MĂRIREA ŞI DECĂDEREA

UNUI MONUMENT: HOTELUL „DACIA”

În vremurile actuale de restrişte, situaţia critică a Hotelului „Dacia” din municipiul

Satu Mare, „perla” arhitectonică a urbei de pe Someş, poate părea mai degrabă o picanterie
decât o stringenţă. Cu toate acestea, până la urmă, este vorba însă de soarta unui monument
ce conferă identitate arhitectonică Sătmarului şi a cărui degradare accelerată poate deveni
ireparabilă dacă nu se va găsi şi aplica o soluţie salvatoare.
Un destin al decrepirii
Povestea edificiului este binecunoscută. Propunerea de ridicare a hotelului a venit
de la primarul de la acea vreme, Herman Mihaly. Din cele 11 proiecte depuse şi evaluate, a
fost declarat câştigător cel conceput de arhitecţii Balint Zoltan şi Frommer Lajos. Cei doi
au fost elevii şi continuatorii arhitectului Lechner Odon, promotorul stilului seccesion pe
care avea să-l reprezinte şi clădirea Hotelului „Dacia”.
Hotelul se poate lăuda cu faptul că proiectul său a fost răsplătit cu medalia de aur la
un concurs de arhitectură din Viena, în 1910. Acesta pare să fi fost momentul de deplină
glorie a imobilului pentru că, după aceea, ca printr-un blestem, a intrat într-o existenţă
zbuciumată a decrepirii treptate şi lente.
În perioada austro-ungară, a purtat numele de Hotel „Pannonia”, iar după 1918 a
primit denumirea de Hotel „Dacia”. O dată cu ocupaţia horthystă din 1940, s-a revenit la
vechea denumire, pentru ca, după cel de-al doilea război mondial, să se redenumească
„Dacia”. Chiar dacă imobilul a fost întreţinut şi conservat corespunzător, fiind promovat ca
emblemă a oraşului pe mai toate ilustratele ce promovau Sătmarul, hotelul nu a mai avut
niciodată strălucirea aristocratică de odinioară. În concepţia lor naţionalistă, autorităţile
comuniste nu puteau conferi distincţie unui imobil construit de austro-ungari.
După 1990, lipsită de o conştiinţă activă a valorii şi necesităţii protejării
patrimoniului naţional, societatea românească a rămas pasivă în faţa violului la care acesta
a fost supus. Emanaţii nu au ţinut cont decât de interesul propriei parveniri, acţionând în
consecinţă. Şi, din păcate, Hotelul „Dacia” nu a fost o excepţie.
Lege şi fărădelege
Legea nr. 422 din 2001 privind protejarea monumentelor istorice a venit prea
târziu pentru Hotelul „Dacia”, dar încă nu e prea târziu pentru a fi aplicată în litera ei.
În textul legii, la art. 4 alin. (2), se face referire că monumentele istorice proprietate
publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale sunt inalienabile. Dacă această
prevedere exista în 1995 (prima lege cu privire la patrimoniu în România post
revoluţionară a apărut abia în 1997), la privatizarea prin metodă MEBO a Complexului
hotelier „Dacia”, devenit apoi, în 1996, SC „Dacia” SA ale cărei acţiuni au fost transferate
în proprietatea Asociaţiei Salariaţilor „PAS Dacia SA”, nu ar mai fi fost posibil ca imobilul
hotelului să intre din proprietatea publică a Primăriei Satu Mare în cea a unei societăţi
comerciale. Cu toate acestea, Primăria s-a luptat în instanţă cu SC „Dacia” SA pentru imobilul
hotelului pierzând dreptul de proprietate, în 2005, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
De aici încolo, hotelul a trecut printr-un îndelung calvar creat de luptele intestine
din interiorul societăţii pentru acapararea controlului majoritar. În acest răstimp de
răsunătoare scandaluri, fără investiţii oportune şi cu o administrare păguboasă, nu doar
firma a ajuns să fie vitregită, ci şi imobilul hotelului, cu toate cosmetizările sale de faţadă.
În 2007, intrat prin căi mai mult sau mai degrabă puţin licite în posesia pachetului
majoritar, Ştefan Szabo, preşedinte al Consiliului Judeţean Satu Mare, vinde acţiunile către
Vasile Ţânţaş, controversat om de afaceri din Negreşti-Oaş, care, mai apoi, va ajunge să
deţină controlul integral. S-a speculat greşit însă că Vasile Ţânţaş ar fi cumpărat Hotelul
„Dacia” cu 1,7 milioane euro. În fapt, tranzacţia nu a fost una imobiliară, ci comercială,
fiind achiziţionate doar acţiunile societăţii ce deţinea în patrimoniul propriu (şi) imobilul
hotelului. Într-un fel, situaţia poate fi comparată cu privatizările marilor întreprinderi de stat
ale căror acţiuni au fost vândute la preţuri derizorii, pentru ca, mai apoi, în locul investiţiilor
asumate, proprietarii să obţină sume foarte mari din lichidarea şi vânzarea lor pe bucăţi.
Hotelul „Dacia”... inestimabil?!
Deşi a obţinut controlul unei societăţi şubrezite, Vasile Ţânţaş a părut decis să o
revigoreze, sens în care a întreprins demersurile pentru obţinerea avizelor necesare renovării
clădirii Hotelului „Dacia”, urmând a investi în aceasta circa 4,5 milioane euro. Era o
perioadă când afacerile sale erau pe „cai mari”. Dar criza survenită în 2010 a dat totul peste
cap. Lucrările cu cântec efectuate, despre care se spune că au exces în multe privinţe
avizelor acordate, ce au ca termen de finalizare anul 2012, au stagnat din lipsă de lichidităţi.
Iar în absenţa unor minime măsuri de conservare, Hotelul „Dacia” se duce de râpă pe zi ce
trece.
Oarecum logic, ca soluţie de avarie, a răzbătut public şi intenţia proprietarului de
vânzare, de data aceasta nu a acţiunilor societăţii ajunse în faliment, ci a înseşi clădirii
hotelului. Şi pentru ca proprietarul să pară că acţionează în respectul legii, a înştiinţat
Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional în vederea eventualei exercitări a dreptului de
preemţiune. Pentru că MCPN nu a răspuns, documentaţia a fost înaintată de urmare
Consiliului Judeţean Satu Mare, însă nici această instituţie nu are cum să ofere un răspuns.
Şi toate acestea din simplul motiv că, în bunele-i intenţii, proprietarul a omis un
detaliu semnificativ: precizarea preţului solicitat pentru vânzarea imobilului, condiţie
esenţială pentru demararea oricărei potenţiale proceduri de achiziţie din partea statului.
Firesc, această lipsă de transparenţă în privinţa celui mai delicat aspect al unei
tranzacţii ridică serioase semne de întrebare cu privire la buna credinţă a proprietarului. În
fapt, ce vizează toată această joacă de-a vânzarea? Nu cumva realizarea unui tun imobiliar
pe spezele statului? Scenariile care circulă pe marginea acestui subiect sunt multiple. Dar
nici unul din ele nu acordă atenţie celui mai important lucru: salvarea Hotelului „Dacia”!
Soluţii posibile, dar imposibile
Varianta vânzării-cumpărării imobilului Hotelului „Dacia” este cea mai mercantilă
dintre soluţiile la îndemână. Simpla cercetare a prevederilor Legii nr. 422/2001 oferă însă
şi alte eventuale alternative.
 Teoretic, într-o atare situaţie, în care proprietarul unui imobil de o asemenea
anvergură se află în imposibilitatea de a mai întreţine şi proteja monumentul, statul ar
trebui să intervină decis, apropriindu-l pentru a nu-l pierde. Însă dreptul de proprietate este
unul absolut, exclusiv și perpetuu, garantat prin Constituţie. În felul acesta, o expropriere
de genul celei prevăzute la art. 10 alin. (3) poate fi făcută doar pentru o cauză de utilitate
publică. În înţelesul Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate
publică, la art. 6, utilitatea publică se referă şi la „salvarea, protejarea şi punerea în
valoare a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice”, iar procedura, una destul de
greoaie, ce presupune o hotărâre judecătorească, impune „o dreaptă şi prealabilă
despăgubire”. Prin urmare, avem de-a face tot cu un soi de vânzare-cumpărare, dar iniţiată
de stat şi mediată de o instanţă ce stabileşte cuantumul despăgubirii.
Alte variante din cuprinsul Legii nr. 422/2001 ar mai fi cele prevăzute de art. 37-38
vizând acordarea de sprijin financiar proprietarului monumentului istoric, în forma
explicitată de HG nr. 610/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind
procedura de acordare a creditelor necesare efectuării de lucrări de protejare la
monumentele istorice deţinute de persoanele fizice sau juridice de drept privat sau
asocierea administraţiei publice locale cu proprietarul imobilului de patrimoniu pentru
realizarea unor lucrări de protejare şi, eventual, înfiinţarea în acest scop a unei instituţii ori
serviciu public de interes local, aşa cum este menţionat la art. 45 lit. d).
Pentru oricare dintre acestea este însă nevoie de deschidere, mai ales de voinţă şi de
un dialog real între părţi, altfel lucrurile nu fac decât să stagneze, ca acum. Şi poate că totul
ar trebui să înceapă cu o conferinţă de presă cu cărţile pe faţă. Şi să continue cu o dezbatere
publică. După care să se adopte o soluţie justă.
Traversăm o perioadă nu doar de profundă criză economică, ci şi instituţională, o
criză a autorităţii. Astfel, deşi Legea nr. 422/2001 prevede obligaţii clare ale proprietarului
unui imobil de patrimoniu şi sancţiuni în privinţa nerespectării lor, în varianta în care
distrugerea parţială sau degradarea unui monument este considerată drept infracţiune, iar
neîntreţinerea, neasigurarea pazei şi integrităţii acestuia constituie contravenţie, instituţiile
în drept nu au fost capabile până acum să aplice măsurile în consecinţă.
Întreg acest carusel şi concurs de împrejurări a făcut ca, în prezent, Hotelul „Dacia”
să fie cea mai impozantă semiruină a municipiului. Avem vinovaţi, dar nu avem învinuiţi.
Avem factori responsabili, dar nu avem traşi la răspundere. Ne complacem într-o delăsare
aparent neputincioasă. Iar asta ne face pe fiecare complici. Şi, între timp, Hotelul „Dacia”
moare câte puţin cu fiecare zi.