SOLUȚII DIN VIAŢA COTIDIANA

Apa
• Apa pură sau apa distilată – nu există în natură. Ea se obţine din apele naturale,
prin distilare. Nu este bună de băut deoarece provoacă indigestii, nu conţine săruri
minerale şi nu are gust. Apa distilată este folosită în toate laboratoarele, mai ales
pentru prepararea soluţiilor şi spălarea preicipitatelor.
• Apa grea (D2O) – este apa care conţine izotopul hidrogenului – deuteriu. Apele
naturale conţin în proporţie de 0,003% apă grea. Se obţine prin electroliza apei
acidulate sau alcalinizate. Astfel, dintr-o tonă de apă se obţin 30 cm3 de apă grea.
Produce reacţii lente şi de aceea este folosită ca moderator de neutroni în
reactoarele nucleare, cât şi la studierea mecanismelor reacţiilor chmice. Deuterările
prin schimb izotopic se realizează cel mai uşor prin acţiunea apei grele, în exces,
asupra compuşilor ce conţin hidrogen ionizabil.
• Apa de cristalizare – este apa reţinută în molecula unor substanţe prin legături
imobile.
• Apa potabilă – trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să fie limpede, fără
culoare, fără miros, să conţină substanţe minerale dizolvabile până la 0,5%, oxigen,
să aibă temperatura cuprinsă între 8°C şi 12°C şi să nu conţină bacterii patogene.
Deoarece alimentarea cu apă potabilă se face din fluvii, râuri, izvoare sau puţuri,
este necesară purificarea apelor pe cale mecanică, chimică sau biologică. În acest
sens, apa se filtrează şi apoi se sterilizează cu clor (0,1 mg/L), ozon, hipocloriţi sau
cu radiaţii ultraviolete
• Apele minerale – sunt ape naturale cu un conţinut ridicat de săruri şi cu acţiune
curativă. Provin din izvoare clorurate (cu peste 15% NaCl), izvoare bromurate şi
iodurate, izvoare sulfuroase (conţin sulfuri solubile şi H2S), izvoare carbogazoase
(conţin CO2 şi bicarbonaţi de Na, Ca, Mg), izvoare feruginoase (cu fier, peste
0,01% sub formă de carbonaţi), izvoare sulfuroase alcaline şi clorurate şi izvoare
arsenicale.

Soluţii utile în practica de zi cu zi

eprubete_75917000.jpg
Soluţii ale unor compuşi chimici
a) Soluţia de bicarbonat de sodiu
• Soluţia de bicarbonat de sodiu este utilizată la reducerea acidităţii stomacale. În
cazul înţepăturilor de insecte poate fi utilizat un amestec de soluţie de bicarbonat
de sodiu şi carbonat de zinc (loţiune).
b) Soluţia de clorură de sodiu
• Soluţia de clorură de sodiu de concentraţie 0,83% se utilizează în medicină, ca ser
fiziologic.
• Saramura, o soluţie concentrată de NaCl este utilizată drept conservant.
• Îndepărtarea petelor proaspete de bere poate fi făcută cu o soluţie de clorură de
sodiu obţinută prin dizolvarea a 2 g NaCl în 100 mL apă.
c) Soluţia de piatră vânătă
• Este folosită la obţinerea de zeamă bordeleză: utilizată în agricultură.
d) Soluţia de hidroxid de sodiu
• Se foloseşte în industria săpunului, a fibrelor artificiale, la rafinarea uleiurilor
minerale, a grăsimilor şi a uleiurilor vegetale.
e) Soluţia de hidroxid de calciu
• Se foloseşte în construcţii (var, mortar), ca dezinfectant, insecticid şi în industria
zahărului.
f) Soluţia de alcool acetic
• Se foloseşte în alimentaţia pentru prepararea băuturilor spirtoase.
• Alcoolul etilic este folosit în farmacii la prepararea tincturii de iod (I2, alcool, KI)
utilizată la dezinfectarea rănilor.

Soluţii utilizate pentru scoaterea petelor :

a) Petele de arsură (pârlire)
Dacă materialul nu s-a distrus se poate decolora pata cu:
• în cazul ţesuturilor albe, apă oxigenată 10%;
• în cazul ţesuturilor colorate, apă oxidenată 1%;
• inul, se udă cu apă caldă, apoi se tratează cu o soluţie de perborat sau peroxid de
sodiu, după care se clăteşte repede cu apă multă;
• lâna se tamponează cu acid citric, după care se spală.
b) Petele de bere
• Se tamponează pata cu o soluţie de iodură de potasiu 10%, iar pata galbenă ce
rămâne se decolorează cu tiosulfat de sodiu 10%, după care se spală cu apă multă.
c) Petele de cafea
• Pata proaspătă se spală cu apă caldă şi detergent;
• Pata mai veche se tamponează cu glicerină, apă caldă şi în final cu apă oxigenată.
d) Petele de coca-cola şi pepsi-cola
• Se îmbibă locul pătat cu puţină benzină şi se freacă cu peria sau cu o cârpă, până
când se evaporă solventul, apoi se spală cu apă şi detergent.
e) Petele de sânge
• Petele mai proaspete se scot cu apă rece sau prin înmuiere în apă oxigenată 3%;
• Petele mai vechi, se tratează timp de o oră cu o soluţie de acid oxalic (atenţie:
este toxic) 0,6%, se clătesc cu apă, după care materialul se lasă peste noapte într-o
soluţie ce conţine 50 mL apă oxigenată 3% şi 5 mL amoniac la litru. Se aplică doar
la albituri!
f) Petele de vin roşu
• Petele mai proaspete se presară cu sare de bucătărie, apoi se spală cu apă şi
săpun, iar la sfârşit din nou cu apă;
• Petele mai vechi se tratează cu apă oxigenată 5%, apoi cu amoniac, după care
materialul se usucă cu o cârpă;
• Se scufundă locul respectiv într-o soluţie de acid citric şi alcool (1p:10p).

Soluţii medicamentoase

Soluţiile medicamentoase sunt preparate farmaceutice lichide, care conţin una sau
mai multe substanţe, active dizolvate într-un solvent sau într-un amestec de
solvenţi; sunt destinate administrării interne sau externe.
După cum se observă, definiţia înscrisă în farmacopee limitează categoria largă a
soluţiilor la sisteme disperse omogene, în care mediul de dispersie sau solventul
este un lichid, aceste preparate fiind cele mai frecvent întâlnite şi având importanţă
primordială din punct de vedere farmaceutic.
Soluţiile medicamentoase sunt deci amestecuri omogene, preparate prin dizolvarea
unor substanţe solide, lichide sau gazoase într-un lichid şi reprezintă un grup de
preparate, în care moleculele solvantului sunt dispersate printre cele ale
solventului, formând o singură fază.
Faţă de celelalte amestecuri, soluţiile se caracterizează prin dispersarea activă a
componentelor, una în cealaltă. Între componente nu există suprafeţe de separare,
astfel că în cazul soluţiilor, spre deosebire de sistemele disperse heterogene, nu au
loc fenomene de interfaţă.
În cazul ideal, componenta dizolvată este dispersată până la nivelul de moleculă
sau ion, trecerea spre sisteme multifazice făcându-se prin coloizi de asociere.
Particulele componente unei soluţii sunt de mărime apropiate, de aceea soluţia
poate fi considerată ca o dispersie omogenă moleculară.
Expedierea şi conservarea soluţiilor se face în recipiente de sticlă de capacitate
corespunzătoare, bine închise. Soluţiile cu substanţe fotosensibile se condiţionează
în flacoane colorate.
Clasificarea solutiilor medicamentoase

Clasificarea soluţiilor medicamentoase se poate face după mai multe criterii şi

anume:
• după natura solventului: soluţii apoase, alcoolice, uleioase, etc;
• după numărul de componente dizolvate: soluţii simple (cu o singură substabţă
dizolvată) şi soluţii compuse ( cu două sau mai multe substanţe dizolvate);
• după calea de administrare: soluţii de uz intern şi soluţii de uz extern (fiecare din
aceste grupe putând fi subîmpărţite în alte câteva categorii);
• după modul de formulare şi preparare: soluţii oficinale (preparate după formule
fixe prevăzute de farmacopee), soluţii magistrale (a căror formulă este stabilită de
medic sub formă de reţetă sau prescripţie medicală) şi soluţii industriale sau
specialităţi farmaceutice (realizate, de obicei, de industria farmaceutică, după
formulele aprobate de M.S).

Soluţie de clorură de calciu 50%

Delicvescenţa pronunţată a clorurii de calciu face dificilă manipularea şi

conservarea substanţei ca atare, de aceea farmacopeea prevede soluţia concentrată
de clorură de calciu 50%. Soluţia se prepară în cantitate mai mare decât consumul
şi se păstrează în farmacie; de aceea se numeşte „soluţie stoc”. Din soluţia stoc se
foloseşte o cantitate dublă fată de substanţa activă, ori de câte ori este prescrisă
clorură de calciu în preparatele lichide.
Este o soluție limpede, incoloră, cu gust sărat-amărui, fără miros.
Clorura de calciu intră în compoziţia unor formule magistrale şi industriale de uz
intern, find folosită în terapia cu calciu, ca hemostatic uterin, în alergie, prurit,
intoxicaţii. Este mai iritantă pentru mucoasa gastrică decât alte săruri de calciu şi
are un gust neplăcut, dificil de mascat.

Soluţie de hidroxid de calciu 0,15%

Sinonim: apă de calciu, apă de var.

Hidroxidul de calciu, principiul activ al acestei soluţii, rezultă în urma reacţiei de
hidratare a oxidului de calciu.
Soluţie limpede, incoloră, fără miros, cu reacţie alcalină. La aer sau prin încălzire
se tulbură.
Oxidul de calciu, denumit şi var nestins, se prezintă sub formă de bucăţi albe,
amorfe, care la umectare cu o cantitate egală de apă se transformă în hidroxidul de
calciu, cu degajare de căldură conform reacţiei:
CaO + H2O = Ca(OH)2
Soluţia de hidroxid de calciu are o acţiune alcalinizantă slabă, se utilizează intern
la afecţiuni gastrice (infiltraţii ale mucoasei gastrointestinale, antidiareic sau pentru
combaterea hiperacidităţii, asociat cu alte substanţe active).
Se foloseşte şi la preparate topice, fiind o componentă a liminentului oleo-calcar,
cu acţiune cicatrizantă în arsuri. Soluţia de hidroxid de calciu, intră în compoziţia
unor unguente preparate în farmacie, a unor gargarisime sau spălătăuri locale, cu
acţiune astringentă.
 SOLUȚII DIN VIAŢA COTIDIANA

Majoritatea substantelor intalnite in viata de zi cu zi sunt gasite sub forma de

substante. Cele mai importante amestecuri de substante fara de care nu am putea
trai sunt apa si aerul.
Aerul este amestecul indispensabil vietii. Principalele componente ale
aerului sunt azotul si oxigenul. Proportia acestora este relativ constanta.

Azotul este un amestec de substante precum bioxidul de azot care este unul
dintre cei mai periculosi poluanti. Principala sursa a acestui gaz este reprezentata
de motoarele cu ardere interna, in special automobilele. Bioxidul de azot se
formeaza la temperatura ridicata din tevile de esapament si la arderea carbunilor.

A pa este celalalt amestec de substante fara de care fiintele nu ar putea

supravietui. Un om consuma pana la doi litri de apa pe zi. Fara apa nu se poate
supravietui mai mult de cateva zile. In apa potabila se gasesc dizolvate pana la
0,5g/l saruri minerale si mici cantitati de aer, iar in apa minerala sunt saruri
minerale si dioxid de carbon. Compozitia si actiunile terapeutice ale apelor
minerale din tara noastra au fosta studiate de Alexe Marin , Petru Poni si
Constantin Istrati. Este recomandata in anotimpul vara deoarece omul pierde o
mare cantitate de saruri minerale prin procesul de transpiratie.

Bauturile racoritore sunt amestecurile de substante ce contin apa, zahar, acid

citric, coloranti naturali sau sintetici, aromatizanti si dioxid de carbon si care ii sunt
de mare ajutor omului mai ales in perioadele calde ale anului.

Bauturile alcoolice sunt alcatuite din alcool, apa, coloranti si zahar.

 Alcoolul sanitar contine apa demineralizata ,alcool etilic si coloranti
sintetici. Acesta ii este folositor omului cand are o rana. Pentru a nu i se infecta
trebuie sa dea cu acest amestec de substate.

Medicamentele sunt importante pentru om atunci cand acesta este bolnav

mai ales. Ele sunt substante chimice organice produse de microorganisme sau
obtinute prin sinteza sau semisinteza care in doze foarte mici, inhiba dezvoltarea
microorganismelor patogene.

Dupa descoperirea microbilor de Pasteur, s-a observat ca unele specii

microbiene se apara de alte specii prin elaborarea unor substante chimice nocive.
Acest fenomen este numit antibioza, iar substantele chimice rezultate din
metabolismul celular vii poarta numele de antibiotic. Primul care a semnalat, in
1885, actiunea inhibanta a substantelor elaborate de microorganisme a fost
savantul roman Victor Babes; tot el a sugerat ca aceste substante ar putea fi
utilizate in scop terapeutic pentru distrugerea agentilor patogeni. Aceste fapte
constituie o anticipatie geniala a savantului roman care, cu 50 de ani inaintea
descoperiri epocale a lui Fleming (obtinerea penicilinei), a intuit efectele practice
ce le-ar putea avea pentru terapeutica antagonismul microbian.

Introducerea, in 1941, in practica medicala a antibioticelor de biosinteza

caracterizate prin aspectul larg de actiune, eficacitate ridicata si tocsicitate redusa,
constituie cea de-a doua etapa extrem de importanta in dezvoltarea chimioterapiei.
Succesele exceptionale obtinute in tratarea maladiilor infectioase cu ajutorul
penicilinei G au declansat cercetari foarte minutioase pentru a gasi noi antibiotice
de biosinteza. Asa se explica faptul ca intr-un interval extrem de scurt sunt
descoperite si introduse in terapeutica penicilina V, tetraciclinele, streptomicina,
grizeofulvina, eritromicina, oleandomicina, iar mai tarziu cefalosporinele si
rifampicina.
 Utilizarea excesiva a penicilinei G a generat insa fenomenul de penicilino-
rezistenta, fenomen manifestat prin pierderea eficacitati terapeutice.

Combustibilii sunt amestecurile de substante care, in urma unei reactii

chimice de ardere , produce o mare cantitate de caldura.

Din categoria combustibililor chimici fac parte: carbuni de pamant, titeiul si

gazele de sonda, gazele naturale, lemnul etc. Dupa starea de agregare si dupa
provenienta lor, combustibilii chimici se pot grupa in solizi, lichizi si gazosi.

Caracteristicile combusitbililor:

Pentru caracterizarea unui combustibil, in afara de starea fizica si de

provenienta trebuie sa i se mai cunoasca compozitia chimica, puterea calorica,
cantitatea de aer necesara arderii, temperatura gazelor de ardere etc.

Carbonul este elementul principal al combustibililor solizi. Acesta se gaseste

in proportie de 50-95%, in functie de natura si varsta combustibilului . Prin arderea
completa a unui kilogram de carbon se obtine o energie de 33.44o kJ.

Hidrogenul se gaseste in combustibilii solizi intre 2-6 %. Acesta este,

de asemenea un element care ridica valoarea termica a combustibilului, intrucat
prin ardere se degaja o mare cantitate de caldura .

Sulful participa cu o pondere de 0,1 - 7 %, in compozitia diferitilor

combustibili solizi. In combustibil , sulful se gaseste sub trei forme: in combinati
organice (sulf organic), sub forma de sulfurii metalice, in combinati anorganice
oxigenate (de exemplu, sulfati). In procesul de ardere intervin numai sulful organic
si cel piritic. Cu toate ca la arderea sulfului se degajeaza o mare cantitate de
caldura, acest element este daunator in procesul de ardere a combustibililor,
deoarece SO2 format, corodeaza partile metalice ale focarului si are actiune
poluanta (fiind un component al ploilor acide). Pe langa acesta, sulful necesita
pentru aprindere o temperatura mare (500 - 600 C).

Azotul se gaseste in general in cantitate mica, nedepasind 2%. El este

un element nedorit in masa combustibilului. Acesta nu participa la ardere, dar ia
caldura pentru a se incalzi pana la temperatura cu care gazele arse parasesc
instalatia de ardere si prin urmare consuma o parte din caldura degajata la arderea
combustibilului.

Oxigenul se gaseste in combusitbili in proportie de 2 % (antracid)

pana la 44 % (lemn). Prezenta sa in combusitbil conduce la micsorarea valorii
termice a acestuia, deoarece fiind combinat mai ales cu carbonul si hidrogenul, o
cantitate din aceste elemente combustibile sunt deja oxidate.

Combustibilii se gasesc in mai multe stari de agregare :

Combustibilii lichizi, cu cateva exceptii, provin din titei si sunt de trei tipuri:

gaze lichefiate,

combustibili distilati,

combustibili reziduali

Combustibilii lichizi distilati sunt:

- benzina,
 - petrolul lampant

- motorina

Cernelurile sunt amestecurile de substante ce pot fi de doua feluri :

-vizibile

-invizibile

Cernelurile invizibile sunt cernelurile care dupa ce s-a scris cu ele, nu se vad
dar se coloreaza printr-o metoda oarecare, atunci când este necesara citi-rea
textului scris cu acestea. Metoda de colorare poate fi termica (încalzi-rea hârtiei)
sau chimica (impregnarea hârtiei cu o solutie, prin pulveriza-rea sau supunerea
hârtiei actiunii unui gaz, cum este amoniacul sau acidul clorhidric).

Substantele organice, cum este zaharul, daca se scrie cu o solutie apoasa a

lor pe o hârtie oarecare, textul nu se va vedea. În momentul în care hârtia este
încalzita, scrisul va aparea datorita carbonizarii acestora (în cazul zaharului,
datorita caramelizarii lui).

Solutia apoasa de clorura de fier (III), dupa ce s-a scris cu ea nu lasa nici o
urma pe hârtie. Pentru a se putea citi textul, foaia se va pulveriza cu o solu-tie
apoasa de tiocianat (cunoscut si sub numele de sulcianat sau rodanat ) de sodiu sau
potasiu. În urma unei reactii spe-cifice a cationului feric cu anionul de tocianat,
textul scris se va colora în rosu.

Solutia de acenat de plumb (IV) 3% este incolora, iar când se scrie cu ea pe

hârtie nu lasa nici o urma. Daca însasi hârtia pe care s-a scris textul cu aceasta
solutie se pulverizeaza cu o solutie de sulfu-ra de sodiu, va aparea o coloratie
neagra, datorita formarii sulfurii de plumb.

O solutie de clorula de colbat 10% nu lasa nici o urma pe hârtie. Daca însa
hârtia este apropiata de o flacara, scrisul va aparea în al-bastru, culoare ce va
dispare odata cu racirea. Aceasta culoare se datoreaza formarii sarii anhidre, la
cald, de culoare albastra, respectiv a sarii hidrate, de culoare roz.

Ampremente invizibile:

Pe locuri unde se presupune existenta unor amprente digitale, se presara

cristale de iod elementar si se acopera cu o sticla de ceas. Dupa câteva ore
amprentele apar colorate în maroniu.

Alte exemple de amastecuri de substante sunt :

Clorul, laptele, otetul, uleiul, deodorantele, parfumurile, lacurile si

vopselele,gazele de la aragaz, diferitele aliaje si multe altele pe care omul le
foloseste zi de zi.