Cu perdelele lăsate, lămpile aprinse, urmărind pâlpâirea veselă a focului din soba

cu olane, sorbind din cafea, stând comod pe divanul turcesc dăruit de Ion Ghica,
răsfoind gazetele, revistele, broșurile, cărțile cu autograf, corespondența primită într-o
cutie mare, privind la cadrele de pe pereți, își va fi amintit cu drag de Elena
Alecsandri, născută Cozoni, Elena Negri, rămasă „Steluța” pe cerul tinereții sale, de
„Dridri” și Mărioara Florioara, de amicii de la Junimea, de musafirii ce însuflețiseră
conacul – Ion Ghica, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, A.D. Xenopol, amintirile
purtându-l în visare spre Nicolae Bălcescu, Alecu Russo, Costache Negri, Jean-Henri-
Abdolonyme Ubicini, Prosper Mérimée, Frédéric Mistral și alții, și alții...

Acasă la Vasile Alecsandri

„Decât o viaţă moartă mai bine o

moarte vie.” Conacul de la Mirceşti: Raiul lui Vasile Alecsandri

„Sărman bordei! Mult e drăgălaș, chiar pus în comparație cu castelurile

cele mai feerice. În el mă simt ca într-un calup potrivit cu talia și cu
gusturile mele, în el am lucrat pe Despot, Fântâna Blanduziei, Ovidiu,
Pastelurile, Legendele, Dumbrava Roșie etc. și sunt dar legat de zidurile lui
prin numeroase suveniri scumpe inimii mele”.
 Mirceștii au semnificat pentru Vasile Alecsandri spațiul mirific după
care tânjea în lungile sale călătorii, în nenumăratele misiuni diplomatice,
matricea sa spirituală, oaza de liniște și de sănătate, cuibul apolinic, dar și
apolitic, prilej de serenitate și contemplație interioară, introvertire a
peisajului în literatură.
Totul îl încânta aici – cocorii ce-l întâmpinau din înaltul cerului, casa
scăldată în soare, pomii încărcați de roade, țăranii, cățeii, păsările din
ogradă, caii, până și firele de iarbă păreau a se bucura de prezența poetului.
Plimbările prin mult îndrăgita Luncă a Siretului, un adevărat parc englezesc
sub grija sa, îi dădeau cea mai mare satisfacție sufletească, resort de
revigorare și îndemn la scris.
Membru fondator al Societății Literare Române, devenită ulterior
Academia Română, colaborator la primul Dicționar al Limbii Române, prin
testamentul din 1886, poetul donează Academiei Române, for suprem la
acea vreme, toate manuscrisele sale, precum și casa.
În 1928, sub egida acesteia, se deschide al doilea muzeu literar din țară,
după Bojdeuca din Țicău a lui Ion Creangă (15 aprilie 1918), respectiv
Muzeul „Vasile Alecsandri” de la Mircești. Inaugurat la 9 iunie 1957, abia
treizeci de ani mai târziu avea să fie organizată o expoziție de bază, ilustrând
aspectele semnificative din viața poetului, ansamblul patrimonial trecând în
grija Consiliului Județean Iași și în administrarea Muzeului Național al
Literaturii Române Iași, care îl va restaura în două etape, 1991-1992, 1997-
1999, în cea din urmă fiind schimbată în totalitate tabla de pe acoperiș, ușile,
partea de lemnărie, în special în zona a doua a casei, și au fost înlocuite
cerdacele putrede pe ambele laturi ale casei. În anul 2008, clădirea a reintrat
în posesia Academiei Române.
Din ultima misiune diplomatică la Paris se întoarce bolnav, retrăgându-
se la Mircești: „Mă aflu la Mircești de vreo două săptămâni, dar ceea ce nu
am spus e că rareori am primit o mulțumire așa de deplină, reîntorcându-mă
la cuibul meu, ca în rândul acesta. După mai multe luni de viață chinuită...
în sfârșit am ajuns în raiul Mirceștilor! Laudă lui Dumnezeu!”
„Am multă sperare în acest neam,… adâncă
cumințenie e tipărită într-o mulțime de proverbe,
închipuire minunată e zugrăvită în poveștile sale
poetice strălucite ca însele cele orientale;… inimă
bună și darnică se arată în obiceiul ospeției pe care
l-a păstrat cu sfințenie de la strămoșii săi;… geniu,
in sfârșit, lucește atât de viu în poeziile sale
alcătuite în onorul faptelor mărețe. ”