https://www.youtube.com/watch?

v=9XmhfdgvqAE

„Principiul relativităţii” (în sens restrâns): dacă K’ reprezintă un

sistem de coordonate în mişcare uniformă şi fără rotaţii în raport cu K, atunci
fenomenele naturale se vor petrece în raport cu K’ după aceleaşi legi generale
ca şi în raport cu K.

Cu noile dezvoltări ale electrodinamicii şi opticii a devenit din ce în ce mai

evident că mecanica clasică nu este suficientă ca bază a tuturor descrierilor
fizice ale fenomenelor naturale. Atunci s-a pus sub semnul întrebării
validitatea principiului relativităţii, nefiind exclusă posibilitatea ca răspunsul
să fie unul negativ.

Cercetările teoretice de o importanţă fundamentală ale lui H. A. Lorentz asupra

proceselor electrodinamice şi optice ce se produc în corpurile aflate în mişcare
au arătat că experienţele din acest domeniu conduc în mod obligatoriu la o
teorie a fenomenelor electromagnetice care are drept consecinţă inevitabilă
legea constanţei vitezei luminii în vid. De aceea, teoreticienii marcanţi au fost
înclinaţi mai degrabă să respingă principiul relativităţii, deşi nu s-a găsit
niciodată un fapt experimental care să fi contrazis acest principiu.

Printr-o analiză a conceptelor de timp şi spaţiu s-a dovedit că, în realitate, nu

există vreo incompatibilitate între principiul relativităţii şi legea de propagare a
luminii, că se ajunge la o teorie logic ireproşabilă mai curând prin menţinerea
simultană a acestor două legi.

Orice sistem de referinţă (sistem de coordonate) are propriul său timp; o

indicare a timpului nu are sens decât atunci când se face în raport cu un corp
(sistem) de referinţă determinat.

Experienţa a condus la convingerea că, pe de o parte, principiul relativităţii (în

sens restrâns) e valid si, pe de altă parte, viteza de propagare a luminii în vid
este egală cu o constantă c. Prin unificarea acestor două postulate s-a ajuns la
legea de transformare pentru coordonate rectangulare x, y, z şi timpul t ale
evenimentelor ce compun procesele naturale şi s-a obţinut nu transformarea
Galilei, ci (contrar mecanicii clasice) transformarea Lorentz.

Orice lege generală a naturii trebuie să fie de aşa natură încât ea să se

transforme într-o lege de exact aceeaşi formă, atunci când în locul variabilelor
spaţio-temporale x, y, z, t, ale sistemului de coordonate originar K sunt
introduse noi variabile spaţio-temporale x’, y’, z’, i’ ale unui sistem de
coordonate K’, relaţia matematică între cele două mulţimi de variabile fiind
data de transformarea Lorentz. Pe scurt: legile generale ale naturii sunt
covariante în raport cu transformarea Lorentz.
F și F ', două cadre de referință inerțiale pentru a localiza același eveniment.

Mecanica clasică a avut nevoie mai întâi de o modificare pentru a fi în

acord cu exigenţele teoriei relativităţii. Această modificare se referă în esenţă
doar la legile mişcărilor cu viteze mari, la care vitezele v ale materiei nu sunt
prea mici în comparaţie cu viteza luminii. Experienţa semnalează asemenea
viteze mari doar la electroni şi ioni; la alte mişcări, abaterile de la legile
mecanicii clasice sunt atât de mici încât practic sunt neobservabile.

Să presupunem că se cunoaşte desfăşurarea spaţio-temporală a unui proces

natural oarecare, aşa cum se petrece el în domeniul galilean în raport cu un
sistem de referinţă galilean K. Atunci am putea afla prin operaţii pur teoretice,
adică prin simplu calcul, cum se comportă acest fenomen natural cunoscut în
raport cu un sistem de referinţă K’ în mişcare accelerată faţă de K.
Întrucât însă în raport cu acest nou sistem de referinţă K’ există un câmp
gravitaţional, se poate deduce raţional modul în care acest câmp gravitaţional
influenţează fenomenul studiat.

Astfel noi aflăm, de exemplu, că un corp în mişcare rectilinie uniformă în

raport cu K (corespunzător principiului lui Galilei) are o mişcare accelerată şi
în general curbilinie, în raport cu sistemul de referinţă accelerat K’. Această
acceleraţie, respectiv curbură, corespunde influenţei asupra corpului în
mişcare a câmpului gravitaţional care se manifestă în raport cu K’.
O rază de lumină se propagă, în raport cu un sistem de referinţă galilean K, în
linie dreaptă cu viteza c. Dar, în raport sistemul de referinţă K’, traiectoria
acestei raze de lumină, după cum se poate demonstra uşor, nu mai este o linie
dreaptă. De aici trebuie să conchidem că, în general, în câmpurile
gravitaţionale, razele de lumină nu se propagă în linie dreaptă.

Conform teoriei generale a relativităţii, proprietăţile geometrice ale

spaţiului nu sunt independente, ci depind de materie. De aceea nu putem
spune nimic despre structura geometrică a universului dacă nu se presupune
cunoscută starea materiei. Experienţa ne-a învăţat că, prin alegerea
convenabilă a sistemului de coordonate, vitezele stelelor sunt mici în raport cu
viteza de propagare a luminii. De aceea, într-o primă aproximaţie, putem
cunoaşte în mare constituţia universului considerând materia imobilă.