POEZIA LUI EMINESCU ÎN LIMBA LATINĂ

Stefan Cucu
        
         Editura Ars longa din Iasi a început să tipărească de curînd o colectie de poezie bilingvă cu
genericul Carmina care cuprinde antologii din marii nostri poeti traduse în limba latină. Este o
premieră în literatura românească si un act de cultură si de poezie cu reverberatii nationale si
internationale. Primul volum din această colectie bilingvă cuprinde baladele Miorita, Mesterul
Manole, Toma Alimos si Soarele si luna, volumele următoare, deja tipărite, sînt florilegii din
opera poetică a lui Eminescu, Bacovia si Blaga, iar sub tipar se află o antologie din opera lui
Macedonski si o alta din creatia lui Arghezi. Autorul acestor versiuni în limba latină este
cunoscutul filolog clasic Traian Diaconescu, profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“,
poet laureat si exeget reputat al literaturii greco-latine.
În articolul de fată ne vom referi la volumul Eminescu. Acest volum, lucrat cu rigoare si
fervoare, se deschide cu un medalion „Mihai Eminescu“, semnat de academicianul Constantin
Ciopraga, urmat de o Notă asupra editiei si de o Postfată, ambele scrise de traducător si, în final,
de Repere critice redactate de universitarii Nicolae Baran, Alexandru Husar si Liviu Leonte.
Volumul profesorului Traian Diaconescu continuă o strălucită traditie a traducerilor în limba
latină din poezia eminesciană, traditie care cuprinde realizările în acest domeniu datorate
filologilor clasici Nicolae Sulica, Stefan Bezdechi, Traian Lăzărescu. Meritul incontestabil al
tălmăcirii de fată este faptul că a reusit să realizeze echivalări, adesea mirifice, ale metrului si ale
ritmului eminescian, renuntînd la regulile greoaie, vetuste ale prozodiei latinei clasice. Autorul
prezentului opus poeticum aduce, în acest fel, limba latină în spatiul cultural al vremurilor
noastre, o „românizează“, împrumutîndu-i virtuti din spiritualitatea noastră natională.
Traducătorul recreează, în chip inspirat, muzicalitatea, armonia interioară a versurilor
eminesciene, chiar dacă renuntă, în chip deliberat, la rimă. Sînt elocvente, în acest sens, cuvintele
autorului acestei exceptionale antologii:
„Versiunile noastre în limba latină sînt, evident, experimente poetice. Constelatia
semantică si claviatura polifonică a poeziei eminesciene nu pot fi traduse, ci echivalate cu
scăderi si compensări inerente. Am renuntat la rimă, element muzical inefabil, dar am încercat să
ne apropiem de spiritul poetic al originalului prin structuri lexicale, sintactice si ritmice
functionale. La nivel lexical, am recurs, uneori, la calc, utilizînd cuvîntul românesc fără
corespondent latin adecvat; la nivel ritmic, am folosit, în cadrul strofei safice, nu celule
cantitative, ci accentul intensiv modern din poemul românesc; în privinta metricii, am optat
pentru structuri identice sau similare cu cele eminesciene, adecvate unui receptor modern.
Tălmăcirile în metru antic – hexametru, pentametru, strofa safică – sînt, neîndoielnic, forme
savante, străine sistemului metric românesc, mărturii ale unei vîrste apuse în istoria traducerilor
din limbile moderne în limba latină” (p. 172-173).
Lexicul prezentelor echivalente apartine, în cea mai mare parte, latinei clasice, dar există
si cuvinte din latina tîrzie. Majoritatea sînt din latina crestină, precum următoarele: angelus
(înger), basilica (biserică), blasphemare (a blestema), caemeterium/ coemeterium 
(cimitir), daemon (demon), diaconus (diacon,dascăl), icona (icoană), martyr (martir),
psalmus (psalm). În prezenta carte este folosită, uneori, forma sincopată oclus – prin care se face,
după cum se stie, tranzitia spre limbile romanice – în locul lui oculus din latina clasică: „Si ador
pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond“ (Et hunc daemonem adoro magnis oclis, flava
coma) – Venere si Madonă (Venus et Virgo); „În această dulce pace,/ Îmi ridic privirea-n pod“
(In hac magna dulci pace,/ Erigo-n lacanar oclos) – Singurătate (Solitudo); „Ce se uită-adînc în
ape/ Cu ochi negri si cuminti“ (Qui adspicitur in aquis/ sapiens cum nigrisoclis) – O, rămîi (O,
remane). Se mai foloseste si forma diminutivală si hipocoristică ocellus (ochisor). În text apare si
o altă formă sincopată: domna  (pentru domina), apropiată de cea pe care a căpătat-o în limbile
romanice.
Un cuvînt care apare frecvent în text este gula, care, în limba clasică, avea semnificatia
de „gîtlej, gît, beregată“, apoi, în latina tîrzie, pe cea de „gură“, sens cu care a pătruns si în
limbile romanice (în primul rînd, în română), alături de bucca. Clasicistul Traian Diaconescu îi
conferă – în Venere si Madonă (Venus et Virgo) – sensul de „buză“ (în locul clasicului labrum):
„Buza ta învinetită de-al coruptiei muscat“ (Gulam tuam livescentem ob corruptionis morsu).
În Floare albastră (Flos albaster), cuvîntul îsi recapătă sensul de „gură“: „Mi-oi desface de-aur
părul,/ Să-ti astup cu dînsul gura“ (Solvam auream comam,/ Claudam ut tibi gulam).
După cum se stie, românescul „dor“ este cvasiintraductibil în alte limbi, în latineste putînd fi
echivalat, cu aproximatie, cu desiderium. În prezenta tălmăcire, profesorului Traian Diaconescu
a preferat folosirea lui amor la plural, rezultînd – în poemul Ce-ti doresc eu tie, dulce
Românie (Quid tibi exopto, dulcis Romania) – sintagma: amorum terra (tară a dorintelor,
dorurilor), pentru: „tara mea de dor“.
Foarte inspirată este folosirea cuvîntului silba pentru „pădure“, în O, rămîi (O,
remane). Acest substantiv capătă aspect latino-român, căci, după cum se stie, în secolul al XIX-
lea se folosea intens forma „selbă“, de sorginte latinească.
Au existat si situatii mai dificile, în care tălmăcitorul a trebuit să preia „tale quale“ sau să
calchieze cuvinte românesti vechi sau moderne, exprimînd notiuni necunoscute în antichitate, ca,
de exemplu: cravata, tsigaretta, cerdacum s.a.
Pentru a vedea – dacă mai era nevoie – cît de apropiată este româna de latină, putem lua
ca exemplu următorul fragment de vers din Melancolie (Melancholia): „O, dormi, o, dormi în
pace…“, care sună la fel în latină: „O, dormi in pace, dormi…“. Acest lucru este evident si în
bijuteria lirică Somnoroase păsărele (Somnolentae avicellae), în ultimul vers din strofa a doua
(„Dormi în pace!“), identic în latină si în română, cu o neglijabilă deosebire fonetică.
Următoarele cuvinte ale eminentului latinist Traian Diaconescu pecetluiesc demersul
poetic si cultural, constituind un îndemn pentru tinerele generatii de a sorbi din nesecatul izvor al
spiritualitătii nationale si, totodată, din cel al antichitătii clasice:
„Lectura poeziei lui Eminescu în limba latină este, asadar, un act important care înaltă
cititorul din lumea cotidiană în universul peren al geniului latin. Prin această lectură, cititorul
modern va întelege mai bine identitatea limbii române si valoarea poeziei românesti în spatiul
european“.
Această antologie bilingvă este o rara avis în literatura noastră si constituie, prin virtutile
ei, un eveniment spiritual care va contribui, alături de celelalte volume publicate de editura Ars
longa, în colectia „Carmina“, la renasterea limbii latine ca limbaj artistic si la cunoasterea
geniului nostru neolatin peste hotare.
 Poezii/ Carmina – Mihai Eminescu
  Somnoroase păsărele...  Somnolente Avicellae
Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele -
Noapte bună!
Doar izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace;
Dorm şi florile-n grădină -
Dormi în pace!
Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce -
Fie-ţi îngerii aproape,
Somnul dulce!
Peste-a nopţii feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie -
Noapte bună!
Lacul  Dar nu vine... Singuratic
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.
Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept;
Să sărim în luntrea mică,
Îngânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma,
Şi lopeţile să-mi scape;
Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune -
Vântu-n trestii lin foşnească,
Unduioasa apă sune!
 
Somnolentae avicellae 
Iam ad nidos congregantur, 
Se in ramulis occultant - 
Noctem bonam!
Non suspirant nisi fontes, 
Atro nemore tacente; 
Flores dormiunt in horto, 
Dormi in pace! 
Cycnus labitur per aquam 
Inter cannas ut quiescat - 
Angeli sint tibi prope, 
Somnus dulcis!
Supra noctem fascinantem 
Tollit se superba luna, 
Quies, somnium ubique - 
Noctem bonam!
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.
Lacus
Caerulum flavae nemoris beati  
Usque nymphaeae onerant lacum; hicce  
Contremit lintrem, niveos aquarum  
Dum movet orbes. 
Litore in longo spatior quietus  
Audio exspectoque ut amica lenis  
In meum pectus cadat eque scirpis  
 Exoriatus; 
Ut schapham in parvam saliamus ambo  
Leniter lympha mihi murmurante  
Et gubernaclum fugiat manum atque  
Parvula palma; 
Ut vehamur lintre lepore capti   Non tamen venit. Motor usque solus  
Luce sub lunae radiisque blandae -   Caerulum at stagnum coopertuum amoenae  
Lenis in scirpis zephyrus flet atque   Flore nympaeae et doleo nimis sus-  
Insonet unda!  piroque frustra.

Odă (în metru antic)/ Carmen (in metro antiquo)

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată; Nunquam mori me disciturum rebar
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, Semper tener, pallio convolutus,
Ochii mei nălţam visători la steaua Stellam solitudinis contemplabat
Singurătăţii. Oculus felix.

Singurătate/ Solitudo
Cu perdelele lăsate Aulaeis nunc remissis,
Şed la masa mea de brad, Sedeo ad mensam meam.
Focul pâlpâie în sobă, Flamma crepitat in foco,
Iară eu pe gânduri cad. Ego meditor profunde.

O, mamă…/ O, mater...
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă si de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
Sepulchri sacri terram et supra nigram cryptam,
In vento autumno, accaciae nudantur.
Pulsatur ramis lente et tua voce miscent,
Semperque agitabuntur, perdormies tu semper.

Atât de fragedă/ Tam fragilis…

Atât de fragedă, te-asameni Tam fragilis videris mihi
Cu floarea albă de cireş, Ut candidae cerasi flores,
Şi ca un înger dintre oameni Et sicut angelus in mundo
În calea vieţii mele ieşi. In calle meae vitae exis.

Floare albastră/ Flos alabaster

Şi te-ai dus, dulce minune, Et iisti, dulce decus,
Ş-a murit iubirea noastră – Noster amor, interfectust,
Floare-albastră! Floare-albastră!... Flos albaster, flos albaster!
Totuşi este trist în lume! Tamen est in mundo triste.

Peste varfuri/ Super culmina

Peste vârfuri trece lună, Super culmen luna fluit,
Codru-şi bate frunza lin, Nemus quatit frondes lente,
Dintre ramuri de arin Per alnorum comas sonat
Melancolic cornul sună. Cornu triste.

Sara pe deal/ Vesper in colle

Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară, Luna per caelum transit ac sancta et clara,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară, Oculi magni spectant per frondem iam raram,
Stelele nasc umezi pe bolta senină, Stellae nascuntur humidae-n caelo sereno,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină. Pectus amore, frons tua curis est plena.

Afară-i toamnă/ Est Autumnus

Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,
Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.
Veneţia/ Venetia
S-a stins viaţa falnicei Veneţii,
N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;
Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,
Pătrunde luna, înălbind pereţii.
Cu mâne zilele-ţi adaogi/ Cum mane dies augentur
Naintea nopţii noastre îmblă
Crăiasa dulcii dimineţi;
Chiar moartea însăşi e-o părere
Şi un vistiernic de vieţi.
Est autumnus foris, frondes sparsae
At ventus guttas in fenestras iactat,
Tu legis litteras ex chartis rasis
Et cogitas in hora totam vitam.
Extincta vita celebris Venetiae,
Non cantus, nec festorum lumen,
Marmoreas per scalas et porticus
Penetrat luna pariete albens.
Sed volat iam et annus hic,
In praeterito submergatur.
Tu habes nunc integram gazam
Quam semper tecum habuisti!