Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
BRAȘOV
2020
7528
Precuvântare
RUGĂCIUNEA
Rugăciunea este de trei feluri : de laudă, de mulțumire și de
cerere.
Rugăciunea de laudă – în această rugăciune noi îl lăudăm pe
Dumnezeu pentru toate frumusețile cele făcute și zidite, pentru
măreția Slavei și Puterii Lui cea nemărginită, nemăsurată și
nepătrunsă de nici o minte.
Rugăciunea de mulțumire – în această rugăciune mulțumim lui
Dumnezeu pentru toate bunătățile ce ni le-a dat nouă, pentru
răscumpărarea păcatului strămoșesc, pentru reînnoirea și
reînvierea noastră prin Sf. Botez și pentru primirea pocăinței
noastre. Ne-a chemat să ne facem creștini din neamurile păgâne.
ajungând fii ai lui Dumnezeu după har prin Întruparea, Răstignirea
și Învierea Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos Mântuitorul lumii, și
pentru toate binefacerile lui Dumnezeu.
Rugăciunea de cerere – în această rugăciune noi cerem să ne
dea Dumnezeu milă, credință, putere, înțelegerea dreptei credințe
ca să ne putem mântui. Să biruim ispitele, să ne dea pâine și
sănătate trupească și sufletească.
Rugăciunea obştească în Sfânta Biserică
Lumea în care locuim este marea vieţii cu tot felul de valuri,
tulburări, ispite, momeli, înşelări şi sminteli.
Pământul este valea plângerii, al robiei şi al umbrei morţii.
Biserica este Corabia lui Hristos, încărcată cu credincioşii
ortodocşi – Cârmaciul este Hristos şi Corabia aceasta
navighează pe valurile învolburate şi tulburate ale acestei lumi.
Cât de păcătoşi vom fi, măcar să fim în Biserică, altfel ne înecăm
– altă corabie mântuitoare nu există decât una singură, cea
ortodoxă. Cea mai puternică rugăciune pentru noi este rugăciunea
obştească în Biserică.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus: "Unde sunt doi sau trei
adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor." Puterea
rugăciunii celor mulţi este ca şi cum am pune mai multe lumânări
la un loc, care desigur fac mai multă lumină şi căldură.
2
N-ai fost cu Dumnezeu aici, nici dincolo nu vei fi, ci mai degrabă
vei fi cu diavolii. Dacă te duci rar la Biserică începi a te slăbănogi
şi a te sălbătici, a te ruşina, nemaiavând îndrăzneală – diavolul îţi
dă o ruşine ca să te depărteze şi începi a judeca şi a cleveti pe
ceilalţi. Şi totuşi de vei încerca să te duci, diavolul îţi dă de lucru,
sau îţi zice că eşti obosit, că eşti bolnav, că eşti bătrân sau că ai
de învăţat, sau că ai de sărbătorit pe cineva, sau ducându-te la
Biserică îţi dă în gând că ce vor zice ceilalţi, se vor uita toţi la mine
şi vor zice iată a venit şi acesta la Biserică, sau te gândeşti unde
vei sta în Biserică.
În Biserică petrecem un timp alături de Dumnezeu, facem o
legătură sufletească cu Dumnezeu, se curăţă sufletul, primim
putere, înţelegere, linişte, pace, iertare, înţelepciune, sănătate şi
binecuvântare. Trăieşti câteva momente sfinte, unde nu le găseşti
nicăieri în altă parte.
Biserica ne hrăneşte ca o mamă, ca să creştem duhovniceşte.
Omul credincios trăieşte din Dumnezeu şi este centrat pe
Dumnezeu. Prezenţa credinciosului în Biserică dă dovadă de
credinţă, de ascultare, de unirea în rugăciune cu toţi credincioşii
ca membri ai Bisericii, pentru lupta ce ne stă înainte. În Biserică
avem martori pe îngeri şi pe oameni. Omul se jertfeşte ducându-
se la Biserică, că nu s-a dus la distracţii, destrăbălări şi plăceri
trupeşti şi lumeşti.
Rugăciunea este cheia Împărăției cerurilor. Rugăciunea este
dovada dragostei către Dumnezeu. Rugăciunea ne apropie de
Dumnezeu și ne scapă de draci.
Hristos răsare în inimă prin rugăciune și prin ploaia lacrimilor din
umilință. Sfinții îngeri ne îndeamnă la rugăciune și stau de față
împreună cu noi.
Când ești singur gândește-te că nu ești singur – ci cu îngerul
păzitor care ne îndeamnă la bine fiind rânduit de Dumnezeu
fiecărui om botezat creștin-ortodox.
Precum pâinea este hrana trupului și virtutea hrana sufletului – așa
și rugăciunea duhovnicească și curată este hrana minții.
Rugăciuneaeste convorbirea noastră cu Dumnezeu, prin
rugăciune ne apropiem de El și umilindu-ne recunoscând
neputința și nevrednicia noastră. Prin rugăciune adresăm lui
4
Rugăciunea inimii
(lucrarea rugăciunii mântuitoare)
Meșeșugul rugăciunii inimii
Rugăciunea lui Iisus
3.treapta a treia-rugăciunea inimii este rugăciunea minții cea
din inimă sau rugăciunea cea de gând a inimii sau al simțirii
8
inimii. Dacă întâi zic rugăciunea cu gura ș-apoi mai târziu după
un timp o înțelegi cu mintea ducând-o până la simțirea inimii,
reușind coborârea minții în inimă-ea a devenit atunci
rugăciunea inimii. Această treaptă a rugăciunii este mai înaltă
și mai desăvârșită. Această rugăciune se rostește neîncetat,
necontenit. Psalmistul zice : Lăuda-voi pe Domnul în toată
vremea, pururea lauda Lui în gura mea. Dintru adâncuri am
strigat către tine Doamne. Doamne auzi glasul meu când mă
rog Ție. Înțeleptul Solomon zice : Eu dorm-iar inima mea
veghează. Sf. Ap. Pavel zice : Mă voi ruga cu duhul-dar mă voi
ruga și cu mintea. Mântuitorul nostru spune către
samarineanca : Va veni vremea și acum este când oamenii se
vor ruga în duh și în adevăr. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-
a învățat cum să ne rugăm cu rugăciunea domnească Tatăl
Noastru-și El se retrăgea în Grădina Ghetsimani și se ruga în
liniștea nopții. Maica Domnului s-a rugat 12 ani în Templul de
la Ierusalim, în Sfâta Sfintelor, fiind hrănită de înger. Maica
Domnului a fost înălțată în rugăciune până la vederea lui
Dumnezeu. Ea este care a readus în lume, prin nevoința,
curăția și smerenia ei darul rugăciunii inimii. Maica Domnului,
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este caracterizată ca
fiind inima și meșteșugul rugăciunii neîncetate în singurătate.
Întreaga sa viață a fost o rugăciune neîncetată. O pomenire
continuă a numelui lui Dumnezeu. S-a rugat mult și a ajuns la
cea mai înaltă și curată treaptă a trăirii în duh și adevăr, așa
încât s-a numit izvorul rugăciunii. Sf. Petru Atonitul a fost
începătorul vieții sihăstrești și pustnicești practicând
rugăciunea inimii. Părinții deșertului au practicat rugăciunea lui
Iisus în veacul al 3 lea continuând și în M. Athos, Palestina,
Siria, România și Rusia. Isihie Ierusalimineanul sec.V se
plângea că îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus a slăbit foarte
mult în rândul călugărilor. Iar acum în 2020 această rugăciune
este aproape uitată și părăsită de majoritatea călugărilor-doar
se povestește că aceasta a fost cândva de demult. Dar și
pustnicia a încetat aproape cu desăvârșire. Sf. Părinți spun :
Când va înceta, se va stinge această rugăciune a inimii și a
vieții pustnicești nu vor mai fi sfinți, apropiindu-se sfârșitul lumii.
9
Reținerea respirației
( Sf. Vasile cel Mare +380 )
Reţinerea respiraţiei şi aplecarea puţin a bărbiei spre partea
stângă a pieptului unde se află inima, aceasta este o metodă de
ajutor pentru începători pentru a forţa mintea să intre în inimă,
câştigând rugăciunea inimii. Când doreşti să priveghezi şi să te
rogi cu rugăciunea lui Iisus: aşează-te pe un scăunel mic, cam de
o palmă de lat, de o palmă de înalt şi de două palme de lung, în
chilia liniştită şi neluminată şi apleacă puţin barba spre partea
stângă a pieptului spre inimă sesizând bătăile inimii,
24
Rugăciunea răpire-extaz-contemplaţie
Rugăciunea răpire-extaz-contemplaţie – este când omul
începe a plânge la rugăciune cu mare foc, cu râu de lacrimi,
părăseşte materia şi astfel mintea vorbeşte cu Dumnezeu prin
suspinuri. Aceasta se mai numeşte rugăciunea de foc sau uimire.
Acum omul nu are nici o închipuire căci nu poate nimic să-şi mai
închipuie despre ceva sau despre Dumnezeu. Omul se aprinde de
o mare dragoste de Dumnezeu. Însă diavolul ştiind ce mare folos
are omul prin această unire cu Dumnezeu prin minte, luptă cu
mare putere şi urgie împotriva noastră, de aceea avem atâta silă
de rugăciune.
1) Treapta întâi a rugăciunii în extaz-contemplaţie-răpire, acum
sufletul taie păcatul cu lucrul şi pune virtutea în loc.
2) Îşi înalţă mintea de la zidire la Ziditor. Prin contemplaţie omul
luptă să scape de păcatul cel de gând. Nu se mai sminteşte acum,
ci părăseşte lucrarea cea după fire a simţurilor. În jurul lui vede
numai lucrarea lui Dumnezeu. Aici se mută omul din trup la cele
cereşti câştigând odihna sufletului, această treaptă se mai
numeşte ziua a şaptea.
3) Aceasta se numeşte ziua a opta şi odihna sufletului cugetător
ce îşi retrage mintea de la cele mai duhovniceşti cugetări prin
extaz. Omul ajunge îndumnezeit după har. Prin lucrarea minţii
omul se înalţă sus la Dumnezeu. Aici nu mai este contemplaţie ci
odihna sufletului în Dumnezeu. Acum au pătruns razele Duhului
28
Sufletul
Sf. Vasile cel Mare zice: Sufletul se află în tot trupul pentru a-i
susţine viaţa.
Prin cădere omul a căpătat un caracter pătimaş prin urmările
amestecării.
Lui Adam după cădere i s-au mai adăugat 2 părţi rele ale
sufletului: 1-mânia sau pofta, 2-plăcerea împletită cu durerea.
Aceste părţi sunt improprii sufletului, ele fiind împrumutate de la
trup şi ele stau alături de suflet.
Răul din draci constă în trei părţi: 1-minte fără judecată sau
fără înţelegere; 2-poftă fără minte sau cugetare, 3-închipuire
pripită sau greşită.
Dar sufletul omului are mânie cu înţelegere şi poftă cu minte.
Mânia are două părţi: 1-una care luptă pentru a nu se împlini
pofta 2- şi alta care luptă violent şi insistent pentru împlinirea
potfei.
Binele aşteptat la numit poftă iar pe cel prezent plăcere - pe
când răul
aşteptat la numit frică - iar pe cel prezent întristare.
Omul desfatându-se în plăcere dă în aiureală şi nebuneală,
Din frica de durere - omul caută cu toată puterea spre pofta de
plăcere - şi voind fuge de durere, fuge de răspundere şi
responsabilitate de jertfa. Omul afundându-se tot mai mult în
plăcere se înmulţeşte durerea şi întristarea şi suspinarea şi nu
mai scapă de ele.
Dacă omul mai întâi va cere ajutorul lui Dumnezeu prin
rugăciune şi va face osteneală şi nevoinţă până la durere atunci
va scăpa de plângere.
Durerea este sora plăcerii. Urmarea plăcerii este păcatul.
Plata păcatului este întristarea, durerea, boala şi apoi moartea.
Noi trebuie să fugim de plăcere spre durere.
Se luptă duhul diavolului necurat cu duhul omului ca să-l tragă
larău pentru a-şi pierde mântuirea.
Sufletul niciodată nu vrea să părăsească trupul decât printr-
30
olovitură sau zguduitură puternică din afară sau vreo silă adusă
de vreoboală foarte mare - sau cînd vine moartea cu paharul
morţii cel foarte amar.
Viața este unirea și legătura minții cu sufletul și cu trupul. Iar
moartea nu este pierderea celor unite – ci stingerea cunoștinței lor.
Căci pentru Dumnezeu toate se păstrează și după moarte.
Dumnezeu a dat celor din ceruri nemurirea – celor de pe pământ
prefacerea și în toate a rânduit viață și mișcare. Precum iese omul
din pântecele mamei sale așa și sufletul – gol iese din trup. Sufletul
unindu-se cu trupul este legat de întunericul și greutatea trupului.
De aceea trebuie să strunim trupul ca pe un prieten milog, viclean
și dușman al sufletului și al duhului.
- Sufletul se află la hotarul dintre întuneric şi lumină.
Astăzi lumea zace în păcate şi condusă de diavol mai mult ca
oricând.
Noi să cerem să fim conduşi de Dumnezeu.
Sufletul are trei puteri; 1-mintea cu cugetarea; 2- dorinţa cu
pofta şi 3 - voinţa cu mânia.
Toate acestea trei puteri ale sufletului trebuie unite şi îndreptate
spre Dumnezeu - să caute curăţia care duce spre unirea cu
Dumnezeu.
Sufletul se vatămă sau din afară de lucrurile cele materialnice
sau dinlăuntru de gândurile cele rele şi de patimile aflate în
inimă.
Sufletul este stăpânul, călăreţul, - iar trupul este calul- dacă nu
eşti atent şi înţelept să dresezi calul cum trebuie el nu va mai
asculta şi te va duce în prăpastie zdrobindu-te şi vei muri.
Sufletul este împărat - iar trupul ostaş. Oare nu este de cinste şi
cuvinţă să împodobim mai mult pe împăratul - decât pe ostaşul?
Îţi împodobeşti trupul - iar sufletul îl laşi să se târască în
zdrenţele patimilor celor păcătoase. Nu te gândeşti oare că ai
fost chemat la nunta fiului lui Dumnezeu?
Oare cum vei putea merge să te înfăţişezi înaintea împăratului
Ceresc Dumnezeu - cu sufletul zdrenţuit şi înegrit de păcate.
Atâta timp cât ne împodobim trupul - este greu să ne împodobim
şi sufletul, aceasta este cu neputinţă. Nu este cu putinţă a sluji la
doi domni este contra firii.
31
Voința
Voinţa este una din cele trei puteri ale sufletului şi prin
esenţa saîşi află rădăcina în firea duhovnivească a sufletului
şi fiind slobodă de aalege între bine şi rău. Dai voinţă - iei
putere.
Voinţa este canalul prin care răutatea se varsă în om.
Eaîntotdeauna poate în mod activ nu numai în calitate de
cauzatoare ci şide făptuitoare a răutăţii.
Voinţa poartă răspunderea pentru orice păcat, de aceea
fiecare păcat estecondamnat.
Omul are voinţa de sine stătătoare slobodă să dorească cele
bune să se înfrâneze de la cele rele. Cu voia sa omul făcând
păcate dă ascultare duhului celui viclean şi necurat.
Voința este o putere de mișcare a sufletului care în afară de
orice constrângere se îndreaptă spre ceva pe care nu vrea
să-l piardă sau pe care vrea să-l dobândească. Voința este
definită ca facultatea prin care sufletul dorește ceea ce este
potrivit cu firea și întreține tot ceea ce este folositor firii, căci
voința nu este decât dorința cugetării.
Valoarea sufletului
Hristos spune: Cel care vrea să-și izbăvească sufletul – îl va
pierde, iar cel care își va pierde sufletul – îl va mântui!
Ce va folosi omului daca va dobândi toată lumea – dar în schimb
își va pierde sufletul său? Și acesta nu se mai poate răscumpăra
cu nici un chip! Când trupul se desfată și se îmbogățește – atunci
sufletul își așteaptă pieirea.
Ce va da omul în schimb pentru sufletul său? De ar fi împărat
a toată lumea și ar da toate bogățiile ei – nu poate răscumpăra
un singur suflet! La fel și cu trupul. De ar purta pe cap
nenumărate coroane – dar dacă ești bolnav de o boală trupească
nevindecabilă, nu-ți vei însănătoși trupul de ai da toată bogăția ta
32
Trupul
Sf. Marcu Pustnicul spune: "Trupul este ca un tovarăş şi prieten
viclean. Este împreună-călător cu sufletul. Trupul pofteşte
împotriva duhului – iar duhul împotriva trupului."
Strâmtă este poarta şi necăjită calea postirii care duce la viaţă –
şi puţini sunt cei ce intră printr-însa. Mâncarea cu lăcomie şi
peste săturare de bucate este tatăl curviei – iar necăjirea
pântecelui este pricinuitoarea curăţiei. Cel ce pe trup îl îngrijeşte
– mai mult îl sălbăticeşte. Patru lucruri înlesnesc curvia trupului:
1 – dormitul pe săturate; 2 – mâncatul până la ghiftuire; 3 –
glumele; 4 – împodobirea trupului.
33
Inima trupească
Inima este câmpul de luptă pentru mântuirea noastră. Iar scopul
nevoinţei noastre este să o curăţim de toată întinăciunea şi să o
păstrăm curată înaintea lui Dumnezeu.
Inima este templul lui Dumnezeu.
Inima este centrul duhului. Cugetarea minții și simțirea inimii se
întâlnesc în inimă care este centru de viață al ființei umane. Inimile
noastre nu le cunosc dracii și nici gândurile ci numai din lucrare.
La mânie inima fierbe, iar sângele se varsă în sus şi se urcă la
cap producându-se tulburare.
Din cele zise rezultă că inima este primul organ, rădăcina şi
izvorul şi începutul vieţii al petrecerii şi al menţinerii în viaţă.
Inima este centrul cel firesc al trupului şi al tuturor puterilor
materialnice ale trupului - al celor fireşti, hrănitoare, crescătoare,
vieţuitoare, simţitoare, mânioase, poftitoare şi al celorlalte :
cugetătoare, înţelegătoare şi voitoare.
Spre partea de sus care se află în dreptul sânului stâng ea este
lipită, iar în partea de jos ce se coboară spre capătul coastelor ea
este slobodă - de aceea bătaia inimii se simte în această parte
de jos.
Mulţi neavând nici o înţelegere despre alcătuirea inimii îşi
recunosc inima acolo unde simt bătaia - şi apucându-se de
lucrarea rugăciunea inimii, ei îndreaptă respiraţia şi atenţia minţii
introducând-o în inimă spre această parte de jos, ducând-o într-o
stare de înfocare trupească, apărând gânduri şi imaginaţii de
curvie. În această parte inima se înteţeşte foarte mult cu bătaie
mai rapidă şi nevoitorii obţin o stare de înşelare.
34
Inima duhovnicească
Inima duhovnicească se află în partea de sus a inimii trupeşti
înspre piept.
Se numeşte aşa că aici se află duhul omului şi este la hotarul
dintre Dumnezeu şi om.
Acest duh este suflet al sufletului omului şi este mijlocitor
întretrup şi minte - şi are următoarele caracteristici, este viu are o
răspândire în chipul razelor şi mai este numit duh sufletesc.
Acest duh este ca o parte mai înaltă a sufletului – este viața
sufletului.
Însuşirile duhului omului sunt: 1 - frica de Dumnezeu, 2 -
conştiinţa şi 3 - dorirea sau setea.
Inima duhovnicească este sfânta sfintelor şi Templu sau
Biserică în chip tainic a Duhului Sfânt în care sălăşluieşte
Hristos, inima duhovnicească este câmpul de luptă în care se
înfruntă binele şi răul - locul în care suntem biruiţi sau biruitori.
Inima este cărarea cea tainică şi ascunsă a vieţii şi a sufletului.
Sf. Diadoh spune: înainte de Sf. Botez harul îndeamnă sufletul
dinafară spre cele bune - iar satana foieşte şi se lăfaieşte în
adâncul sufletului ca un stăpân - dar din ceasul din care
renaştem prin botez - diavolul este scos afară, iar harul intră
înăuntru.
Trebuie să se ştie că duhul acesta viclean se află mai mult în
inimă şi că din ea ca dintr-un izvor acest duh se suie la creier şi
nu invers. El intră în aşa zisele cămări ale sufletului tău şi se
cuibăreşte ca şarpele, lovind mortal puterile sufletului tău.
Tot ce este în lume cuprinde: pofta trupului, pofta ochilor şi
35
trufia vieţii.
Inima omului este cumpăna dreptăţii şi al nedreptăţii. Aici se face
neguţătorie bună sau rea - se luptă viaţa cu moartea - lumina cu
întunericul - binele cu răul - diavolul cu omul.
Inima duhovnicească are şi o cămăruţă de-a stânga numită
laboratorul şi producătorul de gânduri rele - loc al ispitirii.
Nu numai cu pâine va trăi omul - ci cu tot cuvântuul care iese
din gura lui Dumnezeu. Sufletul care a pierdut harul plânge ca
Adam după ce a pierdut Raiul şi nimeni nu-l poate mângâia decât
Dumnezeu.
Această putere deci există în inima omului ca o scânteie
luminoasă dar acoperită de cenuşa păcatelor noastre.
Dorinţa trupului este moarte - iar dorinţa duhului este viaţă şi
pace.
De aceea şi Domnul spune: Că cele ce mişcă pe om spre faptă
pornesc dinlăuntrul omului, din inimă ies toate relele.
Sf. Diadoh spune: diavolul lucrează în aşa fel ca oamenii să nu
afle şi să nu ştie şi să nu creadă că el dă război dinăuntru din
inimă - ci îi amăgeşte să socotească că războiul dat de el vine
din afară, şi din această pricină cei mai mulţi oameni, chiar cei cu
multă încredere cred că gândurile rele le vin nu dinăuntru din
inimă, ci poate din cap, sau poate din vreo altă parte din afară.
Tot ce este în lume cuprinde: pofta trupului, pofta ochilor şi
trufia vieţii.
Inima omului este cumpăna dreptăţii şi al nedreptăţii. Aici se face
neguţătorie bună sau rea - se luptă viaţa cu moartea - lumina cu
întunericul - binele cu răul - diavolul cu omul.
Inima duhovnicească are şi o cămăruţă de-a stânga numită
laboratorul şi producătorul de gânduri rele - loc al ispitirii.
Dacă omul nu are darul Duhului Sfânt lucrător, diavolul conduce
și ia toate hotărârile sufletului.
În jurul inimii duhovnicești se roteşte ca un cerc, ca un nor
întunecos şi înfocat şi nesuferit cu o fierbinţeală ce se naşte focul
pătimaş al duhului lumesc formând ca un zid despărţitor între
Dumnezeu şi om - care nu lasă nici mintea să se întâlnească cu
Dumnezeu şi nici inima să se roage curat - împiedică
comuniunea cu Dumnezeu.
36
Mintea
Mintea este cea mai mare putere a sufletului dintre cele trei
puteri, după voinţă şi dorinţă. Însuşirea minţii este ca să nască
gânduri. Fiica Babilonului ticăloasă – este mintea noastră, ea
naşte gânduri amestecate, şi bune şi rele şi pruncii fiicei
Babilonului sunt gândurile. Ce este mintea omului, decât un
înger în trup.
Dacă lăsăm gândurile să crească mari şi nu le omorâm, şi nu le
vom lovi de piatra Hristos, va intra diavolul în suflet. Mintea
noastră le hrăneşte împreună cu celelalte două puteri, voinţa şi
dorinţa şi închipuirea şi ele se vor face mari şi puternice – şi mai
pe urmă va fi mai greu de luptat cu ele. Cine nu are trezvia
atenţiei minţii şi nu cheamă numele Domnului în ajutor se va
prăpădi, căci zice: tot cel ce cheamă numele Domnului se va
mântui.
A zis Dumnezeu poporului Israil: "De ce aţi ieşit la război fără
de Mine? Acum înţelegeţi şi vedeţi de ce aţi fost biruiţi."
Mintea este chipul lui Dumnezeu în sufletul omului, i se mai zice și
scaun și tron al Lui. Mintea iubitoare de Dumnezeu învăluie sufletul
– precum soarele trupul.
Sufletul se află în lume fiind născut – mintea este mai presus de
lume, fiind nenăscută. Dumnezeu nu poate fi văzut – ci numai
înțeles cu mintea fiind cât se poate de învederat în cele văzute și
zidite ca sufletul în trup.
Mintea celui înfrânat este biserică Duhului Sfânt iar mintea
lacomului sălaș al ciorilor atrase de stârv.
37
Paza minţii
Paza minţii sau trezvia atenţiei se naşte din frica de Dumnezeu,
ea se mai numeşte privegherea minţii sau ferirea minţii de păcat.
Paza minţii are nevoie necontenit de ajutorul lui Dumnezeu. Paza
minţii are atâta legătură cu rugăciunea minţii, ca şi trupul cu
sufletul. Îndată ce ne-am trezit, vedem cu ochiul minţii dacă se
apropie vreun păcat de minte sau un gând rău - că orice gând
rău este un şarpe gânditor, adică un diavol - şi îndată ce l-am
simţit că se apropie, să ne împotrivim şi să nu-l primim de la
prima apariţie, căci avem această putere, "arma bunăvoirii",
voinţa cu care ne-a încununat Dumnezeu.
Nesimţirea omoară sufletul şi mintea. Cel ce se încrede în sine
va cădea cădere jalnică. Îndată ce Duhul Sfânt va simţi o licărire
de mândrie, se depărtează şi-l lasă pe om în propriile sale puteri,
şi mai pe urmă în mâna diavolului. Sfântul Efrem Sirul zice:
"Când stai la rugăciune şi primeşti gânduri spurcate eşti
asemenea unei mirese care curveşte de faţă cu mirele său." Căci
tot gândul pătimaş dacă-l primim, suntem amestecaţi cu diavolul
acelei patimi şi ne vom duce la gheenă.
Dumnezeu l-a zidit pe om şi l-a lăsat în mâna sfatului său, iar în
ziua cea mare şi înfricoşată a judecăţii de apoi se va cere
socoteală pentru aceasta de la el.
40
Mişcările minţii
Sfântul Grigorie Tesaloniceanul zice: "În rugăciunea inimii,
mintea are trei mişcări: 1. circulară, 2. în linie dreaptă, 3. în zig-
zag. De aceea, câţi vor să nu se rătăcească, să practice mai mult
în rugăciunea minţii mişcarea circulară a minţii. Aceasta se face
41
Lacrimile
Lacrima poate fi din iubire de Dumnezeu, din iubire de slavă, din
beţie, din drăceasca meşteşugire, necinste, din necaz, pierderi,
dureri. Lacrimile nasc frica. Trebuie a plânge aici şi durere la
durere adăugând, ca femeia ce se chinuieşte să nască. Nu ne vom
învinui de nimic la ieşirea sufletului decât că nu ne-am plâns
păcatele. Materia ce usucă izvoarele de lacrimi ale noastre este
vinul băut peste măsură, stăpânirea şi cinstea cea peste măsură
şi altele.
1 – Este un plâns sau o întristare a minţii pentru păcat pe care
trebuie să o aibă fiecare om în inima şi mintea sa. Acest plâns se
face în minte fără lacrimi.
2 – Plânsul cel cu lacrimi pe care nu-l poate avea oricine, ci numai
acela care a primit acest dar de sus.
Lacrimile sunt singura armă împotriva diavolilor şi baie curăţitoare
a păcatelor. Fiecare creştin trebuie să se răstignească pe crucea
renunţării la lume. Creştinul nu trebuie să fie nelucrător
45
Lumina
Vederea luminii nezidite dă încredere şi este numaidecât primită.
Ea vine pe neaşteptate şi nu stârneşte îndoială asupra adevărului,
dă blândeţe, răbdare, smerenie, dispreţ faţă de lume, stinge
plăcerile pătimaşe. Lumina nezidită este fără chip, într-o formă fără
formă. Sf. Simeon spune: "Iar dacă ar lua vreo înfăţişare aceasta
ar fi asemenea discului solar, ca o roată de lumină senină şi
dumnezeiască, fără formă sau chip"- şi atunci saltă inima de
bucurie şi dorire vărsând lacrimi. Lumina zidită materialnică are o
forma sfâşiată şi înlăuntrul căreia se poate vedea un chip de om.
Să nu ne învoim de îndată la orice întâmplare la vremea rugăciunii
noastre, ci numai după multe încercări şi să întrebam şi pe
părintele duhovnic. Numai după îndelungate lupte şi potrivit harului
pe care îl primim şi pe măsură ce trec anii, vom fi în stare a simţi
46
Căldurile
Căldura care se ridică de la inimă încălzește inima, umerii, șira
spinării și tot trupul, emanând multe sudori. Dar mintea este
liniștită și stă în adâncul inimii și de acolo se roagă lui Dumnezeu.
Aceasta este o căldură și mișcare harică.
Altă căldură este dobitocească sau drăcească – aceasta pornește
de la rinichi și îl încinge pe om ca o centură de foc și încălzește
către inimă partea poftitoare a sufletului, de la buric în sus,
amestecând căldura firească a coapselor cu căldura rugăciunii
duhovnicești, provocând senzații dobitocești. Dar nu trebuie să te
sperii, ci trebuie numai să muți atenția din partea poftitoare a
sufletului care este mai jos de inimă, spre furca pieptului.
Alergarea la țintă
(Sf.Nicodim Aghioritul 1749-1809)
Ţinta ultimă pentru om este să ajungă la asemănarea cu
Dumnezeu şi la mântuire, zidit fiind după chipul Lui. Să ajungă la
starea bărbatului desăvârşit, la vârsta deplinătăţii lui Hristos.
Această alergare trebuie învăţată şi se cere şi antrenament şi
stăruinţă. Pentru a o deprinde bine avem nevoie de dascăli şi
modele pe care trebuie să-i urmăm. Dascălul şi modelul suprem
este Mîntuitorul nostru Iisus Hristos care ne îndeamnă: ”Învăţaţi-
vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă
sufletelor voastre”. "Luaţi jugul meu că este bun şi sarcina mea
este uşoară".
"Faceţi-vă judecători iar nu ocrotitori ai păcatelor voastre". " Nu
altul eştiTu Dumnezeule şi nu alta plataTa, ci Tu eşti răsplată mare
foarte înmiită, Tu eşti şi Cel ce încununează şi tot Tu şi Cununa".Ia
47
Sfântul Vasile cel Mare zice:„Ținta cea mai de pe urmă și țelul cel
mai înalt pentru om este legătura cu Dumnezeu”.
Omul trăiește ca o sfâșiere, așezat la hotarul dintre două lumi – al
lumii acesteia văzute și al celei nevăzute în care se pătrunde
numai cu mintea, este între Dumnezeu și diavol, între lumina și
întuneric.
ÎNVĂȚĂTURI DUHOVNICEȘTI
Cunoştinţa şi lucrarea
Din epistolele Sf. apostol Pavel
Cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii –
înțelegându-se din făpturi – adică veșnica lui putere și dumnezeire.
Pentru că cunoscând pe Dumnezeu – nu l-au slăvit ca pe
Dumnezeu – Dreptarul cunoștinței și al adevărului.
Dumnezeu se vădește întru adevărul său. Trei sunt care
mărturisesc în ceruri: Tatăl și Cuvântul și Duhul Sfânt – și acești
trei una sunt. Și trei sunt care mărturisesc pe pământ: Duhul și apa
și sângele și aceștia trei mărturisesc la fel.
Iisus Hristos a nimicit moartea și a adus la lumină viața și
nemurirea prin Evanghelia sa.
Dreptatea lui Dumnezeu se descoperă din credință, spre credință.
Iar dreptul din credință va fi viu.
Fraților celui care face fapte nu i se socotește plata după har – ci
după datorie. Iar celui care nu face fapte – ci crede în cel ce
îndreptează pe cel păcătos – credința lui i se socotește cu
dreptate.
Păcatul nu se socotește când nu este lege.
Din faptele Legii –nici un om nu se va îndrepta înaintea lui
Dumnezeu – căci prin lege vine cunoștința păcatului. Dreptatea lui
Dumnezeu vine prin credința în Iisus Hristos pentru toți și peste
toți cei ce cred.
Câți fără lege au păcătuit – fără lege vor și pieri. Iar câți au păcătuit
în Lege – prin lege vor fi judecați. Dar eu n-am cunoscut păcatul
decât prin lege. Căci n-aș fi știut pofta dacă Legea n-ar fi zis: Să
49
Răstignirea Domnului
Domnul nostru Iisus Hristos a fost răstignit şi pironit pe cruce
între doi tâlhari de către iudeii cei necredincioşi, fiind judecător
pe vremea aceea Pilat.
Crucea a fost înfiptă drept pe locul unde era căpăţâna lui Adam,
făcându-se din lucrarea lui Dumnezeu, pentru spălarea păcatului
lui Adam şi a tot neamul nostru strămoşesc.
Mântuitorul a fost vândut Miercuri de către Iuda pe 30 de arginţi.
Când a venit cu ostaşi noaptea, a zis: "pe Care îl voi săruta,
Acela este, puneţi mâna pe el."
Vineri a fost răstignit, bătându-i piroane în mâini şi în picioare,
cunună de spini pe cap şi cu suliţa a fost împuns, şi cu oţet
adăpat şi batjocorit şi scuipat şi bătut.
A fost cutremur mare de s-a despicat catapeteasma templului în
două de sus până jos, şi s-a făcut întuneric peste tot pământul
de la ceasul al 6-lea până la al 9-lea.
4. Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deși port rănile păcatelor;
miluiește zidirea Ta, Stăpâne, și o curățește cu îndurarea Ta și
moștenirea cea dorită dăruiește-mi, făcându-mă pe mine iarăși
cetățean al raiului.
Stih: Binecuvântat ești, Doamne...
5. Cela ce cu mâna Ta dintru neființă m-ai zidit și cu chipul Tău cel
dumnezeiesc m-ai cinstit, iar pentru călcarea poruncii iarăși m-ai
întors în pământ din carele am fost luat, la Cel după asemănare
mă ridică și cu frumusețea cea dintâi iarăși împodobindu-mă.
Stih: Binecuvântat ești, Doamne...
6. Odihnește Dumnezeul nostru cu drepții pe robii tăi și ii așează
în Rai, acolo unde cetele sfinților Doamne și drepții ca luminătorii
strălucesc; pe adormiții robii tai odihnește-i, trecându-le lor toate
greșalele
Slavă... a Treimii:
Pe o Dumnezeire în trei străluciri cu bună credință să o lăudăm
strigând: Sfânt ești, Părinte fără de început, Fiule Cel împreună
fără de început și Duhule cel dumnezeiesc; luminează-ne pe noi,
care cu credință slujim Ție și ne scoate pe noi din focul cel de veci.
Și acum... a Născătoarei de Dumnezeu:
Bucură-te, Curată, ceea ce ai născut pe Dumnezeu cu trup spre
mântuirea tuturor, căci neamul omenesc a aflat mântuire prin tine,
și noi să aflăm raiul, Născătoare de Dumnezeu curată și
binecuvântată.
Aliluia, Aliluia, Aliluia, Slavă Ție, Dumnezeule (de trei ori).
Nu este Sfânt precum Tu, Doamne Dumnezeul meu, Carele ai
înălţat fruntea credincioşilor Tăi Bunule, şi ne-ai întărit pre piatra
mărturisirii Tale.
Sedelna, glas 6 :
Cu adevărat deşertăciune sunt toate, şi viaţa aceasta este umbră
şi vis; că în deşert se turbură tot pământeanul, precum a zis
Scriptura: când dobândim lumea, atunci în mormânt ne sălăşluim,
unde împreună sunt împăraţii şi săracii. Pentru aceasta, Hristoase
Dumnezeule, pre robul Tău acesta mutat de la noi odihnește-l ca
un Iubitor de oameni.
Slavă… Şi acum… a Născătoarei:
59
Ectenia (Preotul)
Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne
Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte.
Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.
Mila lui Dumnezeu, Împărăţia Cerurilor şi iertarea păcatelor
noastre, de la Hristos, Împăratul cel fără de moarte şi Dumnezeul
nostru, să cerem.
Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.
Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, Care ai călcat moartea şi pe
diavol l-ai surpat şi ai dăruit viaţă lumii Tale, Însuţi Doamne,
odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi (N), în loc luminat, în loc
cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea,
întristarea şi suspinarea. Şi orice greşeală au săvârşit ei cu
cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, ca un Dumnezeu bun şi iubitor
de oameni iartă-i (credincioşii zic: Dumnezeu să-i ierte). Că nu
este om care să fie viu şi să nu greşească; numai Tu singur eşti
fără de păcat, dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău
este adevărul.
Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna adormiţilor robilor Tăi,
Hristoase Dumnezeul nostru şi Ţie Slavă înălţăm, împreună cu Cel
fără de început al Tău Părinte şi cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă
făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
Otpustul
Cel ce a înviat din morţi, Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru,
pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ale sfinţilor şi întru tot
lăudaţilor apostoli, ale preacuvioşilor şi de Dumnezeu purtătorilor
părinţilor noştri, ale sfântului şi dreptului Lazăr, celui a patra zi
înviat şi ale tuturor sfinţilor, sufletele robilor Săi celor mutaţi de la
noi, în corturile drepţilor să le aşeze (cântăreţii: Amin); în sânurile
lui Avraam să le odihnească (cântăreţii: Amin); cu drepţii să le
66
PĂCATUL
Păcatul
Păcatul este desfrânare, adică neînfrânarea sau neabţinerea de
la plăcerile şi poftele păcătoase şi învoirea cu diavolul. Se ajunge
la călcarea poruncilor şi prin aceasta depărtarea de Dumnezeu.
Sf. Maxim Mărturisitorul spune: "Păcatul este întrebuinţarea
greşită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor."
Definiția păcatului este voința de a reține sau obține ceva ce
dreptatea oprește, la care este slobodă cu voia ca omul să se
abțină, să se înfrâneze.
Răutatea împinge pe om la deznădejde pe motiv de părută
smerenie. Cine nu se curățește de spurcăciunea trupului, a
sufletului și a duhului este doar trup și sânge și este departe de
Viață. Când diavolul întunecă lumina sufletului adică mintea,
înving sufletul și pun stăpânire pe om.
Din iubirea de sine, de îndulciri, iubirea de argint, iubirea de slavă,
iubirea de agoniseală, se nasc toate păcatele. Pericolele
provocării păcatelor aceste sunt: vinul, femeile, bogăţia şi deplina
sănătate a trupului. Cel ce nu se depărtează de provocarea
păcatelor de bună voie-fără de voie de păcat se trage. Gândurile
cele viclene se alcătuiesc din alegerea noastră şi din reaua lucrare
a dracilor, iar cele bune, din fire. Prin căsătorie se pune hotar
fecioriei, iar prin curvie se strică fecioria şi se pierde.
Păcătuim fiind amăgiţi de draci dar şi de către însăşi mintea
noastră.
Ca de foc să fugi de cărţile necurate, de imaginile şi priveliştile
cele drăceşti: întrecerile sportive, filme, muzică, jocuri, că acestea
sunt pline de minciuni şi stârnitoare de pofte şi de cei ce hulesc pe
Dumnezeu. Mai întâi de toate teme-te de Dumnezeu. Greşeala lui
Adam a fost ucigătoare de om iar nu de Dumnezeu.
67
Sf. Ioan Gură de Aur spune: "Ai un cărbune care te arde în suflet,
adică păcatul care ne pierde mântuirea? Deci ia-l şi adu-l de-l
mărturiseşte la duhovnic, aruncându-l în largul marii iubiri de
oameni a lui Dumnezeu – atunci acesta pe loc se va stinge şi va
dispărea."
Chiar dacă faci aceleaşi păcate, mergi şi le mărturiseşte din nou.
Că păcatul este ca o boală care trebuie lecuită mereu şi
Dumnezeu va vindeca rana pe deplin a sufletului tău la un moment
când va hotărî El – dar totul depinde de străduinţa şi ostenelile
tale.
Sfântul Marcu Ascetul spune: "Neştiinţa este maica tuturor
relelor şi unul dintre cei trei mari uriaşi puternici ai diavolului: 1.
Neştiinţa, 2. Uitarea şi 3. Nepăsarea, care este soră cu
lenevirea." La adăpostul acestora se furişează în suflet toate
patimile.
Dacă judeci şi cleveteşti pe aproapele, nu vei dobândi nici o
fărâmitură de dar de la Dumnezeu.
Patima
Patima este păcatul făcut de multe ori într-unt timp îndelungat,
devenind o plăcere, obişnuinţă, săvârşindu-l omul ca şi cum ar bea
apă când este însetat – parcă face parte din om – ca o a doua fire.
Este cineva care luptă din noi, cu noi, acesta este diavolul patimii,
care l-a învins pe om, a preluat comanda sufletului cu voia omului
şi îl robeşte.
Cine te robeşte – te și stăpânește.
Păcatul pe care nu-l mai voiesc, pe acela îl săvârşesc.
A greşi este omeneşte, dar a stărui în greşeală este diavoleşte.
Trupul omului fiind făcut din pământ, spre pământ este aplecat cu
simţurile.
Patima înseamnă a păcătui mereu, a cădea în acelasi păcat, chiar
dacă îți pare rău și lupți să scapi chiar cu făgăduințe și hotărâri vei
cădea din nou că diavolul îți dă plăcere și în timpul acela nu mai
socotești nimic și ești târât spre păcat devenind dependent de el.
Stăpânirea de către patimi este vinderea şi predarea de bună voie
a slobodei voiri, legarea puterilor sufleteşti de către diavol cu
lanţuri nevăzute. Faci păcatul aproape fără voia ta. Înaintea
69
Mândria
Mândria este lepădarea de Dumnezeu şi defăimarea oamenilor.
Este maica osândirii, odrasla laudelor, izvor al mâniei, întărire a
dracilor, rădăcina hulei, judecata fără de omenie. Începutul
mândriei – este sfârşitul slavei deşarte, mijlocul mustrărilor,
pricinuitoarea căderilor – iar sfârşitul mândriei este lepădarea
ajutorului lui Dumnezeu. Semnul prin care se cunoaşte mândria –
este defăimarea şi mânierea. Mândria este siguranţa de sine, de
mântuire. Cel căruia i se pare că stă – să ia aminte să nu cadă.
Celui ce i se pare că cu puterea sa biruieşte pe diavoli – este ca
şi cum s-ar lepăda de Dumnezeu – de aceea cade, neavând
parte de ajutorul lui Dumnezeu.
Cunoaşterea pe cei mai mulţi îi îngâmfă, îi semeţeşte. Făţărnicia
este împletită cu tot felul de gânduri ascunse. Bărbatul viclean –
este mreajă ascunsă. Mândria este nodul care leagă toate
păcatele şi patimile – iar smerenia este sabia ascuţită care le taie
pe ele. Cu adevărat nu avem cu ce să ne mândrim – căci trupul
şi sufletul cu toate puterile lui şi toate însuşirile noastre ne-au fost
date de Dumnezeu – şi nimic nu este al nostru. Ale noastre sunt
doar păcatele şi patimile. A ne mândri este o nebunie, este o
prostie şi necunoştinţă. Mândria este lepădare de Dumnezeu –
născătoare drăcească. Pedeapsa celui mândru este căderea –
73
Clevetirea
Clevetirea se naşte din ură şi pomenirea de rău şi este o boală
subţire, dar rea ca o lipitoare, ascunsă şi tăinuită, care suge şi
seacă sângele dragostei şi este pierzare a curăţiei. Sufletul
clevetitor are limbă cu trei ciulini: că se vatămă şi pe sine, şi pe
cel ce aude, ba uneori şi pe cel clevetit.
Judecarea
Cu ce măsură judecaţi pe aproapele – cu aceeaşi măsură veţi fi
judecaţi. Cine eşti tu să judeci pe sluga altuia, de cade sau stă –
că el poate se va pocăi, ajungând chiar şi sfânt – şi tu dacă l-ai
judecat rămâi cu păcatul. Judecarea altora este o neruşinată răpire
a dreptului şi vredniciei lui Dumnezeu – iar osândirea aproapelui
este pierzare a sufletului nostru. Ucigaşii draci ne împing să
păcătuim – sau de nu – pe cei ce păcătuiesc ne îndeamnă să-i
judecăm. Precum părerea de sine – aşa şi judecarea aproapelui,
chiar fără altă patimă poate să-l piardă pe cel ce o are. Nici cu
însuşi ochii tăi văzând – nu osândi, că de multe ori şi aceştia s-au
amăgit.
Cercetat-am plânsul şi nu am aflat întru dânsul nici urmă de
clevetire sau osândire. Dă-mi Doamne să-mi văd păcatele mele și
să plâng cu amar – şi să nu judec pe aproapele meu.
Să te menţii departe de a judeca – căci este un foc dogoritor.
74
Osândirea
Osândirea sau dispreţuirea – este judecare cu ură şi silă de
aproapele nostru şi este mai rea decât judecarea. Să dăm vina nu
pe omul care a greşit – ci pe diavolul care s-a folosit de slăbiciunea
şi neputinţa lui. Dacă vezi pe cineva că a greşit, să-ţi fie milă de el,
zicând: "vai, săracul, ce i-a făcut diavolul." Să vezi pe oameni, pe
toţi deopotrivă, ca făpturi ale lui Dumnezeu, fără a-i separa în buni
sau răi, virtuoşi sau păcătoşi, prieteni sau duşmani.
Osândirea aproapelui prin judecare este o patimă născută din
mândrie, îl condamnă pe aproapele – atunci când tu te consideri
mai bun decât el.
Numai Dumnezeu este în măsură să judece, că El ştie toate.
Oamenii sunt prinşi într-o strânsă legătură, depinzând unii de alţii,
şi toţi de Dumnezeu. Datorăm unii altora dragoste, compătimire şi
iertare.
Desfrânarea
Desfrânarea este neînfrânarea sau neabţinerea de la toate şi se
ajunge în prăpastie ca o căruţă fără frână. Ca să mergi pe unde
voieşti trebuie calul, adică trupul, să-l înfrânezi, să-l struneşti din
ham. Desfrânarea este patima care se opune cumpătării, slujirea
peste măsură a plăcerilor – împingându-l pe cel supus ei la pofte,
plăceri şi desfătări. Luaţi seama la voi înşivă să nu se îngreuieze
inimile de mâncare şi băutură şi de grijile vieţii – că duce la
pierzare.
Cu femeile să nu ai prieteșug nicidecum, căci dacă și pietrele se
sparg de picăturile de ploaie – cu atât mai mult voia omului de
vorbele cele femeiești.
75
Slava deşartă
Slava deşartă este înainte-mergătoare a mândriei – ea este
începutul, iar mândria sfârşitul. Slava deşartă este atunci când
isprăvim un lucru bun, pentru slava cea de la oameni – iar mândrie
când mari şi preaînalţi pe noi înşine ne socotim, iar pe alţii îi
osândim. Cea dintâi îşi are obârşia întru faptă – iar cea de-a doua
întru părere. Slava deşartă este începutul părerii de sine – iar
mândria desăvârşirea ei. Pe slava deşartă biruindu-o noi – la
curvie ia aminte, ca nu cumva de cinstire fugind – întru necinste
să cazi. Sufletul ce are slava deşartă urmează mânie, scârbă şi
răul cel mai de pe urmă, nebunia – şi mulţime de draci el văzându-
i. glasul slavei deşarte este prea subţire şi stă ascuns lângă isprăvi
– vrând să arate celorlalţi nevoinţele şi slava de la oameni vânând.
Ea este slăbire a firii, stricare a obiceiurilor, risipire este, trădare a
comorii bune, fiică a necredinţei, înainte-mergătoare a mândriei şi
cu foarte mică deosebire de mândrie.
Dintre gânduri, singurul, cel al slavei deşarte, lucrează cu mai
multe mijloace. El cuprinde aproape toată lumea de la mic până la
mare, şi deschide uşile tuturor dracilor făcându-se un fel de
trădător al cetăţii. Gândul primit în minte îl face să crească toţi
dracii după ce au fost biruiţi, ca printr-însul să primească intrare
din nou în suflet şi să facă astfel, cele din urmă mai rele ca cele
77
Îndreptăţirea de sine
Îndreptăţirea de sine – este susţinerea voii proprii cu toată
îndărătnicia şi încăpăţânarea, este una din fiicele mândriei. Ea
este şi pe faţă şi în ascuns, se strecoară în inimă şi amăgeşte pe
om fără ca el să-şi dea seama că păcătuieşte, acceptând multe
greşeli, şi mari, dar mai multe mici, aducând de faţă alte fiice ale
mândriei: iubirea de sine, cruţarea de sine, stăpânirea de sine,
îngâmfarea şi prin neascultare şi obrăznicie hotărăşte singur să
facă ce vrea după voia lui slăbănoagă şi pătimaşă.
Iubirea de sine
Iubirea de sine este cea mai tare otravă, din ea se nasc roadele
care sunt precum copiii din flori pe care îi leapădă mamele lor,
fiindcă nu-i mai vor. Copiii tăi din flori, adică pruncii gândurilor rele
care rătăcesc prin toată lumea şi îşi fac cunoscute rănile lor, adică
faptul de a te recunoaşte pe tine însuţi în toate ca făcând ceva
măreţ, sau a fi cineva mare în funcţie sau de a fi aproape toate
pentru tine şi de a te îngriji foarte mult de tine.
79
Sf. Isihie Sinaitul zice: “Nu este venin mai tare ca veninul aspidei
şi nu este păcat mai mare şi mai puternic ca păcatul iubirii de sine.
Iată fiicele blestemate ale iubirii de sine:
1. Mila de sine
2. Cruţarea de sine
3. Îndreptăţirea de sine
4. Mulţumirea de sine
5. Lauda de sine
6. Trâmbiţarea de sine
7. Plăcerea de sine
8. Nălucirea de sine
9. Închipuirea de sine
10.Preţuirea de sine
11.Înălţarea de sine
12.Îngâmfarea de sine
Din această fiică se nasc celelalte de mai jos :
1.Înfumurarea de sine
2.Încântarea de sine
3.Semeţia sau trufia de sine
4.Încrederea în sine.
5.Nesimţirea de sine sau împietrirea inimii.
Pe această ultimă treaptă Sf.Ioan Scărarul o numeşte: “moartea
minţii şi omorârea sufletului mai înainte de moartea trupului” – mort
de viu.
Nesimţirea omoară în noi toate cele trei părţi ale sufletului adică:
mintea, inima şi voinţa. Mintea se întunecă nu mai poate cugeta la
Dumnezeu, la cele sfinte, la moarte la păcatele proprii. Inima se
face aspră şi tare ca piatra nu mai poate plânge pentru păcate, nu
se mai mişcă la rugăciune, nu se mai deschide pentru Hristos,
toate le face cu plictiseală, cu îndărătnicie, fără preţuire, şi
lucrează de obicei, sau de ochii lumii. Voinţa slăbeşte celui fără
simţirea duhovnicească, nu-l mai îndeamnă la rugăciune şi la
pocăinţă.
La fel şi conştiinţa celui împietrit doarme, nu-l mai mustră pentru
păcate, nu se mai teme de ceasul morţii este pasivă şi indiferentă
pentru toate, ori de va mai trăi, ori de va muri nu-i pasă.
80
Nesimțirea de sine omoară în noi cele trei părți sau puteri ale
sufletului: mintea, inima cu voința și dorința. Mintea se întunecă și
nu mai poate cugeta la Dumnezeu, la cele sfinte, la păcatele
noastre, la moarte. Inima se face tare ca piatra, nu mai poate
plânge pentru păcate, nu se mai mișcă la rugăciune, nu se mai
deschide pentru Hristos. Toate le face din obicei, cu plictiseală și
de ochii oamenilor. La fel slăbește și voința și o face fără simțire
duhovnicească, nu-l mai îndeamnă pe om la rugăciune și pocăință
nedorind nimic din astea. La fel și conștiința celui împietrit cu
inima, acesta doarme, nu-l mai mustră pentru păcate, nu se mai
teme de ceasul morții – este indiferent la toate.
Vai nouă de ne va birui și stapâni o asemenea patimă! Vai nouă
să pierdem râvna de rugăciune, căința inimii pentru păcate și
mustrarea conștiinței!
Cine ne va mai trezi la rugăciune? Cine ne va mai îmboldi când
greșim? Cine ne va da lacrimi ochilor și suspinele inimii noastra
împietrite?
VAI! VAI! VAI! de noi şi de noi!
Amar nouăde ne va birui şi stăpâni o asemenea patimă! Vai nouă
să pierdem râvna rugăciunii, căinţa inimii pentru păcate şi
mustrarea conştiinţei! Cine ne va mai trezi la rugăciune? Cine ne
va mai îmboldi când greşim şi cine ne va mai da lacrimi ochilor şi
suspinare inimii noastre împietrite.
Prima treaptă de pocăinţă a creştinului este lepădarea de sine.
Dracul întristării. Evagrie Ponticul
Toţi dracii fac sufletul iubitor de plăceri numai acesta al întristării
ucide, uscând trupul prin întristare spulberând orice plăcere a
sufletului şi a trupului până la deznădejde. Sf. Ioan Botezătorul îi
numea pe cei îndărătnici şi răzvrătiţi, pui de năpârci căci aceasta
covârşeşte veninul celorlalte fiare.
Hula
Hula se naşte din mândrie. Spurcatul diavol nu conteneşte a-L
huli pe Dumnezeu aruncând săgeţi otrăvite şi în inimile noastre
chiar şi când suntem adunaţi în Sf. Biserică la rugăciune, şi le
83
Negrijania
Negrijania este nepurtarea de grijă pentru mântuirea sufletului
nostru. Negrijania este fiică a multei cuvântări, este soră cu
lenevirea. Viaţa de obşte este vrăjmaşul negrijaniei – iar a
sihaştrilor soaţă, lângă dânşii se aşează şi îi luptă aproape în
fiecare zi.
Negrijania şi lenevirea – tot cei ai adunat ele risipesc.
Ea ne sfătuieşte să fim primitori de străini.
Desfătarea
Este ca o fiară primejdioasă şi neîmblânzită, doboară şi pierde
totul. Este iubitoare şi lacomă de plăceri peste măsură de mult,
având privirea numai la mâncare şi băutură, aplecată în jos,
aceştia nu mai sunt în stare să ridice ochii spre cer.
Păcatele lor le sunt o mândrie şi slava lor neruşinarea. Ei se laudă
chiar cu păcatele lor. Desfătarea este maica tuturor patimilor şi a
toată răutatea. Îi face pe oameni mai răi decât porcii – căci porcul
se tăvăleşte în noroi şi se hrăneşte şi cu murdării. Oamenii se
desfătează cu masa plină de bucate la care mănâncă mult,
petrecând mult timp şi scornind multe fărădelegi şi ticăloşii,
ajungând fără de ruşine cu beţii şi curvii, certuri și crime.
84
Râsul
Râsetele slăbesc legăturile cumpătării, duc la iubirea de plăceri,
îndepărtează cuminţenia, aduc uitarea fricii de Dumnezeu şi lipsa
de teamă de pedeapsa veşnică. Râsul este firesc şi câteodată
înviorător – dar trebuie oprit pe cât se poate, să se reducă până la
zâmbet. Dar altceva sunt râsetele ce vin de pe urma beţiei şi al
desfrâului – care întunecă mintea. Vai de cei ce râd şi caută de
dimineaţa băutură ameţitoare. Râsul lumesc este ca o beţie
pricinuită de băuturi beţive. Râsul duhovnicesc este o bucurie a
ajungerii şi de a fi pe cale – dar bucuria este deplină în Raiul
ceresc.
Minciuna
Minciunea se naşte din multa cuvântare şi este pieirea dragostei.
Jurământul strâmb este lepădare de Dumnezeu. Din psalmi:
"Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna şi lucrează
fărădelegea!" Făţărnicia este maica minciunii şi adeseori îi dă
prilejul ei, având jurământul unit şi împletit cu ea. Iubirea slavei de
la oameni naşte minciuna. Minciuna este ascunderea adevărului.
Hoţia este mână în mână cu minciuna. Tatăl minciunii este
diavolul.
Mântuitorul spune : Că pentru orice cuvânt deșert pe care îl va
rosti omul, va da seama în ziua judecății. Căci din cuvintele tale te
vei îndreptății și tot din cuvintele tale te vei osândi. Să ne ferim de
minciună, că ea ascunde adevărul, ca minciuna lui Ghezi și a lui
Ananina și Safira. Dar este un fel de minciună acceptată care
ocolește adevărul, numai cu scopul de a scăpa pe aproapele
nostru ca să nu fie omorât de ucigașii care-l urmăresc.
Mânia. Iuţimea
Mânia. Iuţimea
Mânia este starea întru ura cea ascunsă – adică întru pomenirea
răului. Este dorinţa de a face rău celui ce te-a întărâtat. Este a voi
să precumpănească voia ta. Iuţimea înseamnă fierbere şi pornire
asupra celui ce te-a nedreptăţit – ea schimonoseşte sufletul. Este
85
Deznădejdea
Deznădejdea, descurajarea, este penultimul păcat dintre cele de
moarte – este premergătoarea sinuciderii.
În orice ceas ar fi, să ne căim pentru orice cădere – ai căzut, ridică-
te; ai pătimit, îndreaptă-te; te-ai murdărit, spală-te, curăţă-te.
Nădăjduieşte în mila lui Dumnezeu cea mare şi cere neîncetat
milă, că mare este jertfa Lui răscumpărătoare.
Deznădejdea este un semn al împuţinării sufletelor care nu sunt
încercate în viaţa duhovnicească. Cei plini de curaj şi întăriţi în
duhul – nu deznădăjduiesc în ispite, oricum ar fi acestea, ci cu
bărbăţie se luptă cu ele şi plini de răbdare aşteaptă sfârşitul lor.
Înmulţiţi rugăciunea, mergeţi la biserică, mărturisiţi-vă păcatele la
duhovnic şi de sunteţi vrednici împărtăşiţi-vă cu Sfintele Taine.
Să ne temem de deznădăjduire. Să nu ne deznădăjduim de
mântuirea noastră. Nu asculta de diavolul. Niciodată să nu-ţi pierzi
nădejdea în mila lui Dumnezeu, că totul este cu putinţă la El. Că
din mort face viu, şi din bolnav, sănătos.
Păcatul cu limba
Limba este foc şi podoabă a nedreptăţii şi nimeni dintre oameni nu
poate să o înfrâneze. Ea este plină de otravă de moarte
87
Fumatul
Vai de omul care are de a face cu această atât de generalizată
îndeletnicire a vremurilor! O, tragică exploatare satanică a omului
întru batjocorirea dumnezeirii!
În urma fumatului, rămâne o duhoare pe care nici fumătorul nu o
agreează. Rămân scrumul, ca simbol al distrugerii şi degradării,
degetele îngălbenite, hainele urât mirositoare. Prin patima aceasta
se cheltuiesc şi se ard fără nici un folos bani care cu greu au fost
adunaţi, iar prin folosirea lor necurată se aduce pe veci jertfă
satanei şi iadului simbrie.
Prin toate acestea, omul îşi distruge lent şi sigur trupul şi sufletul.
Beția
Băutura peste măsură este ca un şarpe care muşcă şi ca o viperă
care împroaşcă venin. Multe rele, sminteli şi păcate s-au făcut şi
se fac din pricina patimii băuturii peste măsură, până la pierderea
minţii. Este foarte primejdios pentru mântuire ca omul să bea până
ce nu mai ţine minte ce fapte a făcut, pentru că astfel nu le ştie să
le mărturisească la duhovnic.
Cele mai frecvente păcate şi consecinţe ale băuturii peste
măsură sunt: sminteala, înjurătura, îndrăzneala, neştiinţa, curvia,
crima, furtul, pierderea banilor, îmbolnăvirea mai ales pe timp de
iarnă, că dorm pe unde îi apucă ameţeala, bat femeile şi copiii,
apoi mulţi divorţează.
88
DESPRE CĂLUGĂRIE
Mănăstirea şi viaţa călugărească
Oare Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu cei doisprezece Apostoli
– nu este prototipul vieţii de obşte călugăreşti şi pustniceşti? Sf.
Părinţi au ales pustia şi singurătatea şi vieţuirea în peşterile
munţilor ca cel mai preţuit loc pentru rugăciune, post şi diferite
nevoinţe şi dobândirea iscusinţei duhovniceşti în luptele cu
diavolii, au dus viaţă îngerească şi cu vieţuirea şi cu puterea
minunilor încât pe bolnavi i-au vindecat şi pe morţi i-au înviat, pe
diavoli i-au izgonit, prin post şi rugăciune în pustie şi văzători de
Dumnezeu s-au făcut.
Fratele când se călugărește depune trei voturi:
1. Ascultarea necondiționată
2. Fecioria,curăția trupească și sufletească
3. Sărăcia de bună voie
Călugării din vremurile de pe urmă nu vor mai avea lucrarea
călugărească şi pentru mântuire le vor fi de ajuns dreapta credinţă,
ispitele şi necazurile răbdate fără cârtire şi judecată – ci cu
mulţumire. Călugărul este o necontenită silire a firii. Ca să guşti
bucuria călugărească şi viaţa duhovnicească trebuie să-ţi înalţi
toate puterile sufleteşti către rugăciune, răbdare, ascultare şi
linişte.
Este petrecerea întru dragoste, simplitate, nerăutate, întru
smerenie şi ca hrană lacrimile de pocăinţă.
89
Pustia
Nimic nu curățește așa de bine sufletul omului aducându-l la
starea și chipul cel dintâi a lui Adam – ca viața de pustie, în liniștire,
în feciorie curată și smerenie. Nu poți să fii și cu oamenii și cu
Dumnezeu. Nu poți trăi și în mijlocul oamenilor și să fii și bineplăcut
lui Dumnezeu.În pustie nevoitorul trebuie să aibă o grijă mai mare
de trup ca la mănăstire – toate trebuie cu dreapta socoteală ca să
nu se îmbolnăvească că acolo nu are cine sa-l ajute și așa își va
pierde călugăria.
În mănăstire poți trăi mai aspru ca în pustie ca să scapi de
dependența materiei pentru trup și de atașamentul față de lume –
care slăbește sufletul – și aici în obște are cine să te îngrijescă
dacă te îmbolnăvești.
În pustie Dumnezeu se milostivește de fiecare pustnic – chiar dacă
nu se nevoiește așa de mult – numai să aibă răbdare să viețuiască
singur în singurătate.
Singurătatea este locul în care Domnul în taină își face glasul
auzit. Dacă nu te poți înfrâna – fugi în singurătate – căci este o
slăbiciune. Cine locuiește cu frații împreună în obște nu trebuie să
fie colțuros – ci trebuie cu timpul să se șlefuiască, să se
rotunjească ca să se rostogolească mai ușor spre toți frații – ca o
piatră de râu.
Un nevoitor din pustie smerindu-se zicea: Nu din virtute locuiesc
singur, ci din slăbiciune – căci puternici sunt cei ce locuiesc printre
oameni – că trebuie să se lupte cu obiceiurile și obișnuințele lor.
Unii pustnici și fâșâitul stufului socoteau neliniște. Îți vei găsi
liniștea doar dacă te socotești singur – cu singurul Dumnezeu!
O prea frumoasă pustie
O prea frumoasă pustie – aș vrea să-mi fii soție de acum până în
vecie
Multe ai să-mi spui tu mie de te voi iubi, te voi îndrăgi și te voi
prețui
O prea frumoasă pustie – Au tu mă ajuți a dori apa cea vie a lui
Iisus Hristos
O prea frumoasă pustie liniștea o împărțim
Tu mă îndrumi la nevoințe pentru a zbura la cer
95
Liniștirea
Sf. Ioan Scărarulspune : Cel necăsătorit în lume fiind legat numai
de lucruri se asemăna cu cel legat cu fiare la mâini, şi de aceea
când voieşte să alerge la viaţa călugărească nu se împiedică. Iar
cel căsătorit se aseamănă cu cel legat şi de mâini şi de picioare.
Bună este despătimirea dar maica ei este înstrăinarea.
Înstrăinându-te păzeşte-te de dracul nestatorniciei şi iubirii de
plăceri,urâtului şi curviei.
Cel ce fuge de lume să nu se mai uite înapoi ca Lot. Fugi cât poţi
şi nu te mai gândi la egiptul patimilor, că nu vei mai putea ajunge
la pământul făgăduinţei, ci vei muri în pustiu.
Roadele Liniştei, Liniştirii şi Tăcerii – Sf. Ioan Scărarul
- O linişte fără gâlceavă! Scară cerească!
O fără de grijă luminătoarea sufletului!
O tăcere vorbitoare cu îngerii !
O tăcere strălucire a inimii!
O linişte născătoare a toate bunătăţile, întărirea postirii, frâul limbii
de a tăcea, liniştirea sufletului, înfrânarea pântecelui”
O linişte cu tăcere, îndemnarea la rugăciune şi a citirii Sf. Scripturi!
O tăcere îngrijorătoare, numai de ale tale totdeauna cu tine
vorbitoare, neîncetat văzătoare a morţii şi păzirea limbii să nu fie
atinsă de rele!
96
Pustnicia
Braţele Părinteşti grăbeşte a mi le deschide, că în desfătări am
cheltuit toată viaţa mea. Nu trece cu vederea inima mea cea
săracă, căci către Tine, Doamne, cu umilinţă strig: "Am greşit,
Părinte, la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc
fiul Tău-ci fă-mă ca unul din argații Tăi"
Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea
păcătoşilor n-a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut.
Uşile pocăinţei deschide-le mie, nevrednicului.
Sf. Isaac Sirul zice: "Dacă nu o poţi scoate la capăt împreună cu
oamenii, nu vei putea să o scoţi la capăt nici de unul singur."
Retragerea în pustie nu este semnul nereuşitei cu oamenii. Cel ce
nu se depărtează de pricinile patimilor de bunăvoie – fără de voie
de păcat se trage.
Noi suntem ca nişte vânduţi şi cumpăraţi de spurcatele patimi şi
ca nişte robi legaţi cu lanţuri nevăzute şi cu zapis făcut cu diavolul
că ne-a satisfăcut plăcerile păcătoase.
Cel ce cu patimă sufletească boleşte şi de liniştire se apucă –
este asemenea celui ce din corabie în valuri se aruncă. Cel
singurătăţit de îngerească tărie are trebuinţă să trăiască în
împărăţia liniştii.
Văzut-am sihastru care trândăvindu-se şi cu oamenii des
vorbind, pururea în chilia lui învoind pe draci a intra, neştiind că el
însuşi drac luişi s-a făcut. A şti ni se cuvine – că trebuie cu lucrul
97
Stâlpnicia
Aceasta este nevoinţa în nebunie de dragul lui Hristos, Însuşi
Domnul nostru. Iisus Hristos, începătorul desăvârşirii noastre, prin
răstignirea Sa pe Cruce a provocat iudeilor sminteală şi elinilor
nebunie, răsturnând conceptele lumii căzute. “Acesta va fi semn
de poticnire, de ridicarea şi căderea multora din Israel.” Petrecerea
pe stâlp se face prin strădaniile călugărilor care sunt inundaţi de
iubirea dumnezeiască, şi luptele lor suprafireşti sunt pentru unii
pietre de poticnire şi de mirare şi de uimire, de nedumerire şi de
neînţeles.
Aprinşi de văpaia de sus, ei sufereau cu bucurie asprimea gerului
şi a vântului şi alinau cu rouă cerească văpaia soarelui. Acest mod
de vieţuire nu este accesibil tuturor, ci numai celor chemaţi şi
îndemnaţi de Duhul Sfânt.
Înaripaţi cu dumnezeiasca dragoste şi cu rugăciunea inimii s-au
făcut asemenea unor vulturi ai pustiei, urcând pe treptele
desăvârşirii. Ca pe o Cruce răstigniţi pe stâlp şi cu puterea lui
Hristos Cel răstignit, ei dezbrăcau de putere începătoriile şi
stăpâniile întunericului din văzduh dându-i de ocară în văzul
tuturor biruindu-i prin cruce. Astfel s-au făcut privelişte şi îngerilor
şi oamenilor, care unora le va ridica probleme de conştiinţă, iar
altora o nelinişte sfântă care le va atinge inima.
Însingurarea şi singurătatea naşte nevoinţă şi lacrimi; lacrimile
nasc frica duhovnicească; frica duhovnicească naşte smerenie şi
darul vederii înainte; vederea înainte naşte iubirea care face
sufletul nepătimaş - atunci după toate acestea nevoitorul înţelege
că nu este departe de Dumnezeu. Stâlpnicii înşişi considerau
acest gen de însingurare ca fiind cel mai bun mijloc de a iubi pe
aproapele şi pe Dumnezeu.
99
Ascultarea
Ascultarea este supunerea desăvârşită a voii proprii stareţului
mănăstirii. Voinţa sau voia este averea preţioasă, ca o comoară
dată de Dumnezeu fiecărui om. Exact această mult iubită voie o
pune fratele pentru totdeauna, din restul vieţii lui, pe altar, oferind-
o de bunăvoie ca jertfă Domnului.
Drumul cel mai scurt spre Dumnezeu este ascultarea, trecând
prin marea tulburată a acestei vieţi, susţinuţi de mâinile celor ce vă
conduc şi vă povăţuiesc duhovniceşte.
De bunăvoie v-aţi vândut robi, şi cu preţul acesta cumpăraţi-vă
fericirea veşnică.
Ascultarea este lepădarea totală de sine, de voia proprie, de
sufletul tău, este călătorie fără primejdii, netemere de boală şi de
moarte, înmormântarea voii proprii, moarte de bunăvoie, spre
învierea smereniei.
Ascultarea înseamnă smerenie – şi smerenia ascultare.Mulţi şi-
au sfinţit sufletele lor alegând ascultarea.
Stareţul trebuie a nu căuta cu orice preţ să-i facă pe ascultători
după chipul şi asemănarea sa, ci după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu. Stareţul face rugăciune de cerere către Dumnezeu
aşa: "Doamne, luminează-mă cu harul Tău, să nu dau cuvânt celor
care vin la mine din mintea mea, din citirile mele – ci pune Tu în
inima mea cuvânt după voia Ta pentru robii Tăi, care la Tine caută
mântuire!"
Ascultarea are şi ea o limită, ea duce până la păcat.
Ascultarea de Dumnezeu
De la începutul lumii, toți oamenii care au ascultat de Dumnezeu
– au fost fericiți și în veacul de acum și în cel viitor. Așa vedem că
strămoșii noștrii Adam și Eva cât timp au ascultat de Dumnezeu,
Făcătorul și Ziditorul lor și au păzit cu sfințenie porunca Lui au fost
fericiți și s-au îndestulat de toate frumusețile și desfătarea Raiului.
Iar când de bună voie s-au abătut de la ascultare călcând porunca,
au fost izgoniți din Rai.
Au fost fericiți cei ce au făcut ascultare de Dumnezeu și cei din
Legea Veche și cei din Legea Nouă a Harului.
Fecioria
Sfântul Ioan Gură de Aur zice: Fecioria ește veșmântul și floarea
Bisericii – ea nu este o izbândă omenească – ci este mai presus
103
Curăția
Curăția este înveșmântarea în firea cea netrupească, este casa lui
Hristos preaiubită și cer pământesc al inimii. Este lepădare a firii,
mai presus de fire și întrecere cu adevărat cu cei fără de trupuri.
Dreptarul și hotărnicia desăvârșitei și precuratei curății este a avea
cineva aceleași simțăminte față de tupurile însuflețite, a făpturilor
cuvântătoare sau necuvântătoare, față de trupul femeiesc sau
bărbătesc.
Curăția omului este oglindită prin unirea dintre minte și inimă în
sfințenie.
Defăimarea de sine
De vor vedea dracii că se ocărăşte cineva, ori s-a necinstit, ori s-a
păgubit, ori a pătimit şi orice de acest fel – ei se înfricoşează căci
cunosc că omul acesta s-a atins de adevăr, şi după poruncile lui
Dumnezeu s-a hotărât să umble. Defăimarea de sine strângând
sufletul – spre ascultare îl aduce.
Privegherea
Priveghere fac cei ce îşi petrec noaptea în rugăciune, făcând
metanii, închinăciuni, stând în genunchi, în picioare sau lucrând şi
rostind rugăciune şi plâng cu lacrimi şi tânguire pentru păcatele
lor. Privegherea curăţeşte mintea, este pază a gândurilor , a
patimilor, îmblânzire şi stingătoare a înflăcărării, vrăjmaş al curviei,
ochi îndureraţi, inimă îndurerată.
Iadul este neştiinţa, iar pierzarea este uitarea.
Nevoitorul priveghetor, ca un negustor, cercetează ce a lucrat
ziua, de s-a păgubit, de s-a biruit. Oare după om am lucrat sau
după Dumnezeu m-am nevoit?
Frica
Frica este de la diavol. Cei ce în obşte vieţuiesc şi lucrează
virtutea, de temere nu prea sunt luptaţi. Iar cei ce în locuri
sihăstreşti petrec trebuie să se lupte ca să nu fie stăpâniţi de frică,
care este fiică a necredinţei, abatere de la credinţă, mândrie şi
iubire trupească.
Cel ce crede că Dumnezeu este de faţă şi cugetă smerit şi cu frica
cea dumnezeiască şi cu nădejde, izgoneşte frica cea neadevărată.
Cel ce a primit în inima sa plâns nemângâiat, acela mai presus de
107
frică s-a înălţat. Toţi cei ce se tem sunt stăpâniţi de slava deşartă,
dar nu toţi cei ce nu se tem sunt smerit-cugetători pentru că
tâlharul nu se teme de orice.
Dumnezeu a zis că afară de Dânsul de altul să nu ne temem. Cel
ce rob Domnului s-a făcut numai de Stăpânul Său se teme. Dar
cel ce de Dânsul încă nu se teme, adesea se teme şi de umbra
sa.
De observat că animalele și păsările care mănâncă iarbă și
semințe sunt mai blânde – iar cele care mănâncă carne sunt mai
înfiorătoare la chip și sfâșie cu cruzime de aceea și omul se
înfricoșează de ele.
DESPRE DUMNEZEU
Dumnezeu este nevăzut, veşnic, nemuritor, fără de început şi fără
de sfârşit. Toate ce se văd sunt icoana chipului lui Dumnezeu.
Unii nu cred în Dumnezeu, zicând că nu se vede. Se crede de
toată lumea că omul are minte, dar n-a văzut-o nimeni. Se crede
că omul are viaţă dar nu se vede. Se crede că omul are suflet dar
117
Precum mintea este cauza cuvântului, așa este și a duhul, dar prin
mijlocirea cuvântului.
Și precum nu se poate zice de Cuvânt că este al vocii sau al
graiului – așa nici de Fiul că este al Duhului.
Tatăl – Mintea, Fiul Cuvântul, Cugetarea, Duhul – Viața. Cuvântul
întrupându-Se a rămas unit cu mintea, Tatăl și cu Viața. Duhul
Sfânt, adică mintal și viu. Tatăl fiind din veci este mai presus de
Nume și Nume și Împărăție – atunci și Fiul și Duhul Sfânt sunt din
veci Sfântă Treime.
Pilat a întrebat pe Iiisus Hristos ce este adevărul dar nu a fost
vrednic și nici nu înțelegea răspunsul.
Ce Este se deosebește foarte mult de Că Este căci una se arată
din ființă, iar cea de a doua prin lucrare, și este ca ființă nu li se
arată nici îngerilor.
A înțelege este pentru mintea ceea ce este pentru ochi vederea.
Să folosim de exemplu: Cine privește în întuneric pe de o parte nu
vede nimic, dar pe de o parte vede că întunericul este unul, și mai
vede – că nu vede, căci dacă ar fi acoperit la ochi ar socoti poate
că este lumină în jurul lui, sau că se află în jur ceva lucruri, dar așa
vazând vede clar că nu vede.
Mintea omenească nu poate pricepe taina Dumnezeirii – dar este
de mare folos dacă ştim ceva despre Dumnezeu – ca să ne întărim
în credinţă.
Dumnezeu este Fiinţa absolută existentă prin Sine Însuşi, adică
arătându-şi în Sine temeiul sau cauza existenţei Sale şi posedând
plenitudinea tuturor perfecţiunilor. Dumnezeu este Tatăl
Atotţiitorul, Făcătorul şi Ziditorul cerului şi al pământului, a toate
cele ce sunt într-însele, cele văzute şi nevăzute. Dumnezeu este
Izvorul a toate: Atotputernic, Atotsfânt, Atotvăzător, Atotştiutor,
Atotînţelept, Atotdrept, Atotmilostiv, Atotiubitor, Atotbun,
Atotblând, Atotluminos, Atotstrălucitor, Atotlucrător, Atotpurtător
de grijă pentru toată făptura pe care a făcut-o. Dumnezeu este
nematerialnic, nestricăcios, veşnic, nezidit, nefăcut, necuprins,
nemărginit, nelimitat de orice împrejurare, mai presus de timp şi
spaţiu, este nevăzut, este duh. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut
vreodată şi nici nu poate să-L vadă şi să fie viu.
119
Duhul Sfânt
Atât Fiul, cât şi Duhul Sfânt se ivesc din una şi aceeaşi Cauză,
adică din Tatăl.
Chiar dacă Fiul este prin naştere şi Duhul prin purcedere - au
aceeaşi vrednicie.
Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu sunt strălucirea şi chipul Tatălui.
Duhul Sfânt este Lumină şi Viaţă şi Izvor viu înţeles cu mintea :
Duhul înțelepciunii și al înțelegerii, bun, drept, înțelegător, curățitor
de păcate – Dumnezeu și îndumnezeitor – foc din foc pururi grăitor
și lucrător, împărțitor de daruri - prin care toţi prorocii şi
dumnezeieştii Apostoli împreună cu Mucenicii şi Mărturisitorii s-au
încununat.
123
Facerea
La început a făcut Dumnezeu Cerul şi pământul. Şi pământul
era netocmit şi gol întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui
Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu „Să
se facă lumină !” Şi a fost lumină. Şi a despărţit Dumnezeu lumina
126
Adam a fost făcut și zidid de Dumnezeu fiind primul om. Eva a fost
făcută luând Dumnezeu o coastă din Adam, deci prima femeie a
fost făcută din bărbat. Adam și Eva au avut 100 de copii, 50 de
băieți și 50 de fete. Toți au fost născuți gemeni, un băiat și o fată.
Primul născut a fost Cain și sora lui Calmana și a fost rău, rodul
neascultării lui Adam. Al doilea a fost Abel cu Asvama. Cain fiind
rău l-a omorât pe Abel. Apoi s-a născut lui Adam, Set cu Delbora.
Fii lui Cain se numeau fii oamenilor iar fii lui Set – fii lui Dumnezeu.
Adam a trăit 930 de ani.
Set a trăit 912 ani.
Proorocul Enoh a trăit 365 și a fost răpit la cer negustând moartea.
Enoh a născut pe Matusalem care a trăit cel mai mult 969 ani.
Dreptul Noe a trăit 950 ani. El a făcut corabia și a scăpat de Potop
cu apă. Noe a fost al doilea începător al neamului omenesc
preînchipuind pe Hristos.
Corabia închipuie Biserica Creștin Ortodoxă, apa este lumea,
potopul – prigoana împotriva Bisericiii. Cine nu este în corabia
Bisericii Ortodoxe cu Hristos la cârmă, acela nu se mântuiește, ci
se îneacă în valurile mării.
Noe a avut trei fii: Ham, Sem și Iafet. Mai tărziu uriașul Nimrod a
făcut turnul Babilonului. Acolo Dumnezeu a amestecat limbile și a
făcut 70 de limbi.
Avraam a venit în Canan din Urul Caldeii cu soția sa Sara și cu
tatăl său Tarah și nepotul Lot, au locuit în Haran.
Avraam a născut pe Isaac din Sara femeia lui și pe Ismail din
femeia roabă a Sarei, Agar Egipteanca. Avraam a trăit 175 ani.
Isaac a avut ca soție pe Rebeca și a născut doi gemeni: pe Isav
care era roșu și păros și pe Iacob care se ținea de picioarele lui la
naștere.
Iacob a avut de soție pe Rahila, dar și pe Lia care era oarbă.
Din Rahila s-au născut Iosif și Veniamin.
Din Lia s-au născut Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Zabulon și
o fată Dina.
Din Bilba roaba Rahilei s-au născut: Dan și Neftali.
Din Zilpa roaba Liei s-au născut: Gad și Așer.
Acestea sunt cele 12 seminții a lui Israel care se trag din Iacob.
Iacob a trăit 147 ani. Atunci a zis Dumnezeu: „De acum înainte
128
viața omului să fie de 120 de ani”. Iacob și fii lui au ajuns robi în
Egipt, la Faraon.
Moise a avut de ajutor pe Aaron-preotul, fratele lui și o soră
Mariam.
Moise a scos pe poporul Israel din robia lui Faraon după 430 de
ani. Trecând Marea Roșie ca pe uscat,ajunge la muntele Sin, au
rătăcit 40 de ani prin pustiul Arabiei. Moise urcă pe Muntele Sinai
postind 40 de zile și 40 de nopți și primește Tablele Legii.
Moise a scris cinci cărți din Vechiul Testament. Moise a trăit 120
de ani.
Preoția lui Aaron - Aaron, fratele lui Moisii a fost preot din Legea
Veche. Și i-a poruncit Dumnezeu să-și facă veșminte și peste ele
pe piept să poarte Hoșenul Judecății țesut cu fir de aur, cusut pe
țesătură de mătase violetă stacojie și vișinie de in răsucit. Acesta
să fie răsucit în patru colțuri, lung de o palmă și lat de o palmă și
înflorituri pe patru rânduri și în fiecare locaș să fie prinse pietre
scumpe 12 la număr ca: sardeon, topaz, smarald, rubin, safir,
diamant, opal, agată, ametist, hrisolit, onix și iaspis.
Și apoi să faci Cortul mărturiei din 10 covoare de in răsucit și să
așezi în el Chivotul Legii și în chivot să așezi Tablele Legii cu cele
10 Porunci, Mana și Toiagul lui Aaron ce odrăslise.
De la Adam până la Moisii când a primit Tablele Legii cu cele 10
porunci, Dumnezeu nu a dat oamenilor nici o poruncă, şi nici Biblia
nu era ci numai Sf.Tradiţie, care se transmitea prin viu grai.
Poporul lui Israil a rătăcit prin pustie 40 de ani în Egipt, au stat în
robie 430 de ani.
În Babilon au stat în robie 70 de ani.
Proorocii Vechiului Testament sunt: Enoh(n-a gustat
moartea), Moisii, Iosua fiul lui Navi, Samuil, Natan, David,
Solomon, Ilie care nu a gustat moartea, Elisei, Isaiia, Baruh,
Ieremia, Iezechil, Daniil, Osea, Amos, Maleahi, Ioil, Avdie,
Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia şi Sf.Ioan
Botezătorul, care a fost hotarul Legii Vechi şi începutul Legii
Noi.
Sf. Ioan Botezătorul a botezat pe IIsus Hristos şi a fost înainte
mergătorul lui Iisus Hristos. El propovăduind şi în Iad despre Iisus
Hristos.
129
Sfânt. Fiul este născut din Tatăl mai înainte de toți vecii precum se
naște cuvântul din minte, iar Duhul Sfânt purcede din Tatăl și se
trimite în lume prin Fiul. Deci n-a fost niciodată o vreme ca Hristos
Fiul Cuvântul să nu fi fost la Tatăl și Duhul Sfânt să nu fi purces în
chip de negrăit din Tatăl, adică să nu fi fost la Tatăl, pentru că Cel
ce are Cuvântul are și Duh.
Fiul subzistă prin naștere și Duhul Sfânt prin purcedere. Însușirile
Preasfintei Treimi – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt se deosebesc între
Ele dar sunt unite însă unirea lor nu se amestecă și se împart fără
să se despartă.
Gândiți-vă la trei sori care ar fi deopotrivă de mari, deopotrivă de
luminoși și ar ieși pe cer deodată și ar fi uniți într-un singur glob și
într-o singură putere. Cele trei ipostasuri sunt ca acești trei sori
având aceeași căldură, lumină și ființă.
Gândiți-vă la trei sfeșnice cu trei lumânări în ele aprinse, uniți
aceste făclii la un loc și veți vedea o singură lumină. Ele sunt unite
dar nu amestecate. Iată așa este și cu ipostasurile Preasfintei
Treimi. Sunt unite împreună în aceeași ființă, dar fiecare ipostas
își păstrează însușirea sa.
Tatăl este mai mare decât Fiul dar numai prin calitatea Sa de
cauză. Deci cauza la amândouă ipostasuri ale Preasfintei Treimi
este Tatăl – a Fiului prin naștere și a Duhului Sfânt prin purcedere.
Tatăl este mai mare prin calitatea Sa de cauză dar nu cu
dumnezeirea.
Mintea proslăvește pe Preasfânta Treime, numai prin frică, prin
uimire și tăcere – căci se înspăimântează de oceanul nemărginit
al Ființei lui Dumnezeu. Noi cinstim pe Dumnezeu până la un loc
– iar mai departe îl cinstim prin spaimă, uimire și tăcere.
Niciodată nu s-a despărțit Tatăl de Fiul și de Duhul Sfânt.
Să nu uităm că orice lucrare săvârșită de Dumnezeu în lume, este
săvârșită deodată de cele trei ipostasuri Dumnezeiești în această
ordine: Pornește din Tatăl, este înfăptuită de Fiul și desăvârșită de
Duhul Sfânt, iar lucrările Duhului Sfânt în sânul Preasfintei Treimi,
sunt următoarele: Prin Hristos intrăm în Tatăl – iar prin Duhul Sfânt
întrăm în Fiul Hristos.
Hristos este ușa spre Tatăl – iar Duhul Sfânt este cheia care ne
deschide acea ușă a casei care este Tatăl. Duhul Sfânt ne
139
Omul
Omul este cea mai de seamă făptură și zidire a lui Dumnezeu de
pe pământ – căci numai omul este zidit după chipul și asemănarea
lui Dumnezeu, și numai pe om l-a binecuvântat Dumnezeu –
creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți!
Chipul lui Dumnezeu din om înseamnă sufletul nemuritor cu
puterile sufletești: mintea, gândirea sau cugetarea și sfințenia ale
acestor puteri sufletești ale omului – până la apropierea și unirea
cu Dumnezeu prin har și virtuți. Dumnezeu a zidit și făcut pe om,
din 4 stihii : aer, foc, pământ și apă, și a suflat asupra lui duh de
143
Lumina
- Hristos însuşi a spus: „Eu sunt Lumina lumii”
- Credeţi în Lumină.
152
- Umblaţi cât aveţi Lumina vieţii cu voi - căci dacă vine întunericul
şi vă cuprinde nu ştiţi pe unde mergeţi şi de unde veniţi rătăcind,
veţi cădea în prăpastia necredinței.
- Lumina lui Hristos luminează tuturor!
- Lumină este Tatăl - Lumină este Fiul - Lumină este Duhul
Sfânt - o singură Lumină sunt Aceştia Trei - o singură
Dumnezeire în trei străluciri - Treimea cea deo fiinţă unită
împărţită şi nedespărţită.
- Viaţa şi Lumina şi Căldura sunt deofiinţă în Dumnezeu şi în
Sfinţi ce iradiază lumina adevărului veşnic - a dreptăţii - a
sfinţeniei şi al frumuseţii duhovniceşti:
- Şi lumina în întuneric luminează şi întunericul nu a cuprins-o
Hristos luminează pe tot omul ce vine în lume; Lumina
dumnezeiască luminează în drumul său pe tot omul în întunericul
cel nepătruns al păcatului şi al morţii.
Acolo de unde Lumina-Hristos este alungat, întunericul - satana
vine şi ia locul.
- Lumina - Hristos a venit în lume şi oamenii au iubit mai mult
întunericul (adică răul plăcerile trupeşti, păcatul alegându-se cu
blestem, şi apoi moartea).
- Cel ce lucrează adevărul vine la lumină ca să se vădească
lucrurile bune că sunt lucrate în Dumnezeu.
- Cine umblă în păcat este ca o fiară oarbă a morţii -întuneric şi
umbra morţii este lumea.
- Am văzut Lumina cea adevărată – Lumina cea vie și
desăvârșită.
- Cămara Ta Mântuitorule o văd împodobită şi haină nu am să
intru întrînsa - ci luminează haina sufletului meu şi mă
mântuieşte.
- Lumină sunt poruncile Taie pe pământ „Dumnezeu se ascunde
în poruncile Sale - cine le împlineşte descoperă pe Dumnezeu şi
va primi viaţa veşnică.
- Lumina şi strălucirea dumnezeiască se arată minţii curate adică
când mintea omului se va goli de toate gândurile şi imaginaţiile.
- Că a strălucit în inimile noastre lumina cunoştinţei Tale.
153
Mântuirea
Mântuirea este pentru toţi oamenii – şi sunt multe căi de mântuire.
Toţi sunt chemaţi fără deosebire, fără părtinire, să vină la
158
SFINTELE TAINE
Cele șapte Sfinte Taine sunt:
1.Botezul; 2. Ungerea cu Sfântul Mir; 3.Pocăința; 4.
Împărtășania; 5. Preoția; 6. Nunta; 7. Maslul.
Taina este o lucrare sfințită întemeiată de Iisus Hristos Fiul și
Cuvântul lui Dumnezeu întrupat prin care a primit o formă văzută
și se împărtășește primitorului harul dumnezeiesc mântuitor,
nevăzut.
Înțelepciunea „Hristos” și a zidit eiși casă „Biserica” și a întărit-o pe
Șapte stâlpi(Cele șapte Sfinte Taine).
160
DESPRE VIRTUȚI
Virtutea
Virtutea este învingerea sau biruința asupra patimilor. Cele mai
însemnate virtuți sunt: Credința, Nădejdea, Dragostea,
Înțelepciunea, Dreptatea, Bunătatea și Cumpătarea.
Virtutea creștină este deprinderea statornică de a făptui binele –
datorită puterilor firești ale omului și ajutorul harului
Dumnezeiesc. Încrederea în Dumnezeu că sunt al lui și că el
este al meu și nu mă părăsește niciodată, mă primește mereu
fiind o bucurie necontenită. Fără această încredere - viața ar fi o
pustietate, un deșert fără apă, o prăpastie fără margini – fără
Dumnezeu.
Virtutea face pe om plăcut lui Dumnezeu, fiind mulțumit în viața
pământească și fericit în viața veșnică. Omul virtuos este un
creștin desăvârșit. Virtuțiile teologice : credința, nădejdea și
dragostea. Virtuțiile morale cele de căpetenie : înțelepciunea,
dreptatea, bărbăția, bunătatea și cumpătarea. Mai sunt încă și
alte virtuți : smerenia, dărnicia, curăția, blândețea, sârguința,
îndelunga răbdare.
Datoria sfântă a oricărui creștin este lupta duhovnicească, să-l
aducă pe Hristos să sălășluiască în sufletul său.
Virtuțile pleacă din umilință – iar păcatele din mândrie și iubirea
de sine.
Patericul zice: Părinții au păzit poruncile – cei după ei le-au scris
– iar noi am pus cele scrise în rafturile bibliotecilor – și venind
ceasul cel de pe urmă le-au scos pe fereastră ducându-le
departe.
Virtutea neprobată și necercată în necazuri și ispite nu este
întărită.
Cea dintâi virtute este nepurtarea de grijă de lume, de trup și de
rudenii – adică moartea față de orice om și orice lucru.
Virtutea creștină este calea cea adevărată care duce la starea de
fericire. Legându-vă cu inima de cineva sau ceva – nu mai puteți
fi slobozi ci robi și nu mai puteți fi mărturisitori ai lui Hristos.
171
Calea desăvârşirii
Nepătimirea
Nepătimitor cu adevărat este şi se cunoaşte cel ce trupul
nestricăcios şi-a făcut şi mintea mai presus de zidire şi-a înălţat,
supunându-şi toate simţurile sale. Iar sufletul înaintea lui
Dumnezeu punându-şi, mai presus de putere către Dumnezeu
pururea se întinde. Cel ce cu adevărat durere pentru păcatele sale
a simţit şi celelalte, acela merge pe calea nepătimirii şi începe a
iubi pe Dumnezeu din toată inima, împlinind primele cuvinte din
prima poruncă din cele zece.
Nepătimire se numeşte dezrădăcinarea şi în minte a cugetelor
celor păcătoase, care şi curăţie a inimii s-a numit. Nepătimirea se
câştigă din tăierea voii proprii. Această desăvârşită şi mereu
nedesăvârşită – pentru că bunătăţile cele veşnice nu au sfârşit, iar
faţă de viaţa cea de acum om desăvârşit se numeşte, dar faţă de
cea cu adevărat desăvârşită, nedesăvârşit este.
Să alergăm fraţilor că intrarea în cămara cea de nuntă a palatului
ceresc să o dobândim.
Dreapta socoteală
Dreapta socoteală sau cumpătarea sau potrivirea măsurii în toate
lucrurile este împărăteasa faptelor bune, care îndulceşte jertfa
ostenelilor şi care le face să fie bineprimite şi bineplăcute lui
Dumnezeu.
Căci fără de această sare duhovnicească, toate cele bune se
strică şi întru vătămare se mută. Sfinţii Părinţi o numesc cârmă
a vieţii şi sfat – cei ce nu o au pe aceasta, cad ca frunzele.
Toate cele peste măsură sunt de la draci.
Dreapta socoteală sau măsura în toate, la cei începători este o
adevărată cunoaștere de sine, la cei din mijloc o simțire
înțelegătoare ce osebește fără greș binele cel adevărat de cel
firesc și de cel potrivnic, iar la cei desăvârșiți este o cunoaștere
aflată întru dânșii prin dumnezeiasca luminare care cu așa făclie
poate să lumineze și pe cele ce întru ceilalți sunt întunecate.
Smerenia
Smerenia din multe osteneli se dobândeşte. Este o smerenie din
frica lui Dumnezeu şi alta din dorirea cea către Dumnezeu. Unul
182
Blândețea
Blândețea este mama tuturor bunătăților, nemișcare spre rău,
stinge mânia, și oprește orice tulburare și ceartă. Este stânca de
care se sfărâmă toate valurile ispitelor. Este ușa înțelepciunii
duhovnicești care întărește răbdarea. Adevărata blândețe
izvorâște din înțelepciunea lăuntrică și lucrează stăpânirea de
sine. Blândețea este o virtute care trebuie dobândită.
Mântuitorul a zis: Spre cine voi căuta Eu – decât numai la cel blând
și smerit cu inima. Fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii.
Fericiți cei blânzi că aceia vor moșteni pământul. Cel blând este
cuminte – iar cel obraznic – îndărătnic, răzvrătit, este fără de minte
sau cu minte puțină și este luptat de satana. Cel blând este ca un
înger în trup, ca omul sau fiul lui Dumnezeu după har.
Blândeţea este o aşezare neclătinată a minţi, care rămâne mereu
aceeaşi şi întru cinstiri şi întru necinstiri. Mântuitorul a zis: "Învăţaţi
de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima." Simplitatea şi
nerăutatea este o lucrare, cea dobândită cu sârguinţă, trudă şi
sudori – iar nu firească.
Blândeţea este înainte mergătoare a toată smerita cugetare.
Blândeţea este întărire a răbdării, uşă a dragostei, maică şi temeiul
dreptei socoteli, îndrăzneală la rugăciune.
Răbdarea
"Prin răbdarea voastră, veţi dobândi sufletele voastre,grăiește
Mântuitorul."
184
Mila. Milostenia
Mila este fiica dragostei lui Dumnezeu – şi din ea se naşte
smerenia – iar din smerenie se naşte ascultarea şi celelalte virtuţi.
Rugăciunea şi milostenia merg împreună, dar fără milostenie,
rugăciunea este moartă. Fericit este acela care se gândeşte la cei
185
Nevoinţa
Nevoinţa este o osteneală cu sârguinţă duhovnicească. Adevărata
viaţă de pocăinţă este o lupta între cădere şi ridicare, între moarte
şi viaţă, deznădejde şi nădejde în împăcarea cu Dumnezeu, si o
durere ce provine din dorul de Dumnezeu. Cunoască toţi cei ce vin
întru buna nevoinţă, aceasta este strâmta şi dureroasă dar şi dulce
şi uşoara şi minunată, cum că în foc au venit să se arunce – dacă
foc nematerialnic întru dânşii aşteaptă să se sălăşluiască.
Însă cearcă-se fiecare pe sineşi şi aşa din pâinea ei cea cu ierburi
amare amestecată să mănânce şi din paharul ei cel cu lacrimi sa
bea, ca nu spre osânda luişi să se ostenească. Dar unii se întorc
186
Postul
Postul şi înfrânarea – sunt temelia virtuţilor. Postul este legiuit
de Hristos. Postul se numeşte slujbă bineplăcută lui Dumnezeu,
precum şi însăşi rugăciunea. Postul este întristarea diavolilor.
Cel ce posteşte încinge mijlocul, micşorează pântecele şi
înfrânează patimile – iar cel ce nu posteşte descinge mijlocul, că
se măreşte volumul pântecelui şi mănâncă cât mai mult, şi prin
aceasta naşte desfrânarea.
Postul este silire a firii, tăierea îndulcirii gâtlejului şi a înfocării, a
gândurilor celor viclene, curăţie a rugăciunii, străjer al minţii, pace
şi lumină a sufletului, uşă a umilinţei, suspin smerit, contenire a
multă vorbire, pricină a liniştirii, păzitor al ascultării, somn uşor,
sănătate trupului, iertarea păcatelor, uşă şi desfătare a Raiului.
Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii, nu te arăta oamenilor că
posteşti – ci lui Dumnezeu. Prima condiţie a postului nostru, a
acestei înfrânări creştine, este nerăutatea sufletului. Blândeţea
este prima răsplată a postului cu simţăminte de dragoste, milă şi
răbdare. Adesea ne arătăm mânioşi, zgârciţi, judecători,
răutăcioşi, neascultători. Adevăratul post trebuie să fie făcut
pentru Dumnezeu – adică după putinţa sufletului şi trupului, să
ne nevoim să curăţim sufletul de păcate. Prin harul Duhului Sfânt
188
Necazuri şi boli
Mântuitorul a spus: "În lume necazuri veţi avea – dar îndrăzniţi,
Eu am biruit lumea." Dacă nu ar fi fost necazurile – nu ar fi fost nici
mântuirea, spun Sf. Părinţi. Necazurile ne smeresc, ne curăţă, ne
spală de păcate. Când cârtim în necazuri sau hulim – atunci
necazurile se măresc. Prigonirile şi strâmtorările ne întăresc în
191
Iertarea
Iertarea aduce liniște sufletească – că îți ridici povara de pe suflet.
Hristos trimite pe cel ce a făcut răul la cel căruia ia făcut răul. În
rugăciunea Domnească Dumnezeu trimite pentru împăcare pe cel
năpăstuit la făptaș. Că n-a spus împacă pe fratele tău – ci împacă-
te!
Împacă-te mai întâi cu pârâșul tău pe cale – adică cu conștiința,
glasul mustrării lui Dumneze, cu mustrarea pentru orice păcat – și
apoi du jertfa ta la altar.
Conștiința
După trecerea omului din această lume în cealaltă i se va deschide
cartea vieții și a conștiinței înaintea lui Dumnezeu și a omului la
care omul va răspunde pentru faptele lui înaintea Celui ce știe și
vede toate.
La Dumnezeu nu încape cuvânt de îndreptățire sau de tăinuire
pentru că însăși conștiința omului care este glasul lui Dumnezeu
în inimă ca un pîrîș va protesta înaintea Tronului.
Conștiința va fi judecătoarea sufletului pentru că nu poate să
falsifice adevărul.
Nu amânați pocăința. Proorocul Isaia spune: „Nu mai faceți rău
înaintea ochilor mei. Încetați odată”. „Astăzi de veți auzi glasul Meu
nu vă învârtoșați inimile voastre”. Astăzi pocăiți-vă – nu mâine,
căci nu știm dacă mai este a noastră.
193
PĂCATUL
Păcatul
Păcatul este desfrânare, adică neînfrânarea sau neabţinerea de
la plăcerile şi poftele păcătoase şi învoirea cu diavolul. Se ajunge
la călcarea poruncilor şi prin aceasta depărtarea de Dumnezeu.
Sf. Maxim Mărturisitorul spune: "Păcatul este întrebuinţarea
greşită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor."
195
Patima
Patima este păcatul făcut de multe ori într-unt timp îndelungat,
devenind o plăcere, obişnuinţă, săvârşindu-l omul ca şi cum ar bea
apă când este însetat – parcă face parte din om – ca o a doua fire.
Este cineva care luptă din noi, cu noi, acesta este diavolul patimii,
care l-a învins pe om, a preluat comanda sufletului cu voia omului
şi îl robeşte.
Cine te robeşte – te și stăpânește.
Păcatul pe care nu-l mai voiesc, pe acela îl săvârşesc.
A greşi este omeneşte, dar a stărui în greşeală este diavoleşte.
Trupul omului fiind făcut din pământ, spre pământ este aplecat cu
simţurile.
Patima înseamnă a păcătui mereu, a cădea în acelasi păcat, chiar
dacă îți pare rău și lupți să scapi chiar cu făgăduințe și hotărâri vei
cădea din nou că diavolul îți dă plăcere și în timpul acela nu mai
socotești nimic și ești târât spre păcat devenind dependent de el.
Stăpânirea de către patimi este vinderea şi predarea de bună voie
a slobodei voiri, legarea puterilor sufleteşti de către diavol cu
lanţuri nevăzute. Faci păcatul aproape fără voia ta. Înaintea
cugetării celei rele călăuzeşte patima, iar a patimii pricină este
simţirea, dar în chip vădit pricina relei întrebuinţări a simţirii este
mintea. Întunericul pricinuieşte poticnire, poticnirea cădere, iar
căderea moarte. Iosif, pentru fuga de păcat se fericeşte iar nu
pentru că s-a arătat nepătimitor. Dacă iubim pe Dumnezeu cu
adevărat începem să ne înfrânăm, ne chinuim şi începem se
punem pe fugă patimile.
Patimile sunt acestea: pofta păcătoasă, curvia, beția, iubirea de
argint, descurajarea sau iubirea de multe, grăirea de rău, mânia,
ura, slava deşartă, mândria, deznădejdea. Dacă noi rămânem în
păcate, ne obişnuim cu păcatul, adică ştii că-i păcat şi tot îl faci
198
Mândria
Mândria este lepădarea de Dumnezeu şi defăimarea oamenilor.
Este maica osândirii, odrasla laudelor, izvor al mâniei, întărire a
dracilor, rădăcina hulei, judecata fără de omenie. Începutul
mândriei – este sfârşitul slavei deşarte, mijlocul mustrărilor,
pricinuitoarea căderilor – iar sfârşitul mândriei este lepădarea
ajutorului lui Dumnezeu. Semnul prin care se cunoaşte mândria –
este defăimarea şi mânierea. Mândria este siguranţa de sine, de
mântuire. Cel căruia i se pare că stă – să ia aminte să nu cadă.
Celui ce i se pare că cu puterea sa biruieşte pe diavoli – este ca şi
cum s-ar lepăda de Dumnezeu – de aceea cade, neavând parte
de ajutorul lui Dumnezeu.
Cunoaşterea pe cei mai mulţi îi îngâmfă, îi semeţeşte. Făţărnicia
este împletită cu tot felul de gânduri ascunse. Bărbatul viclean –
este mreajă ascunsă. Mândria este nodul care leagă toate
păcatele şi patimile – iar smerenia este sabia ascuţită care le taie
pe ele. Cu adevărat nu avem cu ce să ne mândrim – căci trupul şi
sufletul cu toate puterile lui şi toate însuşirile noastre ne-au fost
date de Dumnezeu – şi nimic nu este al nostru. Ale noastre sunt
doar păcatele şi patimile. A ne mândri este o nebunie, este o
prostie şi necunoştinţă. Mândria este lepădare de Dumnezeu –
născătoare drăcească. Pedeapsa celui mândru este căderea – iar
semnul părăsirii de către Dumnezeu este nebunia. Din mândrie se
naşte uitarea păcatelor.
Mândria îi socoteşte pe toţi răi – iar pe sine se socoteşte bun.
Mândria întunecă mintea – iar smerenia o luminează. Un alt semn
al mândriei este îndreptăţirea de sine. Mândria se arată ca izvor al
tuturor bolilor sufleteşti, a tuturor patimilor şi tulburărilor sufleteşti.
Pentru un singur gând de mândrie şi înălţarea minţii – te poţi
prăbuşi întru adânc.
202
Clevetirea
Clevetirea se naşte din ură şi pomenirea de rău şi este o boală
subţire, dar rea ca o lipitoare, ascunsă şi tăinuită, care suge şi
seacă sângele dragostei şi este pierzare a curăţiei. Sufletul
clevetitor are limbă cu trei ciulini: că se vatămă şi pe sine, şi pe cel
ce aude, ba uneori şi pe cel clevetit.
Judecarea
Cu ce măsură judecaţi pe aproapele – cu aceeaşi măsură veţi fi
judecaţi. Cine eşti tu să judeci pe sluga altuia, de cade sau stă –
că el poate se va pocăi, ajungând chiar şi sfânt – şi tu dacă l-ai
judecat rămâi cu păcatul. Judecarea altora este o neruşinată răpire
a dreptului şi vredniciei lui Dumnezeu – iar osândirea aproapelui
este pierzare a sufletului nostru. Ucigaşii draci ne împing să
păcătuim – sau de nu – pe cei ce păcătuiesc ne îndeamnă să-i
judecăm. Precum părerea de sine – aşa şi judecarea aproapelui,
chiar fără altă patimă poate să-l piardă pe cel ce o are. Nici cu
însuşi ochii tăi văzând – nu osândi, că de multe ori şi aceştia s-au
amăgit.
Cercetat-am plânsul şi nu am aflat întru dânsul nici urmă de
clevetire sau osândire. Dă-mi Doamne să-mi văd păcatele mele și
să plâng cu amar – şi să nu judec pe aproapele meu.
Să te menţii departe de a judeca – căci este un foc dogoritor.
Judecarea este când spune cineva despre un om că este ticălos,
sau avar, sau curvar, şi prin aceasta îi etichetează întreaga lui
viaţă.
De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău – şi nu vezi bârna din ochiul
tău?
Osândirea
Osândirea sau dispreţuirea – este judecare cu ură şi silă de
aproapele nostru şi este mai rea decât judecarea. Să dăm vina nu
pe omul care a greşit – ci pe diavolul care s-a folosit de slăbiciunea
şi neputinţa lui. Dacă vezi pe cineva că a greşit, să-ţi fie milă de el,
zicând: "vai, săracul, ce i-a făcut diavolul." Să vezi pe oameni, pe
203
toţi deopotrivă, ca făpturi ale lui Dumnezeu, fără a-i separa în buni
sau răi, virtuoşi sau păcătoşi, prieteni sau duşmani.
Osândirea aproapelui prin judecare este o patimă născută din
mândrie, îl condamnă pe aproapele – atunci când tu te consideri
mai bun decât el.
Numai Dumnezeu este în măsură să judece, că El ştie toate.
Oamenii sunt prinşi într-o strânsă legătură, depinzând unii de alţii,
şi toţi de Dumnezeu. Datorăm unii altora dragoste, compătimire şi
iertare.
Desfrânarea
Desfrânarea este neînfrânarea sau neabţinerea de la toate şi se
ajunge în prăpastie ca o căruţă fără frână. Ca să mergi pe unde
voieşti trebuie calul, adică trupul, să-l înfrânezi, să-l struneşti din
ham. Desfrânarea este patima care se opune cumpătării, slujirea
peste măsură a plăcerilor – împingându-l pe cel supus ei la pofte,
plăceri şi desfătări. Luaţi seama la voi înşivă să nu se îngreuieze
inimile de mâncare şi băutură şi de grijile vieţii – că duce la
pierzare.
Cu femeile să nu ai prieteșug nicidecum, căci dacă și pietrele se
sparg de picăturile de ploaie – cu atât mai mult voia omului de
vorbele cele femeiești.
Desfrânarea este orice gând, cuvânt sau faptă necuvincioasă de
care omul trebuie să se ferească, să se rușineze înaintea lui
Dumnezeu și a oamenilor. Unele ca acestea sunt: poftele
necurate, glumele și jocurile ușuratice, destrăbălate, priveliști
necuvincioase, adunarea cu oamenii răi, citirea cărților
necuvincioase, beția, lenea, curvia, fumatul, privitul la televizor, la
lume pe stradă-acestea răpesc omului nevinovăția, otrăvesc
sufletul și spurcă trupul, stricând sănătatea și împingând pe om la
mari păcate.
204
Slava deşartă
Slava deşartă este înainte-mergătoare a mândriei – ea este
începutul, iar mândria sfârşitul. Slava deşartă este atunci când
isprăvim un lucru bun, pentru slava cea de la oameni – iar mândrie
când mari şi preaînalţi pe noi înşine ne socotim, iar pe alţii îi
osândim. Cea dintâi îşi are obârşia întru faptă – iar cea de-a doua
întru părere. Slava deşartă este începutul părerii de sine – iar
mândria desăvârşirea ei. Pe slava deşartă biruindu-o noi – la
curvie ia aminte, ca nu cumva de cinstire fugind – întru necinste
să cazi. Sufletul ce are slava deşartă urmează mânie, scârbă şi
răul cel mai de pe urmă, nebunia – şi mulţime de draci el văzându-
i. glasul slavei deşarte este prea subţire şi stă ascuns lângă isprăvi
– vrând să arate celorlalţi nevoinţele şi slava de la oameni vânând.
Ea este slăbire a firii, stricare a obiceiurilor, risipire este, trădare a
comorii bune, fiică a necredinţei, înainte-mergătoare a mândriei şi
cu foarte mică deosebire de mândrie.
Dintre gânduri, singurul, cel al slavei deşarte, lucrează cu mai
multe mijloace. El cuprinde aproape toată lumea de la mic până la
mare, şi deschide uşile tuturor dracilor făcându-se un fel de
trădător al cetăţii. Gândul primit în minte îl face să crească toţi
dracii după ce au fost biruiţi, ca printr-însul să primească intrare
din nou în suflet şi să facă astfel, cele din urmă mai rele ca cele
dintâi. Din gândul acesta al slavei deşarte se naşte cel al mândriei.
Dumnezeu a dat omului mânia ca să alunge gândurile cele rele iar
pofta şi dorinţa de a păzi rodul rugăciunii inimii. Slava deşartă faţă
de mândrie este departe ca copilul de bărbatul desăvârşit şi ca
grâul de pâine. Cel ce caută slava deşartă, necinstea merge
înaintea lui, iar cel ce fuge de slava deşartă, cinstea merge
înaintea lui.
206
Îndreptăţirea de sine
Îndreptăţirea de sine – este susţinerea voii proprii cu toată
îndărătnicia şi încăpăţânarea, este una din fiicele mândriei. Ea
este şi pe faţă şi în ascuns, se strecoară în inimă şi amăgeşte pe
om fără ca el să-şi dea seama că păcătuieşte, acceptând multe
greşeli, şi mari, dar mai multe mici, aducând de faţă alte fiice ale
mândriei: iubirea de sine, cruţarea de sine, stăpânirea de sine,
îngâmfarea şi prin neascultare şi obrăznicie hotărăşte singur să
facă ce vrea după voia lui slăbănoagă şi pătimaşă.
Iubirea de sine
Iubirea de sine este cea mai tare otravă, din ea se nasc roadele
care sunt precum copiii din flori pe care îi leapădă mamele lor,
fiindcă nu-i mai vor. Copiii tăi din flori, adică pruncii gândurilor rele
care rătăcesc prin toată lumea şi îşi fac cunoscute rănile lor, adică
faptul de a te recunoaşte pe tine însuţi în toate ca făcând ceva
măreţ, sau a fi cineva mare în funcţie sau de a fi aproape toate
pentru tine şi de a te îngriji foarte mult de tine.
Sf. Isihie Sinaitul zice: “Nu este venin mai tare ca veninul aspidei
şi nu este păcat mai mare şi mai puternic ca păcatul iubirii de sine.
Iată fiicele blestemate ale iubirii de sine:
1. Mila de sine
2. Cruţarea de sine
3. Îndreptăţirea de sine
4. Mulţumirea de sine
5. Lauda de sine
6. Trâmbiţarea de sine
7. Plăcerea de sine
8. Nălucirea de sine
208
9. Închipuirea de sine
10.Preţuirea de sine
11.Înălţarea de sine
12.Îngâmfarea de sine
Din această fiică se nasc celelalte de mai jos :
1.Înfumurarea de sine
2.Încântarea de sine
3.Semeţia sau trufia de sine
4.Încrederea în sine.
5.Nesimţirea de sine sau împietrirea inimii.
Pe această ultimă treaptă Sf.Ioan Scărarul o numeşte: “moartea
minţii şi omorârea sufletului mai înainte de moartea trupului” – mort
de viu.
Nesimţirea omoară în noi toate cele trei părţi ale sufletului adică:
mintea, inima şi voinţa. Mintea se întunecă nu mai poate cugeta la
Dumnezeu, la cele sfinte, la moarte la păcatele proprii. Inima se
face aspră şi tare ca piatra nu mai poate plânge pentru păcate, nu
se mai mişcă la rugăciune, nu se mai deschide pentru Hristos,
toate le face cu plictiseală, cu îndărătnicie, fără preţuire, şi
lucrează de obicei, sau de ochii lumii. Voinţa slăbeşte celui fără
simţirea duhovnicească, nu-l mai îndeamnă la rugăciune şi la
pocăinţă.
La fel şi conştiinţa celui împietrit doarme, nu-l mai mustră pentru
păcate, nu se mai teme de ceasul morţii este pasivă şi indiferentă
pentru toate, ori de va mai trăi, ori de va muri nu-i pasă.
Sf. Maxim Mărturisitorul numește iubirea de sine iubirea nesocotită
față de trup.
Prima fiică din cele douăsprezece născută din iubirea de sine este:
Mila de sine după cum spune Sf. Teofan Zăvorâtul. Această fiică
ne învață să ne fie milă de noi, de trupul nostru peste măsură
îndemnându-ne prin gând: Vezi ce faci, ai milă de tine cu mare
grijă să nu te ostenești prea mult cu post prea aspru, cu priveghere
prea lungă, cu metanii sau închinăciuni prea multe. Nu te lăsa
defăimat și ocărât de alții ca să nu râdă de tine, ci răzbună-te și
prin toate acestea să nu te îmbolnăvești. Nu da milostenie prea
multă ca să nu sărăcești.
209
Hula
Hula se naşte din mândrie. Spurcatul diavol nu conteneşte a-L huli
pe Dumnezeu aruncând săgeţi otrăvite şi în inimile noastre chiar
şi când suntem adunaţi în Sf. Biserică la rugăciune, şi le potriveşte
ca şi cum ar fi ale noastre – dar nu poţi în acelaşi timp să
binecuvintezi şi să huleşti. Acest amăgitor şi de suflet stricător pe
mulţi întru ieşirea din minţi adesea i-a adus. Că nu este alt gând
aşa de greu de mărturisit ca acesta şi de multe ori cu mulţi
împreună îmbătrâneşte. Nimeni să nu socotească că el însuşi este
pricina gândurilor de hulă – căci cunoscător al gândurilor este
numai Dumnezeu.
Mândria este pricina gândurilor necuviincioase. Acest duh necurat
al hulei luptă pe om mai mult când stă la rugăciune.
212
Negrijania
Negrijania este nepurtarea de grijă pentru mântuirea sufletului
nostru. Negrijania este fiică a multei cuvântări, este soră cu
lenevirea. Viaţa de obşte este vrăjmaşul negrijaniei – iar a
sihaştrilor soaţă, lângă dânşii se aşează şi îi luptă aproape în
fiecare zi.
Negrijania şi lenevirea – tot cei ai adunat ele risipesc.
Ea ne sfătuieşte să fim primitori de străini.
Desfătarea
Este ca o fiară primejdioasă şi neîmblânzită, doboară şi pierde
totul. Este iubitoare şi lacomă de plăceri peste măsură de mult,
având privirea numai la mâncare şi băutură, aplecată în jos,
aceştia nu mai sunt în stare să ridice ochii spre cer.
Păcatele lor le sunt o mândrie şi slava lor neruşinarea. Ei se laudă
chiar cu păcatele lor. Desfătarea este maica tuturor patimilor şi a
toată răutatea. Îi face pe oameni mai răi decât porcii – căci porcul
se tăvăleşte în noroi şi se hrăneşte şi cu murdării. Oamenii se
desfătează cu masa plină de bucate la care mănâncă mult,
petrecând mult timp şi scornind multe fărădelegi şi ticăloşii,
ajungând fără de ruşine cu beţii şi curvii, certuri și crime.
Râsul
Râsetele slăbesc legăturile cumpătării, duc la iubirea de plăceri,
îndepărtează cuminţenia, aduc uitarea fricii de Dumnezeu şi lipsa
de teamă de pedeapsa veşnică. Râsul este firesc şi câteodată
înviorător – dar trebuie oprit pe cât se poate, să se reducă până la
zâmbet. Dar altceva sunt râsetele ce vin de pe urma beţiei şi al
desfrâului – care întunecă mintea. Vai de cei ce râd şi caută de
dimineaţa băutură ameţitoare. Râsul lumesc este ca o beţie
pricinuită de băuturi beţive. Râsul duhovnicesc este o bucurie a
ajungerii şi de a fi pe cale – dar bucuria este deplină în Raiul
ceresc.
213
Minciuna
Minciunea se naşte din multa cuvântare şi este pieirea dragostei.
Jurământul strâmb este lepădare de Dumnezeu. Din psalmi:
"Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna şi lucrează
fărădelegea!" Făţărnicia este maica minciunii şi adeseori îi dă
prilejul ei, având jurământul unit şi împletit cu ea. Iubirea slavei de
la oameni naşte minciuna. Minciuna este ascunderea adevărului.
Hoţia este mână în mână cu minciuna. Tatăl minciunii este
diavolul.
Mântuitorul spune : Că pentru orice cuvânt deșert pe care îl va
rosti omul, va da seama în ziua judecății. Căci din cuvintele tale te
vei îndreptății și tot din cuvintele tale te vei osândi. Să ne ferim de
minciună, că ea ascunde adevărul, ca minciuna lui Ghezi și a lui
Ananina și Safira. Dar este un fel de minciună acceptată care
ocolește adevărul, numai cu scopul de a scăpa pe aproapele
nostru ca să nu fie omorât de ucigașii care-l urmăresc.
Mânia. Iuţimea
Mânia. Iuţimea
Mânia este starea întru ura cea ascunsă – adică întru pomenirea
răului. Este dorinţa de a face rău celui ce te-a întărâtat. Este a voi
să precumpănească voia ta. Iuţimea înseamnă fierbere şi pornire
asupra celui ce te-a nedreptăţit – ea schimonoseşte sufletul. Este
semn a toată părerea de sine. Nimic nu poate împiedica venirea
Duhului Sfânt în noi – precum iuţimea. Pe mânie şi pe iuţime să
nu le laşi să se cuibărească întru tine mai mult de apusul soarelui.
Mâhniciunea – cu pomenirea de rău este înjugată. Când se
înmulţesc gândurile de poftă şi ură – îndrăcire se face. Cel iute și
mânios ca un lup tulbură adesea toată turma, multe suflete smerite
vătămând.
Mânia se află în numărul celor şapte păcate de moarte.
Pomenirea de rău sau ţinerea de minte a răului este maica şi
capătul iuţimii.
214
Deznădejdea
Deznădejdea, descurajarea, este penultimul păcat dintre cele de
moarte – este premergătoarea sinuciderii.
În orice ceas ar fi, să ne căim pentru orice cădere – ai căzut, ridică-
te; ai pătimit, îndreaptă-te; te-ai murdărit, spală-te, curăţă-te.
Nădăjduieşte în mila lui Dumnezeu cea mare şi cere neîncetat
milă, că mare este jertfa Lui răscumpărătoare.
Deznădejdea este un semn al împuţinării sufletelor care nu sunt
încercate în viaţa duhovnicească. Cei plini de curaj şi întăriţi în
duhul – nu deznădăjduiesc în ispite, oricum ar fi acestea, ci cu
bărbăţie se luptă cu ele şi plini de răbdare aşteaptă sfârşitul lor.
Înmulţiţi rugăciunea, mergeţi la biserică, mărturisiţi-vă păcatele la
duhovnic şi de sunteţi vrednici împărtăşiţi-vă cu Sfintele Taine.
Să ne temem de deznădăjduire. Să nu ne deznădăjduim de
mântuirea noastră. Nu asculta de diavolul. Niciodată să nu-ţi pierzi
nădejdea în mila lui Dumnezeu, că totul este cu putinţă la El. Că
din mort face viu, şi din bolnav, sănătos.
Păcatul cu limba
Limba este foc şi podoabă a nedreptăţii şi nimeni dintre oameni nu
poate să o înfrâneze. Ea este plină de otravă de moarte
purtătoare. Din aceeaşi gură ies şi binecuvântare şi blestem, dar
nu trebuie să fie aşa fraţilor. Nu vorbiţi de rău unul pe altul.
Apostolul Iacob despre limbă zice : ”Limba este mică ca organ,
dar este ca o sabie care spurcă și aprinde tot trupul, este focul cel
nepotolit, este lumea nedreptății.” De câte ori am vorbit, m-am căit.
Nenumăratele rele le lucrează ușurătatea limbii. Păcatul cel mai
mare și mai ușor de săvârșit se lucrează prin limbă. Omul cade și
se taie singur cu limba și piere prin limba lui ca printr-o sabie.
216
Fumatul
Vai de omul care are de a face cu această atât de generalizată
îndeletnicire a vremurilor! O, tragică exploatare satanică a omului
întru batjocorirea dumnezeirii!
În urma fumatului, rămâne o duhoare pe care nici fumătorul nu o
agreează. Rămân scrumul, ca simbol al distrugerii şi degradării,
degetele îngălbenite, hainele urât mirositoare. Prin patima aceasta
se cheltuiesc şi se ard fără nici un folos bani care cu greu au fost
adunaţi, iar prin folosirea lor necurată se aduce pe veci jertfă
satanei şi iadului simbrie.
Prin toate acestea, omul îşi distruge lent şi sigur trupul şi sufletul.
Beția
Băutura peste măsură este ca un şarpe care muşcă şi ca o
viperă care împroaşcă venin. Multe rele, sminteli şi păcate s-au
făcut şi se fac din pricina patimii băuturii peste măsură, până la
pierderea minţii. Este foarte primejdios pentru mântuire ca omul
să bea până ce nu mai ţine minte ce fapte a făcut, pentru că
astfel nu le ştie să le mărturisească la duhovnic.
Cele mai frecvente păcate şi consecinţe ale băuturii peste
măsură sunt: sminteala, înjurătura, îndrăzneala, neştiinţa, curvia,
crima, furtul, pierderea banilor, îmbolnăvirea mai ales pe timp de
iarnă, că dorm pe unde îi apucă ameţeala, bat femeile şi copiii,
apoi mulţi divorţează.
Dacă bărbatul are patima beției, se dărâmă jumătate de casă –
iar dacă are și femeia, atunci se dărâmă toată casa.
De patima beției sunt legate aproape toate patimile: fumatul,
cafeaua, certurile, înjurăturile, bătăile, curviile, uciderile,
înșelăciunile, minciune, furtul.
Alcoolul băut arde, distruge și usucă umezeala gâtlejului, după
care provoacă mereu sete, cerând tot alcool care amorțește
gâtlejul.
217
Avortul
Prin avort femeia săvârşeşte 3 păcate dintr-o dată: 1. Călcarea
poruncii lui Dumnezeu: „Creşteţi şi vă înmulţiţi”; 2. Moartea
sufletească a copilului, nefiind luminat prin Sf. Botez; 3.
Moartea trupească răpindu-i dreptul la viaţă şi independenţă.
Acest păcat se pedepseşte aspru de către Sf. Biserică atât femeia
cât şi bărbatul care a fost de acord cu ideea.
Femeia după ce a avortat copilul prin diferite mijloace fiind sigură
că nu-l doreşte, acum este convinsă că l-ar fi dorit dar el nu mai
este printre cei vii, aşa că suferă cumplit lipsa lui, iar vina o va
219
Natura
Numele de natură este pus de ateii oameni de știință care nu
suferă să pomemească numele lui Dumnezeu, făpturile și minunile
Lui. În loc să zică zidirile lui Dumnezeu – ei zic natura. Astfel de
224
oameni fac din știință un fel de credință – iar din numale natură,
un fel de dumnezeire anonimă, ascunsă. Ei afirmă că totul trebuie
pus pe seama naturii – și că natura a făcut toate. Asta înseamnă
că natura a făcut timpul și curgerea lui, spațiul, lumina, apa, aerul,
soarele, luna și stelele, energia mișcării lor – plantele, animalele,
omul. Cum poate natura să facă acestea toate și să se facă și pe
ea singură. Sau totul s-a făcut la întâmplare – sau natura este un
idol mintal de amăgire a omenirii și trecerea în umbră a lui
Dumnezeu și toate câte a făcut El.
Religia
Denumirea de religie s-a luat de la traci (Bulgaria), care aveau un
respect profund şi multă superstiţie faţă de demoni şi idolii lor.
Sf. Grigore Teologul, spune: Nu ale tracilor sunt aceste
destrăbălări - ci a celor ce au făcut o religie din acestea.
Religia, din punct de vedere al suferinţei umane, este
satisfacerea dreptăţii dumnezeieşti.
Religia este fenomenul mişcării omului spre Dumnezeu, precum
învaţă ea - dar este o minciună, înşelare şi duce pe om spre
diavol şi depărtare de
Dumnezeu.
Sf. Nicodim Aghioritul, recomandă şi sfătuieşte ca în locul
numelui de
religie să fie folosit cel de credinţă sau evlavie, cucernicie sau
ortodox.
Creştinismul ortodox nu este religie - ci revelaţie
dumnezeiască.
Religia este întemeiată de om, fără Dumnezeu.
S-a ivit câte un om bolnav, duhovniceşte, luptat de mândrie,
neascultare şi răzvrătire şi amăgit de diavol, şi-a întemeiat o
religie.
Creştinismul ortodox este o "Revelaţie dumnezeiască" şi
întemeiat de
Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, prin
întrupare de la Duhul Sfânt şi din Pururea Fecioară Maria
225
Știința
Știința se ocupă cu cercetarea lucrurilor văzute și supuse rațiunii
explicate și dovedite prin explorări, experimentări, experiențe și
cercetări în laborator.
Deci ceea ce spune știința, noi nu putem verifica niciodată. Vom
muri oricum, dar să nu ne pierdem vremea și mai pe urmă viața,
cu acceptarea unei păreri, presupuneri și probabilități,
aproximative cu trimiteri în infinit prin cifre uriașe de miliarde și
milioane de ani.
Știința a ajuns o armă împotriva lui Dumnezeu, a Sfintei Scripturi,
a credinței și chiar a omului însuși. Știința s-a limitat numai la ceea
ce vede și pipăie, de a credea că omul poate trăi numai cu pâine,
fără cuvântul lui Dumnezeu. Ea a devenit insuportabilă și
încăpățânarea adepților ei ne amintesc mereu că lumea în care ne
mișcăm este guvernată de niște legi de a căror tiranie nu poate
scăpa nimeni.
Știința a ajuns să dezmoștenească lumea de patriotism,
proprietate, familie, slobozenie, tradiție și de minunile lui
Dumnezeu. Știința a ridicat siluete reci ale unor legi și principii
lipsite de mila necruțătoare, aride, dure și pustietoare.
Înșelăciuni diavolești
Diavolul din frire este simplu, firea lui nu se desface în părţi. Când
vrea ceva, îl vrea cu întreaga lui fire – voia duhului exprimă voinţa
226
Înşelarea de sine
Ce este mai uşor de a se înşela cineva pe sine însuşi? Căci
fiecare este un judecător prea milostiv faţă de sine, socotind că
ce-i plăcut este şi folositor. Omul zice că cutare lucru nu-i păcat
sau nu-i aşa de mare, că Dumnezeu fiind bun şi mult milostiv ne
iartă – şi iată aşa, puţin câte puţin se amăgeşte omul pe sine
însuşi, şi ce este mai rău că nebăgându-le în seamă, nu le mai
mărturiseşte nici la duhovnic.
Diavolul totuşi nu se bucură de păcatele mari, că omul fiind
credincios şi evlavios, şi ţinându-le minte mai uşor, le va mărturisi
îndată şi va lua iertare – diavolul se bucură de păcatele mici,
ştiind că prin ele omul ajunge şi la cele mari.
Trebuie să ne îndepărtăm de orice lucru şi orice loc şi orice
persoană, care apropiindu-se de noi răscoleşte şi provoacă
patimi, răzvrăteşte şi tulbură mintea, şi stârneşte în suflet
bântuieli şi lupte. Este o nebunie a stârni şi a provoca singuri
lupte împotriva sufletului nostru.
231
subţire decât cele cinci simțuri, dar este mai groasă decât
mintea.
Prin imaginaţie, cu toate îi dă război sufletului.
De aceea este mai greu să păzeşti imaginaţia, decât cele cinci
simţuri şi decât însăşi mintea.
8 -"Ispita dinlăuntru": Dinlăuntru ies toate păcatele
noastre, adică din inimă,precum a zis Mântuitorul către Apostoli :
"Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om – ci cele ce ies din
inimă”.
Sf. Clement spune: Pune pe gând străjer la poarta inimii tale, ca
să nu primească, nici pe cele ce vin din afară şi nici pe cele ce
ies dinlăuntru, ca să nu ajungă la faptă - aceasta o poţi face cu
rugăciunea "Doamne Iisuse".
Pascalia 2000-2064
Data Paștelui este
- după echinocțiu de primăvară 21 martie
- prima duminică după lună plină
- prima duminică după lună plină care urmează după 21
martie echinocțiu de primăvară
! Dacă luna plină este înainte de echinocțiu de primăvară data
Paștilor se amână cu 29 zile, adică luna plină viitoare și dacă ziua
aceea cădea duminica Paștile urma să fie duminica viitoare.
! Dacă cad Paștile odată cu Paștile iudeilor 14 Nisan: atunci data
Paștilor creștinilor se amână peste o săptămână.
Stiliștii
Stiliștii au sediul la M-rea Slătioara Suceava și țin calendarul
vechi neîndreptat cu 13 zile în urmă. Întemeietorul stiliștilor a fost
episcopul Galaction Cordun în 1924, el a fost caterisit mai înainte
de schimbarea calendarului pentru păcate personale trupești și dat
de canon la M.rea Neamț. În 1924 sub primul patriarh al României
s-a acceptat schimbarea datei calendarului care rămăsese în
urmă cu 13 zile. Acest episcop ca să nu-și piardă rangul de
episcopat a fugit de sub canon și a început mișcarea stilistă
îndemnând poporul să nu schimbe calendarul căci este păcat fiind
sfânt făcut de Dumnezeu și că toate cele pe nou sunt spurcate și
Biserici și icoane și oamenii. Din această cauză au început ai
boteza pe stil vechi cei ce veneau la ei.
Nu este nici un păcat că s-a schimbat calendarul, că el nu este
sfânt, este ca un ceas, când rămâne în urmă îl dai înainte.
Calendarul pe care îl avem noi este făcut de un păgân astronom
luând denumirea pe numele împăratului de atunci Iulian care a fost
schimbat și îndreptat de patru ori până acum. Prima dată pe timpul
Sf. Apostoli, a doua oară la primul Sinod Ecumenic, a treia oară la
anul 1000 și a patra în 1924.
Calendare au avut și dacii și egiptenii și babilonienii. Noi am
preluat numai datele care nu au nici o legătură cu sărbătorile.
Sfânta Lumină cerească vine numai la Mormântul Domnului la
Ierusalim când se roagă patriarhul. Stiliștii sunt schismatici, nu
aparțin de Biserica ortodoxă, nu fac ascultare de nimeni.
Oastea Domnului
Oastea Domnului are sediul la Sibiu. Întemeietorul acestei
mișcări a fost Pr. Iosif Trifa în 1920 cu binecuvântarea Mitr. Nicolae
Bălan să lupte contra luteranilor și calvinilor din Ardeal. Începutul
a fost bun dar nu ortodox, că lucrând cu mândrie a sfârșit rău și a
fost caterisit de același mitropolit. Se ocupau mai mult cu cântări
ca să-i atraga pe oameni, se adunau prin case facând multe
sminteli și păcate. Unii nu se mai duceau la Biserică zicând că ei
238
sunt mai curați ca ceilalți oameni, au ieșit din egiptul păcatelor lui
Faraon și locuiesc în Canan, pământul făgăduinței. Care intră în
această oaste depun jurământ, au sigla lor cu o cruce într-un cerc,
salut specific. Pretind că ei sunt curați iar ceilalți sunt spurcați.
După el a urmat poetul Traian Dorz care a editat cărți de cântări
sau pricesne îndrăznețe și obraznice și rătăcite față de Mântuitorul
și Maica Domnului. Mai sunt adepții Pr. Constantin Noica și Pr.
Vasile Mihoc, profesori la Facultatea de Teologie Sibiu. În Biserica
Ortodoxă nu trebuie să se facă deosebiri că unii sunt mai buni iar
alții mai răi – că toți suntem fii aceleeași Biserici și Dumnezeu știe
pe fiecare. Aceasta este mândrie drăcească pe față. Faptele bune
trebuie tăinuite și păstrate ca o comoară numai de Dumnezeu
știute. Noi toți creștinii ortodocși suntem ostașii lui Hristos și luptăm
cu toți, unii mai puțin, alții mai mult ca să ne mântuim. Ei au ajuns
pepinieră de sectari că foarte mult s-au rătăcit trecându-se la
sectari.
aceşti nu-i va putea omorî, că foc vor arunca din gura lor şi-i vor
duce îngerii pe sus dintr-un loc în altul.
Şi după terminarea acestor ani, aceşti prooroci se vor da prinşi ca
să guste şi ei moartea – atunci Antihrist le va tăia capetele cu sabia
el însuşi şi după trei zile vor învia şi vor fi luaţi la ceruri în văzul a
mulţime de oameni. Pe acest Antihrist îl va arde Hristos cu foc cu
suflarea gurii Sale.
Vremea de Apoi
Iată, vremea de apoi s-a apropiat.
Mântuitorul a zis: “Toate le veţi cunoaşte după semne, căci precum
vedeţi că mlădiţa înmugureşte, este semn că vine vara ...”. Aşa şi
atunci credinţa se va răci, păcatele se vor înmulţi, mulţi vor fi
înşelaţi chiar şi dintre cei aleşi, arhierei şi preoţi, oamenii vor fi
buimăciţi şi nu vor mai şti ce să creadă. Nu se va arata fiul pierzarii,
adică Antihristul, până nu va fi dat la o parte Cel care îl impiedică,
adică Hristos. Arhiereii vor alunga pe Hristos din Biserica prin
ecumenism.
Oamenii înainte de Legea Veche scrisă erau judecaţi după legea
firii, adică a conştiinţei., iar după ce s-a dat Legea toţi oamenii
până la sfârşitul lumii vor fi judecaţi după lege. Unde-i lege nu-i
tocmeală.
Diavolul aleargă răcnind ca un leu cautând pe cine să înghită.
Luptati pâna la sânge, nu vă temeţi, căci “Eu voi fi cu voi până la
sfârşitul veacurilor”. Omul are o singură viaţă de trăit şi aici are de
învăţat, de lucrat, de luptat şi de dat examene prin cercarea
credinţei, iar dacă a ajuns la sfârşit şi nu a luat examenul,
reexaminare nu există.
Mărturiseşte Adevărul fără frică!
Mântuitorul a zis: “Mulţi vor veni în numele Meu şi pe multi vor
amăgi”. “Şi de veţi auzi că, Hristos este aici sau dincolo, să nu
credeţi”, căci Fiul Omului va veni ca un “fur fără de veste”, “căci
precum se arată fulgerul de la Răsărit la Apus aşa va fi şi venirea”
Mântuitorului, dar va veni ca Judecător. “Deci, când veţi vedea
urâciunea pustiirii, stând în locul cel sfânt”, atunci va fi aproape
sfârşitul lumii. În zilele acelea, vor fi multe necazuri, prigoniri şi
strâmtorări, iar de nu se vor scurta zilele acelea, nici un suflet nu
se va putea mântui (Matei 24,21-22).
Adevăratul deţinător al puterii va fi în viitor, cel care va putea
impune noi reguli în limbaj, căpătând caracterul unui proces de
dominare. Pierderea conştiinţei binelui şi răului, sunt lucrate într-
un mod cutremurător din realitate ..., cu sloganuri, ca: “Mai bine să
244
Creștinismul
Credința creștin-ortodoxă nu îngăduie donarea și prelevarea de
sânge și organe, eutanasierea, incinerarea, disecția trupului mort
și alte experimente moderne care profanează trupul sub pretextul
extinderii vieții altuia prin metode științifice în detrimentrul vieții
donatorului și în detrimentrul moral al supraviețuitorului.
rămânând și celălat fir, acum fiind trei fire în spatele degetului mare
și un fir atârnând în față, jos, în stânga, paralel
8.Se ia firul din palmă, fiind în dreapta, se scoate în spate printre
degetul lung și cel mijlociu, se trece apoi prin spatele degetului
lung și se bagă printre degetul lung și cel arătător, ajungând în
față, se duce până la degetul mare și se trece după toate firele(3
la număr), de lângă degetul mare și firul care vine de la nod; și
trecând prin ochiul dintre degetul mare și cel lung, apoi se dă peste
cap între degetul mare și nod
9.Se ia firul celălalt din stânga palmei, se trece printre degetul lung
și cel mijlociu și se trece prin partea de jos a toate firele de după
degetul lung, apoi se trece printre degetul lung și cel arătător,
ajungând în față. Apoi trecând pe după cele 3 fire de sus prin
ochiul dintre degetul arătător, firul din dreapta și din stânga care
vin de la nod și scoțându-se prin ochiul dintre degetul mare și cel
lung, pe deasupra celor trei fire de jos, apoi lăsându-se firul în jos
în dreapta; aducându-se apoi celălat fir în jos, în stânga, paralel
cu celălalt
10.(Se face alegera I, începând din spatele degetului mare)
Se apucă firul din spatele degetului mare care vine de la nod, se
trage ușurel, lungindu-se puțin, se ține și apoi cu degetul lung se
împing celălalte două fire peste degetul mare, până ce scapă în
palmă în fața degetului mare și firul care vine de la nod rămâne pe
loc în degetul mare
11.(Se face alegera II – a, ca la faza anterioară)
Se începe în spatele degetului lung, aici fiind un ochi. Prindem
de el și în partea dinspre nod trebuie neapărat să fie două
fire(dacă nu sunt trebuie să facem să fie:atunci luăm firul din
fața ochiului și îl trecem peste ochi). Acum ținem ochiul cu
degetele mare și lung de la mâna dreaptă și cu degetul
arătător tragem toate firele(trei la număr) peste degetul lung,
lăsându-le să cadă în palmă și apoi lăsăm ochiul în degetul
lung care vine de la nod. Acum am ajuns la forma crucii:
a) Un ochi cu un singur fir în degetul mare
b) Un ochi cu un singur fir în degetul lung
c) Un ochi în degetul arătător cu firele care vin de la nod
253
CUPRINSUL
Prefață
RUGĂCIUNEA ........................................................................................... 1
Rugăciunea inimii ................................................................................. 7
(lucrarea rugăciunii mântuitoare) ........................................................ 7
Meșeșugul rugăciunii inimii ................................................................. 7
Rugăciunea lui Iisus .............................................................................. 7
Reținerea respirației .......................................................................... 23
( Sf. Vasile cel Mare +380 ) ................................................................. 23
Cele patru foloase din reţinerea respiraţiei (Calist II Xantopol) ........ 25
Rugăciunea răpire-extaz-contemplaţie ............................................. 27
Sufletul ............................................................................................... 29
Voința ................................................................................................. 31
Valoarea sufletului ............................................................................. 31
Trupul ................................................................................................. 32
Inima trupească ................................................................................. 33
Inima duhovnicească ......................................................................... 34
Mintea ................................................................................................ 36
Paza minţii .......................................................................................... 39
Mişcările minţii................................................................................... 40
Lupta cu gândurile ( Sf. Teofan Zăvorâtul ) ........................................ 42
Cele două vămi sau înșelări ce le întâlnește mintea în calea către
poarta inimii ....................................................................................... 43
Lacrimile ............................................................................................. 44
255
Lumina ................................................................................................ 45
Căldurile ............................................................................................. 46
Alergarea la țintă................................................................................ 46
(Sf.Nicodim Aghioritul 1749-1809) .................................................... 46
ÎNVĂȚĂTURI DUHOVNICEȘTI ................................................................. 48
Cunoştinţa şi lucrarea ........................................................................ 48
Despre Maica Domnului .................................................................... 54
Răstignirea Domnului ......................................................................... 55
Cugetarea la moarte și la judecata de apoi ....................................... 55
Litia sau Trisaghionul la morți ............................................................ 57
PĂCATUL ................................................................................................ 66
Păcatul ................................................................................................ 66
Patima ................................................................................................ 68
Mândria .............................................................................................. 72
Clevetirea ........................................................................................... 73
Judecarea ........................................................................................... 73
Osândirea ........................................................................................... 74
Desfrânarea ........................................................................................ 74
Curvia (Sf. Efrem Sirul ) ...................................................................... 75
Slava deşartă ...................................................................................... 76
Iubirea de arginți sau de bani și de averi ........................................... 77
Îndreptăţirea de sine.......................................................................... 78
Iubirea de sine .................................................................................... 78
Hula .................................................................................................... 82
256
Negrijania ........................................................................................... 83
Desfătarea .......................................................................................... 83
Râsul ................................................................................................... 84
Minciuna ............................................................................................ 84
Mânia. Iuţimea ................................................................................... 84
Păcatele săvârșite cu gândul .............................................................. 85
Deznădejdea ...................................................................................... 86
Păcatul cu limba ................................................................................. 86
Fumatul .............................................................................................. 87
Beția ................................................................................................... 87
DESPRE CĂLUGĂRIE ............................................................................... 88
Mănăstirea şi viaţa călugărească ....................................................... 88
Călugăria(Sf. Ioan Gură de Aur) ......................................................... 89
Câteva cuvinte din rânduielile călugăreşti(Sf. Antonie cel Mare) ..... 91
Pustia .................................................................................................. 94
Liniștirea ............................................................................................. 95
Pustnicia ............................................................................................. 96
Stâlpnicia ............................................................................................ 98
Ascultarea ........................................................................................ 100
Ascultarea de Dumnezeu ................................................................. 102
Fecioria ............................................................................................. 102
Curăția .............................................................................................. 105
Sărăcia de bună voie ........................................................................ 105
Defăimarea de sine .......................................................................... 106
257