru, până la apariţia
unui precipitat albastru. Prin fierberea conţinutului eprubetei, maltoza reduce hidroxidul de
cupru la oxid cupros, un precipitat roşu-cărămiziu.
P Conţinutul eprubetei este puternic alcalin, prin soluţia de NaOH, deci caustic. În
caz de manipulare incorectă poate produce leziuni ale tegumentelor sau ale
vestimentaţiei!!
24
Rezultate:
• eprubeta 1: culoare albastră (martor)
• eprubeta 2: culoare albastră (enzimă inactivă)
• eprubeta 3: culoare violet (amilodextrină)
• eprubeta 4: culoare roz-roşu (eritrodextrină)
• eprubeta 5: incoloră (acrodextrină)
• eprubeta 6: incoloră (maltoză); după efectuarea reacţiei Trommer, apare un precipitat
roşu cărămiziu (oxid cupros).
2.2.2. Evidenţierea substanţelor anorganice prezente în mod normal în salivă.
• Evidenţierea calciului prezent în salivă
Principiul metodei:
Calciul, conţinut în salivă, sau în alte lichide biologice sub formă de săruri, formează, la pH = 12,
cu indicatorul complexonometric murexid, un compus solubil, de culoare roşie.
Prin tratarea cu o soluţie diluată de EDTA, ca urmare a distrugerii compusului murexid - Ca2+ ,
de culoare roşie, se formează sarea de calciu a EDTA şi murexidul rămâne liber, dând culoarea
violet întregii soluţii.
*Murexidul este o sare de amoniu a acidului purpuric; se mai numeşte şi indicator
complexonometric I.
*EDTA este prescurtarea de la acid etilendiaminotetraacetic sau complexon III.
Ca2+ + murexid = Ca2+ - murexid (roşu)

Ca2+ - murexid + EDTA = Ca2+ - EDTA + murexid liber (violet)
În ambele reacţii de mai sus, atât murexidul, cât şi EDTA acţionează ca şi

chelatori ai calciului, adică formează cu acesta un complex, prin urmare sunt
indicatori complexonometrici.
Aplicaţiile complexonilor în domeniul aşa numitelor dozări volumetrice
(titrări complexonometrice sau chelatometrice) au o mare importanţă în
chimia analitică şi biologică.
Principiul acestei metode stă la baza unui număr foarte mare de metode
de dozare a calciului din apă, sol, sânge, urină sau alte medii biologice.
Aceste titrări s-au extins ca aplicaţie şi la dozarea unor medicamente.
Indicatorii utilizaţi în aceste titrări se numesc indicatori
complexonometrici.
Titrarea poate fi calitativă (aşa cum se va desfăşura în lucrarea de faţă) sau
cantitativă. În acest caz se determină exact volumul şi, deci, cantitatea molară
de complexon adăugat până la virarea culorii. Apoi, prin calcul, se află cantitatea
exactă de calciu din soluţie.
Materiale necesare:
• salivă (sau alt lichid biologic)
• cristale de murexid
• soluţie de EDTA
• soluţie de NaOH 2N
• apă bidistilată
• eprubete, pipete, stativ.
25
Tehnica de lucru:
Se recoltează într-un vas 1-2 ml de salivă, se diluează cu 5 ml apă bidistilată (care nu mai
conţine calciu), se adaugă 5 ml de NaOH 2N şi 3 - 4 cristale de murexid. Se agită soluţia şi se
obţine o coloraţie roz-roşie (în cazul în care soluţia conţine calciu). Se adaugă progresiv,
picurând, soluţie de EDTA până ce se obţine o coloraţie violetă, dată de murexidul rămas liber
în soluţie.
Rezultate: la finalul reacţiei, conţinutul eprubetei se colorează violet.
2.2.3. Evidenţierea substanţelor anorganice prezente anormal în salivă.
a) Evidenţierea mercurului excretat în salivă
Principiul metodei:
Ditizona, în soluţie de tetraclorură de carbon sau cloroform, are o culoare verde; în
contact cu saliva impurificată cu o sare mercurică, va căpăta o culoare portocalie, prin
formarea ditizonatului mercuric.
Reactivul este foarte sensibil, dar dă reacţii pozitive cu mai mulţi ioni: Pb, Ag, Zn, Cu.
Limita de recunoaştere pentru Hg este de 0,25 μg cantitate totală în soluţia cercetată.
Materiale necesare:
• soluţie cloroformică (sau în tetraclorură de carbon) de ditizonă
• soluţie de azotat mercuric
• salivă nativă
• eprubete, pipete, stativ.
Tehnica de lucru:
Se recoltează într-o eprubetă 1-2 ml salivă, peste care se adaugă 1ml soluţie azotat
mercuric, pentru a se realiza situaţia în care saliva recoltată ar conţine mercur (ar fi recoltată
de la persoane ce lucrează în mediu toxic cu mercur). Se pipetează apoi 2 ml soluţie
cloroformică de ditizonă (verde) şi se agită.
Rezultate: prin formarea ditizonatului mercuric, apare culoarea portocalie în partea inferioară
a eprubetei.
b) Evidenţierea plumbului excretat în salivă – se poate face prin mai multe metode, cele
mai sensibile fiind cu sulfit de sodiu şi cu cromat de potasiu.
• Reacţia cu sulfit de sodiu (reacţia Ivanov)
Principiul metodei :
Sărurile de plumb din salivă formează cu soluţia de sulfit de sodiu un precipitat alb de
sulfit de plumb.
Această reacţie de decelare a Pb este foarte sensibilă, având o limită de recunoaştere de
0,05 μg Pb, cantitate totală în soluţia cercetată.
Materiale necesare:
• soluţie de sulfit de sodiu
• soluţie de azotat sau acetat de Pb
• salivă nativă
• pipete, stativ, eprubete.
Tehnica de lucru:
Într-o eprubetă se recoltează 1-2 ml de salivă normală, ce se impurifică prin adăugarea a
1-2 ml de soluţie de sare de plumb (ca şi când ar fi recoltată de la o persoană ce lucrează în
mediu toxic cu Pb). Se adaugă apoi 2 ml de sulfit de sodiu.
Rezultate:
Apariţia unui precipitat alb, de sulfit de Pb, indică prezenţa plumbului în salivă.
• Reacţia cu cromat de potasiu
26
Principiul metodei:
Soluţiile apoase de cromat de potasiu formează cu sărurile de plumb din salivă un
precipitat galben ca lămâia, de cromat de Pb, solubil în acid azotic şi NaOH, insolubil în acid
acetic.
Această metodă este mai puţin sensibilă decât cea anterioară.
Materiale necesare:
• salivă nativă
• soluţie de cromat de potasiu (K2CrO4)
• soluţie de azotat sau acetat de Pb
Tehnica de lucru:
Într-o eprubetă, peste 2 ml de salivă normală, se adaugă 1-2 ml soluţie de sare de Pb;
pentru evidenţierea plumbului, se adaugă apoi 2 ml de cromat de potasiu şi se agită conţinutul.
Rezultate: apariţia unui precipitat galben de cromat de Pb, indică reacţia pozitivă.
c) Evidenţierea bismutului excretat în salivă
Principiul metodei:
Sărurile stanoase (clorura stanoasă), în mediu puternic alcalin (KOH), se oxidează şi trec în
săruri stanice. Sarea stanică astfel obţinută, în mediu alcalin, reduce ionul de Bi 3+ din salivă,
aducându-l în forma metalică pură. Bismutul metalic va precipita, dând un precipitat negru, în
partea inferioară a eprubetei.
Limita de evidenţiere a bismutului este de 1 μg. Arseniul, stibiul şi plumbul nu dau această
reacţie, deci se poate decela bismutul şi în prezenţa plumbului.
Materiale necesare:
• salivă
• soluţie proaspătă de clorură stanoasă (SnCl2)
• soluţie de KOH
• soluţie de Bi clorurat sau azotat
Tehnica de lucru:
Într-o eprubetă cu 0,5 ml clorură stanoasă proaspătă se adaugă încet şi se agită, o soluţie
de KOH, numai până la dizolvarea completă a precipitatului format iniţial (tetrahidroxistanitul
dipotasic). Se adaugă apoi 1-2 ml de salivă, impurificată în prealabil cu 2 ml sare de bismut
(mimând saliva recoltată de la o persoană care lucrează în mediu cu Bi sau face tratament pe
bază de Bi).
Rezultate: se observă apariţia de particule negre, ce se depun încet în partea inferioară a
eprubetei (precipitat negru).
LECTURĂ SUPLIMENTARĂ. Alte investigaţii care se pot face din salivă

Examenul microscopic al salivei
Materiale necesare:
• lamă de sticlă
• albastru de metilen 1%
• microscop
• salivă.
Tehnica de lucru:
Se pune o picătură de salivă pe lamă, se adaugă o picătură de albastru de metilen şi se observă la
microscop: filamente de mucină, celule epiteliale descuamate, leucocite, diferite bacterii, resturi
alimentare.
27
Reacţia salivei (pH-ul salivei)

Materiale necesare: hârtie indicatoare, pensetă.
Tehnica de lucru: o fâşie de hârtie indicatoare este înmuiată în salivă. Se compară culoarea obţinută cu
scala de culori a hârtiei indicatoare.
Detectarea anticorpilor anti-HIV
Este o metodă modernă, foarte uşor de realizat (datorită strip-urilor HIV) şi de acceptat de către
pacient, dar utilizată numai de către personal specializat. Nu necesită prepararea unor reactivi speciali,
probele se păstrează la temperatura camerei, rezultatul este obţinut în câteva minute şi are o
senzitivitate şi o specificitate de ≥99,4%.
Dozări hormonale salivare
Dozarea cortizolului salivar
Este o metodă neinvazivă de evaluare a activităţii corticosuprarenale, aplicabilă în cercetarea
stresului, cortizolul fiind recunoscut ca indicator obiectiv al activării axului hipotalamo-hipofizo-
corticosuprarenalian, în situaţii de stres acut.
Lipsa legării de proteinele din salivă permite determinarea hormonului, la un pH de 7,4.
Importanţa determinării hormonului în salivă:
• recoltarea salivei este neinvazivă, nestresantă şi acceptată cu uşurinţă de subiecţi
• permite prelevări multiple în cursul zilei de activitate
• reflectă fidel concentraţia de cortizol liber (activ biologic) din plasmă
• metoda poate fi folosită pentru evaluarea reactivităţii axului hipotalamo-hipofizo-
corticosuprarenalian la stres.
Valori normale ale cortizolului salivar:
• bărbaţi 12,9 +/- 5 nmol/l
• femei 13,7 +/- 6,3 nmol/l
• copii 12,3+/- 6 nmol/l.
Modificări ale valorilor normale, în sensul creşterii nivelurilor sanghine şi salivare se întâlnesc în
sindromul Cushing, când nu mai există variaţii circadiene ale cortizolului plasmatic, nivelul acestuia nu
se modifică la administrarea de doze mici de dexametazonă (2 mg/zi 2 zile) şi cresc eliminările urinare
de cortizon. Scăderi ale valorilor se întâlnesc în boala Addison.
Alte dozări hormonale
Din salivă se mai pot doza:
− aldosteronul (valori normale ale aldosteronului salivar 30-210 pmol/l);
− testosteronul salivar (val. normale: la 16 ani 370+/- 155 pmol/l, la 17 ani 390+/-100 pmol/l, 22-
55ani 1025+/- 155 pmol/l, pentru bărbaţi şi 677+/- 87 pmol/l pentru femei), Dozarea acestui
hormon se face în suspiciunea de infertilitate masculină;
− progesteronul sau estrogenul salivar.
Dozările hormonale din mostre salivare sunt mult mai uşor acceptate de către pacienţi, datorită
facilităţii recoltării lor, fiind în acelaşi timp şi în concordanţă cu nivelul sanghin al hormonilor.
28
2.3. MODIFICĂRI ALE SECREŢIEI SALIVARE

Secreţia salivară poate fi crescută, diminuată sau abolită în:
• diverse condiţii fiziologice;
• după administrarea unor medicamente;
• în cursul unor boli.
I. Accentuarea secreţiei salivare
Fiziologic, secreţia salivară se accentuează când sunt văzute sau mirosite alimente
apetisante şi când ne este foame; apoi, la ceva timp după alimentaţie, se mai produce salivă în
cantităţi mari ca reacţie la condimente, erupţie dentară la copil, la mestecarea tutunului sau a
altor produse vegetale excitante (coca, betel), în cazul unor corpi străini în gură, precum şi în
timpul gravidităţii.
În patologie, hipersalivaţia de intensitate medie se mai numeşte şi ptialism (termenul
derivă din limba greacă veche: „ptyalon”= salivă, „ptyalismos”= secreţie salivară crescută).
Substanţele medicamentoase parasimpaticomimetice (muscarina, colina, acetilcolina) pot
declanşa o secreţie abundentă.
O secreţie în cantitate mare se mai poate întâlni şi în toate cazurile de:
• greaţă (inclusiv în cazul răului de mare, de altitudine), după fumat,;
• în iritaţii meningiene (meningită);
• în cazuri de excitaţie locală sau pe traseul nervului trigemen: nevralgia de trigemen,
abces amigdalian, angină, dinte cariat dureros, după extracţii dentare, tumori ale limbii,
glosită, gingivite, metale grele eliminate prin salivă;
• maladii ale SNC (maladia Parkinson, encefalită, turbare, criza de epilepsie);
• afecţiuni ale urechii medii, prin iritarea nervului coarda timpanului.
În cazul hipersalivaţiei din afecţiunile neurologice, ca şi la unele gravide sau la copiii mici,
salivaţia este atât de abundentă încât o parte din salivă se scurge din gură – „sialoree” (din
limba greacă veche = „curgere salivară”).
II. Reducerea secreţiei salivare
Hiposecreţia salivară (aptialism, achilie bucală, asilie) şi chiar sistarea completă a
acesteia (xerostomie- „xerox”= uscat, „stoma”=gură) pot apare:
• în stările emotive, anxietate, frică;
• la administrarea de medicamente parasimpaticolitice (atropina, scopolamina);
• în stări de deshidratare a întregului organism (febră, transpiraţii abundente, hemoragii,
vărsături, diarei profuze, diabet insipid).
Suprimări totale şi permanente ale secreţiei pot apărea la menopauză, în caz de paralizie
facială periferică, în boala Mikulicz (hipertrofia bilaterală a glandelor salivare), boala Gugerot-
Sjögren (scleroza glandelor salivare şi lacrimale), lipsa congenitală a glandelor salivare sau a
canalelor lor.
Alte modificări pot fi întâlnite la nivelul mucoasei bucale sub formă de inflamaţii ale
gingiilor, limbii (gingivite, glosite, stomatite). Acestea apar mai ales la muncitorii care lucrează
în medii toxice cu Hg, Pb, Cd (fabrici de oglinzi, de termometre, acumulatori cu Pb, ţevi şi alte
piese de plumb, la vopsitori care vopsesc cu miniu de Pb, tipografi, mineri, muncitori din
combinate chimice), sau la cei care iau tratament cronic pe bază de Bi sau unele antibiotice.
Intoxicaţia cu Pb poate apărea la persoanele care consumă ţuică sau alte băuturi
spirtoase, care au fost distilate în cazane cositorite cu plumb. La aceste persoane, pe lângă
simptomatologia specifică fiecărei intoxicaţii, pot apărea iritaţii gingivale şi orale, datorită
eliminării acestor substanţe prin salivă.
• gingivita mercurică se caracterizează printr-o dungă cenuşie pe marginea gingiilor, la
baza dinţilor (lizereu gingival), o puternică iritaţie şi salivaţie abundentă;
29
• gingivita bismutică produce un lizereu albastru-cenuşiu;

• gingivita saturnină (intoxicaţie cu Pb) o dungă albastru-cenuşie.
Mai apar gingivite şi stomatite în avitaminoze ale complexului B, prin lipsa de fier din
organism, în infecţii orale microbiene, virotice, fungice, mai ales la cei cu maladii hematologice
(agranulocitoză, leucemii), tratamente îndelungate cu antibiotice, defecte imunologice. Aceste
leziuni nu sunt datorate salivaţiei modificate sau glandelor salivare, ci unor cauze generale
extrasalivare.
Calculii salivari
Calculii salivari (sialoliţii: „sialon”=salivă, „litos”=piatră) apar rareori şi aproape
exclusiv în canalul Wharton. Calculii sunt formaţi din săruri anorganice
(carbonaţi şi fosfaţi acizi de calciu).
Studiu individual
1. Consultând un dicţionar medical, materialele didactice sau alte documente, vă rugăm să

definiţi următorii termeni: seros, ferment, aglutinogen, tartru, dextrine, gută, ptialină,
HIV, boala Cushing, dexametazonă, boala Addison, coca, betel, parasimpaticomimetice,
glosită, gingivită, stomatită, boala Parkinson, ptialism, sialoree, aptialism, xerostomie,
sialolit, mucoase icterice, palpitații, precum şi alţi termeni întâlniţi în acest capitol pe
care nu îi cunoaşteţi.
2. Enumeraţi, din copilărie până la vârsta înaintată, diverse cauze fiziologice de hiper- sau
hiposecreţie salivară.
30
1. Câte eprubete aţi folosit pentru a evidenţia prezenţa amilazei în salivă? Ce culoare
obţineţi la început, în fiecare dintre aceste eprubete? Dar la final?
Eprubeta a. 1 b. 2 c. 3 d. 4
Culoare iniţială
Culoare finală
2. Ce condiţii au fost asigurate amilazei pentru ca aceasta să digere amidonul?
3. Amilaza salivară - asupra cui acţionează, în ce condiţii şi ce rezultă?
4. Ce se evidenţiază prin reacţia Trommer?
5. În condiţii normale, fiziologice, calciul este prezent în salivă?
6. Scrieţi etapele metodei de evidenţiere a calciului sub formă de reacţii chimice şi

precizaţi culorile care se obţin.
7. Ce culori se obţin la evidentierea Hg, Pb, Bi?
8. Care sunt glandele salivare mari, cum se numesc canalele lor şi ce tip de secreţie
prezintă?
9. Care este pH-ul salivei şi ce cantitate de salivă se secretă în 24 de ore?
31
_________________________________________________________________
10. Cum se numeşte creşterea secreţiei salivare? Dar scăderea secreţiei salivare? Exemple.
_________________________________________________________________
11. Daţi exemple de minimum cinci substanţe organice prezente în salivă.
____________________________________________________________________
12. Lyzozimul - ce este, unde se găseşte, ce rol are?
______________________________________________________________________
13. Care sunt rolurile fizice ale salivei?
_____________________________________________________________________
14. Ce substanţe se pot elimina prin salivă?
______________________________________________________________________
15. Ce sunt calculii salivari şi unde apar cel mai frecvent?
_____________________________________________________________________
16. Ce tip de glandă salivară secretă „saliva de deglutiţie”; de ce se numeşte aşa produsul
de secreţie?
______________________________________________________________________
17. Ce tip de glandă salivară secretă „saliva de masticaţie şi de digestie”; de ce se numeşte
aşa produsul de secreţie?
___________________________________________________________________
18. Ce tip de glandă salivară secretă „saliva de gustare”? Explicaţi denumirea produsului de
secreţie.
______________________________________________________________________
19. Ce se întâmplă în cazul în care se modifică pH-ul salivei?
32
______________________________________________________________________
20. Daţi exemple de cinci substanţe anorganice prezente în salivă.
______________________________________________________________________
21. Cum se numeşte enzima din salivă cu rol digestiv?
_________________________________________________________________
22. Daţi câte trei exemple de meserii expuse intoxicaţiei cu Hg, Pb sau Bi.
__________________________________________________________________
33
FIZIOLOGIE CLINICĂ
Caz 1.
Bărbat de 35 ani, fumător și consumator de alcool, se prezintă la medic pentru dureri la nivel
sublingual și în regiunea submandibulară. Inițial, durerile au avut o intensitate redusă, apoi s-au
accentuat progresiv, în special în timpul meselor. Cantitatea de salivă la nivelul cavităţii orale
s-a diminuat semnificativ.
La examenul radiologic s-a observat o opacitate (în radiologie, cu cât un ţesut este mai încărcat
cu calciu, cu atât este mai opac) prezentă la nivelul canalului Wharton, precum şi mărirea de
volum a glandei şi prezența de mici opacități în interiorul acesteia.
Din ceea ce aţi învăţat la fiziologie şi din documentarea suplimentară, puteţi să faceţi
următoarele comentarii?
− afecţiunea despre care se vorbeşte în text este localizată la nivelul unei glande
salivare? Dacă răspunsul este DA, care este aceasta?
− puteţi explica de ce apar modificările respective?
− ajutaţi de cadrul didactic puteţi formula un diagnostic?
− ajutaţi de cadrul didactic puteţi să faceţi recomandări pentru o atitudine
terapeutică?
Caz 2.
Bărbat în vârstă de 59 ani din mediul rural, consumator cronic de alcool produs în distileria
proprie, acuză dureri abdominale difuze însoțite uneori de vărsături, lipsa poftei de mâncare,
astenie fizică marcată, tegumente și mucoase icterice, amețeală, palpitații. De asemenea, la
examenul obiectiv al cavităţii orale s-a observat decolorarea marginilor gingivale, acestea
având o tentă albăstruie.
− puteţi găsi elementul de legătură dintre obiceiurile şi simptomele prezentate de
acest pacient?
− ajutaţi de cadrul didactic puteţi formula un diagnostic?
− ajutaţi de cadrul didactic puteţi să faceţi recomandări pentru o atitudine
terapeutică şi pentru prevenirea acestei situaţii?
34
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv- stomacul
3
FIZIOLOGIA STOMACULUI

Stomacul este un organ cavitar, plasat între esofag şi
duoden. Prezintă o porţiune verticală, formată din
fundul şi corpul stomacului, care este considerată
stomacul acid, deoarece glandele de aici secretă HCl
şi pepsinogen în cantitate mare. Funcţia motorie a
acestei porţiuni este diminuată, având mai ales rol de
depozitare. Porţiunea orizontală (antrul piloric şi
canalul piloric) este considerată stomacul alcalin,
glandele de aici secretând mucus şi gastrină în
cantitate mare. Activitatea motorie de la acest nivel
se caracterizează prin mişcări de amestecare şi
Figura 3.1. Localizarea regiunilor gastrice propulsie a alimentelor.
Stomacul are trei funcţii majore:

 Secretorie, mucoasa gastrică posedă celule glandulare, care sintetizează şi secretă
substanţe organice (enzime, mucus, factor intrinsec Castle) şi anorganice (acid
clorhidric, apă, electroliţi). Sucul gastric este un amestec format din produsul de
secreţie al glandelor gastrice şi al celulelor epiteliale din mucoasa gastrică.
 Motorie, care constă în amestecarea alimentelor solide cu sucul gastric şi eliminarea
intermitentă în duoden a chimului gastric format.
 Endocrină, glandele din mucoasa antro-pilorică, la fel ca şi cele din mucoasa
duodenală, sintetizează peptide reglatorii, cu rol de hormoni locali: gastrina,
somatostatin, VIP, bombesina.
3.1.1. Caracteristici fizice şi chimice ale sucului gastric
Aspect şi culoare: este un lichid incolor, uşor opalescent, rar având aspect gri perlat.
Miros: este inodor sau are un miros acru, înţepător.
Gust: acru, datorită acidităţii.
pH: 1 - 2,5 la adult, la sugar fiind mai puţin acid (4,5).
Densitate: 1,002-1,009 g/cm3.
Punct crioscopic: începând de la -1,55 0C până la -0,60 0C.
Volumul secreţiei/24 h: 2-2,5 litri.
Sucul gastric conţine:
 apă 99%
 reziduu uscat 1%, din care:
o 0,6% sunt substanţe anorganice – HCl, electroliţi;
o 0,4% sunt substanţe organice: enzime, mucus, factor intrinsec etc.
Cele mai importante componente ale sucului gastric sunt prezentate în tabelul 3.1.
35
Tabelul 3.1. Compoziţia sucului gastric

SUBSTANŢA ROLUL LOCUL UNDE SE SECRETĂ
– denaturează proteinele, formând acidalbuminele, pregătindu-le - celulele oxintice sau parietale,
Acidul astfel pentru digestie; marginale ale glandelor
Clorhidric – solubilizează nucleoproteinele şi colagenul; gastrice, situate mai ales în
(HCl) – conferă pH-ul optim pentru acţiunea enzimelor gastrice; stomacul acid.
– activează pepsinogenul;
– acţiune antiseptică, bactericidă;
– favorizează transformarea Fe3+ în Fe2+ absorbabil.
– enzimă proteolitică; - celulele peptice, principale,
– hidrolizează proteinele, solubilizate în prealabil de acidul ale glandelor gastrice, sub
Pepsina
clorhidric, transformându-le în peptide mai mici; formă inactivă, de pepsinogen.
– la adult, în absenţa labfermentului, realizează digestia
proteinelor din lapte.
– enzimă proteolitică; - celulele peptice, principale
– prezentă numai în secreția gastrică a sugarului; (chief cells) ale glandelor
Labfermentul
– în prezenţa ionilor de Ca transformă cazeina în paracazeinat de gastrice.
Ca.
– enzimă proteolitică; - celulele principale ale
Gelatinaza – acţiune lichefiantă asupra câtorva proteoglicani, în special glandelor gastrice.
asupra gelatinei.
– enzimă lipolitică; - celulele principale ale
Lipaza – hidrolizează lipidele fin emulsionate din lapte, frişcă, maioneză; glandelor gastrice.
este importantă la sugari.
– este amestecul unei glicoproteine numită mucină cu apa; - celulele mucoase de
– realizează protecţia mecanică şi chimică a mucoasei gastrice; suprafaţă, mai ales de la nivelul
– alături de HCO3- formează bariera alcalină, protectoare a glandelor pilorice.
mucoasei gastrice;
Mucus
– are consistenţa unui gel vâscos, alcalin, care se dispune pe
suprafaţa epiteliului gastric, realizând protecţia împotriva
digestiei mucoasei de către pepsină şi HCl.
– lubrefiază alimentele.
– favorizează absorbţia vitaminei B12 (ciancobalamina); - în celulele oxintice, parietale
– formează un complex cu această vitamină, care este absorbit în ale mucoasei gastrice, alături
intestinul subţire; de HCl.
Factor intrinsec
– când factorul intrinsec este absent sau în cantitate mică, apare
deficitul de vit. B12, care determină anemia megaloblastică
Biermer, numită şi anemia pernicioasă.
ELECTROLIŢI:
 H+, Na+, K+, Mg2+, Ca2+ (cationi)
 Cl-, HPO4 2-, SO42- (anioni)
 anionul bicarbonic (HCO3-): este secretat de către celulele mucoase şi participă, alături de mucus, la
formarea barierei protectoare gastrice
APĂ: cu un volum de 2 – 2,5 litri/24h
Tabelul 3.1.1. Hormoni stimulatori/inhibitori ai secreției gastrice
– hormon, care are ca principală acţiune fiziologică stimularea - celulele G din:
secreţiei de HCl şi pepsinogen (faza gastrică a secreţiei gastrice);  mucoasa antro-pilorică
– alte acţiuni:  mucoasa duodenală
 rol trofic: stimulează creşterea mucoasei gastrice şi a intestinului  insulele pancreatice (în viaţa
subţire; fetală)
Gastrina
 stimulează motilitatea gastrică;  anumite segmente ale
 stimulează secreţia de histamină din celulele enterocromafin- sistemului nervos
like; (hipotalamus)
 stimulează secreţia de insulină, dar numai după un prânz cu
proteine.
– hormon care inhibă eliberarea gastrinei din celulele G, dar şi a - hipotalamus;
altor hormoni implicaţi în reglarea digestiei, ca secretina, - celulele endocrine ale
Somatostatin colecistochinina, VIP, GIP, enteroglucagonul; stomacului şi duodenului.
– inhibă direct celulele secretoare de enzime şi HCl;
– deprimă motilitatea digestivă.
36
3.1.2. Recoltarea sucului gastric. Tubajul gastric

Constă în extragerea sucului gastric, dimineaţa, pe nemâncate (à jeun) cu ajutorul unei sonde
Einhorn (tub flexibil), introdusă până în stomac. Se recoltează mai întâi sucul gastric acumulat
în timpul nopții (secreţia bazală) şi apoi sucul gastric produs după stimularea secreţiei cu
substanţe secretagoge administrate injectabil (parenteral) sau pe sondă. Ca substanţe
secretagoge se utilizează:
 injectabil, histamina, care stimulează secreţia gastrică prin stimularea receptorilor H 2;
 insulina, induce hipoglicemie, care prin centrii hipotalamici şi gastrosecretor, pe cale
vagală, stimulează eliberarea de gastrină;
 administrate pe sondă: alcoolul, cafeină care acţionează direct asupra mucoasei.
P Actualmente, acestă tehnică nu mai este folosită, fiind înlocuită cu tehnica de

explorare prin endoscopie gastrică. Aceasta, pe lângă vizualizarea mucoasei
esofagiene, gastrice şi a porţiunii incipiente a duodenului, permite şi recoltarea
prin aspiraţie a sucului gastric, precum şi recoltarea de ţesut gastric în scopul
efectuării unui examen histopatologic.
Se realizează cu un gastrofibroscop, dotat cu un tub subţire şi flexibil, prevăzut
cu sistem optic, sistem de insuflaţie şi aspiraţie. Imaginile sunt preluate de o
cameră video, care le transmite la un ecran TV.
Figura 3.2. Tehnica

endoscopiei digestive.
Sursa:
http://saludigestiva.com.co
/procedimientos-
saludables/endoscopia-
digestiva-alta/
Din sucul gastric astfel recoltat sau din lichidul obţinut după lavaj gastric, în laborator, se
pot face investigaţii biochimice, citologice sau bacteriologice. Se pot pune în evidenţă celule
tumorale, bacterii (helicobacter pylori), celule epiteliale sau paraziţi.
Se mai poate obţine secreţie gastrică şi cu ocazia unei spălături gastrice, efectuată pentru
aspirarea conţinutului stomacului în cazul ingerării voluntare sau accidentale de substanţe
toxice: otrăvuri, medicamente, alcool în cantităţi mari, la copii. Printr-o sondă Fauchet se aspiră
conţinutul gastric, după care, tot pe sondă, se introduce apă, care apoi se aspiră.
37
Recoltarea experimentală de suc gastric

Modul de funcţionare a stomacului şi a altor segmente ale tubului digestiv a fost lămurit
prin folosirea animalelor, în special a câinilor, imaginându-se diferite modele experimentale,
care au ajutat la descrierea fazelor secreţiei gastrice.
Cel mai cunoscut model este “micul stomac” al lui I. P. Pavlov, prin care s-a obţinut
secreţie gastrică atât pe cale nervoasă, vagală, cât şi pe cale umorală.
Tot Pavlov a realizat şi experimentul numit ”prânzul fictiv”, evidenţiind faza cefalică
(mecanismul nervos) a secreţiei gastrice, rolul nervilor vagi, precum şi condiţionarea secreţiei
gastrice.
Figura 3.3. Experimentul “Prânzul fictiv” al lui

I.P. Pavlov. Fistula gastrică, combinată cu
esofagostomie.
Oe – esofagul secţionat şi deschis la exterior
(esofagotomie şi esofagostomie) pentru
recoltarea alimentelor înghiţite (alimentele nu
ajung în stomac).
S – stomac cu fistulă gastrică cronică Basov;
C – canulă gastrică, prin care se scurge sucul
gastric secretat în timpul prânzului fictiv.
Alte modele presupun separarea, izolarea unor porţiuni din stomac, cu realizarea unor ”pungi”,
la care se poate păstra inervaţia vagală pentru evidenţierea ambelor mecanisme ale secreţiei
gastice (nervos şi umoral) sau pot fi denervate, în acest caz putându-se studia doar mecanismul
umoral.
Figura 3.4. Modelul de "mic stomac"

imaginat de I.P. Pavlov, numit şi "punga
lui Pavlov", sau "punga inervată vagal".
Permite obţinerea sucului gastric produs
atât prin mecanism nervos (vagal), cât şi
umoral.
 Prin aceste experimente, I. P. Pavlov a demonstrat existenţa fazei cefalice

a secreţiei gastrice, declanşată de contactul alimentelor cu receptorii din
cavitatea orală (reflex necondiţionat), dar şi la văzul şi mirosul alimentelor
(reflex condiţionat).
 Pentru cercetările sale în domeniul fiziologiei, I. P. Pavlov a primit în 1904,
premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină.
 Reflexele condiţionate şi necondiţionate descrise de Pavlov au devenit
concepte cheie în fiziologie şi psihologie.
38

3.2.1. Dozarea acidului clorhidric din sucul gastric
Principiul metodei
Acidul clorhidric din sucul gastric se neutralizează cu o soluţie de hidroxid de sodiu 0,1N,
în prezenţa reactivului Töpffer-Linossier, care îşi schimbă culoarea în funcţie de pH-ul soluţiei.
Acest reactiv este un amestec de indicator Töpffer şi fenolftaleină, care are culoarea galben -
portocalie.
HCl liber colorează reactivul în roşu, când pH-ul soluţiei este cel mult 2,9; la pH 3,
reactivul capătă culoarea portocalie, iar la pH 4 culoarea devine galbenă, indicând neutralizarea
HCl liber. În prezenţa fenolftaleinei, până la o valoare a pH-ului de 7, soluţia este incoloră şi
devine roşu-violetă la un pH de 9 -10 (ceea ce indică momentul neutralizării HCl combinat).
Materiale necesare:
 pipete
 balon Erlenmeyer
 biuretă
 suc gastric
 soluţie NaOH 0,1 N
 reactiv Töpffer-Linossier.
Tehnica de lucru:
 într-un balon Erlenmeyer se introduc 10 cm3 suc gastric şi 3-4 picături din reactivul
Töpffer-Linossier. În prezenţa reactivului Töpffer-Linossier, sucul gastric se colorează în
roşu, datorită prezenţei HCl, ceea ce indică un pH mai mic de 2,9.
 se adaugă soluţie de NaOH 0,1 N, până când culoarea virează spre portocaliu şi apoi
spre galben. În acest moment se opreşte titrarea şi se notează cu N1 numărul de mililitri
de NaOH utilizaţi la titrarea acidităţii libere.
 se continuă titrarea până la apariţia culorii roşu-violet (la pH 9-10), când s-a neutralizat
cantitatea totală de acid, inclusiv a celui legat (se trece mai întâi prin coloraţia galben
deschis). Se notează cu N2 numărul de mililitri din soluţia de NaOH 0,1N, utilizaţi la
titrarea aciditătii totale.
Număr mililitri NaOH folosiţi pentru neutralizarea HCl combinat = N2 – N1.
Rezultate:
Rezultatele se exprimă în grame acid clorhidric la 1000 cm3 suc gastric sau în mEq/l.
 pentru exprimarea în grame HCl la 1000 cm3 de suc gastric se înmulţesc: cm3 NaOH
0,1N consumaţi cu echivalentul gram al unui cm3 dintr-o soluţie de HCl 0,1N (0,00365g)
şi cu 100.
 pentru exprimarea în mEq/L: concentraţia soluţiei de NaOH utilizată la titrare este de
0,1N. Ştiind că o soluţie de NaOH 1N are o concentraţie de 1 Eq gram/L, rezultă că
soluţia de NaOH utilizată (0,1N) are o concentraţie de 0,1 Eq gram/L, adică 100 mEq
gram/L.
 Exemplu de calcul:
CNaOH x VNaOH = CHCl x VHCl
CNaOH = 100 mEq gram/L (concentraţia soluţiei de NaOH utilizată la titrare)
VNaOH = N (nr. de ml NaOH utilizaţi în titrare)
CHCl = concentraţia de HCl din sucul gastric – necunoscuta noastră
VHCl = 10 mL (numărul de mL de suc gastric utilizaţi)
Înlocuind cu valorile din exemplu, obţinem următoarea relaţie: CHCl = N x 10 mEq gram/L.
39
HCl g/1000 ml suc gastric mEq/L

Tabelul nr. 3.2. Formule
HCl liber N1 x 0,00365 x 100 N1 x 10 mEq gram/L. pentru calculul valorilor
HCl total N2 x 0,00365 x 100 N2 x 10 mEq gram/L. acidităţii gastrice
HCl legat (N2 - N1) x 0,00365 x 100 (N2 - N1) x 10 mEq
gram/L.
Valori normale:
Corect este să exprimăm aciditatea sucului gastric prin debitul orar bazal de HCl (DOB),
care reprezintă cantitatea de acid clorhidric secretată de stomac, într-o oră, în condiţii bazale
(fără stimularea secreţiei), aceasta având o valoare de 1,5- 2,5 mEq/L.
u.m. g /1000 mL mEq/L

Tabelul nr. 3.3. Valorile normale
HCl liber 0,3 - 1,5 10 - 40 ale acidităţii gastrice nestimulate
HCl total 0,7 - 3 20 - 60
u.m. g /1000 mL mEq/L Tabelul nr. 3.4. Valorile normale

HCl liber 1,7-3 50-130 ale acidităţii după stimularea cu
histamină:
HCl total 2-4 60-150
3.2.2. Evidenţierea acidului clorhidric liber din sucul gastric

Principiul metodei:
Reactivul Günsburg, în prezenţa acidului clorhidric liber, prin încălzire şi evaporare, dă o
coloraţie roşu-carmin.
Scopul lucrării este de a evidenţia acidul clorhidric liber din sucul gastric, atunci când nu poate
fi dozat, deoarece se află în cantităţi foarte mici. Prezenţa lui ne dovedeşte că funcţia
secretorie a mucoasei gastrice nu este complet compromisă.
Materiale necesare:
 suc gastric proaspăt (prin păstrare, HCl se volatilizează)
 reactiv Günsburg (soluţie de vanilină şi fluoroglucină în alcool)
 capsulă de porţelan
 sursă de foc.
Mod de lucru:
Într-o capsulă de porţelan se pun câte 2-3 picături din soluţiile alcoolice de vanilină şi
fluoroglucină. Se adaugă 2-3 picături din sucul gastric de examinat. Se încălzeşte lent conţinutul
până la evaporare.
Rezultate:
Apariţia culorii roşu-carmin ne indică prezenţa acidului clorhidric liber şi faptul că
mucoasa gastrică mai are potenţial secretor.
Lipsa culorii ne arată compromiterea totală a capacităţii secretorii a mucoasei gastrice.
40
3.2.3. Evidenţierea acidului lactic din sucul gastric

În condiţii normale, acidul lactic nu se găseşte în sucul gastric.
Acesta rezultă din fermentaţia glucidelor sub influenţa bacilului Boas-Oppler, în condiţii de
hipo/anaciditate, precum şi în cazul unei staze gastrice prelungite.
Principiul metodei:
Evidenţierea acidului lactic se bazează pe proprietatea oxiacizilor de a da reacţii de
culoare cu sărurile ferice.
Materiale necesare:
 suc gastric
 reactiv Uffelman (conţine clorură ferică şi are o culoare albastru-violetă)
 pipete
 stativ.
Tehnica de lucru:
Se efectuează folosind 2 eprubete: martor şi probă.
Eprubeta 1-martor Eprubeta 2-probă Tabelul nr. 3.5. Substanţele

Reactiv Uffelman 5 - 6 ml 5 - 6 ml introduse în eprubetele de
Suc gastric - 1 ml reacţie pentru evidenţierea
Ser fiziologic 1 ml - acidului lactic
Rezultate:
 în eprubeta 1, martor (fără acid lactic), nu apare modificarea culorii;
 în eprubeta 2, probă, apare culoarea galben-verzuie, datorită formării lactatului feric.
3.2.4. Evidenţierea acţiunii proteolitice a pepsinei
Principiul metodei:
Se realizează hidrolizarea unui substrat, respectiv a unei cantităţi de cazeină în soluţie, de
către pepsina din sucul gastric, într-un interval de timp şi la o temperatură standard.
Materiale necesare:
 suc gastric
 ser fiziologic
 soluţie acidă de cazeină 1‰, încălzită la 37°C
 soluţie de acetat de sodiu 20%
 eprubete, stativ
 termostat (reglat la 38°C).
Tehnica de lucru: se efectuează folosind 2 eprubete: martor (fără enzimă) şi probă (tabelul
3.6)
Rezultate:
 se ştie că, în prezenţa acetatului de sodiu, cazeina precipită;
 apariţia precipitatului, în eprubeta martor, dovedeşte fapul că, în această eprubetă,
cazeina nu a fost hidrolizată, prin lipsa enzimei;
 în eprubeta probă, soluţia este clară, deoarece pepsina a acţionat şi a hidrolizat
cazeina.
41
Eprubeta 1 Eprubeta 2
martor probă
Soluţie acidă de cazeină 10 ml 10 ml Tabelul nr. 3.6. Substanţele
1‰ introduse în eprubetele de reacţie
Suc gastric - 1ml pentru evidenţierea acţiunii pepsinei
Ser fiziologic 1ml -
Termostat 38°C 15 min 15 min
Soluţie de acetat de 1ml 1ml
sodiu 20%
3.2.5. Evidenţierea coagulării laptelui sub acţiunea labfermentului

Principiul metodei:
Laptele coagulează, în prezenţa labfermentului şi a ionilor de calciu, rezultând
paracazeinatul de calciu, insolubil.
Această are loc în două etape:
 prima etapă (enzimatică): sub acţiunea labfermentului, la un pH 4,5-5,5 şi la o
temperatură de 37°C, cazeinogenul din lapte se transformă în paracazeină (cazeogen),
solubilă.
 a doua etapă (chimică): sub acţiunea ionilor de Ca 2+, paracazeina se transformă în
paracazeinat de calciu (cazeum), insolubil.
Materiale necesare:
 soluţie labferment 1%
 lapte proaspăt
 5 eprubete, stativ
 termostat setat la 37°C
 soluţie de oxalat de K 10%
 soluţie de clorură de Ca 10%.
Mod de lucru:
Substanţe utilizate Eprubeta Eprubeta Eprubeta Eprubeta Eprubeta

1 2 3 4 5
Lapte proaspăt 5 ml 5 ml 5 ml 5 ml 5 ml
Sol. oxalat de K - - 1 ml 1 ml 1 ml
Labferment 1 ml - 1 ml 1 ml 1 ml
Labferment inactivat - 1 ml - - -
(fierbere)
Sol. clorură de Ca - - - 1 ml -
Termostatare 37°C 30 min 30 min 30 min 30 min 30 min
Fierbere - - - - 1 minut
Sol. clorură de Ca - - - - 1 ml
Tabelul nr. 3.7. Substanţele introduse în eprubetele de reacţie pentru evidenţierea acţiunii
labfermentului.
42
Rezultate:
 eprubeta 1: laptele coagulează sub acţiunea labfermentului activ.
 eprubeta 2: laptele nu coagulează, deoarece labfermentul a fost inactivat prin fierbere.
 eprubeta 3: laptele nu coagulează, deoarece oxalatul de K + leagă ionii de Ca2+, în lipsa
cărora coagularea nu poate avea loc.
 eprubeta 4: laptele coagulează, datorită prezenţei ionilor de Ca2+ adăugaţi în surplus
faţă de capacitatea de legare a oxalatului de K+.
 eprubeta 5: laptele nu coagulează după termostatare, lipsind ionii de Ca2+, care au fost
legaţi de oxalatul de K +; totuşi, prima fază a coagulării a avut loc în termostat. Prin
fierberea ulterioară, se inactivează labfermentul, iar prin adăugarea soluţiei de CaCl 2,
laptele va coagula, în faza a doua a coagulării. În această eprubetă se demonstrează
existenţa celor două faze ale coagulării laptelui.
3.3. MODIFICĂRI ALE SECREŢIEI GASTRICE
Secreţia gastrică poate fi crescută, diminuată sau abolită.
 Creşterea valorilor acidului clorhidric, peste limitele superioare ale intervalului
fiziologic, reprezintă hiperclorhidria. Pentru depăşirea valorilor normale ale acidităţii
totale se foloseşte termenul de hiperaciditate.
Întrucât majoritatea acidităţii gastrice este datorată acidului clorhidric, uneori cei doi
termeni se suprapun.
 Scăderea valorilor acidului clorhidric, sub limitele inferioare ale intervalului fiziologic,
reprezintă hipoclorhidria.
Pentru scăderea valorilor acidităţii totale se foloseşte termenul de hipoaciditate.
Lipsa acidităţii este definită prin anaciditate.
Asocierea anacidităţii cu lipsa secreţiei peptice reprezintă achilia gastrică.
Boala ulceroasă reprezintă un dezechilibru între factorii protectori ai mucoasei (mucus şi
bicarbonat) şi cei care pot agresa mucoasa (HCl şi pepsină). Creşterea acidităţii sucului gastric şi
diminuarea capacităţii protectoare a mucoasei sunt cei doi factori majori implicaţi în apariţia
ulcerului gastric şi duodenal.
Bariera de protecţie a mucoasei gastrice, formată din mucus şi bicarbonat, poate fi
degradată sub acţiunea:
 pepsinogenului şi acidului clorhidric în exces. Secreţia de HCl în exces, va fi
deprimată, prin administrarea de inhibitori ai pompei de protoni sau blocanţi ai
receptorilor H2;
 infecţiei cu Helicobacter pylori - implicarea acestei bacterii în producerea ulcerului
gastric explică tratamentul cu antibiotice, alături de inhibitori ai sintezei de HCl;
 medicamentelor, alimentelor sau substanţelor care deprimă producţia de mucus:
o aspirina sau alte medicamente antiinflamatorii nesteroidiene, indicate
pentru tratarea durerii şi a inflamaţiei;
o alcoolul, tutunul, cafeaua, alimentele foarte picante. În paralel cu scăderea
cantităţii de mucus, sau alterarea calitativă a acestuia, aceste substanţe
produc şi stimularea producţiei de HCl.
43
Studiu individual
1. Consultând un dicţionar medical, materialele didactice sau alte documente, vă rugăm să

definiţi următorii termeni: esofagotomie, esofagostomie, substanţă secretagogă, à jeun,
megaloblastic, antiinflamatoare nesteroidiene/steroidiene, celule oxintice, achilie
gastrică, parenteral, endopeptidază, simptom, ibuprofen, anamneză, precum şi alţi
termeni întâlniţi în acest capitol pe care nu îi cunoaşteţi.
2. Cunoscând mecanismele prin care se poate ajunge la un ulcer gastroduodenal, puteţi
încerca să trataţi o astfel de boală? Indicaţi clasele de medicamente utilizate şi nu
denumirea comercială a acestora. Informaţi-vă despre stilul de viaţă şi alimentaţia pe
care trebuie să le aibă un pacient cu ulcer gastric sau duodenal.
44
1. Enumeraţi cele mai importante componente ale sucului gastric.
______________________________________________________________________
2. Indicaţi care sunt reactivii utilizaţi pentru dozarea acidului clorhidric din sucul gastric şi
de ce îi folosiţi?
______________________________________________________________________
3. Calculaţi aciditatea sucului gastric din proba pe care aţi lucrat-o în laborator (HCl liber,
legat şi total).
______________________________________________________________________
4. Comentaţi dacă valoarile găsite în urma calculului se încadrează în limitele normale.
______________________________________________________________________
5. Cum interpretaţi o valoare de 150 mEq/L pentru HCl total?
______________________________________________________________________
6. Evidenţierea acidului clorhidric liber din sucul gastric este o etapă obligatorie în
investigarea secreţiei de HCl?
______________________________________________________________________
7. Ce reactiv folosiţi şi ce culoare obţineţi când evidenţiaţi acidul clorhidric liber din sucul
gastric?
______________________________________________________________________
8. Ce tip de substrat aţi folosit pentru evidenţierea acţiunii pepsinei? Aţi fi putut folosi şi
amidon? De ce?
______________________________________________________________________
9. Descrieţi aspectul eprubetei de lucru (probă) de la experimentul cu evidenţierea acţiunii
proteolitice a pepsinei. Explicaţi ce s-a întâmplat în această eprubetă.
______________________________________________________________________
45
10. Puteţi indica substanţe proteice asupra cărora NU acţionează pepsina, în condiţii
normale?
______________________________________________________________________
11. Enunţaţi principiul metodei de evidenţiere a coagulării laptelui sub acţiunea
labfermentului.
______________________________________________________________________
12. Efectuaţi experimentul cu coagularea laptelui. Arătaţi şi explicaţi cadrului didactic
rezultatele obţinute. Explicaţi sumar aceste rezultate şi aici!
______________________________________________________________________
13. Laptele consumat de un adult poate fi digerat?
______________________________________________________________________
14. Dacă o persoană ia zilnic, timp de câteva săptămâni, aspirină sau alte antiinflamatoare
nesteroidiene sau steroidiene, este posibil să facă ulcer gastro-duodenal?
______________________________________________________________________
15. Cum se numeşte creşterea acidităţii din sucul gastric; dar scăderea acidităţii? Definiţi
achilia.
____________________________________________________________________
16. Ce substanţe secretă mucoasa gastrică pentru a se apăra de agresiunea HCl şi a
pepsinei?
______________________________________________________________________
17. Ce roluri are mucusul gastric?
______________________________________________________________________
18. Care este bacteria care poate fi implicată în producerea ulcerului gastric şi duodenal şi
cum o distrugem?
______________________________________________________________________
19. Ce consecinţe apar în digestia alimentelor în cazul unei anacidităţi gastrice.
______________________________________________________________________
46
20. Anemia Biermer se tratează prin administrare de vitamină B12. În cazul în care anemia
megaloblastică Biermer se datorează absenţei sau deficitului de factor intrinsec, cum
vom administra vitamina – pe cale orală (tablete) sau parenterală (injectabil)?
______________________________________________________________________
21. Care este rolul HCl în digestia gastrică?
______________________________________________________________________
47
FIZIOLOGIE CLINICĂ
Caz 1.
Pacient de gen masculin, 43 de ani, se prezintă la medic pentru dureri în epigastru, care se
exacerbează când nu mănâncă şi în cursul nopţii. Descrie durerea ca pe o senzaţie de arsură
sau de erodare care, uneori, îl trezeşte din somn şi care se ameliorează când mănâncă. Mai
acuză balonare şi greaţă. Îi spune medicului că are de mai mulţi ani aceste simptome, dar că în
ultima săptămână durerea este mult mai intensă.
Din anamneză*, medicul află că pacientul are un regim de viaţă şi alimentaţie dezordonate,
este fumător, consumator de cafea şi alcool, iar în ultimele 10 zile a luat aproape zilnic
ibuprofen pentru că avea dureri de spate.
Analizele de laborator efectuate din sângele şi urina pacientului sunt în limitele de referinţă, cu
excepţia prezenţei anticorpilor anti Helicobacter Pylori din ser.
La examenul endoscopic s-a evidenţiat: bulb duodenal deformat, cu mucoasa hiperemică,
edemaţiată, cu multiple ulceraţii superficiale şi un ulcer de 10 mm diametru pe peretele
anterior; stomac cu pliurile hipertrofice, esofag cu mucoasa hiperemică în treimea inferioară.
Din datele furnizate de pacient şi din investigațiile paraclinice, medicul stabilește diagnosticul
de ulcer duodenal cronic.
Din ceea ce aţi învăţat la fiziologie sau la alte discipline şi din documentarea suplimentară,
puteţi să rezolvați următoarele cerințe?
– din stilul de viață și comportamentul alimentar al pacientului se pot distinge factori de
risc pentru ulcerul gastro-duodenal?
– dar din rezultatele investigațiilor, puteți deduce un factor de risc pentru această
patologie?
– ce credeți că a determinat erodarea mucoasei duodenale?
– de ce credeți că s-a acutizat simptomatologia în ultima săptămână?
– ajutaţi de cadrul didactic, puteţi să faceţi recomandări pentru o atitudine terapeutică?
Caz 2.
Clara în vârstă de 47 de ani, se prezintă la spital pentru: astenie fizică, inapetență, greţuri,
scădere ponderală instalată lent, insidios, dar cu evoluție progresivă, tulburări de concentrare,
distensie abdominală, pirozis **, eructații,*** parestezii**** și dureri la nivelul abdomenului
superior, scaune frecvente, diareice.
48
În ultimele 2 săptămâni începe să prezinte dispnee, dureri ale limbii, iar oboseala s-a accentuat
foarte mult.
Din anamneză nu rezultă antecedente personale sau familiale semnificative.
La examenul obiectiv, medicul constată:
- paloare tegumentară, buze deshidratate și crăpate, leziuni în colţul buzelor, unghii
casante, păr subţire şi albit timpuriu.
- tensiunea arterială - 100/60 mmHg
- frecvența respiratorie - 25 respirații/min
- frecvenţa cardiacă - 115 bpm, cu puls regulat
- temperatura – 37,1ºC
- examen abdominal şi neurologic în limite normale
Teste de laborator:
- hemoleucograma: Hb: 8,1 g/dl, Hematocrit: 27%, număr de eritrocite: 2 900 000/mm3,
număr de leucocite: 3100/mm3, număr de trombocite: 98000/mm3;
- frotiul de sânge periferic***** evidențiază un procent mare de eritrocite cu diametrul
mai mare decât normalul (macrocite), aparent mai intens colorate (hipercrome),
leucocite hipersegmentate, trombocite puține;
- anticorpii anti-celulă parietală și anti factor intrinsec sunt prezenţi;
- concentraţia de vitamina B12 (ciancobalamina): 52 pmol/l; Valori normale: 133-675);
- Endoscopia gastrică evidenţiază o mucoasă gastrică edematiată. Se recolteaza mucoasă
gastrică pentru biopsie, care indică o gastrită atrofică.
Din ceea ce aţi învăţat la biologie, la fiziologie sau la alte discipline şi din documentarea
suplimentară, puteţi să rezolvați următoarele cerințe?
1. Comentati valorile pentru: tensiunea arterială, frecvența respiratorie, frecvența
cardiacă, temperatura pacientei, în termeni de scăzut sau crescut, comparativ cu
valorile de referinţă.
2. Comentați valorile pentru parametrii hemoleucogramei în termeni de scăzut sau crescut,
comparativ cu valorile de referinţă.
3. Definiți situația în care hemoglobina, hematocritul şi numărul de eritrocite sunt scăzute.
4. Alături de cadrul didactic încercaţi să lămuriţi discordanţa dintre diametrul crescut şi
culoarea mai intensă a eritrocitelor de pe frotiu, care ar putea indica un conţinut mai
mare de hemoglobină şi concentraţia scăzută de hemoglobină găsită în sângele
pacientei.
5. Prezenţa celor 2 tipuri de anticorpi, concentraţia de vit.B12 şi examenul endoscopic cu
biopsie vă sunt necesare pentru a vă orienta spre cauza suferinţei Clarei? Explicaţi.
6. Alături de cadrul didactic încercati să-i redați Clarei starea de sănatate!
*Anamneză - totalitate a datelor pe care medicul le obține interogând bolnavul cu privire la apariția și evoluția bolii de care
suferă, la antecedentele ei.
**Pirozis: senzație de arsură care urcă din stomac prin esofag, provocată de hiperaciditate (din fr., gr. pyrosis). DEX
***Eructaţii: eliminare pe cale orală a gazelor din stomac; râgâială, râgâit. – din fr. éructation.DEX
****Parestezii: senzație de furnicătură, amorțeală, înțepătură, arsură etc. care apare în unele boli ale sistemului nervos. DEX
*****
Preparat din sânge, întins pe o lamă şi colorant, pentru a fi cercetat la microscop. Evidenţiază morfologia
elementelor celulare ale sângelui.
49
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv – pancreasul exocrin
FIZIOLOGIA PANCREASULUI EXOCRIN

Pancreasul este o glandă anexă a tractului

digestiv, fiind situată retroperitoneal, la nivelul
vertebrelor L1 - L2. La mamifere, pancreasul are o
dublă secreţie: exocrină şi endocrină.
Sucul pancreatic este produsul de secreţie a
pancreasului exocrin. Secreţia endocrină este
produsă de insulele Langerhans şi este
reprezentată de hormonii: insulină, glucagon,
somatostatină, polipeptid pancreatic, gastrină etc.
Structura histologică a pancreasului este
asemănătoare cu cea a glandelor salivare, fiind
reprezentată de celule acinoase şi de un sistem
Figura 4.1. Localizarea pancreasului
canalicular, care se termină într-un canal principal
Wirsung şi, uneori, într-un canal accesoriu
Santorini. Canalul Wirsung se varsă în duoden la nivelul ampulei Vater, în vecinătatea canalului
coledoc. Secreţia exocrină a pancreasului are două componente:
 Secreţie hidrelatică (hidrolatică), bogată în apă şi bicarbonat de sodiu, cu o cantitate
redusă de enzime. Este produsă predominant în epiteliile canaliculare şi este
dependentă de secretină.
 Secreţia ecbolică este o secreţie cantitativ redusă, bogată în enzime şi este produsă
predominant de celulele acinilor glandulari. Este dependentă de colecistochinină,
serotonină şi stimulare vagală.
Sucul pancreatic îndeplineşte funcţii importante în digestia alimentelor. Prin conţinutul
bogat în bicarbonat contribuie la neutralizarea acidităţii chimului gastric şi creează condiţii
optime pentru activarea şi acţiunea enzimelor digestive. Conţine şi enzime care au activitate
intens proteolitică, lipolitică şi glicolitică, putând hidroliza parţial sau total majoritatea
alimentelor ingerate.
Deficienţele întâlnite în patologia secreţiei pancreasului exocrin au efecte importante
asupra digestiei, consecinţele fiind maldigestie, malabsorbţie şi malnutriţie progresivă.
4.1.1. Caracteristici fizice şi chimice ale sucului pancreatic
Aspect: lichid limpede sau uşor opalescent, inodor, cu vâscozitate redusă.
Cantitate: la adult, în medie 700 – 1500 cm3/24 de ore; cantitate maximă 4000 ml/24 de ore.
Secreţia este discontinuă, debitul secretor fiind mai abundent postprandial şi durează
aproximativ 3 ore.
Densitate: 1,008 – 1,014 g/ cm3.
Punctul crioscopic: -0,55 până la -0,63oC, sucul pancreatic fiind uşor hiperton faţă de plasmă.
50
pH: 7,5 – 8. Creşterea ratei secreţiei de suc pancreatic duce la creşterea pH-ului, până la
valoarea 9. Este lichidul cel mai alcalin din organism. Alcalinitatea este produsă de bicarbonatul
de sodiu conţinut în cantitate mare.
Compoziţia sucului pancreatic: este variabilă în funcţie de tipul de alimentul ingerat sau de
excitantul care a determinat secreţia; în medie:
 apă - 98,5 %
 reziduu uscat - 1,5%, din care 50–60% sunt substanţe anorganice, iar 40–50% substanţe
organice.
Substanţe anorganice:
 bicarbonat de sodiu: 25 – 150 mEq/l
 cloruri: 4 – 129 mEq/l
 fosfaţi, potasiu, sodiu, calciu, magneziu, sulf, cupru, zinc.
Substanţe organice: Componenţii organici principali sunt proteinele, în cantitate variabilă, de la
1 g/l până la 30 g/l, în funcţie de stimulare şi de tipul secreţiei.
Principalele proteine sunt enzimele, sintetizate în celulele acinoase şi depozitate intracelular în
granule zimogene.
 Enzimele proteolitice sunt:
o Endopeptidaze: tripsina, chimotripsina, elastaza, colagenaza. Hidrolizează
legăturile peptidice din interiorul lanţurilor peptidice.
o Exopeptidaze: carboxipeptidazele. Acţionează la capetele lanţurilor
polipeptidice.
o Nucleaze: ribonucleaze şi dezoxiribonucleaze. Desfac legăturile interne ale
nucleoproteinelor, eliberând oligonucleotide.
Enzimele proteolitice sunt sintetizate sub formă de proenzime, activarea acestora
realizându-se în lumenul duodenal. Tripsinogenul este activat de enterokinază, enzimă
secretată de mucoasa duodenală, rezultând tripsină activă, care acţionează atât autocatalitic,
cât şi asupra celorlalte proenzime proteolitice, activându-le.
 Enzime lipolitice:
o Lipaza - acţionează asupra lipidelor emulsionate, în prezenţa sărurilor biliare şi
Ca2+;
o Fosfolipaze;
o Colesterolesteraza.
Sunt secretate sub formă activă în sucul pancreatic.
 Enzime glicolitice:
o Amilaza pancreatică: este secretată sub formă activă în sucul pancreatic şi
acţionează asupra amidonului crud sau preparat, producând hidroliza acestuia în
dextrine şi maltoză.
4.1.2. Recoltarea sucului pancreatic
 Recoltarea experimentală:
Se realizează fistule pancreatice permanente, pentru a recolta sucul pancreatic direct din
canalul Wirsung.
 Recoltarea sucului pancreatic la om:
În mod curent, sucul pancreatic este recoltat prin tubaj duodenal cu sonda Einhorn, introdusă
60 – 70 cm, până în duoden. Prin această metodă se recoltează suc duodenal, care este un
amestec de suc gastric, pancreatic, intestinal şi bilă. Pentru a obţine un suc pancreatic cu o
compoziţie cât mai pură, se întrebuinţează sonde cu dublu sau triplu lumen (în care
componentele au lungimi inegale), permiţând aspiraţia separată a sucului gastric şi a celui
51
duodenal. Tehnicile moderne realizează recoltarea de suc pancreatic prin cateterizarea

endoscopică a canalului Wirsung. Se pot folosi metode de stimulare a secreţiei pancreatice cu
alimente, secretină, colecistokinină etc.
4.2. LUCRĂRI PRACTICE DE EFECTUAT

4.2.1. Evidenţierea acţiunii proteolitice a tripsinei
Principiul metodei:
Se realizează hidrolizarea unui substrat, respectiv a unei cantităţi de cazeină în soluţie, de către
tripsina din sucul pancreatic, într-un interval de timp şi la o temperatură standard.
Materiale necesare:
 suc pancreatic
 ser fiziologic
 soluţie de cazeină 1‰, încălzită la 37°C
 soluţie de alcool acid
 eprubete, stativ
 termostat (reglat la 38°C).
Tehnica de lucru: Se efectuează folosind 2 eprubete: martor (fără enzimă) şi probă.
martor probă Tabelul nr. 4.1.
Soluţie alcalină de caseină 10 ml 10 ml Prezentarea
1‰
schematizată a tehnicii
Suc pancreatic - 1ml
de lucru pentru
Ser fiziologic 1ml - evidenţierea acţiunii
Termostat 38°C 15 min 15 min proteolitice a tripsinei.
Soluţie de alcool acid 1ml 1ml
Rezultate:
 în prezenţa alcoolului acid, caseina precipită;
 apariţia precipitatului, în eprubeta martor, dovedeşte fapul că, în această eprubetă,
caseina nu a fost hidrolizată, deoarece lipseste enzima;
 în eprubeta probă, soluţia este clară, deoarece tripsina a acţionat şi a hidrolizat
caseina.
4.2.2. Dozarea activităţii amilolitice prin metoda Wohlgemuth
Principiul metodei:
Activitatea amilazei pancreatice se apreciază prin capacitatea ei de a hidroliza amidonul,
în condiţii standard, în produşi intermediari (dextrine) şi finali (maltoză), evidenţiaţi cu ajutorul
soluţiei Lugol.
Materiale necesare:
 ser sanguin sau urină
 soluţie NaCl 9‰
 soluţie amidon 1‰
 soluţie Lugol (iod – iodurat 1%)
 stativ cu 10 eprubete
 pipete
52
 termostat reglat la 37oC

Tehnica de lucru – etape:
 Se ia un stativ cu 10 eprubete, în care se realizează diluţii crescânde de ser sau urină.
 În prima eprubetă se pun 2 cm 3 de urină (sau ser sanguin), iar în celelalte 9 eprubete se
pune câte 1 cm3 de soluţie NaCl 9‰ (ser fiziologic).
 Din prima eprubetă se ia 1 cm3 de urină şi se adaugă în eprubeta a doua, se amestecă şi
se ia 1 cm3 şi se trece în eprubeta a 3-a ş.a.m.d. Se obţin următoarele diluţii: 1/2; 1/4;
1/8; 1/16; 1/32; 1/64; 1/128; 1/256; 1/512.
 În fiecare eprubetă se adaugă câte 2 cm3 din soluţia de amidon 1‰ (care conţine 2 mg
de amidon).
 Se agită toate eprubetele şi se lasă la termostat, la 37 oC, timp de 30 de minute, interval
în care amilaza din urină (sau ser sanguin) acţionează asupra amidonului.
 După scoaterea de la termostat, eprubetele se răcesc sub jet de apă rece, apoi se
adaugă în fiecare câte 1 – 2 picături de soluţie Lugol.
 Eprubetele care conţin amidon nehidrolizat se vor colora în albastru, eprubetele cu
amidon hidrolizat parţial până la amilo- sau eritrodextrină se vor colora violet sau roşu,
iar eprubetele cu amidon complet hidrolizat vor fi incolore.
 Se notează numărul eprubetei dinaintea celei cu conţinut albastru. În această eprubetă,
cantitatea de amilază a fost suficientă pentru a hidroliza 2 mg de amidon.
Eprubeta 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Urină sau
ser 2 cm3 - - - - - - - - -
sanguin
Soluţie
NaCl 9‰ 1cm3 1 cm3
- 1 cm3 1 cm3 1 cm3 1 cm3 1 cm3 1 cm3 1 cm3
(ser
fiziologic)
Din prima eprubetă se ia 1 cm3 de urină şi se pune în eprubeta a 2-a, se amestecă şi din acest
amestec se ia 1 cm3 şi se trece în eprubeta a 3-a ş.a.m.d.
Soluţie de 2 cm3 2 cm3
2 cm3 2 cm3 2 cm3 2 cm3 2 cm3 2 cm3 2 cm3 2 cm3
amidon
Se agită toate eprubetele şi se lasă la termostat, la 37 oC timp de 30 de minute.
Dupa termostatare, eprubetele se răcesc.
soluţie
Lugol. 1–2 1–2 1–2 1–2 1–2 1–2 1–2 1–2 1–2 1–2
(picături)
Tabelul nr. 4.2. Prezentarea schematizată a tehnicii de lucru pentru

dozarea amilazei pancreatice
53
Rezultate:
Rezultatul se exprimă în unităţi Wohlgemuth. O unitate Wolgemuth este cantitatea de
amilază care poate hidroliza 1 mg de amidon, până la dextrine, în 30 de minute la 37 oC.
Deoarece în fiecare eprubetă se găsesc 2 mg de amidon rezultă că, în eprubeta notată, există 2
unităţi Wohlgemuth.
Exemplu: S-a notat eprubeta nr.6, în care diluţia urinei (sau a serului sanguin) este 1/32.
Dacă într-un cm3 din această soluţie se găsesc 2 unităţi Wohlgemuth, rezultă că într-un cm3 de
urină (sau ser sanguin) nediluată există 2 u. W. x 32 = 64 u. W.
Determinarea amilazei se face din urina totală, recoltată în 24 de ore şi conservată la rece
(deoarece valorile amilazuriei diferă în diverse momente ale perioadei de 24 de ore, în special
în raport cu momentul alimentaţiei).
Valori Normale:
 Amilazemie 8 – 32 u.W./cm3 ser sanguin
 Amilazurie 16 – 64 u.W./cm3 urină
P O altă posibilitate de dozare a amilazei este metoda amiloclastică Somogy.

Aceasta este mai precisă decât metoda Wohlgemuth, pentru că foloseşte soluţii
de amidon în care concentraţiile acestuia sunt precis determinate.
Conversia unităţilor specifice metodelor de dozare a activităţii amilolitice este
următoarea:
1 u. Wohlgemuth = 0,0775 u. Somogyi = 0,1433 UI (Unităţi Internaţionale)
1 UI= 60 µKat (1 Katal de tripsină reprezintă cantitatea de tripsină capabilă să
hidrolizeze un mol de peptide, într-o secundă, în condiţii specifice.)
4.3. MODIFICĂRI ALE SECREŢIEI PANCREATICE

 Obstrucţia canalelor pancreatice (datorată unor cauze interne sau externe), determină
creşterea cantităţii enzimelor pancreatice în sânge şi urină, în paralel cu scăderea
acestora în sucul duodenal.
 Pancreatitele acute sunt inflamaţii ale pancreasului, în care are loc activarea enzimelor
proteolitice în interstiţiul pancreatic şi trecerea enzimelor pancreatice în circulaţia
sanguină. Dozarea enzimelor pancreatice în sânge, urină, suc duodenal, lichid de ascită,
lichid pleural etc. indică valori foarte mari, în concordanţă cu tabloul clinic dramatic al
acestor afecţiuni.
 Pancreatitele cronice sunt afecţiuni cu evoluţie lentă, ireversibilă, de tipul insuficienţei
secretorii a pancreasului exocrin. Dozarea enzimelor în lichidul duodenal, sânge şi urină
indică valori scăzute, iar testele de stimulare a secreţiei pancreatice arată scăderea
volumului sucului pancreatic, răspuns tardiv şi de scurtă durată, cu valori reduse ale
enzimelor pancreatice. Scăderea concentraţiei enzimelor pancreatice are ca rezultat o
digestie insuficientă a proteinelor, lipidelor şi glucidelor. Astfel, proteinele rămase
nedigerate se elimină în cantitate crescută în materiile fecale (creatoree), la fel şi
grăsimile rămase nedigerate, determinând steatoree.
Metode folosite în explorarea modernă a funcţiei pancreasului exocrin:
 Stimularea directă a secreţiei pancreatice prin administrare de secretină. Se
administrează intravenos secretină în doză de 1 unitate clinică/kg corp şi se recoltează
lichid duodenal prin tubaj duodenal. Răspunsul secretor al pancreasului este
54
proporţional cu masa funcţională a ţesutului pancreatic. Reducerea răspunsului

secretor corespunde pancreatitei cronice. Valori normale:
o Volum de suc duodenal > 2ml/kg corp/h
o Concentraţia bicarbonatului > 80 mmol/l
o Debitul bicarbonatului > 10 mmol/h
 Stimularea directă a secreţiei pancreatice cu secretină şi colecistokinină permite
măsurarea cantitativă a secreţiei de suc pancreatic şi dozarea enzimelor pancreatice.
Valori scăzute indică o distrugere avansată a celulelor acinoase.
 Stimularea indirectă a secreţiei pancreasului prin administrare de alimente sub forma
prânzului Lundh. Prânzul de probă Lundh conţine grăsimi, hidraţi de carbon şi proteine,
în cantităţile necesare pentru eliberarea de colecistokinină. Dozarea enzimelor în sucul
duodenal arată valori scăzute în insuficienţa secretorie pancreatică.
 Testul benzoil-tirozil-p-aminobenzoic (Bz–Ti–PABA, bentiromidă). Acest peptid sintetic
este scindat de chimotripsină, se eliberează PABA, care este absorbit în sânge şi un
metabolit PABA este excretat în urină, de unde se dozează.
 Testul cu pancreolauril. Dilauratul de fluoresceină este hidrolizat de chimotripsina
pancreatică, iar fluoresceina se determină în urină. Testul dă informaţii despre sinteza
enzimelor pancreatice.
 Determinarea produşilor de digestie intraluminală, prin examinarea microscopică a
materiilor fecale. Se observă la microscop existenţa fibrelor musculare nedigerate, a
grăsimilor şi amidonului nehidrolizate. Prezenţa acestora indică un deficit de secreţie a
enzimelor pancreatice.
 Determinarea azotului în materiile fecale. Reducerea secreţiei enzimelor proteolitice
afectează digestia proteinelor şi creşte azotul fecal.
 Determinarea enzimelor pancreatice chimotripsină şi elastază în materiile fecale. Aceste
enzime se elimină nemodificate în materiile fecale şi constituie un indicator al secreţiei
pancreatice de enzime proteolitice.
 Testul Schilling dublu marcat. Cobalamina marcată este eliberată din legătura cu
substanţele substrat, de către enzimele proteolitice şi este excretată în urină. Este un
indicator al insuficienţei secreţiei pancreasului exocrin.
 Determinarea izoamilazelor P, sintetizate în pancreas, este un test sensibil pentru
diagnosticul pancreatitei acute.
 Determinarea lipazei serice arată valori crescute în pancreatita acută.
 Imunoreactivitatea serică tripsin-like este crescută în pancreatita acută şi scăzută în
pancreatita cronică cu steatoree.
 Polipeptidul pancreatic este scăzut în pancreatita cronică.
Aceste teste au sensibilitate variabilă şi o semnificaţie interpretabilă numai în cont extul
clinic şi în corelaţie cu alte teste, deoarece pancreasul exocrin se caracterizează printr-o rezervă
funcţională importantă. Testele de stimulare a funcţiei pancreatice exocrine dau rezultate
sigure în cazul distrugerii a peste 60% din pancreasul exocrin, iar pentru apariţia maldigestiei
grăsimilor şi proteinelor, ţesutul pancreatic trebuie să fie nefuncţional în proporţie de 80-
90%.
55
Studiu individual

să definiţi următorii termeni: pancreatită, obstrucţie, enterokinaza, fistulă, simptom,
sindrom, creatoree, steatoree, abdomen acut chirurgical, virus urlian, malabsorbție,
maldigestie, precum şi alţi termeni întâlniţi în acest capitol pe care nu îi cunoaşteţi.
2. Cunoscând compoziția sucului pancreatic, enzimele secretate de pancreas, reglarea
secreției pancreatice și sindroamele tip pancreatită acută și pancreatită cronică,
explicați simptomele specifice acestor sindroame clinice.
56
1. La reacţia de evidenţiere a activităţii tripsinei, care este explicaţia pentru apariţia

precipitatului în eprubeta martor, respectiv a clarităţii în eprubeta probă?
________________________________________________________________________
2. De ce se foloseşte urină pentru dozarea activităţii amilazei pancreatice?
________________________________________________________________________
3. Coloraţi cele 10 eprubete ale reacţiei Wohlgemuth după termostatare, răcire şi adăugare
de soluţie Lugol. Cum explicaţi schimbarea culorii?
________________________________________________________________________
4. Notaţi valorile normale ale amilazemiei şi ale amilazuriei.
________________________________________________________________________
5. De ce se foloseşte cazeină pentru evidenţierea activităţii tripsinei ? Dar pentru activitatea
amilazei pancreatice, de ce folosim amidon?
________________________________________________________________________
6. Care sunt componentele structurii pancreasului care produc secreţie ecbolică? Dar
secreţie hidrolatică?
________________________________________________________________________
7. Care este compoziţia sucului pancreatic?
_______________________________________________________________________
8. Ce valoare normală are pH-ul sucului pancreatic?
_______________________________________________________________________
57
9. Clasificaţi enzimele prezente în sucul pancreatic în funcţie de substratul pe care

acţionează şi, ulterior, enumeraţi-le.
_______________________________________________________________________
10. Ce este tripsina şi cum se activează? Dar lipaza?
_______________________________________________________________________
11. Ce este amilaza pancreatică?
_______________________________________________________________________
12. Ce este enterokinaza?
_______________________________________________________________________
13. Ce este secretina? Dar colecistokinina?
_______________________________________________________________________
14. Ce efect are stimularea vagală asupra secreţiei pancreatice?
_______________________________________________________________________
15. Ce este polipeptidul pancreatic?
_______________________________________________________________________
16. Ce este glucagonul?
_______________________________________________________________________
17. Care sunt hormonii implicaţi în reglarea umorală a secreţiei pancreasului exocrin?
_______________________________________________________________________
18. Enumeraţi alimente care constituie substratul de acţiune al tripsinei.
_______________________________________________________________________
19. Enumeraţi alimente care constituie substratul de acţiune al lipazei.
_______________________________________________________________________
20. Enumeraţi alimente care constituie substratul de acţiune al amilazei.
58
_______________________________________________________________________
21. Enumeraţi metode de explorare a funcţiei pancreasului exocrin.
_______________________________________________________________________
22. Ce semnificaţie are eliminarea fibrelor musculare, amidonului şi grăsimilor nedigerate în
materiile fecale?
_______________________________________________________________________
59
FIZIOLOGIE CLINICĂ
Caz 1
Pacientul S.N., de gen masculin, cu vârsta de 55 de ani, solicită consult medical pentru dureri
atroce în etajul abdominal superior. Durerea este “în bară” și are tendința de a cuprinde
întregul abdomen. Simptomele au debutat brusc la 2 ore după o masă festivă, la care pacientul
a consumat excesiv proteine, lipide și alcool.
În antecedente, pacientul afirmă existența unor episoade cu durere de tip colică biliară și
stabilirea diagnosticului de litiază biliară.
Examinarea clinică indică: pacient supraponderal, anxios, în poziție antalgică (ghemuit, cu
pumnii stânși pe abdomen), transpirat, cu extremități reci, tahicardie, hipotensiune arterială cu
tendință de evoluție rapidă spre stare de șoc.
Examenul clinic al abdomenului exclude sindromul de “abdomen acut chirurgical”.
Teste de laborator:
 Amilaza, izoamilaza P, lipaza și tripsina au valori serice crescute de 2-3 ori față de
normal;
 Amilazurie crescută;
 Leucocitoză peste 16.000 leucocite/mm3;
 Hiperglicemie peste 11 mmol/litru (200 mg/dl) și glicozurie;
 LDH (lacticdehidrogenaza) serică peste 400 UI/litru;
 AST (aspartat aminotransferaza) serică peste 250 UI/litru; denumiri sinonime: AST/
GOT/ASAT
 Fosfataza alcalină are valori crescute.
Temă
 din rezultatele investigațiilor, puteți deduce organul care determină simptomele
pacientului?
 puteţi indica numele celor mai frecvente boli care interesează acest organ?
 din debutul simptomatologiei, puteţi indica factorii delanşatori pentru pancreatita acuta
de care suferă acest pacient?
 cunoscând efectele tripsinei, puteţi descrie consecinţele unei concentraţii crescute de
tripsină şi a eliberării ei în sânge?
60
Caz 2
Pacientul C.P., sex masculin, vârstă 60 de ani, solicită consult medical pentru: astenie fizică,
inapetență, scădere ponderală instalată lent, insidios, dar cu evoluție progresivă, asociate cu
dureri difuze, nesistematizate în etajul abdominal superior și modificări ale tranzitului intestinal
și materiilor fecale.
În antecedente, pacientul afirmă un puseu infecțios sever cu virus urlian, alcoolism cronic și
dezechilibre alimentare.
Examinarea clinică indică: bolnav subponderal, astenic, palid, denutrit, cu meteorism
abdominal (balonare).
Materiile fecale au consistență moale, aspect păstos, grăsos, miros fetid sau acrișor rânced.
Prezintă creatoree, steatoree și resturi alimentare nedigerate.
Examinările clinice și imagistice nu indică existența unui sindrom neoplazic.
Teste de laborator:
 Amilaza și lipaza pancreatice au valori normale sau ușor scăzute în ser;
 Fosfataza alcalină are valori crescute;
 Dozarea tripsinogenului în ser indică valori scăzute semnificativ pentru secreția
enzimatică insuficientă;
 Testul de stimulare cu secretină indică valori scăzute pentru cantitatea de suc
pancreatic și pentru enzimele secretate de pancreasul exocrin;
 Testul secreției urinare D-xiloză este normal, iar testul cu bentiromidă este modificat,
situație specifică în cazul pacienților cu steatoree de origine pancreatică;
 Testul Schilling indică absorbție scăzută pentru vitamina B12;
 Examenul materiilor fecale indică prezența proteinelor, lipidelor și resturi alimentare
nedigerate.
Pe baza simptomatologiei, examenului clinic și testelor de laborator s-a stabilit
diagnosticul de pancreatită cronică.
Temă
Explicați sindromul de malabsorbție și sindromul de maldigestie, precum și modificările
materiilor fecale la pacienții cu pancreatită cronică.
61
Aplicaţii practice Fiziologia tractului digestiv - ficatul
5
FIZIOLOGIA FICATULUI ŞI A SECREŢIEI BILIARE
Ficatul este un organ situat predominant în partea dreaptă a etajului abdominal superior,
sub diafragm, având greutatea de aproximativ 1 – 1,5 kg. Are
4 lobi: stâng, drept, caudat şi pătrat. Structura sa este
lobulară, un lobul fiind format din: hepatocite, vase arteriale,
venoase, limfatice şi porţiunea incipientă a canaliculelor
biliare.
Canaliculele biliare intrahepatice converg, alcătuind
canalele biliare perilobulare, care vor forma canalele
hepatice drept şi stâng; la nivelul hilului, cele două se unesc
şi formează canalul hepatic comun. Canalul hepatic se
continuă prin canalul coledoc, cu o derivaţie, canalul cistic, la
extremitatea căruia se
Figura 5.1. Căile biliare găseşte vezicula biliară (fig.
nr. 5.1.) extrahepatice
Principalele funcţii ale ficatului sunt:
 funcţia de glandă exocrină - ficatul secretă bilă, cu rol în absorbţia intestinală a lipidelor
şi vitaminelor liposolubile şi eliminarea colesterolului;
 funcţia excretoare, prin secreţia biliară se elimină din organism pigmenţi biliari,
colesterol, medicamente, fenolftaleină, săruri iodate (proprietate care stă la baza
opacifierii căilor biliare extrahepatice şi a colecistului la examenul radiologic) şi alţi
produşi rezultaţi din metabolism;
 funcţia de rezervor de sânge, ficatul având un debit sanguin foarte mare, de cca. 20%
din debitul cardiac;
 rol important în termoreglare, sângele din venele suprahepatice având cea mai ridicată
temperatură din organism, aproximativ 400C;
 funcţia de veritabil laborator central al organismului, prin intervenţia în metabolismul
intermediar al carbohidraţilor, lipidelor şi proteinelor;
 funcţia de menţinere a homeostaziei hidroelectrolitice;
 funcţia hematopoietică, de generare a celulelor sanguine doar în viaţa antepartum;
 funcţia de depozit de vitamine: A, B12, D, E, K şi ioni: fier şi cupru;
 funcţia antitoxică prin detoxifierea substanţelor toxice endogene sau exogene, cu
ajutorul enzimelor şi factorilor de detoxifiere existenţi în acest organ;
 funcţia de apărare, având rol important în imunitate, prin activitatea celulelor Kupffer.
Bila reprezintă produsul de secreţie exocrină, continuă, elaborată de celulele parenchimatoase
hepatice care are rol în digestia şi absorbţia intestinală. Secreţia biliară, în cantitate de
aproximativ 250-1100 ml/zi se drenează în canaliculele biliare intrahepatice; apoi ea este
colectată în canalul hepatic, iar de aici trece în canalul coledoc, prin care se varsă în duoden. În
final, bila ajunge prin canalul cistic în vezicula biliară. În vezicula biliară se depozitează şi se
62
concentrează prin absorbţia apei, în perioadele dintre mese. După concentrare, se elimină
intermitent în duoden, în perioadele digestive, prin contracţia veziculei biliare şi relaxarea
sfincterului Oddi.
Bila reprezintă o cale de eliminare pentru:
 anumiţi produşi endogeni, cum sunt pigmenţi biliari rezultaţi din catabolismul
hemoglobinei, colesterol, lecitine etc.;
 unele substanţe exogene ca săruri ale metalelor grele, coloranţi, diverse droguri etc.;
 sărurile acizilor biliari, sintetizaţi din colesterol de către hepatocite.
Prin sărurile biliare, bila, deşi nu conţine nicio enzimă digestivă, deţine rol în
prelucrarea şi absorbţia lipidelor.
5.1.1. Caracteristici fizice şi chimice ale bilei
Aspect. Bila hepatică, notată cu C, are o culoare galben-aurie şi este limpede.
Bila veziculară B este brun închis sau verde, cu aspect tulbure, datorită resturilor
epiteliale şi sărurilor de calciu conţinute şi filantă, datorită mucusului.
Cantitate: 250-1100 ml/zi.
pH-ul este în funcţie de bilă, având valori între 5,6-8,6, cu variaţii dependente de alimentaţie,
mai alcalin în alimentaţia vegetariană şi mai acid în cea în care predomină produse de natură
animală.
 bila C (hepatică) are un pH uşor alcalin (7,8-8,6).
 bila B (veziculară) are un pH mai acid (5,6-7), iar atunci când nu se acidifică suficient,
sărurile de calciu vor precipita şi vor forma calculi.
Densitate:
 1010-1012 g/cm3, pentru bila hepatică C
 1012-1040 g/cm3 pentru bila veziculară B.
Presiunea osmotică. Bila este o soluţie aproape izotonă cu sângele (310 mOsm/l), deşi suma
electroliţilor biliari este mult mai mare, comparativ cu plasma. Acest lucru se datorează faptului
că sărurile biliare, la pH alcalin, se comportă ca anioni care formează agregate osmotic inactive
cu unii cationi. Prin urmare, nu toţi cationii existenţi în bilă participă la realizarea presiunii
osmotice. Punctul crioscopic sau temperatura de îngheţ, o măsură indirectă a presiunii
osmotice, este de - 0,540 până la - 0,63 0C pentru bila veziculară B.
Compoziţia bilei este complexă, fiind foarte diferită (tabel nr. 5.1.), deoarece bila din colecist se
concentrează până la de 10 ori, prin reabsorbţia de apă şi electroliţi, față de cea hepatică.
Electroliţii principali ai bilei sunt cationii de Na+ şi K+ şi anionii Cl- şi HCO3-. Din studiul
constituţiei chimice, reiese că bila nu este un suc digestiv propriu-zis, deoarece nu conţine
enzime. Cu toate acestea, deţine rol important în digestia lipidelor, prin acizii biliari.
Principalii constituienţi ai bilei sunt:
 acizii biliari şi sărurile biliare;
 pigmenţii biliari;
 colesterolul;
 apa şi electroliţii.
63
Constituienţi Bila hepatică (C) Bila veziculară (B)
Apă 97%-98% 84%
Reziduu uscat din care: 3% 16%
Acizi biliari (mM) 24-42 290-340

Bilirubină (g/l) 0,2-0,7 0,5-1
Colesterol (g/l) 0,8-1,8 1-9
Lecitine (g/l) 2,5 3,5
Proteine (g/l) 1,8 4,5
Na+ (mEq/l) 145 140
K+ (mEq/l) 5 12
Ca2+ (mEq/l) 5 23
Cl- (mEq/l) 100 25
HCO3- (mEq/l) 28 10
Tabelul nr. 5.1. Compoziţia chimică a bilei hepatice şi veziculare

Acizii biliari şi sărurile biliare. Reprezintă componentele principale prin care bila intervine în
digestie. S-au izolat 4 acizi biliari: acidul colic, acidul chenodeoxicolic, acidul deoxicolic şi acidul
litocolic. Primii doi acizi se sintetizează în hepatocite, plecând de la colesterol şi se numesc
acizi biliari primari. Structura sterolică (derivată din colesterol) au și vitamina D şi hormonii
steroizi. Acizii biliari primari sunt excretaţi prin bilă şi ajung în colon, unde se transformă, sub
acţiunea florei bacteriene intestinale, în acizi biliari secundari: acidul deoxicolic (din acidul
colic) şi acidul litocolic (din acidul chenodeoxicolic). Acidul deoxicolic se reabsoarbe uşor din
intestin (circuitul hepato-entero-hepatic) şi ajunge din nou la ficat (de aceea se găseşte în
cantităţi ridicate şi în bilă). Acidul litocolic, foarte puţin solubil, se absoarbe în cantităţi minime,
fiind eliminat, în cea mai mare parte prin scaun.
În celula hepatică, acizii biliari sunt conjugaţi cu glicocolul şi taurina (derivaţi ai cistinei)
formând 8 posibili acizi biliari, din care cei mai importanţi sunt acidul glicocolic şi, respectiv,
acidul taurocolic. În mediul alcalin biliar, acidul glicocolic şi taurocolic se combină cu Na + si K+-ul
şi formează săruri de Na şi K – glicocolat de sodiu şi de potasiu şi taurocolat de sodiu şi de
potasiu, care reprezintă săruri biliare, forme sub care se elimină în duoden. Sărurile biliare
reprezintă până la 2/3 din reziduul uscat al bilei.
P Sărurile biliare au ca precursor molecula de colesterol.

Sărurile biliare sunt reprezentate, în principal de taurocolatul şi glicocolatul de
sodiu şi de potasiu.
Cea mai mare parte a sărurilor biliare (9/10) sunt reabsorbite prin mucoasa
intestinală, împreună cu grăsimile, însă, după trecerea prin mucoasă, se separă
de grăsimi şi ajung în sânge. Ajunse în ficat pe cale sanguină, sunt reabsorbite la
polul sanguin al celulei hepatice şi secretate la polul biliar, realizând circuitul
hepato-entero-hepatic al sărurilor biliare. Restul de săruri biliare rămân în
colon unde, sub acţiunea florei microbiene, suferă procese de dehidroxilare şi
deconjugare, transformându-se în acizi biliari secundari:
 acidul deoxicolic, reabsorbit în proporţie mare (200 mg/zi), ajunge la
ficat, unde este conjugat cu glicocolul şi taurina şi reexcretat în bilă;
 acidul litocolic, puţin solubil, se absoarbe în cantităţi minime, ajunge la
ficat, unde este sulfoconjugat şi eliminat prin bilă. Marea majoritate a
acestui acid parcurgând colonul, este eliminat prin fecale (300 mg/zi).
64
Rolurile sărurilor biliare.

Sărurile biliare au importante roluri în digestia şi absorbţia lipidelor.
 intervin în absorbţia grăsimilor favorizând emulsionarea trigliceridelor și absorbţia
acizilor graşi. Acest rol se datorează acţiunii de scădere a tensiunii superficiale a apei,
asemănătoare cu acţiunea unui detergent. Sărurile biliare se leagă de lipide la interfaţa
lipid-apă (apa din lumenul intestinal) şi formează micelii hidrosolubile. Prezenţa
sărurilor biliare în micelii permite lipazelor (pancreatice şi intestinale) să digere
grăsimile, după care transportă acizii graşi rezultaţi în apropierea marginii în perie a
intestinului subţire pentru a fi absorbiţi.
 solubilizează colesterolul şi fosfolipidele din bilă prin formarea unor complexe
hidrosolubile, numite şi micelii sau complecşi coleinici, proprietate care explică
menţinerea acestuia solubilizat în bilă. Când raportul săruri biliare/colesterol (normal
20/1) scade în favoarea colesterolului, acesta are tendinţa de a precipita sub formă de
calculi biliari (bila devine litogenă). Scăderea raportului săruri biliare/colesterol poate fi
determinată de reducerea concentraţiei sărurilor biliare şi a lecitinei sau/şi de creşterea
absolută a concentraţiei de colesterol, care depăşeşte capacitatea de solubilizare a
sărurilor biliare.
 favorizează absorbţia vitaminelor liposolubile (A, D, E, K), datorită aceloraşi proprietăţi
tensioactive. Lipsa bilei şi a sărurilor biliare duce la pierderea prin fecale a 2/3 din
lipidele ingerate şi a vitaminelor liposolubile (A, D, E, K), precum şi instalarea unor
hipovitaminoze complexe.
 favorizează sinteza şi eliminarea de bilă de la nivelul ficatului, sărurile biliare fiind cel
mai puternic coleretic natural.
 prin efectele coleretice, sărurile biliare facilitează eliminarea (prin intermediul bilei) a
colesterolului, electroliţilor, a unor hormoni, medicamente, săruri ale metalelor grele,
coloranţi etc.
 favorizează absorbţia calciului.
 modulează secreţia de enzime pancreatice şi eliberarea de colecistokinină din celulele
endocrine ale intestinului.
 stimulează peristaltica intestinală, rezultând astfel o acţiune laxativă.
 au rol antimicrobian şi antifungic, protejând astfel vezicula biliară, căile biliare şi
intestinul de infecţii.
 au rol antiputrid - în lipsa sărurilor biliare nu se realizează digestia proteică, deoarece
grăsimile nedigerate se dispun la suprafaţa proteinelor, impiedicându-le digestia.
Datorită acestor fenomene, se poate intensifica putrefacţia la nivelul colonului distal.
P Deşi sărurile biliare au roluri multiple, favorizarea eliminării colesterolului din

organism este printre cele mai importante. Sărurile biliare participă la
eliminarea acestuia prin stimularea convertirii colesterolului în acizi biliari şi prin
formarea de micelii solubile în bila din vezicula biliară. Astfel, colesterolul este
eliminat din hepatocite în intestin şi de aici este îndepărtat prin materiile fecale.
Defectele genetice care împiedică conversia colesterolului în săruri biliare
cauzează boli severe, hepatice sau sistemice.
65
 Pigmenţii biliari
Sunt cei care dau coloraţia galben-verzuie, caracteristică bilei şi sunt reprezentaţi
predominant de bilirubină şi urobilinogen.
Pigmenţii biliari NU au roluri digestive, dar imprimă coloraţia specifică bilei, urinii şi materiilor
fecale. De asemenea, prin dozarea lor aflăm informaţii despre starea funcţională a ficatului.
Pigmenţii biliari reprezintă produşii de degradare ai hemoglobinei, provenită din hematiile
distruse în procesul de hemoliză fiziologică.
Odată ce eritrocitele îmbătrânite sunt sechestrate şi lizate, hemoglobina este catabolizată
rapid:
 aminoacizii sunt eliberaţi prin proteoliză şi apoi neutralizaţi sau metabolizaţi;
 grupul hem este catabolizat de un sistem oxidativ microzomal, inelul porfirinic fiind
convertit în pigmenţi biliari, care sunt eliminaţi prin ficat;
 fierul, eliberat în cursul catabolismului hemului, este iniţial încorporat în feritină
(proteina de depozit), în final fiind transportat la precursorii eritrocitari medulari de
către transferină, o proteină plasmatică care leagă fierul.
Bilirubina este produsă în macrofage, prin catabolismul enzimatic al fracţiunii hem din diverse
hemoproteine. 80% din bilirubina circulantă derivă din eritrocitele îmbătrânite, care la sfârşitul
vieţii lor normale, de aproximativ 120 de zile, sunt distruse de celulele reticuloendoteliale.
Oxidarea hemului generează biliverdină, care este metabolizată în bilirubină.
Bilirubina astfel formată circulă în sânge, fiind transportată la ficat sub forma unui
complex solubil bilirubină-albumină. La nivel hepatic, bilirubina se conjugă cu acidul glucuronic,
sub acţiunea glucuronil transferazelor.
Bilirubina conjugată este transportată în canaliculele biliare, de unde este deversată,
împreună cu bila, în căile biliare şi apoi în intestin, unde suferă reduceri succesive, cu formare
de urobilinogen şi stercobilinogen. Stercobilinogenul şi o mică parte din urobilinogen sunt
eliminate prin fecale; cea mai mare parte a urobilinogenului este reabsorbită intestinal,
ajungând prin circulaţia portală la ficat (circuitul entero-hepatic), de unde este reexcretată prin
bilă.
 Bilirubina neconjugată sau indirectă are o concentraţie plasmatică, determinată de
rata cu care bilirubina nou sintetizată intră în plasmă (turnover-ul bilirubinei) şi de rata
eliminării bilirubinei de către ficat (clearance-ul hepatic al bilirubinei).
 Bilirubina directă (BD), conjugată este hidrosolubilă, cu reactivitate crescută şi dă o
reacţie directă de culoare cu reactivul diazo. Creşterea BD în ser se asociază cu excreţia
redusă de pigment conjugat din ficat şi bilă şi cu apariţia acestui pigment în urină.
Bilirubina totală reprezintă: Bilirubina neconjugată (indirectă) +
Bilirubina conjugată (directă)
Colesterolul
Se găseşte în bila hepatică în concentraţie de 80-180 mg%, iar în cea colecistică în
cantităţi de 10 ori mai mari. Colesterolul biliar este în cea mai mare parte produsul de sinteză al
celulelor hepatice şi doar într-o mică proporţie este de provenienţă sanguină.
Colesterolul, ajuns în intestin împreună cu bila, este în parte transformat în coprosterol
sub acţiunea florei bacteriene şi eliminat prin fecale, iar în parte, este reabsorbit în segmentele
proximale ale colonului şi ajunge din nou la ficat.
Bila mai conţine fosfolipide, dintre care menţionăm lecitina, care în combinaţie cu
sărurile biliare şi colesterolul, împiedică formarea de calculi de colesterol.
66

5.2.1 Reacţii calitative de punere în evidenţă a sărurilor biliare
Reacţia Pettenkofer
A. Principiul metodei:
Reacţia se bazează pe proprietatea sărurilor biliare ca, în prezenţa acidului sulfuric
concentrat, să dea cu oximetil-furfurolul un compus colorat în roşu. Sub influenţa acidului
sulfuric, zaharoza se desface în levuloză şi glucoză. Din levuloză, prin eliminarea a trei molecule
de apă, va rezulta oximetil - furfurolul, care, împreună cu acidul colic din sărurile biliare şi, în
prezenţa acidului sulfuric concentrat, va forma un produs colorat în roşu.
Materiale necesare:
 soluţie acizi biliari (bilă diluată de 3-4 ori)
 soluţie zaharoză 10 %
 acid sulfuric concentrat
 eprubete, stativ.
Tehnica de lucru:
Într-o eprubetă cu 4-5 ml soluţie de acizi biliari sau bilă diluată, se adaugă 0,5-1 ml soluţie
de zaharoză 10% şi se amestecă bine. Înclinând uşor eprubeta, se adaugă cu precauţie 3-4 ml
acid sulfuric concentrat, astfel încât să nu se amestece cu soluţia din eprubetă, ci să formeze un
strat compact în porţiunea inferioară a eprubetei. În tot acest timp, eprubeta se ţine sub un jet
de apă rece, evitând astfel încălzirea ei.
Rezultate:
Agitând foarte uşor eprubeta, fără a omogeniza conţinutul, la limita de separare dintre acidul
sulfuric, situat în partea de jos şi amestecul de bilă şi zaharoză, apare un inel roşu - violaceu.
B. Reacţia Udranszky
Reacţia Udranszky este similară reacţiei Pettenkofer, cu diferenţa că utilizează, în locul
zaharozei, o soluţie de furfurol 0,1%.
Deoarece anumite substanţe din urină dau, în condiţiile de mai sus, o culoare
asemănătoare cu cea dată de sărurile biliare, utilizarea acestor metode dă rezultate sigure
numai când concentraţia sărurilor biliare este de cel puţin 4,5g‰.
5.2.2. Reacţii calitative de punere în evidenţă a rolurilor sărurilor biliare. Toate lucrările
practice care se vor efectua în laborator evidenţiază acţiunea de solubilizare şi emulsionare a
lipidelor de către sărurile biliare, prezentată în mai multe moduri, pentru o mai bună înţelegere
a rolurilor sărurilor biliare.
A. Evidenţierea acţiunii de emulsionare a grăsimilor de către sărurile biliare
Principiul metodei:
Sărurile biliare produc scăderea tensiunii superficiale a picăturilor de grăsime, la nivelul
contactului lor cu apa, fracţionându-le în picături mai mici şi determinând astfel emulsionarea.
Materiale necesare:
 bilă sau soluţie de săruri biliare
 ulei de măsline
 apă distilată
 pipete, eprubete, stativ.
Tehnica de lucru:
Se efectuează folosind 2 eprubete: martor şi probă (tabel nr. 5.2.).
67
martor Probă
Soluţie săruri - 3-4 ml
biliare
Apă distilată 3-4 ml -
Ulei de măsline 1 ml 1 ml
se amestecă, prin agitare, se amestecă, prin agitare,
conţinutul eprubetei conţinutul eprubetei
Tabelul nr. 5.2. Tehnica pentru evidenţierea acţiunii de emulsionare a grăsimilor
Rezultate:
 Eprubeta 1, martor: în absenţa sărurilor biliare, lipidele nu se ”dizolvă” în apă: se
evidenţiază două straturi nemiscibile.
 Eprubeta 2, probă: în prezenţa sărurilor biliare, lipidele devin hidrosolubile şi se
formează o emulsie stabilă.
B. Evidenţierea acţiunii de scădere a tensiunii superficiale a lichidelor în care se află
sărurile biliare, prin reacţia Hay.
Principiul metodei:
Floarea de sulf în pulbere fină, presărată la suprafaţa apei sau a urinei normale, se
menţine la suprafaţă. În cazul în care apa sau urina conţin săruri biliare, ea cade în porţiunea
inferioară a vasului, în 2-3 minute, prin scăderea tensiunii superficiale.
Materiale necesare:
 soluţie săruri biliare sau urină (care conţine săruri biliare)
 floare de sulf în pulbere fină
 apa distilata
 pahare Berzelius.
Tehnica de lucru:
Se efectuează folosind două pahare Berzelius: martor şi probă (tabel nr. 5.3.).
Paharul 1-martor Paharul 2-probă
Soluţie săruri - 5 -6 ml
biliare
Apă distilată 5-6 ml -
Floare de sulf presărată uşor, de la presărată uşor, de la mică
mică înălţime, pe înălţime, pe suprafaţa
suprafaţa lichidului lichidului
Tabelul nr. 5.3. Substanţele utilizate şi tehnica de lucru pentru metoda Hay
Rezultate:
 Paharul 1-martor: floarea de sulf se menţine la suprafaţa lichidului
 Paharul 2-probă: floarea de sulf nu se menţine la suprafaţa lichidului şi cade în
porţiunea inferioară a paharului, datorită acţiunii de scădere a tensiunii superficiale a
sărurilor biliare.
C. Evidenţierea acţiunii hidrotrope a sărurilor biliare. Solubilizarea acizilor graşi.
Principiul metodei:
Sărurile biliare au proprietatea de a solubiliza acizii graşi, rezultaţi din hidroliza lipidelor
sub influenţa lipazei, la nivelul duodenului şi de a forma împreună cu aceştia complecşi
coleinici, care reprezintă una dintre formele de absorbţie a lipidelor, la nivelul intestinului. În
laborator, vom utiliza ca lipid săpunul, iar în locul lipazei vom folosi acidul sulfuric.
68
Materiale necesare:
 soluţie săruri biliare sau bilă diluată
 acid sulfuric diluat
 soluţie săpun
 eprubete, pipete, stativ.
Tehnica de lucru:
Într-o eprubetă se introduc 5-6 ml soluţie diluată de săpun, peste care se adaugă câteva
picături de acid sulfuric diluat, care hidrolizează grăsimile, desfăcându-le în acizi graşi şi glicerol.
Se observă apariţia unui precipitat, datorită faptului că acizii graşi nu sunt hidrosolubili şi
precipită în porţiunea inferioară a eprubetei. Se adaugă apoi 3-4 ml soluţie de săruri biliare.
Rezultate:
După agitare, se remarcă solubilizarea precipitatului de acizi graşi format anterior, ceea
ce ne indică acţiunea hidrotropă a sărurilor biliare.
5.2.3. Evidenţierea pigmenţilor biliari în urină prin determinări calitative

A. Reacţia Trousseau – Rosin
Principiul metodei:
Se evidenţiază prezenţa pigmenţilor biliari în urină, utilizând tinctura de iod. Bilirubina din
urină se oxidează în prezenţa iodului şi se transformă în biliverdină de culoare verde.
Materiale necesare:
 bilă diluată sau urină icterică
 tinctură de iod
Tehnica de lucru:
Într-o eprubetă se introduc 10 ml bilă diluată sau urină icterică. Cu o pipetă efilată se lasă
să curgă, în porţiunea inferioară a eprubetei, 2 ml tinctură de iod.
Rezultate:
Se observă apariţia unui inel verde, la nivelul suprafeţei de contact dintre urină și tinctura
de iod, ceea ce ne indică prezenţa bilirubinei în lichidul de cercetat. Proba este extrem de
simplă, fiind folosită uzual în practica medicală, însă nu este strict specifică, deoarece acest inel
apare şi după administrarea de antitripsină.
B. Reacţia Franke
Principiul metodei:
Se evidenţiază prezenţa pigmenţilor biliari în urină, cunoscând faptul că bilirubina se
colorează în verde intens (bilirubina oxidează şi se transformă în bilivedină) în prezenţa
albastrului de metilen.
Materiale necesare:
 bilă diluată sau urină icterică
 soluţie de albastru de metilen 2‰
Tehnica de lucru:
Într-o eprubetă se introduc 5 ml bilă diluată sau urină icterică, apoi se adaugă, picătură cu
picătură, soluţie de albastru de metilen.
Rezultate:
Soluţia se va colora în verde intens, indicând prezenţa bilirubinei, care prin oxidare s-a
transformat în biliverdină. În absenţa bilirubinei, soluţia rămâne albastră.
69
P În practica medicală, se folosesc, pentru dozarea bilirubinei, metode

spectrofotometrice, ca metoda Jendrasik, care furnizează valori precise ale
bilirubinei – tabel nr. 5.4.
Tipul de Bilirubină Valori (mg/dl)
Bilirubina totală:
0,8-1
Copii şi adulţi
Bilirubina conjugată (directă) 0,2-0,4
Bilirubina neconjugată (indirectă) 0,6-0,8

Tabelul nr. 5.4. Valori de referinţă pentru concentraţia bilirubinei plasmatice
5.3. MODIFICĂRI ALE SECREŢIEI BILIARE

Nivelurile bilirubinei serice cresc, când producţia depăşeşte potenţialul hepatic de
metabolizare şi excreţie a acesteia. Clinic, hiperbilirubinemia determină apariţia icterului
(pigmentarea galbenă a tegumentelor, sclerelor şi mucoaselor), care se instalează la valori ale
bilirubinei mai mari de 2-2,5 mg/dl.
Tulburările metabolismului bilirubinei pot fi împărţite în 4 categorii:
 producţie crescută de pigment (determină icter prehepatic)
 preluare hepatică scăzută (icter hepatic)
 conjugare hepatică inadecvată (icter hepatic)
 excreţie redusă de pigment conjugat (icter posthepatic).
Primele 3 tulburări ale metabolismului bilirubinei se asociază cu bilirubinemie
predominant neconjugată şi a patra categorie, cu bilirubinemie predominant conjugată şi
bilirubinurie.
 Bilirubina serică totală are valori crescute în:
 hemoliză
 obstrucţie biliară extrahepatică
 hepatită virală
 hepatită alcoolică.
 Creşterea concentraţiei bilirubinei neconjugate în ser poate avea următoarele cauze:
 icter datorat producţiei crescute de pigment ca urmare a distrugerii crescute a
eritrocitelor circulante (în afecţiuni asociate cu hemoliză): anemii hemolitice.
 preluare hepatică alterată, produsă de unele medicamente;
 conjugare alterată a bilirubinei, datorită activităţii scăzute a bilirubin-glucuronil-
transferazei: icter neonatal; deficit ereditar de glucuroniltransferază - sindromul
Gilbert; sindromul Crigler Najjar tipul I cu absenţa glucuroniltransferazei şi tipul
II cu deficit parţial de glucuroniltransferază; inhibiţie medicamentoasă; deficit
dobândit de glucuroniltransferază.
Creşterea valorilor bilirubinei conjugate, directe apare în:
 obstrucţie intrahepatică: defecte familiale sau dobândite ale funcţiei excretorii
hepatice; colestază indusă de medicamente, icter postoperator, hepatită, ciroză;
70
 obstrucţie extrahepatică: obstrucţia mecanică a ductelor biliare, datorată în mare

parte calculilor, tumorilor sau stricturilor.
Studiu individual

să definiţi următorii termeni: homeostazie, hematopoieză, antepartum, hemoliză,
exocrin, feritină, transferină, icter, colestază, micelii, emulsionare, boli sistemice,
stricturi, precum şi alţi termeni pe care nu îi cunoaşteţi, întâlniţi în acest capitol.
2. Cunoscând fiziologia ficatului, sinteza pigmenţilor biliari şi situaţiile în care creşte
bilirubina, încercaţi să realizaţi un tablou clinic şi paraclinic al icterului din hepatita
virală acută.
71
1. Care este principiul reacțiilor calitative de punere în evidență a sărurilor biliare? Ce

culori trebuie să obţineţi?
_____________________________________________________________________________
2. Care este principiul metodei de evidențiera a acțiunii de emulsionare a grăsimilor de
către sărurile biliare? Care sunt rezultatele obţinute?
_____________________________________________________________________________
3. Care este principiul metodei de evidențiera a acțiunii de scădere a tensiunii superficiale
a lichidelor în care se află sărurile biliare? Care sunt rezultatele obţinute?
_____________________________________________________________________________
4. Care este principiul metodei de evidențiere a acțiunii hidrotrope a sărurilor biliare? Ce
rezultate obţineţi?
_____________________________________________________________________________
5. Care este principiul reacţiilor de evidenţiere a pigmenţilor biliari. Ce culori obţineţi şi de
ce?
_____________________________________________________________________________
6. Desenaţi şi coloraţi câte o eprubetă din care să se vadă rezultatele pentru reacţiile
Trousseau – Rosin şi Franke.
_____________________________________________________________________________
7. Care sunt pigmenţii biliari? Ce rol au?
_____________________________________________________________________________
8. Care sunt valorile normale, la adult, ale bilirubinei neconjugate, conjugate şi totale în
sânge?
_____________________________________________________________________________
9. Enumerați situații în care cresc bilirubina conjugată şi neconjugată.
_____________________________________________________________________________
72
10. Din ce provine bilirubina neconjugată?

__________________________________________________________________________
11. Unde se sintetizează bilirubina conjugată? De ce se numeşte conjugată?
__________________________________________________________________________
12. Enumerați acizii biliari.
__________________________________________________________________________
13. Care sunt sărurile biliare şi care este precursorul acestora?
__________________________________________________________________________
14. Care sunt rolurile sărurilor biliare în digestie?
__________________________________________________________________________
15. Care este compoziţia bilei? Enumerați componentele principale.
__________________________________________________________________________
16. Argumentaţi de ce este nevoie în organism de bilă.
___________________________________________________________________________
17. Ce sunt substanţele coleretice? Daţi exemple de astfel de substanţe.
___________________________________________________________________________
18. Care sunt căile biliare?
____________________________________________________________________________
19. Enumeraţi rolurile ficatului.
20. Ce culoare vor avea tegumentele, sclerele şi mucoasele unei persoane care are
bilirubina totală de 15 mg/dl? Cum numiţi această situaţie?
21. Care sunt tipurile de icter pe care le cunoaşteţi?
73
FIZIOLOGIE CLINICĂ
Caz 1
Nou-născut la termen, prezintă la aproximativ 36 de ore după naștere, o colorație tegumentară
galbenă, la început pe față, care apoi progresează spre restul corpului, la care se asociază și
colorarea sclerelor. Ficatul și splina au dimensiuni normale; scaunele și urinile au aspect
normal, iar apetitul nu este afectat. Datele de laborator evidențiază o creștere a bilirubinei
totale, cu creșterea peste valorile normale a bilirubinei indirecte (neconjugată).
 este vorba despre o afecțiune fiziologică sau patologică?
 puteţi explica de ce apar modificările respective?
 ajutaţi de cadrul didactic puteţi formula un diagnostic?
 ajutaţi de cadrul didactic puteţi să faceţi recomandări pentru o atitudine
terapeutică?
Caz 2
Pacient de sex masculin, consumator zilnic de alcool de peste 8 ani, se internează pentru
distensie de volum a abdomenului, icter sclero-tegumentar, astenie fizică marcată.
Examenul obiectiv: icter sclero-tegumentar, edeme gambiere, retracția aponevrozei palmare
(semnul Dupuytren), steluțe vasculare la nivelul toracelui, limbă carminată. Zgomote cardiace
ritmice, tensiune arterială normală; abdomen destins de volum prin lichid de ascită, cu
circulație colaterală pe flancuri. Abdomen cu matitate deplasabilă pe flancuri; ficat la 3 cm sub
rebordul costal, cu marginea inferioară ascuțită; splină palpabilă.
Teste de laborator:
 hemoglobina ușor scăzută, număr de trombocite scăzut, modificări ale indicilor
coagulării;
 BT=8,1 mg%, BD=5,1 mg%, BI=3 mg%;
 gama-GT crescut, transaminazele crescute (cu o creștere în special a GOT);
 fosfatază alcalină crescută, colesterol ușor crescut, albumine serice scăzute;
 electroforeză (creșterea gama-globulinelor), imunoelectroforeză (creșterea IgA);
 antigenul HBs și anticorpii anti-virus C absenți.
74
Pe baza simptomatologiei, examenului clinic și a testelor de laborator s-a stabilit diagnosticul

de ciroză hepatică etanolică decompensată portal și parechimatos.
– din stilul de viață și din rezultatele investigațiilor, puteți deduce un factor de risc pentru
această patologie?
– ajutați de cadrul didactic încercați să explicați modificările testelor de laborator.
– ajutaţi de cadrul didactic puteţi să faceţi recomandări pentru alte investigații ce pot fi
cerute pentru susținerea diagnosticului și pentru o atitudine terapeutică?
75

FIZIO Doar LP PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FIZIO Doar LP PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TRANSPORTUL APEI - OSMOZA

Moleculele solvitului se amestecă cu cele ale solventului, iar rezultatul se

Repartiţia lichidelor între spaţiul intracelular şi extracelular este determinată

Egalizarea concentraţiei de sare de o parte şi de alta a membrane nu se face prin

Figura 2. Difuziunea inversă

În organismul uman, echilibrul osmotic între lichidul intracelular şi extracelular se

Procese biologice şi tehnologii în care este implicată osmoza

Perfuzia şi lichidele de perfuzie

Presiunea osmotică este o măsură a numărului de particule dizolvate. De menţionat că

x = 0,9/58,5 = 0,0154 moli

x = 5/180 = 0,0278 moli

Dar glucoza nu este o substanţă ionică, ceea ce înseamnă că în mediu apos nu va

x = 20/182 = 0,1099 moli

Membrana celulară prezintă două mari proprietăți: polaritate electrică și permeabilitate.

Polaritatea membranei celulare în repaus:

Fig. 2 Repartiția ionilor de-o parte și de alta a membranei

Ionul Concentrație extracelulară (mMol/L) Concentrație intracelulară (mMol/L)

Pentru o mai bună înţelegere a fiziologiei acestui capitol sunteţi rugaţi să

Fig. 4. Potențial de acțiune la nivelul neuronului, al mușchiului striat și la nivelul cordului

!!! POTENȚIALUL DE ACȚIUNE ESTE UN ”POTENȚIAL DE Na+ ”

Fig. 6. Deplasarea ionilor prin membrană în funcție de fazele potențialului de acțiune

potențialul de echilibru ionic (mV) = 58 log (ionext/ionint)

a) Potențialul de echilibru electrochimic

II. POTENȚIALUL DE ACȚIUNE

Unii parametri, ce controlează Na+ sau K+ pot fi ajustați în acest program:

1). Nivelul prag pentru declanșarea potențialului de acțiune

2). Potențialele de acțiune și potențialul de echilibru pentru Na+

4). Conductanțele membranare ale potențialului de acțiune

5). Curenții membranari și potențialul de acțiune

FIZIOLOGIA MUȘCHIULUI NETED DIGESTIV

7.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

De reţinut despre muşchiul neted!

– se găseşte în iris, muşchii ciliari ai cristalinului şi vase deferente;

Cuplarea excitaţiei cu contracţia

Efectele sistemului nervos vegetativ (SNV) asupra musculaturii netede

– creşte motilitatea (acţiune pe receptorii muscarinici - M3);

7.2. LUCRĂRI PRACTICE DE EFECTUAT ÎN LABORATOR

Figura 5.3. Montajul preparatului

Figura 7.2. Pregătirea muşchiului

Rezultate. La câteva secunde de la oprirea stimulului, muşchiul circular al stomacului începe să

Figura 7.4. Componentele

 răspunsul opus, antagonic al muşchiului la administrarea de acetilcolină şi adrenalină,

 membrana celulelor cardiace de tip P (pacemacker). Acest tip de canale sunt

Organizarea laboratorului SimVessel. Laboratorul SimVessel cuprinde componentele

Figura 7.5. Organizarea Laboratorului SimVessel

 Se urmăreşte efectul ACH.

 Se urmăreşte efectul relaxant al adrenalinei.

 aşteptaţi revenirea muşchiului la starea de activitate spontană şi pregătiţi atropina -4M; se

 Se urmăreşte efectul relaxant al atropinei.

 pregătiţi fentolamina -3M şi alegeţi un debit de perfuzare de 300 μl; se adaugă

 Se urmăreşte graficul şi se observă lipsa de modificare a acestuia la

 pregătiţi propranololul -3M şi alegeţi un debit de perfuzare de 30 μl; se adaugă

 Se urmăreşte graficul şi se observă o moderată creştere a contractilităţii,

 pregătiţi verapamilul -3M şi alegeţi un debit de perfuzare de 30 μl; se adaugă substanţa

 Se urmăreşte graficul şi se observă o relaxare moderată, la administrarea

Figura 7.6. Răspunsul muşchiului neted digestiv la substanţele utilizate în experiment

EXPERIMENT II. Evidenţierea inhibiţiei competitive atropină - acetilcolină

 Prin acest experiment se evidenţiază mai bine răspunsul muşchiului la

EXPERIMENT III. Înregistrarea curbei doză-efect la administrarea de acetilcolină şi adrenalină.

Figura 7.8. Răspunsul muşchiului neted digestiv la creşterea concentraţiei de acetilcolină.

1. Activitate spontană, ritmică

2. Efect contractil, determinat de acetilcolină.

3. Acţiunea contractilă a acetilcolinei este antagonizată de atropină, prin blocarea