Mony ELKAl'M

în colaborare cu Caroline Glorion

Cum supravieţuim
în propria noastră familie
 Pentru soţia mea Olga şi fiul meu Michael,
care mi-au dat atât de mult.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ELKAÎM, M O N Y
Cum supravieţuim în propria noastră familie / Mony
Elkaîm în colaborare cu Caroline Glorien ; trad. : Monica
G r ă d i n a r u . - Bucureşti : Curtea Veche Publishing, 2007
ISBN 978-973-669-451-6

I. Glorion, Caroline
II. Grădinaru, Monica (trad.)

159.9

Coperta: GRIFFON AND SWANS PRODUCTIONS

www.griffon.ro

MONY E L K A Ï M
Comment survivre à sa propre famille

C o p y r i g h t © Éditions d u Seuil, 2006

© Curtea Veche Publishing, 2007

p e n t r u prezenta versiune în limba română

ISBN 978-973-669-451-6

Miilţimirile mele Carolinei Glorion, datorită căreia
am reuşit să realizez această lucrare, lui Jean-Luc
Giribone care, prin munca lin asiduă, mi-a îngăduit
s-o scot la capăt cu ea şi pacienţilor mei, fără de care
această carte nu ar fi existat.
CUVÂNT ÎNAINTE
amilie, te iubesc... Acest titlu m-am hotărât să-1 dau
F documentarului pe care l-am realizat acum câţiva ani
pentru postul de televiziune France 2. Instinctiv, luam
Î11 răspăr titlul unvii film apărut pe ecrane pe la sfârşitul
anilor '90, Familie, te urăsc^, film care, reluând formula
lui Gide2, punea în scenă angoasele adolescenţei con-
fruntate cu un mediu familial nefast şi sufocant...
Bazându-mă pe principiul paharului pe jumătate plin
sau pe jumătate gol, am decis, după ce am investigat
acele de-acum celebre terapii familiale, să privesc enti-
tatea „familie" dintr-un unghi deliberat optimist. Căci,
într-adevăr, dacă familia poate fi locul tuturor suferinţe-
lor, de ce n-ar fi şi cel al libertăţii?
întâlnirea cu Mony Elkaîm, care trebuia să-mi fie
călăuză în această neaşteptată călătorie documentară pe
cărările terapiilor familiale, a fost decisivă. El era con-
ducătorul carismatic al acestei practici psihoterapeutice
şi am hotărât să-1 urmăresc îndeaproape. Foarte repede,
mi-a înlesnit să găsesc cuvinte simple pentru a descrie
bogăţiile formidabile pe care fiecare dintre noi le poate
1. Familie, je vous hais (1997), în regia lui Bruno Bontzolakis (n. tr.).
2. Aluzie la o frază din volumul Les Nourritures terrestres {Roadele
pământului, 1897) al lui André Gide: „Familii, vă detest / Cămine
închise, porţi ferecate, posesiuni geloase pe fericire..." (n. tr.)
 propune sau care aduce îngrăşământul cel bun, pămân-
descoperi în sânul propriei familii, pentru a depăşi greu-
tul cel bun şi face ca soarele să cadă vxnde trebuie. Atunci
tăţile care ne otrăvesc viaţa de zi cu zi.
seva din trunchi va putea circula şi iriga fiecare ramură,
' Am petrecut deci ore întregi ascultându-1 cum lucra
inclusiv pe cele ce păreau atrofiate."
cu studentii în medicină sau psihologie, care aveau deja
Cu subtilitate şi fără răutate, vorbindu-mi despre
suficiente cunoştinte pentru a înţelege termeni adesea
meseria sa, despre rolul său, Mony Elkaîm îmi explica
destul de dificili pentru mine. Cu multă bunăvomţă şi
simplu cât de mult ne focalizăm atenţia, câteodată, pe
cu un evident simţ al popularizării, Mony îşi petrecea
unul dintre membrii familiei noastre. îi punem în cârcă
după aceea porţiuni consistente din timpul său decrip-
toate relele, îl stigmatizăm ca fiind „bolnav" sau „de-
tând pentru mine acele jocuri de rol, în timpul cărora se
viant", când el, de fapt, nu este adesea decât purtătorul
iveau, ici si colo, momente magice care-i dădeau ocazia
unui simptom care priveşte toată familia... Ce frumoasă
să dezvolte noţiuni fundamentale ale terapiei familiale.
este atunci solidaritatea, dacă mergem cu toţii să con-
sultăm un terapeut, pentru a-i permite acestui „pacient
în anturajul meu, nu erau deloc puţine istoriile de desemnat" să iasă din starea în care se află...
familie care jenau conversaţiile şi-i descurajau până şi
pe cei mai curajoşi: despre părinţi tineri, despre perechi
tinere, despre bunici mândri, dar şi dezamăgiţi uneori, Mony Elkaîm crede în potenţialul formidabil existent
despre copii din familii destrămate, care căutau să fugă în fiecare familie. Sedusă de această perspectivă, de
această bunăvoinţă şi de această abordare a lui care se
sau care sufereau.
poate sprijini, după spusele lui, şi pe umerii tătucului
Această terapie, de-o permanentă actualitate, interesa
Freud, m-am lăsat călăuzită de el şi astfel documentarul
deci pe toată lumea şi, fără îndoială, în primul rând pe
meu Familie, te iubesc le-a dat cuvântul câtorva supra-
mine, cea mai mare dintr-o familie numeroasă, preocu-
vieţuitori ai vieţii de familie, în sfârşit împăcaţi atât cu
pată să înţeleg cum era posibil să te iubeşti atât de mult
ei înşişi, cât şi cu apropiaţii lor şi a ilustrat prin nume-
şi, în acelaşi timp, să te sfâşii atât iie mult.
roase situaţii această frază pe care lui Mony îi place s-o
repete: „Nu-i deloc nevoie ca unul să greşească pentru
într-o zi, când ne plimbam printr-un parc din Paris, ca noi să avem dreptate..."
Mony mi-a arătat un copac în plină floare şi a dezvoltat
o metaforă: „Familiile seamănă cu aceşti copaci magni-
în continuarea acestei activităţi documentare pentru
fici, ale căror ramuri înverzesc în fiecare primăvară...^,
televiziune, una dintre conversaţiile noastre a condus la
dar uite că se întâmplă uneori ca una dintre ramuri să ideea acestei cărţi pentru marele public. Să împărtăşeşti
nu dea muguri sau ca niciun mugure să nu se deschidă, cât mai multe reflecţii cu putinţă, care l-ar putea ajuta
ca nido floare să nu înflorească. Ramura pare uscată, ca pe cititor să-şi pună întrebările corecte, să iasă dintr-un
lipsită de seva necesară dezvoltării sale. Rolul tera-peu- punct de vedere încremenit, care ne ţine închistaţi, pen-
tului de familie se aseamănă cu cel al unui grădinar care
10 CUM SUPRAVIEŢUIM ÎN PROPRIA NOASTRĂ FAMILIE
tru a lăsa aerul să pătrundă în relaţiile noastre, pentru a
abandona o dată pentru totdeauna ideile preconcepute,
poveştile încremenite, greoaie, neschimbate...
O carte concretă şi accesibilă, din care cititorul poate
extrage subiecte de reflecţie şi comunica diferit cu parte-
nerul său, cu părinţii, cu fratele, sora sau copilul lui.^..
Am discutat despre istorii adevărate povestite în
cadrul închis al cabinetului său. Le-am modificat ca să
respectăm, pe de o parte, secretul profesional, iar, pe de
altă parte, ca să prezentăm istorii care să fie cât mai
general-valabile cu putinţă... în cursul acestor întâlniri,
Mony Elkaîm, un povestitor fără pereche, îmi relata
şedinţele respective cu o minunare intactă, atunci când
apăreau, ici şi colo, indiciile care-i permiteau să le ofere
pacienţilor instrumentele necesare pentru a descurca
situatii aparent inextricabile. Atentă la cuvinte şi con-
cepte, am jucat rolul candidului care subliniază întorsă-
turile de frază sau de spirit imposibil de înţeles de către
cei neinitiati. I-am pus întrebări pe care ni le punem toţi,
pentru a aprofunda anumite puncte obscure sau dificil
accesibile înţelegerii. . loc, de cele mai multe ori, fără ştiinţa unora sau a altora.
Aceste dialoguri îmbucurătoare, pasionante, desci-
: frate până la virgulă, au constiţi:iit o bază solidă, reluată
şi lucrată cu grijă, apoi redactată de Mony.
La antipozii unei cărţi de reţete. Cum supravieţuim
în propria noastră familie este o carte salutară şi utilă.
Mă bucur că am putut, cu slabele-mi forţe, s-o „moşesc".
Şi că, precum la fiecare naştere, indiferent dacă e vorba
de un copil sau, mai prozaic, de o carte, multe promi-
siuni de viaţă, de visuri şi de noi orizonturi îi însoţesc
venirea pe lume...
CAROLINE GLORION
INTRODUCERE
ine nu s-a simţit încolţit, într-un moment sau altul,
C în interiorul propriei familii? Cine n-a avut, atunci,
impresia că e strivit de o realitate asupra căreia nu avea
nici un control? Cartea de faţă îşi propune să prezinte
aceste situaţii familiale, pe care cu toţii le cunoaştem,
într-o lumină nouă faţă de cea cu care suntem obişnuiţi.
Cel mai adesea, e drept, nu adevărul ca atare ne întinde
o capcană, ci o anumită reprezentare a acestei realităţi,
care s-a format de-a lungul anilor şi al evenimentelor.
După cum vom vedea, fiecare joacă un rol bine definit
într-un scenariu familial, iar distribuirea rolurilor are
Capcana se închide, atunci, un sistem rigid se instalează
şi fiecare se simte prizonier. Unii membri ai familiei
suferă, apar simptome ...
Descriind şi comentând situaţii, dintre care cele mai
multe ţin de viaţa noastră cotidiană, am încercat, aşadar,
să-i ofer cititorului un alt mod de-a percepe ceea ce i se
întâmplă; am căutat să-i arăt în ce fel a participat şi el,
fără să-şi dea seama, şi cum poate reuşi, pentru a ieşi din
cercul vicios în care e prins împreună cu anturajul lui,
să-şi delimiteze propriul teritoriu şi să impună respec-
tarea acestuia de către cei ce-1 înconjoară — fără să le
suscite ostilitatea, ci dimpotrivă, transformându-i mai
degrabă în aliaţii, decât în adversarii săi.
 A supravieţui în propria familie devine, în acest caz,
egal cu a supravieţui opiniei pe care ne-o facem despre
ea. în ce fel membrii familiei noastre, cultura în care
creştem, reţeaua socială, mass-media ne fasonează, ne
sculptează, limitându-ne capacitatea de-a ne schimba
sau adapta? De ce ne simţim închişi în experienţa fami-
lială, care este şi a noastră? Nu participăm, oare, şi noi,
cu tot regretul, la sculptarea unei situaţii ce este în mod
obligatoriu reciprocă?
încă de la naştere suntem, într-adevăr, prinşi într-un
context: felul în care am fost aşteptaţi, priviţi, prenu-
mele pe care l-am primit şi alte multe elemente consti-
tuie o atmosferă de reguli şi mituri, creată şi împărtăşită
de membrii familiei, a cărei coeziune şi permanenţă o
asigură. Abia veniţi pe lume, participăm la acest uni-
vers a cărui structură o vom întreţine la rândul nostru.
Pe măsură ce creştem, miturile şi regulile familiei noas-
tre nu se vor mai putea diferenţia de felul în care le per-
cepem şi în care ne situăm faţă de ele. Din acel moment,
devenim actori în piesa pe care o jucăm împreună: cum
ne vom putea permite să fim îndeajuns de „neloiali"
faţă de cei care ne înconjoară sau faţă de imaginea pe
care ne-o facem despre ei, încât să ne vedem familia
altfel decât o văd ei — altfel decât o vedem şi noi, la
rândul nostru? Cum să ne croim drum în afara acestor
graniţe repetitive şi aparent inevitabile, în interiorul
cărora ne împotmolim de comun acord?
Acestea sunt întrebările la care se străduieşte să răs-
pundă această carte. Evitând lungi elaborări teoretice,
am încercat să comentez unele cazuri concrete şi să pun
în evidenţă învăţăturile pe care am putea să le extragem
din ele.
Câteva precizări se impun, totuşi.
în primul rând, este imposibil să fim exhaustivi. în
faţa peisajului imens şi complex al situaţiilor familiale,
o alegere trebuia făcută. Dar, aşa cum vom vedea, multe
principii enunţate pentru un caz sunt valabile şi pentru
altele şi este mai degrabă vorba să înţelegem natura a
ceea ce putem face, decât să aplicăm la modul mecanic
nişte reţete.
In al doilea rând, aceste principii, valabile în majori-
tatea situaţiilor vieţii de zi cu zi, nu se aplică în acelaşi
fel în contexte de abuz şi violenţă, în care trebuie să ne
apărăm, înainte de toate, şi nici în cazurile grave în care
un tratament medicamentos şi, la o adică, o spitalizare
sunt chemate să completeze psihoterapia.
în sfârşit, nu li se adresează în mod specific copiilor
sau părinţilor, însă e drept că şi unii, şi ceilalţi suntem
prinşi în anumite relaţii în care nu putem evita nesfârşi-
tele tensiuni decât dacă acceptăm să recunoaştem rolul
pe care-1 jucăm noi înşine în interiorul lor. După cum
sper că această carte va arăta, câştigarea capacităţii
noastre de-a modifica regulile sistemului în interiorul
căruia trăim este singura care le poate îngădui tuturor
membrilor familiei să acceadă şi ei la schimbare. De
asemenea, este adevărat că legăturile care ne ataşează
de ceilalţi — locuri şi cauze ale suferinţelor noastre —
pot deveni tocmai căile de eliberare a noastră şi a lor.

M A M A ŞI FIICA:
TRAVERSAREA UNUI CONFLICT
leganţă şi prestanţă sunt termenii care-mi vin în
E minte atunci când le invit să ia loc pe cele două
femei care se prezintă pentru o primă şedinţă. Le voi
numi Ana şi Agata, pentru comoditatea povestirii.
Ana, cea mai în vârstă, e mama Agatei. Este o femeie
foarte frumoasă, de vreo cincizeci de ani, şi sunt frapat
de dezinvoltura ei atunci când se aşază în faţa mea.
Fiica Anei, care nu are mai mult de 25 de ani, se aşază
lângă ea cu tot atâta graţie.
Tânăra este cea care-mi vorbeşte prima: tocmai şi-a
născut primul copil, îmi explică, iar mama ei refuză să
i-1 vadă. Acest refuz este pentru ea motivul unei mari
suferinţe.
Mama începe şi ea să-mi vorbească, vocea fiindu-i
gâtuită de emoţie: „Nu-i vorba numai de copil... Recu-
nosc, nu mă simt în stare să-1 văd, dar adevărata pro-
blemă este că nu mai pot suporta atitudinea fiicei mele!"
Ea îşi începe monologul, care sună ca o lungă plân-
gere: „Nu mă mai simt în stare să dau ceva cuiva care mă
respinge, nu mai sunt în stare să iubesc pe cineva care-mi
răspunde numai cu indiferenţă. întotdeauna a avut faţă
de mine această atitudine! Mă respinge şi, în cea mai
mare parte a timpului, nu manifestă decât indiferenţă.
Cauza nu este copilul ei, bineînţeles... este vorba de
atitudinea ei. Adevărul este că mi-e frică să mă expun.
arătându-mă interesată de acest copil; mi-e frică să nu
sufăr din nou din cauza unei respingeri afective sau a
vreunui cuvânt din partea fiicei mele, care să mă lezeze.
Iată ce mă reţine!"
Răspunsul Agatei nu se lasă aşteptat: „Nu vreau ca
mama să se poarte cu mine aşa cum mama ei se purta
cu ea, adică respingând-o şi neacceptând-o aşa cum era".
Ana continuă ca şi cum n-ar fi auzit această remarcă,
pe care eu însă o notez cu atenţie... De această dată,
ea i se adresează deschis fiicei sale: „Când tatăl tău m-a
părăsit, i-ai ţinut partea lui, şi nu mie. Ştiai foarte bine
cât de urât se purta cu mine, şi totuşi ai ţinut legătura
cu el! Mai mult decât atât, ai ales în mod deliberat să
păstrezi legătura cu persoane care m-au lăsat baltă după
ce ne-am despărţit, el şi cu mine. Nu, nu-mi doresc să
stau departe de tine sau să fiu la fel de distantă cum era
mama mea cu mine, dar ce pot să fac? Tu eşti cea care mă
respingi şi te porţi în aşa fel încât nu-mi dai de ales!"
In timp ce le ascult pe cele două femei în linişte,
simt cum mă cuprinde emoţia, într-atât e de palpabilă
suferinţa lor ...
Din poziţia mea de terapeut, percep mai întâi — aşa
cum se întâmplă adesea — sistemul circular în care sunt
prinse Ana şi Agata. Ele se acuză reciproc de-a fi răs-
punzătoare pentru starea de lucruri, una reproşându-i
mamei că se avitoprotejează şi n-o acceptă aşa cum este,
cealaltă reproşându-i fiicei că o respinge, făcând unele
opţiuni sau adoptând unele atitudini care i se par ei
ostile şi agresive... Un schimb de replici închis asupra
lui însuşi, un soi de titirez: „E vina ta — spune prima —,
tu ai început", la care cea de-a doua îi replică: „Ba nu,
tu eşti de vină, iar eu reacţionez numai şi numai pentru
că tu ai început!"
Un ciclu fără sfârşit!
 Desigur, dar stând şi observând mai îndeaproape.
Ana şi Agata mi-au oferit deja elemente preţioase. Să
încercăm să le inventariem.
Ana este o femeie hipersensibilă şi, se pare, marcată
de relaţiile dureroase pe care le-a avut în ti-ecut; ea pre-
feră să se protejeze mai degrabă decât să rişte să sufere,
aşa cum i s-a întâmplat în copilărie: F.a mă face să mă
gândesc la o studentă care prefera să nu meargă la un
examen, de frică să nu-1 pice: o teroriza ideea de-a se
expune unei deziluzii!
Fiica, în schimb, ştie mai bine să-şi exprime dorinţele,
dar se simte negată în singularitatea ei. Şi, într-adevăr,
ea nu se poate comporta diferit, nu-şi poate expune
părerile, fără ca mama ei să nu resimtă totul ca pe o
agresiune.
Şi apoi, umbra tatălui absent pare să planeze cu ade-
vărat între cele două femei.
O ecuaţie destul de simplă se desprinde: Anei îi este
frică să fie prea apropiată de fiica ei, de teamă ca aceas-
ta să n-o rănească, iar Agata şi-ar dori o complicitate şi
o apropiere de mama ei, dar nu cu preţul abandonării
propriei personalităţi.
Această şedinţă riscă să se prelungească din cauza
circularităţii evocate mai sus: cu cât Ana, lamentându-se,
îşi enumeră mai multe plângeri şi reproşuri împotriva
fiicei, cu atât aceasta reacţionează şi se încordează mai
tare, pradă propriei exigenţe: să fie acceptată, recunos-
cută precum este.
în această atmosferă încărcată, o aud pe Ana repetând
ca un metronom, adresându-mi-se mie, apoi fiicei: „Nu
mă primeşte la ea, a rămas în legătură cu persoane care
îmi sunt ostile, care mă evită şi mă resping... Cât despre
relaţia pe care o întreţii în continuare cu tatăl tău, care
m-a părăsit — continuă ea privind-o pe Agata —, ei bine,
acest lucru mă face să sufăr enorm."
Specificul unei terapii de familie constă în a întreve-
dea brusc, hic et nune, sistemul instalat între două fiinţe,
care le oferă funcţii strâns legate, în mod complementar,
şi le închide într-o circularitate patologică.
Aici se află un tip de legătură complicată, ca o îm-
pletitură plină de noduri, care le închide, şi pe una şi pe
cealaltă, într-o suferinţă pentru care fiecare o consideră
pe cealaltă răspunzătoare.
Să nu credem, totuşi, că fiecare dintre ele se com-
portă ca atare într-o perfectă coincidenţă cu sine însăşi.
Agata, de exemplu, dezvoltă un puternic sentiment de
culpabilitate atunci când rezistă ori când se opune intru-
ziunilor materne: dar, dacă cedează, are impresia că se
neagă pe sine — senzaţie de care se teme la fel de mult.
„Mama, spune ea, caută în mine dragostea pe care
ea n-a primit-o de la părinţii ei. Dar este ca un sac fără
fund: orice aş face, nu se simte niciodată satisfăcută."
Ştim cu toţii — pentru că toţi ne-am găsit ba într-o
situaţie, ba în cealaltă — că pretenţiile afective pot avea
o dimensiune absolută, care le face imposibil de satis-
făcut, iar a cere înseamnă a cere mai mult, după cum
subliniază Jacques Lacan în Seminarul cu acest titlu^.
Agata încheie prima noastră întâlnire cu o constatare
analogă, formulată clar şi calm.
La următoarea şedinţă, ultimele ei cuvinte îmi revin
în minte, în timp ce-o întreb pe mamă despre copilăria ei.
3. Este vorba de Seminarul Encore, din anii 1972-1973 (Paris, Éditions
du Seuil, 1975 — f n ) -
 Aflu că tatăl ei, care fusese un bărbat strălucit, apre-
ciat de toţi, a părăsit foarte curând domiciliul conjugal,
lăsându-le pe Ana şi pe mama ei într-un duo din ce în
ce mai dureros.
Când era mică, iar mai târziu adolescentă. Ana nu-şi
vedea tatăl decât foarte episodic, la trei-pati-u ani o dată.
Când îi evocă amintirea, cuvintele ei sunt pline de tris-
teţe... Din nou, scena devine emoţionantă când îmi po-
vesteşte un episod care a bulversat-o. Pentru că suferea
că nu-şi vede tatăl destul, a îndrăznit, când avea 14 sau
15 ani, să-i arunce un soi de ultimatum: „Nu-mi mai
telefona — i-a declarat ea —, dacă mă iubeşti, hai să ne
vedem mai des!" Răspunsul tatălui a căzut ca un cuţit:
„Nu-ţi place să te sun?! Ei bine, n-o să te mai sun!" Şi
n-a mai dat niciun semn de viaţă timp de câţiva ani.
Ana povesteşte această amintire încă dureroasă şi
conchide: „Tocmai cei pe care i-am iubit mai mult m-au
făcut să sufer cel mai tare".
Nici din partea mamei nu avea să capete mai multă
siguranţă sau consolare. Mama ei, care s-a recăsătorit,
a trimis-o foarte curând la o şcoală cu internat, iar când
, Ana se întorcea acasă, i se dădea foarte clar de înţeles
că deranja noul cuplu pe cale de-a se construi: „Să ştii
că înainte de toate vine viaţa mea de cuplu", i-a aruncat
în faţă mama ei într-o bună zi, somând-o să nu prindă
rădăcini în casa aceea, unde totuşi copilărise — n-avea
decât, i-a mai spus, „să-şi găsească o ocupaţie"...
Ana a trebuit, aşadar, să se descurce singură, ceea ce
a făcut foarte bine, de vreme ce şi-a deschis o afacere
mai târziu, pe care a ştiut s-o conducă magistral. Dar,
faţă de bărbaţi, aventurile ei adesea efemere au plasat-o
întotdeauna în poziţia femeii părăsite.
Astăzi, Ana este o femeie dezarmată, având resurse
foarte limitate, pentru că afacerile ei au intrat în declin.
Situaţia ei este cu adevărat dificilă. Pe plan afectiv, se
confruntă cu un trecut care iese la suprafaţă, făcând-o
să repete, ca un laitmotiv: „De ce oare tocmai cei pe care
i-am iubit cel mai mult m-au făcut întotdeauna să sufăr
atât de tare?"
Cum se întâmplă adesea în acest tip de situaţii. Ana
este animată de două atitudini aparent contradictorii.
Cea dintâi, pe care aş numi-o „programul ei oficial"^,
o îndeamnă să iasă în întâmpinarea fiicei sale — pe care
o iubeşte —, pentru a construi o relaţie satisfăcătoare.
Cea de-a doua, ţinând de „perspectiva asupra lumii" pe
care şi-a creat-o, mai profundă, o închide şi o menţine
într-o situaţie obişnuită pentru ea — aceea de-a se con-
sidera aproape fatalmente o persoană respinsă...
Ca şi cum ar fi apărată de o armură la care nu în-
drăzneşte să renunţe — aşa înaintează Ana către fiica ei.
Nu este de mirare deci că Agata se simte luată de
ameţeli în faţa acestei mame care-i spune, prin atitudi-
nea ei, „un lucru şi contrariul lui": „lubeşte-mă, dar nu
cred că mă poţi iubi!" sau: „Recunoaşte-mă, dar nu cred
că vei putea, de vreme ce nimeni n-a reuşit cu adevărat
până acum!" O dublă intruziune contradictorie, dictată
de un „program oficial" şi o „perspectivă asupra lumii"
contradictorii.
In plus — şi este o precizare foarte importantă, de
vreme ce e vorba despre o relaţie mamă/fiică — Ana
4. Numesc „program oficial" cererea explicită pe care i-o face un
membru al unui cuplu celuilalt membru, de exemplu: „Ocupă-te
mai mult de mine", „Fii mai apropiat de mine". Acest program
oficial trebuie să se deosebească de o „perspectivă asupra lumii",
elaborată plecând de la experienţe anterioare, care pot să-1 con-
trazică total, de exemplu: „Toţi cei care pretind că mă iubesc nu
pot decât să mă părăsească". La un nivel de suprafaţă, persoana
cere ceva, dar, la un nivel profund, nu crede că acel ceva pe care-1
cere poate fi obţinut.
retrăieşte probabil, în mod inconştient, cu Agata com-
portamentul propriei sale mame. Aceasta o respinsese
fără milă şi iată că propria ei fiică pare s-o facă la rândul
ei, cu tot atâta obstinaţie!
Această situaţie este frecventă. Nu-mi sunt necesare,
ca probe, decât aceste declaraţii ale unei mame prinse
într-un chin asemănător: „Când o aud pe fiica mea, am
impresia c-o aud pe mama. Mă întreb cine este copilul
şi cine este mama. Trăiesc aceeaşi respingere. îmi spune
aceleaşi lucruri pe care mi le spunea şi mama. Există
o analogie de necrezut! Dacă a trebuit să le suport din
partea mamei, mă rog, n-aveam de ales, dar aş fi meri-
tat un copil care să le repare, nu să le repete. Cum se
întâmpla cu mama, la fel se-ntâmplă şi cu fiica mea —
o iubesc şi o detest."
Astfel, relaţia care s-a ţesut între cele două femei
induce repetarea, deja trăită de una dintre ele cu ceilalţi,
respectiv de Ana cu propria ei mamă. Acest tip de repe-
tiţie dramatică are prea puţine şanse de-a fi întreruptă,
fără o „decriptare" întreprinsă încetul cu încetul...
Este ceea ce mă voi strădui să fac de-a lungul urmă-
toarelor noastre întâlniri. Funcţia de terapeut apare aici
în toată claritatea: este acea persoană care, prin prezenţa,
prin discursul şi prin natura intervenţiilor sale, des-
chide spaţiul relaţional şi-i permite să iasă din repetiţia
patologică.
Mai este important de relevat şi un alt aspect: felul
în care fiica, în lupta cu mama ei, reia confruntarea care
a opus-o pe aceasta din urmă propriei mame. Această
situaţie ar putea fi ilustrată prin următoarea plângere,
emisă de o altă pacientă: „Fiica mea are faţă de mine
aceleaşi reacţii pe care le aveam eu faţă de mama; este
ca si cum ar retrăi cu mine ceea ce trăiam eu cu mama.
Şi totuşi, am făcut tot ce se poate ca să-i ofer o relaţie
diferită de cea pe care mama o întreţinea cu mine."
Astfel, această mamă duce o luptă împotriva propriei
sale mame, prin interpunerea fiicei, în timp ce fiica reia
stindardul luptei purtate de mama ei pe vremea tine-
reţii sale, fără să-şi dea seama că nu face decât să repete
un conflict care nu este al ei. Iată deci două femei care
aşteaptă să primească una de la cealaltă, dar care în fond
nu pot primi.
In spatele profilului din această situaţie se iveşte un
altul, îngropat în trecut, adormit, apoi trezit de repetiţie,
pe care-1 descoperă terapia, concomitent cu dezvăluirea
unei perspective asupra lumii camuflate de programul
oficial.
„Am impresia că degeaba dau, tot nu umplu acest gol
pe care mama vrea să-1 umplu!", declară Agata.
Răspunsul meu va lua forma unei întrebări: „Poate fi
umplut acest gol?" Ana pare să caute inconştient acea
dragoste maternă (şi poate chiar paternă) pe care n-a
primit-o niciodată! Dar cum i-ar putea-o da propria ei
fiică? Nici măcar cea mai minunată fată din lume nu
poate da decât ceea ce are!
Agata nu poate da decât tandreţe şi dragoste filială.
Formula fără drept de apel pe care o foloseşte rezumă
singură situaţia: „Orice-aş face, n-ar servi la nimic".
Care este, în acest moment, poziţia terapeutului?
în primtil rând, ea presupune o înţelegere impregnată
de emoţie, pentru că terapeutul se confruntă cu două
persoane care, în schimbul lor de cuvinte, ar vrea să se
iubească, dar le e frică. Amândouă pot spune în mod
legitim că au simţit o lipsă de dragoste în copilăria lor.
Amândouă caută de asemenea să ocupe un loc, dar, în
această căutare, le lipseşte o experienţă — tocmai aceea
de-a fi avut sentimentul că ocupă un loc în care ar putea
fi respectate precum sunt...
Aceste două femei caută un „al treilea spaţiu" — cel
în care te poţi deschide fără să te temi de suferinţă —
dar amândouă au trăit mai ales experienţa suferinţei!
La care se adaugă faptul că sunt prinse, şi una, şi cea-
laltă, într-o fisură a frontierei trans-generaţionale, unde
se trezesc puse în locul unui părinte.
în acest context, rolul meu va consta în a le determi-
na să-şi conştientizeze faptul că acest al treilea spaţiu
există şi că acceptarea felului diferit de-a fi al celuilalt
nu implică o respingere. Că exprimarea unei diferenţe
nu înseamnă un moment de agresivitate.
Trebuie să le propun să-şi înlocuiască armura prin-
tr-un scut! Fiindcă armura le apără, dar le şi împiedică
să-şi simtă pielea atinsă de soare, să simtă vântul prin
păr... Scutul le apără, desigur, şi el, dar poate fi lăsat
la pământ atunci când nu mai e nici un pericol şi poate
fi ridicat din nou dacă se iveşte o nouă ameninţare...
Istoria Anei şi a Agatei este, aşadar, o istorie de dra-
goste dureroasă... care ar fi pvitut dura mult. Dar deci-
zia lor de-a consulta un terapeut de familie constituie
un demers ce-ar putea pune capăt calvarului pe care-1
împărtăşesc.
Când eşti prins într-o mişcare continuă, în acest soi
de moară care se mişcă necontenit şi-ţi dă ameţeli, să
mergi la terapeut înseamnă să întâlneşti pe cineva care
— în orice caz, dacă se ocupă cu terapia de familie — va
începe prin a îndepărta întrebările: Cine greşeşte? Cine
are dreptate? Cine a început şi ce anume? Simpla aban-
donare a acestor întrebări — atât de dificil de îndeplinit,
pentru că prin ele putem să ne hrănim în continuare
ostilitatea cu nedreptăţi reale pe care suferinţa noastră i
le impută celuilalt — deschide un spaţiu nou. întrebările
terapeutului sunt, dimpotrivă, eliberatoare: Care este
vârtejul neîntrerupt în care sunt prinse această mamă şi
această fiică? în ce constă perspectiva care face ca fiecare
să se vadă pe ea însăşi ca pe o victimă şi pe cealaltă ca
pe un călău?
Funcţia unei astfel de perspective — trebuie insistat
— nu e nvimai de a-i oferi protecţie fiecăreia dintre cele
două persoane care sunt închise în ea. Fiecare protecţie
o protejează şi pe cealaltă: fiica nu-şi dă seama că felul
în care se poartă o face pe mama ei să se simtă respinsă,
determinând-o astfel să-şi păstreze armura şi să conti-
nue să nu se expună, iar mama, la rândul ei, nu vede că
felul în care-şi tratează fiica o „protejează" şi pe aceasta
din urmă, de vreme ce-i pei-mite să nu se deschidă,
deci să evite suferinţa şi deziluzia. Protejându-se pe
sine, fiecare o protejează pe cealaltă, fără să vrea în mod
explicit acest lucru... iar uşa turnantă mai face o rotaţie!
Printr-un proces de apropiere şi de inducere a
respectului faţă de fiecare dintre cele două femei, dar şi
prin analizarea procesului care le condamnă să rămână
în această greşită înţelegere şi autoprotecţie trăită ca un
gest de agresivitate de către cealaltă, terapeutul poate
crea un spaţiu pentru el însuşi — deci şi pentru ele.
El este acest al treilea, care se aliază cu fiecare dintre
persoanele prinse într-un ciclu infernal, căutând să inter-
vină asupra ciclului însuşi.
Această apropiere şi de una, şi de cealaltă permite
aici o trăire afectivă nouă: cele două femei îşi dau re-
pede seama că terapeutul nu se aliază cu una împotriva
celeilalte sau invers.
Din această diferenţă activă, resimţită de protagoniştii
acestui sistem terapeutic, poate lua naştere o altă ieşire,
o altă cale, un alt fel de-a vedea şi de-a se vedea.
 Mai târziu, în momentul în care Agata îşi repetă
cererea către mama ei, are loc un nou dialog:
— îţi reamintesc că tocrriâi am născut şi că am un
copil mic pe care mi-aş dori să-1 vezi!
— Dar nu-mi telefonezi niciodată!, îi replică Ana.
— N-am de ce să te sun, vino şi gata!
— Iar eu n-am chef să-mi spui că eşti ocupată şi că ai
lucruri mai interesante de făcut... O să sufăr din nou şi
o să mă trezesc în poziţia unei cerşetoare care aşteaptă
să primească de pomană pe stradă. Şi asta nu vreau cu
niciun preţ!"
Terapeutul intervine în acest moment al dialogului
pentru a-i spune Anei că ea este mama şi, prin urmare,
poate revendica în mod legitim dorinţa de a-şi vedea
fiica şi nepoata. Agata va refuza, fără îndoială, dar eu
voi fi alături de ele, pentru a înţelege ce s-a întâmplat.
Această propunere venită din partea terapeutului oferă
siguranţă, fiindcă poziţia celei de-a treia persoane, care
este neutră, dar angajată într-un mod diferit de cel al
protagonistelor, conţine în ea însăşi virtuţi terapeutice:
ea respectă posibilitatea de a nu schimba nimic, fără ca,
totuşi, s-o prescrie. Ca de multe ori, nu e vorba de pro-
punerea unui nou remediu miraculos, ci numai despre
o nouă abordare liniştitoare, în aşa fel, încât cele două
femei să înţeleagă faptul că nu se vor mai găsi faţă în
faţă doar pentru ca fiecare să-şi agite suferinţa proprie
ca pe un stindard.
La următoarea şedinţă, am aflat că întâlnirea avusese
loc şi că se desfăşurase cu bine... Mai mult decât atât:
Ana şi Agata îşi găsiseră, după câteva zile, timpul nece-
sar ca să ia prânzul împreună. Ana făcuse cunoştinţă
cu nepoata ei, se simţea fericită, iar Agata, ca şi cum ar
fi fost domesticită de această nouă întâlnire, acceptase
să iasă în oraş numai cu mama ei!
Evocarea acestui eveniment, relatat cu simplitate, a
durat, de altfel, foarte puţin — după care Agata a reluat
discuţia foarte firesc, vorbind despre anumite probleme
care erau, de astă-dată, absolut personale.
Spaţiul care se crease îi permitea mai-tinerei femei
să lase să iasă la suprafaţă dificultăţile de contact cu
anturajul ei, greutatea pe care o simţea în a-şi exprima
opinia personală... Tot ce spunea regăsea între noi trei
un ecou de un tip nou. Ceea ce punea ea acum sub lupa
terapeutică nu mai erau reproşuri adresate unei mame
de la care nu obţinea satisfacţie, ci exprimarea unei stări
de disconfort existenţial care putea fi, în sfârşit, formu-
lată ca atare.
Chiar şi această fază avea să fie tranzitorie. Alte blo-
caje aveau să se ivească mai târziu, necesitând ajutorul
fără greş al terapeutului faţă de cele două femei, pentru
a menţine procesul de schimbare.
Ana şi Agata ne învaţă multe despre dificultăţile care
pot întuneca relaţia mamă-copil, dar şi orice relaţie de
cuplu şi, la modul mai general, orice relaţie în care două
persoane împărtăşind o istorie comună stau faţă în faţă
şi se confruntă. Ele ne permit să ne punem întrebări utile,
pe care eu, unul, le consider universale.
Prima întrebare, inevitabilă (şi indispensabilă): Dacă
sunt într-un conflict repetat cu copilul meu, nu sunt eu
oare, şi în ce măsură, pe cale să retrăiesc prin el ceva ce
ani cunoscut deja în propria mea istorie individuală?
Este adevărat că protagoniştii, adesea depăşiţi de senti-
rnente ambivalente, nu pot să-şi pună astfel de întrebări
in focul acţiunii.

Nu sunt eu, oare, pe cale să reiau stindardul a ceea ce
mi-au făcut părinţii mei, pentru a acţiona în acelaşi fel
cu propriul meu copil, chiar dacă eu am suferit în copi-
lăria mea?
Nu sunt eu, oare, pe cale să instalez o protecţie in-
conştientă faţă de părinţii mei, ca şi cum mi-aş interzice
să merg mai departe sau să dezvolt, în legătură cu ei,
o gândire critică?
O a doua întrebare, mai surprinzătoare: Este oare,
şi în ce măsură, copilul meu pe cale să repete cu mine,
ca într-un fel de ecou, ceea ce am trăit eu cu propriii mei
părinţi?
Altă întrebare, tot atât de salvatoare atunci când
răspunsul iese la iveală: Modul în care se poartă celălalt
cu mine nu este oare, şi în ce măsură, ceva la care eu
însumi particip? Nu am intrat oare, şi eu, şi celălalt,
într-o uşă turnantă care ne face să ne învârtim pe loc,
în ciuda voinţei noastre? Nu am creat oare o situaţie
circulară în care suntem prinşi cu o asemenea frenezie
încât nu mai reuşim să scăpăm din ea? Cum aş putea
reuşi să-mi imaginez soluţii pentru a opri acest meca-
nism, pentru a opri această confruntare? Şi asta, chiar
dacă am impresia că partenerul meu va avea atunci
ultimul cuvânt. Pentru că, până la urmă, a avea ultimul
cuvânt nu este un obiectiv atât de atrăgător, în timp ce
a reuşi să creezi o situaţie care modifică radical datele
problemei, aducând soluţii neaşteptate — iată un lucru
cu adevărat exaltant!
Pentru terapeutul de familie, confruntat cu istorii
complexe pe care le descurcă adesea ca pe un scul de
lână, este o necesitate să ajute la crearea unei deschideri
în faţa diferitelor întrebări apărute.
Acest lucru permite clarificarea, fie şi arbitrară, a di-
feritelor nivele de complexitate, nu pentru a simplifica
excesiv, ci pentru a oferi anumite repere, pentru a le per-
mite oamenilor să-şi pună noi întrebări, pentru a crea
o nouă experienţă şi a lăsa să se contureze un spaţiu de
libertate, astfel încât să se deschidă perspective originale
în relaţiile care-i ţin prizonieri, îi sechestrează, îi sufocă
pe protagoniştii dramei desfăşurate în faţa terapeutului
şi împreună cu el.
Pentru a completa această sinteză generală, trebuie
dezvăluită una dintre specifidtăţile relaţiei părinte/copil,
pe care aş formula-o astfel: în cazul în care celălalt este
copilul meu, am faţă de el responsabilităţi diferite de
cele pe care le are el faţă de mine. Drept care, nu mă pot
comporta faţă de el ca şi cum ar fi fratele meu, sora mea
sau unul dintre părinţii mei. Relaţia noastră nu e sime-
trică: este rolul meu de-a face primul pas, fără să aştept
să-1 facă el — în felul acesta, îmi accept rolul de părinte
şi responsabilitatea ce rezultă din această stare de fapt.
Ce concluzie tragem din toate acestea? ' /
Că este imposibil să tragi o concluzie fermă în cadrul
terapiei familiale, deoarece creativitatea şi dinamica
sunt motoarele însele ale şedinţelor... Complexitatea
relaţiilor interumane, resursele inimaginabile ale fiinţei
omeneşti mă obligă să nu închid niciodată o istorie,
punându-i un punct final. Pe post de concluzie, mă voi
mulţumi deci să adaug un element de reflecţie, prin
care voi încheia povestea acestei mame şi a acestei fiice
care nu putea fi mama mamei sale.
Ca părinte, a-ţi trăi rolul ca şi cum ai avea în mod
intens dreptate nu înseamnă că eşti singurul care are
dreptate! Departe de asta! Un copil poate să simtă şi el.
în mod justificat, că are dreptate... Din această cauză,
problema nu este atât de-a şti cine are dreptate şi cine
greşeşte, ci, mai degrabă, de-a ieşi din acest proces în
care două persoane au intrat, sigure pe certitudmea lor
de-a se simţi fiecare victima celeilalte.
Ana şi Agata au venit împreună să mă consulte, iar
acest demers, prea puţin devenit obişnuinţă, este unul
capital!
Fiindcă este important, când apare o problemă, să
vezi familia în ansamblu (sau măcar pe cei doi membri
ai cuplului), pentru a înţelege mai bine cum a ajuns difi-
cviltatea să se instaleze şi cum poate avea un sens sau
o funcţie simptomul, într-un context mai larg.
în istoria Anei şi a Agatei, de îndată ce le văd pe
mamă si pe fiică, devin conştient de capcana în care au
căzut amândouă. Devin conştient de tipul de relaţie pe
care au instaurat-o între ele, relaţie care le împinge să se
împotmolească, după cum li se şi întâmplă, într-o mlaş-
tină comună. Este indispensabil să le înţeleg şi pe una,
şi pe cealaltă, dar obiectivul meu e mai degrabă acela de
a modifica tipul de relaţie care le ţine prizoniere, pentru
ca ele singure să se deschidă în faţa unei noi experienţe
emoţionale, inaugurate prin psihoterapie, pe care o vor
putea exporta mai apoi în viaţa lor de zi cu zi.
TRECUTUL NU NE CONDAMNĂ
apitolul pe care tocmai l-am parcurs descrie, printre
C altele, istoria unei repetiţii. Ce se repetă în această
familie, din generaţie în generaţie? Respingerea. Pacien-
ta, care s-a simţit respinsă de mama ei, se vede respinsă
de propria fiică la rândul ei, care ea însăşi are impresia
că mama n-o acceptă.
Prima întrebare pe care această istorie ne-o ridică
în faţă este una clasică în domeniul psihoterapiei: care
este impactul trecutului nostru asupra felului în care ne
comportăm?
Dar această întrebare ascunde o alta, mai profundă:
ce trebuie înţeles prin „trecut"? Un terapeut de familie
va răspunde: nu numai faptele, nu numai evenimentele
care s-au succedat de când ne-am născut. Trecutul
nostru se ţese, bineînţeles, din mituri, poveşti şi reguli
transmise din generaţie în generaţie în familia noastră,
dar şi, la o scară mai largă, în mediul nostru. Am greşi
dacă am explica numai prin elemente legate de istoria
noastră furtunile interioare care ne zguduie câteodată;
evenimentele prezente sunt, într-adevăr, cele care le-au
provocat, prin intrarea în rezonanţă cu experienţe şi cre-
dinţe înrădăcinate în propria noastră istorie. La naşterea
unui astfel de aflux afectiv, trecutul şi prezentul joacă,
aşadar, un rol — fiecare dintre ele este în mod efectiv
necesar, dar nici unul nu este, singur, suficient. Prezen-
tul, dacă nu trezeşte nimic în noi, este adesea inofensiv;
trecutul însă ne sensibilizează, uneori ne fragilizează,
dar nu ne condamnă decât dacă face în aşa fel încât
prezentul să intre în rezonanţă. Experienţele noastre de
altădată seamănă cu nişte balauri adormiţi sub patul în
care noi înşine dormim. Nu putem să nu rîe dăm seama
de prezenţa lor, dar, uneori, câte un eveniment anume
cântă acea muzică specifică, necesară pentru a deştepta
balaurul... Şi iată că se trezeşte, tulburându-ne întregul
univers personal.
Cum acţionează terapeutul din acel moment înainte?
Modificând, prin prezenţa şi prin reacţiile sale, cocteilul
exploziv la care e supus individul, cuplul sau familia
aflată sub tratament. Terapeutul face ca, prin interven-
ţiile sale, prin reîncadrările pe care le operează sau prin
sarcinile pe care le dă, contextul afectiv în care e prins
pacientul să evolueze încetul cu încetul; de asemenea,
face să iasă la iveală un mediu nou, care va permite pro-
gresiv ieşirea din repetiţia determinată de aceste inter-
sectări între evenimentele prezente şi senzaţiile trecute.
Experienţa afectivă a pacientului din timpul terapiei va
înlocui atunci vechea experienţă tiranică şi va deschide
alte perspective.
Să ne imaginăm acum o tânără care, crescând într-vm
context dificil, asociază bărbaţii cu absenţa dragostei şi
cu respingerea afectivă. Ea vrea să-şi creeze, mai târziu,
o relaţie de dragoste cu bărbatul pe care şi-1 va alege ca
partener. în acel moment, este sfâşiată între o credinţă
profundă, legată de trecutul ei, care-i spune că bărbaţii
sunt incapabili de iubire, şi dorinţa ei actuală de-a trăi o
relaţie împărtăşită cu partenerul ei. în alegerea acestuia.
ea va fi, paradoxal, mai puţin vigilentă decât alte femei,
pentru că, din moment ce bărbaţii sunt pentru ea, prin
definiţie, incapabili să iubească, nu-1 va respinge pe cel
la care va descifra, dincolo de protestele vibrante şi de
• declaraţiile înflăcărate, o potenţială indiferenţă sau osti-
litate; îşi va spune că şi acela este la fel ca toţi bărbaţii
pe care i-a cunoscut, dar că, din moment ce-o iubeşte,
poate că nu-i va fi imposibil şi va reuşi să trăiască, mul-
ţumită lui, ceea ce n-a cunoscut niciodată — o relaţie de
dragoste reciprocă. O parte din ea va face tot ce se poate
pentru ca partenerul ei să se schimbe; în acelaşi timp,
credinţa ei profundă îi va şopti la ureche că este foarte
puţin probabil să reuşească. De îndată ce va izbucni o
ceartă şi respingerea va scoate capul pe moment, ea se
va şi vedea consolidată în credinţa ei: era inevitabil să
se întâmple aşa! După mai multe confruntări dureroase
cu partenerul ei, tânăra în cauză nu va mai nădăjdui
nici măcar să spere într-o schimbare, fiindcă se va teme
că, dacă aceasta s-ar produce, n-ar fi decât de scurtă
durată şi-i va declanşa, până la urmă, o cruntă decepţie.
O astfel de situaţie ne arată clar diversitatea de fac-
tori care pregătesc apariţia unei configuraţii repetitive:
1. O persoană marcată de o trăsătură anume, recu-
rentă, a trecutului ei crede că lucrurile pe care le-a trăit
nu pot decât să se producă din nou şi din nou.
2. Ea îşi creează un refugiu pentru a se apăra când
situaţia riscă să se reproducă: în acest adăpost, cel puţin,
crede că nu va fi expusă deziluziei.
3. în acelaşi timp, ea vrea, ca orice fiinţă omenească,
să fie fericită, deci doreşte o altă ieşire, o cale diferită de
aceea, repetitivă şi dureroasă, pe care o cunoaşte deja.
Va fi, atunci, mai atrasă decât alte persoane de un tip
de relaţie pe care doreşte s-o vadă schimbându-se, dar
cum, în adâncul sufletului, nu crede posibil acest lucru.
va fi mai puţin vigilentă în a evita chiar acest tip de
pericol.
4. Participarea ei la ciclul care urmează se face deci
în numele schimbării. Paradoxal, tocmai pentru că-şi
doreşte să iasă din această credinţă profundă care o
macină, persoana se va angaja într-o situaţie care, până
la urmă, nu va face decât să i-o întărească şi mai mult.
5. Dar, procedând astfel, este nehotărâtă: o parte din
ea vrea schimbarea, pe când cealaltă parte nu poate să
creadă încă în ea. Această separaţie interioară o face să-i
transmită partenerului un dublu mesaj: „încetează cu
acest comportament" şi „Mă tem foarte tare, chiar dacă
îţi schimbi comportamentul, că nu va dura, că nu poţi
să te porţi decât într-un singur fel".
6. Ea se trezeşte, aşadar, pe cale să stimuleze tocmai
ceea ce se teme să nu vadă producându-se. Ajunge ast-
fel într-o situaţie de profeţie autorealizatoare, precum
acei şoferi care, de neliniştiţi ce sunt că nu se va mai găsi
benzină din cauza vreunui conflict internaţional, îşi fac
plinul rezervorului şi-şi umplu portbagajul cu bidoane
de benzină, provocând tocmai penuria de care se tem.
Ea întăreşte la partenerul ei comportamentul pe care-1
detestă, dar care în acelaşi timp o protejează, de vreme
ce-i permite să rămână în refugiul ei, la adăpost de orice
decepţie.
Acest mecanism se poate produce la un cuplu sau
într-o familie, între un părinte şi un copil. Dar nu este
posibil decât cu participarea, într-un fel sau altul, a celui
de-alături. Este ceea ce vom ilustra în continuare.
Nu este suficient, într-adevăr, ca un membru al unui
cuplu să-1 invite pe celălalt la un anumit dans, pentru ca
respectivul să consimtă cu încântare. Trebuie ca invitaţia
L
să atingă o sensibilitate sau o fragilitate prezentă la ce-
lălalt. Numai atunci intrarea în acest dans va echivala,
pentru el, cu întărirea uneia dintre propriile-i credinţe.
El va putea, la fel ca partenerul lui, să-şi caute refugiu
în fortăreaţa convingerilor sale: experienţa repetată pe
care a avut-o în trecut nu poate — ştia prea bine —
decât să se repete din nou şi din nou! Din acel moment,
se instalează un ciclu de comportamente şi de reacţii,
care va funcţiona foarte repede pe cont propriu, şi nici
umil dintre cei doi protagonişti nu este mai în măsură
să-1 stopeze, chiar dacă-şi doreşte acest lucru. Fiecare
va întări, de fapt, convingerea celuilalt şi-1 va ajuta să-şi
fortifice refugiul.
Experienţa ne demonstrează, totuşi, că un astfel de
ciclu poate avea o cu totul altă ieşire. O situaţie poate
începe ca o invitaţie la repetiţie, fără să ducă însă la ea:
este suficient ca unul să păstreze o anumită distanţă
faţă de tema propusă, pentru ca această temă să nu
trezească în el o sensibilitate particulară. Reacţia sa va fi
atunci surprinzătoare pentru partenerul său, iar dacă şi
acesta din urmă încetează din acelaşi motiv să aleagă
direcţia prevăzută, poate apărea o anumită flexibilitate.
Credinţele profunde ale cuiva nu sunt convingeri de
nezdruncinat; ele nu sunt structurale, ci, mai degrabă,
exprimă teama de noi suferinţe. Un context afectiv di-
ferit, care evită direcţia temută şi propusă deopotrivă, îl
poate elibera pe celălalt de legăturile lui şi-i poate reda
libertatea care-i lipsea atât de mult.
Am văzut, în capitolul precedent, cum credinţa unei
mame hrănea la fiica ei aceeaşi convingere, care, la rân-
dul ei, reîntărea experienţa mamei. Rolul terapeutului
era, în cazul respectiv, de-a „decupla" elementele trecu-
tului de cele ale prezentului. O astfel de decuplare a fost
de natură să reducă impactul afectiv al crizelor acute pe
care le traversau mama şi fiica. Ea se produce datorită tudine de căi, nu spre una singură. închisoarea noastră
experienţei emoţionale trăite în familie în timpul şedin- rezidă în unicitatea căii care ni se profilează în faţă;
ţelor, în prezenţa terapeutului, îmbogăţită de apariţia şi libertatea noastră se poate formula ca fiind deschiderea
înmulţirea noilor experienţe afective pe care le trăiesc spre noi căi posibile, iar datoria noastră de fiinţe ome-
membrii familiei între şedinţe. neşti, ca fiind ascensiunea spre această libertate.
în realitate, repetiţia nu este o pulsiune distructivă,
ci o încercare de-a găsi o soluţie care nti-şi oferă mijloa-
cele de-a reuşi. De aceea, terapeutul poate s-o exploateze
creând un context mai flexibil şi permiţându-i să se
dezvolte până la rezolvarea dilemelor în care membrii
familiei erau scufundaţi.
în rest, invitaţia pe care i-o adresăm celuilalt de-a
repeta ceea ce noi înşine ştim prea bine dezvăluie, de
multe ori, o loialitate inconştientă. Suntem adesea legaţi
de părinţii noştri cu lanţuri ascunse — de exemplu, sen-
timentul că-i trădăm dacă ne aventurăm mai departe
decât ei, dacă reuşim acolo unde ei au eşuat. Totuşi,
chiar şi în acest caz, conştientizarea la care participăm
prin aceste cicluri de suferinţă reciprocă ne poate ajuta
să îndrăznim altceva... Iar eliberarea celuilalt va fi, şi în
acest caz, asociată cu propria noastră eliberare.

Viaţa este un proces paradoxal: noi, cei care ne-am

născut, suntem condamnaţi să murim. Poate c-ar fi fost
mai bine să nu ne naştem, aşa cum sugerează Sofocle,
dar e prea târziu! Felul în care ne trăim viaţa se situează
în întregime în interiorul acestui paradox definitoriu
pentru un cadru din care nu putem ieşi — ne naştem şi
trebuie, totuşi, să murim. Deci nu suntem nişte creaturi
aseptizate, care trăim într-o lume scutită de paradoxuri,
de sfâşieri şi de contradicţii; dar putem face tot posibilul
pentru ca paradoxurile în care suntem prinşi şi în care
îi închidem şi pe ceilalţi să poată conduce spre o multi-

PATRIARHUL CARE LE VOIA BINELE
COPIILOR SĂI... C O N T R A VOINŢEI L O R
ceastă istorie începe ca un basm. Au fost odată doi
A părinţi adorabili, care-şi iubeau foarte tare cei şase
copii. Visul lor era de-a găsi o casă mare la ţară, care să
devină un fel de port de refugiu pentru întreaga fami-
lie... O clădire primitoare şi spaţioasă, în care copiii lor,
deveniţi la rândul lor părinţi, ar fi putut să se adune la
sfârşit de săptămână sau în timpul vacanţelor. Pe măsură
ce anii ar fi trecut, această casă frumoasă, în care toată
familia s-ar fi adunat ca un trib fericit, ar fi menţinut în
deplină veselie unitatea dintre generaţii...
Alain şi Denisa — sub aceste nume îi voi desemna —
au găsit, într-adevăr, casa visurilor lor, pe care au cum-
părat-o neîntârziat. Cu trecerea timpului, Alain a devenit
un patriarh în adevărata putere a cuvântului: se bucura
să-i simtă în jurul lui pe cei şase copii cu familiile res-
pective şi-şi spunea că toată lumea, cei mici, cei mijlocii
şi cei mari (mai mult de treizeci de persoane cu totul),
găsea casă şi masă sub acoperişul pe care şi-1 alesese el.
Spectacolul însuşi al armoniei familiale, s-ar fi zis...
Dar nu chiar aşa, în realitate... fiindcă, în această atmo-
sferă feerică, o neînţelegere se strecura insidios.
Vrând să le facă plăcere copiilor săi, Alain i-a anunţat,
într-o bună zi, că locuinţa aceea mare era a lor, că avea
să le-o cedeze oficial, în faţa notarului, fiindcă dorea să
le facă această donaţie încă din timpul vieţii. Fără îndo-
ială, el dorea să pecetluiască, în mod concret şi definitiv,
unitatea familiei sale lărgite, oferindu-i simbolic spaţiul
acela ospitalier... Dar, bineînţeles, el a continuat să vină
acolo cu Denisa, ceea ce, la urma urmei, era de la sine
înţeles... veghind cu gelozie ca niciun tablou să nu fie
mutat din loc, nido mobilă, chiar dacă era incomodă,
să nu fie înlocuită şi ocupându-se în continuare de toate
lucrările de renovare sau întreţinere care se dovedeau
necesare.
Poate că soţia sa Denisa nu aproba întru totul acest
comportament... în orice caz, nu a dat nimic de înţeles.
Încet-încet şi fără ca nimeni să-şi dea seama, în spirite
s-a instalat confuzia. Era din ce în ce mai clar, cu toată
donaţia, că tot Denisa şi Alain erau „stăpânii locului",
nu numai în reprezentarea simbolică pe care şi-o făceau
ei înşişi în situaţia dată, ci chiar în fond, în fapt. Această
stare de lucruri a afectat valoarea numeroaselor reuniuni
familiale, fiindcă ele nu mai puteau, din acel moment,
să pară altfel decât la bunul plac al celor ce rămâneau
adevăraţii proprietari ai casei.
Atunci, ginerii şi nurorile au început să nu se mai
simtă în largul lor în aceste pelerinaje rituale, în cursul
cărora toţi veneau să celebreze în cor cultul familiei
reunite. Idei nesănătoase au început să încolţească în
mintea lor — n-ar fi putut, la urma urmei, să-şi petreacă
vacanţele... în altă parte?
Dar patriarhul şi soţia sa erau atât de plini de tact,
atât de ospitalieri, de „conviviali", încât acei membri
adăugaţi recent familiei, cu un statut mai puţin solid,
nu îndrăzneau în niciun caz să-şi mărturisească reticen-
ţele.. . şi în casa respectivă toţi au continuat să celebreze
liturghia acestei familii perfecte.
Şi totuşi, revolta mocnea sub jar...
 Această înţelegere aparentă nu reuşea să ascundă
ambiguităţile care înveninau încet, dar sigur, relaţiile
ti.itviror şi ale fiecăruia luat în parte. Date de vacanţă care
se suprapuneau, costuri ale consumului de electricitate
discutabil repartizate, mobilier prost întreţinut; alterca-
ţiile s-au înmulţit între fraţi şi surori şi partenerii lor.
Dar, în paralel cu aceste certuri familiale, nepoţeii
se înmulţeau şi ei, spre marea bucurie a patriarhului...
iar anii treceau.
în acest context, dvipă mai mult de şase ani de coabi-
tare, una dintre fiice s-a hotărât, în sfârşit, să le spună
celorlalţi: „Dragii mei fraţi şi surori, vă iubesc mult, dar
văd bine că soţul meu nu-i foarte fericit când îl aduc aici.
Simt cum îşi târăşte picioarele... Vine ca să-mi facă mie
plăcere, însă are nevoie de un loc care să fie cu adevărat
al lui. Prin urmare, fraţi şi surori, v-aş rămâne foarte
recunoscătoare dacă m-aţi ajuta să ies din indiviziune
răscumpărând partea care-mi revine."
Stupefacţie familială! Dar fără nicio reacţie violentă
sau disperată. De fapt, totul ar fi trecut cu bine, dacă
patriarhul ar fi luat el însuşi poziţie şi ar fi ţinut un dis-
curs de genul: „Fiică adorabilă, îţi aduc aminte că, atâta
timp cât sunt în viaţă, această casă îmi aparţine. Sigur,
ea este pe numele vostru, dar este aşa numai pentru că
vreau ca voi să puteţi beneficia de ea mai târziu. Cât
mai sunt încă printi-e voi, este exclus ca lucrurile să fie
privite altfel."
Dacă patriarhul şi-ar fi enunţat clar viziunea asupra
faptelor, alungând orice îndoială, fiica sa ar fi înţeles că:
„Această casă a fost pusă pe numele vostru pentru că
aşa am vrut eu, dar deocamdată este încă a mea, iar voi
sunteţi oaspeţii mei". Din păcate, capul familiei n-a spus
nimic, iar fraţii şi surorile, care nu dispuneau de mijloa-
cele băneşti de a-şi despăgubi sora, i-au spus acesteia:
„Totuşi, ne ceri un lucru imposibil! De vândut casa, nu
putem, fiindcă le-am frânge inima părinţilor noştri. Iar
altfel, ştii bine că nu putem să strângem banii necesari
ca să-ţi răscumpărăm partea!" Atunci, sora interesată
s-a enervat, tratându-şi fraţii şi surorile cu diverse
invective şi reproşându-le că-i impuneau o indiviziune
pe care ea n-o mai voia: „Din cauza voastră, risc s-ajung
la divorţ! Soţul o să mă părăsească, asta o să se-ntâmple,
şi voi o să fiţi de vină!"
îrt tot acest timp, patriarhul se încăpăţâna să tacă. Se
simţea la el o dezaprobare surdă faţă de comportamen-
tul fiicei sale, dar, de spus, nu spunea nimic. Cât despre
copii, se adânceau în conflictul care abia luase naştere,
fără să-şi dea seama că erau, înainte de toate, victimele
unui sistem pe care nu ei îl creaseră. Situaţia începea să
se deterioreze. Au încercat să tergiverseze: poate că le-ar
fi putut împrumuta celor doi suma care le-ar fi permis
să-şi închirieze o vilă în vara următoare, pentru ca astfel
să-şi petreacă vacanţa într-altă parte... Dar aceste pro-
puneri, care se voiau conciliante, n-au făcut decât să
alimenteze confuzia şi să agraveze resentimentele.
Ce altceva ne învaţă această istorie de familie decât
că un dar — sau ceea ce părea a fi un dar — se poate
transforma într-un dar otrăvit... La început, nimic alar-
mant: fiecare dintre protagonişti se poartă cu generozi-
tate.. . dar foarte repede se întâmplă ca lucrurile rămase
nespuse, provocate de absenţa unor reguli clare între
membrii unei familii, să antreneze conflicte importante.
Este adevărat că patriarhul a făcut tot ce putea face: i-a
reunit pe toţi membrii familiei nu numai pentru propria
lui plăcere, ci şi pentru că se gândea că era şi plăcerea
lor. A avut dreptate să-şi spună că aveau să fie fericiţi
împreună şi, pentru a le arăta că locul acela era al lor,
li 1-a oferit. Dar nu li 1-a oferit cu adevărat.
Situaţie de nerezolvat? Poate că nu, dacă ar fi fost
formulate câteva reguli clare. Ceea ce a creat conflictul
în acest caz a fost nu atât opoziţia dintre punctele de
vedere, cât climatul de confuzie în care această opoziţie
a luat naştere.
Tatăl şi-ar fi putut aduna copiii ca să le spună:
„Dragii mei copii, aş vrea, pentru binele nostru comun,
ca lucrurile să fie clare între noi. Atâta timp cât Denisa
şi cu mine suntem în viaţă, acest loc îmi aparţine. L-am
pus pe numele vostru, ca să ştiţi că oricum el vă va re-
veni la un moment dat. Dar, cât mai trăim noi doi, este
important să ne putem bucura de această casă cu toţii şi
să locuim aici în mod regulat. După ce noi doi nu vom
mai fi, ei bine, veţi face cu ea ce veţi dori." Astfel de
cvivinte ar fi putut edifica o graniţă care i-ar fi împiedi-
cat, ca să spunem aşa, pe copii să intre în conflict, ceea
ce s-a şi întâmplat efectiv. în schimb — şi cazul e foarte
frecvent — o situaţie în care ambiguităţile se acumulează,
una atrăgând-o pe cealaltă şi cea de-a doua întărind-o
pe, prima, câteodată, dintr-o dorinţă lăudabilă în sine
de a-1 cruţa pe celălalt de o rană prea crudă, generează
o confuzie din ce în ce mai densă, iar aceasta riscă să se
amplifice în aşa fel, încât să nu mai poată fi înlăturată.
Această configuraţie nu este proprie, de altfel, numai
familiei. Ne gândim acum la directorul de şcoală care
este capabil fie să enunţe reguli clare, după care să-şi
coordoneze raporturile cu elevii şi profesorii, fie, dim-
potrivă, să se refugieze în confuzie... Când o lege este
enunţată cu claritate, ne putem situa în raport cu ea şi,
eventual, o putem combate, dacă o socotim nedreaptă;
pe scurt, putem circumscrie spaţiul intervenţiei noastre
personale; dar, dacă legea nu e formulată — sau, încă şi
mai rău, dacă este afirmată şi negată în acelaşi timp —
în mod inevitabil apare confuzia în delimitarea spaţiu-
lui fiecăruia. Pentru a reformula în termeni mai concreţi:
„Spaţiul meu începe să existe numai atunci când ştiu
unde se află spaţiul tău. Dacă spaţiul tău nu e conturat,
nu ştiu unde se află al meu." Sau: „în teorie, dacă n-am
limite, sunt mai bogat. Dar, în realitate, sunt mai sărac,
pentru că, neexistând graniţe, nu ştiu unde sfârşeşti tu
şi de unde încep eu."
Acum, trebuie să ne punem întrebarea centrală: de ce
patriarhul n-a putut să enunţe regula clar? De ce n-a
creat această frontieră bine delimitată între voi şi eu? Şi
ce se întâmplă, în general, cu persoanele care contribuie
la crearea unor astfel de situaţii?
Părinţii care spun că se sacrifică pentru binele copii-
lor sunt figuri adesea impregnate de o anumită nobleţe,
pe care o întâlnesc frecvent. Explicaţia acestui compor-
tament rezidă, poate, cel puţin parţial, în istoria acestor
persoane. Poate că ele au fost crescute într-un context
prea puţin clar, cufundându-se în situaţii ambigue, pe
care le repetă fără să fie conştiente... Dar alţi parametri
pot concura la crearea unor asamblări analoge şi trebuie
subliniat, în această privinţă, că întreaga familie, printr-o
înţelegere implicită, alege să nu clarifice situaţia, pentru
a evita să se ciocnească de rezistenţele unuia sau altuia,
ori în speranţa iluzorie că un conflict nedeclanşat
sfârşeşte prin a se resorbi de la sine. Putem presupime,
de asemenea, că părinţii le vor în mod sincer binele
copiilor lor, dar nu-şi dau seama că lucrul pe care-1 con-
sideră bun pentru ceilalţi ar putea fi considerat într-un
cu totul alt mod de către cei interesaţi. Atunci, orice co-
mentariu asupra situaţiei le devine foarte dificil copiilor,
pentru că riscă să-i facă să treacă drept nerecunoscători.
Astfel, se găsesc adeseori părinţi care nu-şi permit să Dacă sufoci un copil prin sacrificiul pe care vrei să-1
se gândească la ei înşişi — ceea ce poate însemna să-şi faci pentru el, se poate crea o situaţie înăbuşitoare şi
pună şi întrebări în privinţa lor înşile — căci, după cum imperfectă. Şi, când îţi iubeşti într-atât copiii încât vrei
spun ei, dragostea pe care o simt pentru copiii lor „vine să uiţi de tine însuţi pentru ei, rişti, chiar şi când eşti plin
înainte de orice". Starea aceasta, însoţită adeseori de un de dragoste şi de generozitate, să faci în aşa fel încât „a
iubi prea tare" să rimeze cu „a iubi greşit".
sentiment difuz de vinovăţie, face din copil acea fiinţă
care-mi permite să-mi maschez propria dificultate de
a face faţă dorinţelor mele personale... şi-1 constrânge
astfel să-şi asume responsabilităţi care nu-i sunt proprii.
Este aşadar important ca părinţii să-şi spună: „Avem
dreptul de-a exista şi de-a spune ce vrem. Iar acest drept
pe care ni-1 atribuim ne eliberează deopotrivă copiii de
sarcina de-a duce povara dificultăţilor noastre." Dacă
nu, confuzia dintre dorinţa părinţilor şi cea pe care o au
pentru copiii lor poate conduce la o situaţie aparent
inextricabilă.

Iată cum această istorie, care începe ca un basm, nu se

încheie deloc printr-un happy-end. Să încercăm, oricum,
s-o transformăm într-vm apolog. Să tragem o îiivăţătură.
Ce reprezintă, până la urmă, această nemaipomenită
casă de la ţară, miză şi punct de întâlnire al conflictelor
familiale, dacă nu locul în care cineva a vrut să dea totul,
fără să ceară nimic în schimb şi fără să impună nici-
odată limite? în loc să-i ofere familiei reunite spaţiul pe
care aceasta îl idealiza, casa a devenit locul unde fiecare,
posedând totul, nu avea nimic... deoarece, dacă nu sunt
impuse graniţe clare, dacă eşti incapabil să-ţi exprimi
dorinţa şi să-i spui celuilalt: „Tu începi de acolo de unde
sfârşesc eu", niciun loc nu aparţine nimănui.
Atunci când părinţii nu îndrăznesc să-şi revendice
propriul spaţiu, devine greu pentru copii să şi-1 con-
tureze pe al lor!

ÎN CE FEL DE SCENARIU M Ă AFLU?
ă creşti un copil este una dintre cele n\ai dificile sar-
S cini care există. Dacă suntem prea fermi, ni se poate
reproşa rigiditatea; dacă suntem prea flexibili, ni se va
critica laxismul; dacă iubim prea tare, există riscul să
părem cotropitori, sufocanţi; dacă încercăm să păstrăm
perspectiva, suntem consideraţi indiferenţi, prea distanţi.
Părinţii nu au altă opţiune aşadar, decât să-şi adapteze
comportamentul în funcţie de fiecare copil, prin încer-
cări şi greşeli. Dar, în acelaşi timp, trebuie să-şi asume
şi să-şi revendice locul de părinţi şi mai ales rolul ce le
revine în luarea fiecărei decizii.
„Cum trebuie să-mi iubesc copilul?" — iată întreba-
rea'obsedantă pe care şi-o pune fiecare părinte. Fiindcă
dragostea pe care a primit-o (şi o primeşte) de la părinţii
săi este, pentru copil, calea ce-i va permite, în momen-
tele de suferinţă şi de îndoială, să creadă în continuare
în valoarea lui, să traverseze fazele dificile şi să plu-
tească, în caz de naufragiu. Mai cu seamă sentimentul
specific de siguranţă pe care-1 resimte prin dragostea
pe care i-o purtăm îi va permite, în aceste circumstanţe,
să facă faţă.
Dar, vai!, nu e de-ajuns să iubeşti; mai trebuie ceva:
să faci acest lucru respectând felul diferit de a fi al celui-
lalt. Dar o frontieră este foarte greu de stabilit. Din ce
moment sunt, oare, pe cale de a-1 împiedica pe copilul
meu să se dezvolte, impunându-i să fie aşa cum vreau
eu să fie, fără să respect ceea ce reprezintă alteritatea sa?
Este cu atât mai dificil de spus, cu cât trebuie să-mi apăr
totodată, dacă e cazul, dreptul şi datoria de-a fi cel care
contribuie la stabilirea legii, fără să mă eschivez de la
această responsabilitate şi acceptând să-mi asum con-
secinţele — dureroase uneori — ale acestei componente
fundamentale a rolului meu de părinte. într-adevăr, ima
dintre responsabilităţile ce-mi revin, chiar dacă departe
de-a fi singura, este de a-i preciza copilului meu limitele
pe care nu are voie să le depăşească.
Dar şi părinţilor le poate fi greu să-şi asume pe de-
plin funcţiile, fiindcă ei sunt incluşi, în aceeaşi măsură
ca şi ceilalţi membri ai familiei, în ciclurile repetitive pe
care le traversează relaţiile familiale. Aceste scenarii,
construite atât de familie, cât şi de cultură, ne privează
de libertate fără să ne dăm seama — din fericire, aşa
cum vom vedea pe tot parcursul cărţii de faţă, ele sunt
susceptibile de-a se schimba atunci când protagoniştii
încetează de-a le mai susţine cadrul fix.
Mai mult, aşa cum am menţionat, realitatea nu este
o dată subiectivă; ea se creează în cursul procesului prin
care credem noi că o percepem. Ceea ce percepem şi
ceea ce simţim se iveşte la răscrucea dintre ceea ce ni
se oferă şi ceea ce ne constituie. Limitele cunoaşterii
noastre în privinţa realului sunt legate de elemente de
natură diferită: constituţia biologică a organelor noastre
de percepţie este, desigur, fundamentală şi la fel este tot
ce posedăm aprioric. Ei bine, acelaşi lucru este valabil şi
pentru felul în care membrii unei familii se percep reci-
proc. Ne iubim copiii aşa cum ne imaginăm noi că sunt,
dar ceea ce credem noi că sunt nu este neapărat ceea ce
sunt — şi încă mai puţin ceea ce sunt în propriii lor ochi.

Putem formula astfel mesajul implicit pe care-1 trimite
un părinte copilului său: „Te iubesc aşa cum cred eu că
eşti, fără să-mi dau seama, poate, că eşti diferit: dar te
iubesc şi-ţi vreau binele, aşa că acceptă această dragoste
ca fiind pozitivă".
Câteodată, pentru a păstra această dragoste, copilul
va încerca să devină aidoma imaginii pe care-şi închipuie
că ne-o facem despre el. Dar, împingându-1 pe această
cale, îl facem să-şi asume un risc foarte mare, deoarece,
cu cât îl iubim mai mult, cu atât el riscă să se simtă ne-
iubit, de vreme ce nu el este cel iubit, ci imaginea pe
care şi-a creat-o pentru a ne face pe plac. O pacientă
mi-a spus într-o zi cu tărie: „Tatăl meu m-a iubit enorm,
dar nu m-a recunoscut niciodată". N-am putea formula
mai limpede această problemă! Dar părinţii, convinşi
de sinceritatea dragostei pe care le-o poartă copiilor lor,
nu pot percepe refuzul acestora de-a accepta ceea ce le
oferă ei din inimă decât ca pe o supremă lipsă de re-
cunoştinţă.
Se întâmplă ca lucrurile să fie încă şi mai complicate.
Copilul se poate confrunta cu un mesaj contradictoriu
venit din partea unuia dintre părinţi — dacă nu chiar
a amândurora. Psihiatrul şi psihanalistul Helm Stierlin,
profesor la Universitatea din Heidelberg, ne poate ajuta
să vedem mai clar această situaţie, cu ajutorul concep-
tului său de delegare. în limba latină, cuvântul delegare
înseamnă deopotrivă „a trimite" şi „a încredinţa o mi-
siune". Copilul „delegat" este în acelaşi timp trimis de
familia lui şi legat de ea prin loialitate — până aici,
nimic anormal. Dar, după Stierlin (el reia aici noţiuni
freudiene binecunoscute), există două tipuri diferite de
misiuni: cele date de şinele persoanei care deleagă şi cele
date de supraeul său. Or, se poate întâmpla ca misiunea
încredinţată de sine („Gândeşte-te, înainte de orice, la
^
plăcerea ta") să se opună celei încredinţate de supraeu
(„Străduieşte-te şi reuşeşte acolo unde eu n-am reuşit").
In acest caz, aceeaşi persoană formulează două exigenţe
mai mult sau mai puţin incompatibile între ele şi putem
ghici în ce situaţie inextricabilă se va zbate copilul. în
alte cazuri, există o contradicţie între misiunile încre-
dinţate de fiecare părinte..., dar nu înseamnă că lucrurile
devin mai uşoare.
Acest proces, după cum vedem, nu ţine de o concep-
ţie lineară simplistă, după care copiii „suferă" acţiunile
părmţilor lor: pentru a-i înţelege, terapeutul trebuie să
la în considerare atât regulile stabilite într-o familie de-a
lungul mai multor generaţii, cât şi articularea elemen-
telor singulare pe care le descoperă la copii şi la părinţi.
Una dintre criticile deseori aduse terapiei familiale
este, în esenţă, că ea contribuie la culpabilizarea părin-
ţilor. Ea a putut da această impresie la începuturile sale,
prin insistenţa asupra mesajelor contradictorii pe care le
primeşte copilul. Dar încă de foarte devreme, de la sfâr-
şitul anilor '50, a apărut un alt fel de-a vedea lucrurile,
datorat teoriei sistemelor. După această nouă abordare'
familia constituie un sistem uman, iar interacţiunile
care se produc între membrii acesteia sunt întotdeauna
reciproce — A îi face lui B ceva ce antrenează ceea ce B
îi face lui A, şi tot aşa mai departe. Concepţia lineară
asupra cauzalităţii trebuie abandonată, aşadar, si în-
locuită printr-o concepţie circulară. Nu mai are sens să
ştim „cine a început" — în orice caz, nu mai mult decât
să ne întrebăm cine-i întinde o capcană celuilalt. Trecem
de la un univers unde este căutat vinovatul (cine a făcut
asta? ce i-a făcut unul celuilalt?) la o lume în care ne in-
teresează relaţia (ce fac ei împreună?). Din acel moment,
pacientul nu mai este un individ, ci o relaţie.
 începând cu anii '60, terapeutul familial s-a dedicat,
aşadar, analizei relaţiilor dureroase pe care le vedea eta-
late în faţa sa în timpul şedinţei, Dar, pe la începutul
anilor '80, mai ales datorită activităţii lui Paul Watzla-
wick, terapeutul a devenit conştient de propria-i situa-
ţie în terapie — şi-a dat seama că nu era un observator
exterior, fără incidenţă asupra a ceea ce se întâmpla, ci
că şi el aparţinea sistemului uman pe care-1 analiza şi
în care se găsea integrat. Din acel moment, întrebarea
pe care trebuia să şi-o pună s-a schimbat, nemaifiind:
„Ce fac ei împreună?", ci: „Ce facem noi împreună?" şi,
dintr-odată, concepţia însăşi a transferului terapeutic
a evoluat: felul în care terapeutul se foloseşte pe sine
însuşi în şedinţă poate contribui la schimbarea regulilor
acestui sistem, căruia îi aparţine în aceeaşi măsură ca şi
membrii familiei.
Vom vedea, în capitolele următoare, cum pot deveni
conştienţi membrii unei familii de aceste reguli, prin
descoperirea scenariului particular pe care-1 urmează
fără s-o ştie. Atunci, o schimbare deliberată din partea
lor va putea declanşa în familie alte cicluri de relaţii,
care se vor deschide spre alte evoluţii.
FIUL M E U REFUZĂ
SĂ STUDIEZE SAU SĂ MUNCEASCĂ
erechea care intră în cabinet mă frapează imediat
P prin manierele plăcute. Amândoi sunt trecuţi de
patruzeci de ani şi exercită, şi unul, şi altul, profesiuni
liberale. Trăiesc împreună de vreo zece ani. Domnul ia
primul cuvântul şi, cu o voce aşezată, îmi explică moti-
vele vizitei lor: Damian — fiul doamnei, de care el se
simte foarte legat — refuză să-şi continue studiile sau
să-şi caute de lucru. Doamna intervine atunci, vizibil
agasată, fiindcă ea consideră că Damian se comportă ca
un leneş: „Este pasiv în faţa vieţii, aşteaptă ca lucrurile
să se facă singure! Eu, dimpotrivă, n-am răbdare deloc,
în orice caz în ceea ce-1 priveşte, şi nu contenesc să-1 ajut,
să-1 împing de la spate! Voiam neapărat să-si ia bacalau-
reatul!"
Metoda mamei şi-a dovedit roadele în această pri-
vinţă, dar lucrurile s-au degradat ulterior, fiindcă tânărul
a hotărât să-şi amâne intrarea la universitate. El şi-a
negociat cu părinţii posibilitatea de a-şi găsi un servi-
ciu, în aşteptarea unei viziuni mai clare, pentru că, după
spusele lui, „studiile nu-1 tentează absolut deloc". Or,
câteva luni mai târziu, iată că refuză orice slujbă şi nici
măcar nu se mai preface că şi-ar căuta vreuna! Compor-
tamentul lui provoacă o neîntreruptă stare de conflict
între el şi cei doi părinţi... şi iată-i, aşadar, în faţa mea.
cerându-mi o consultaţie pentru a ieşi din acest impas,
în absenţa lui Damian, care a refuzat să-i însoţească.
în faţa unei astfel de situaţii, este dificil să-ţi refuzi
o reacţie banală sau superficială: „Aceşti părinţi — eşti
tentat să gândeşti — se confruntă cu un copil dificil,
care vrea să facă numai după capul lui şi care trebuie să
fie tot timpul «împins de la spate», cum spune mama
lui!" Dar, bineînţeles, terapeutul nu se poate opri aici: el
trebuie să încerce să înţeleagă motivele pentru care ado-
lescentul se comportă astfel şi în ce constă de fapt ceea
ce este perceput din exterior drept lene.
Am vrut, aşadar, să plasez într-o altă perspectivă
situaţia familială cu care mă confruntam. Trebuia să aflu,
poate, mai multe despre generaţiile anterioare, pentru
a înţelege mai bine ce se întâmpla în cea prezentă —
drept care, am întrebat-o pe mamă despre familia sa de
origine şi despre bărbaţii care făceau parte din ea.
Ea se apucă, atunci, să-mi vorbească despre tatăl ei:
„Era un om, cum să spun eu?, fără nici un imbold... Se
plângea tot timpul de comportamentul soţiei lui în faţa
copiilor... Era fragil, aşa, ca fiul meu!" Cu cât îl evocă
mai mult pe tatăl respectiv, cu atât îmi dau seama că
foloseşte, de fapt, în legătură cu el, aceleaşi calificative
pe care le foloseşte pentru a-şi descrie fiul şi că-i face
acestui alt bărbat — care a jucat un rol semnificativ în
familie şi care, la fel, nu făcea nimic altceva decât „să-şi
suporte viaţa", fără să aibă vreun control asupra ei —,
aproape acelaşi portret cu cel al fiului. Apoi revine la
Damian: întotdeauna şi-a simţit fiul „fragil", spune ea,
încheind prin a se întreba dacă, aflându-se tot timpul în
spatele lui din dorinţa de a-1 ajuta, nu cumva a greşit...
în orice caz, tânărul nu-i mulţumeşte deloc pentru toate
eforturile depuse!
îi spun atunci că sunt frapat de asemănarea dintre
termenii pe care-i foloseşte ca să califice comportamen-
tul fiului ei şi pe cel al bărbaţilor care avi contat în fa-
milia sa. Ea recunoaşte şi adaugă apoi gânditoare: „Da,
mă tem că fiul meu seamănă cu ei..."
Tatăl vitreg, tăcut până în momentul acela, îmi dez-
văluie neputinţa sa în faţa acestui băiat, asupra căruia
recunoaşte că n-are nicio influenţă şi care merge până la
comiterea unor mici infracţiuni. De fiecare dată când el
încearcă să intervină, soţia lui face tottil pentru a-1 ţine la
distanţă faţă de decizia care trebuie luată. Această atitu-
dine îi dă un sentiment de excludere şi devalorizare:
„Am cheltuit atâta energie ca să mă ocup de băiatul
ăsta...", oftează el.
Mă străduiesc, atunci, să situez într-o perspectivă
transgeneraţională ceea ce tocmai am aflat de la bărba-
tul din faţa mea şi aflvi că a resimţit şi în tinereţea lui un
sentiment de acest fel, pe vremea când avea impresia
recurentă că, pentru mama lui, el conta mai puţin decât
fraţii lui.
Astfel începe să reiasă că, prin comportamentul lui
Damian, pe care-1 califică drept iresponsabil şi leneş, cei
doi părinţi revin la situaţii pe care le-au mai trăit, ceea
ce amplifică dificultăţile de care se plâng. Atunci când
se confruntă cu Damian, această mamă nu-şi vede atât
fiul, cât anumiţi bărbaţi din trecutul ei, cărora le-a putut
măsura, din păcate, incapacitatea de-a decide şi acţiona;
iar când îşi împiedică soţul să intervină, ea nu-şi dă
seama că acesta din urmă retrăieşte, la rândul lui, expe-
rienţa devalorizării pe care o trăise cu propria lui mamă.
Când încercăm, în terapia familială, să scoatem la
lumina zilei anumite evenimente ale trecutului, în relaţia
lor cu situaţia prezentă, acest tip de analiză transpare
frecvent. Şi totuşi, nu asimilăm o relaţie de acest tip cu
O simplă legătură de la cauză la efect. Avem de-a face,
mai degrabă, în privinţa simptomului, cu o dublă trimi-
tere: comportamentul lui Damian îndeplineşte o funcţie
aici şi acum, pentru familia şi pentru părinţii săi (funcţie
pe care în acest moment al terapiei încă n-o înţeleg), dar
prezintă şi o „utilitate" (sau un sens) care devine inteli-
gibilă doar atunci când luăm în considerare trecutul —
el întăreşte la mamă şi la tatăl vitreg anumite credinţe
profunde, anumite perspective asupra lumii edificate
(aş fi tentat să spun „închistate") încă din copilărie.
La sfârşitul acestei şedinţe determinante, îi rog pe cei
doi părinţi să vină şi cu fiul lor la următoarea şedinţă.
Insist asupra acestei cereri: „E foarte important, pentru
a vă putea răspunde, să văd întreaga familie". Părinţii
mă asigură că vor face „tot ce vor putea".
Cincisprezece zile mai târziu, Damian se află în faţa
mea. El o ascultă din nou, fără să clipească, pe mama lui
exprimându-şi iritarea că nu şi-a ţinut promisiunea pe
care i-o făcuse — de a-şi găsi de lucru înainte de începe-
rea cursurilor.
Î!htr-un mod destul de surprinzător, acest fiu „leneş"
îmi explică atunci cam ce fel de studii vrea el să urmeze
şi-mi dă impresia, cu toată imprecizia expresiilor pe
care le foloseşte, că şi-a format o anumită idee asupra
a ceea ce ar putea face mai târziu.
Mama lui revine asupra termenului-limită pe care i-1
dăduse pentru a-şi găsi de lucru — „termen nerespec-
tat", spune ea.
Aflu atunci, în timpul acestei şedinţe, că tatăl lui
Damian intervine puţin şi că tânărul întreţine relaţii mai
strânse cu tatăl vitreg, decât cu acel părinte natural
îndepărtat.
Ca urmare a acestor schimburi concentrate pe „pro-
blema oficială" — viitorul şi activitatea lui Damian —,
tânărul ajunge să evoce atmosfera grea care domneşte
acasă: „Există neînţelegeri", repetă el, şi este clar că prin
această formulă impersonală nu desemnează numai
relaţia pe care o are el însuşi cu părinţii, ci şi pe cea pe
care o au părinţii între ei. Aceştia din urmă nici măcar
nu ascund faptul că au diferende, numai că-1 consideră
pe Damian răspunzător, dând de înţeles că din cauza lui
se ceartă ei destul de des.
Eu le rezum, atunci, ceea ce constituie, în ochii mei,
aportul esenţial al şedinţei precedente şi mă întreb, ală-
turi de Damian, dacă felul în care se comportă el ar
putea avea vreo „utilitate" pentru părinţii lui ca pereche.
Toată lumea îşi dă pe rând cu părerea: ce anume re-
trăiesc această femeie şi acest bărbat prin intermediul
acestui băiat, ce sentimente îi încearcă în situaţia care
s-a creat — sentimente legate de el, desigur, dar nu re-
ductibile la persoana lui?
In timp ce eu căutam, pur şi simplu, să creez o con-
figuraţie care să-i permită lui Damian să perceapă mai
bine miza cu care se confruntă şi chiar înainte ca aceaste
mecanisme să apară cu claritate, s-a produs o lovitură
de teatru! Schimbarea este cu atât mai spectaculoasă,
cu cât nu apucasem încă să fac nimic!
La următoarea şedinţă, cincisprezece zile mai târziu,
mama îşi face autocritica: nu cvimva şi-a protejat prea
tare fiul? Fiind tot timpul „în spatele lui", nu i-a făcut
oare, până la urmă, un deserviciu? Damian se deschide
şi el pe parcursul şedinţei şi reuşeşte să se exprime mai
clar, mai puţin echivoc. Da, repetă el, s-a apucat să-şi
caute de lucru — ar putea chiar să-mi dea lista posturi-
lor pentru care şi-a depus candidatura.

Mesaj confirmat cincisprezece zile mai târziu: „Ştiţi,
sunt gata să lucrez, dar aş face-o pentru ei, nu pentru
mine. De altfel, am făcut chiar trei,zile de probă într-un
post, dar nu-mi plăcea tipul de activitate... O să-mi caut
o altă slujbă, dar trebuie să vă spun că, dacă-mi găsesc
de lucru, va fi numai pentru ei, ca să stea liniştiţi!" Imi
aduc aminte şi acum de felul în care a pronunţat acest
„ei": nu exista niciun fel de ostentaţie în tonul lui, nicio
agresivitate, ci pur şi simplu desemnarea clară a unei
mize... Era limpede: tânărul realizase că iritarea mamei
si angoasa tatălui său vitreg, chiar dacă se exprimau în
raport cu incapacitatea lui de a-şi căuta de lucru, dez-
văluiau, de fapt, temeri care făceau parte din istoria lor,
mai degrabă decât dintr-a lui. Discut cu el despre acest
lucru, iar Damian se declară gata... „să se pună pe locul
doi fată de părinţi". Surprinzătoare evoluţie!
Am plecat, aşadar, de la o situaţie dezvoltată în jurul
unui fiu descris ca fiind leneş, inactiv, incapabil de orice
activitate, si iată-ne acum într-o configuraţie cu totul
diferită, în care tânărul (el rămâne pivotul poveştii) le
poate spune părinţilor destul de clar: „Temerile voastre
au legătură mai degrabă cu voi înşivă decât cu mine,
aşteptările voastre au legătură mai mult cu temerile şi
cu speranţele voastre, decât cu ale mele; sunt de acord
să-mi caut de lucru, dar nu pentru că simt eu nevoia,
ci pentru că aşa vreţi voi, iar eu vreau să vă fac pe plac".
La şedinţa următoare, aflu că Damian şi-a găsit efec-
tiv de lucru si că prestează această activitate cu destulă
seriozitate, deşi e dificilă şi-i cere să se trezească dimi-
neaţa foarte devreme. Părinţii par destinşi, ca şi cum
s-ar'fi liniştit la aflarea acestei veşti bune — şi odihniţi,
ca după o săptămână de vacanţă! Mama pare mulţumită.
iar tatăl vitreg descrie clar această schimbare în atmo-
sfera familială: „Da — recunoaşte el —, mă simt mai
bine". Fiul ia şi el cuvântul şi, ca pentru a pune puncttil
pe i, declară fără agresivitate, dar ferm: „Nu sunt cel
care vă temeţi că aş fi; eu sunt eu" — revendicându-şi
astfel dreptul de-a exista prin el însuşi, nu numai prin
intermediul imaginii pe care şi-o făcuseră cei doi părinţi
despre el. De altfel, mi se spune că, la o serată cu prie-
tenii lui, Damian evocase cu spontaneitate şi îngăduinţă
climatul de autenticitate care dorrmea, după părerea lui,
la şedinţele de terapie, şi că mersese chiar până acolo,
încât vorbise despre câtă plăcere îi făcea să vină la con-
sultaţiile mele împreună cu părinţii.
Firul conversaţiei ne conduce la o discviţie despre
marele absent — tatăl biologic al tânărului. Limitele
comportamentului său în toată această istorie sunt mai
mult decât evidente şi ridică problema „loialităţii" lui
Damian faţă de tatăl lui. Se întâmplă, într-adevăr, ca un
pacient să poarte, fără să ştie, „lanţurile unei loialităţi şi
ale unei moşteniri invizibile" — pentru a relua formula
terapeutului Ivan Boszormenyi-Nagy —, care fac să
apese asupra lui anumite injoncţiuni sau comandamente
provenite, de fapt, de la generaţia precedentă. Or, este
important ca noua generaţie să nu preia de la părinţi
decât ceea ce consideră ea „pozitiv" şi să nu se simtă
închisă în ceea ce resimte ca fiind negativ. în cursa de
ştafetă dintre generaţii, trebuie să poţi alege mesajul pe
care vrei să-1 transmiţi generaţiei următoare.
La proxima şedinţă, după cincisprezece zile, mama
descrie noile relaţii care s-au instalat între membrii fa-
miliei şi care, după ea, sunt excelente. Dialogul pare să
fi fost reinstaurat, iar sursele de conflict — îndepărtate.
„Relaţiile cu părinţii mei au devenit naturale", declară
Damian, care are, în fine, sentimentul că şi-a găsit locul.
 Decidem atunci, de comun acord, să întrerupem pro-
cesul de terapie după aceste şase şedinţe.
Trei săptămâni mai târziu, primesc un telefon inopi-
nat din partea mamei. îmi povesteşte că şi-a părăsit, de
vreo cincisprezece zile, domiciliul conjugal şi c-ar dori
s-o primesc împreună cu soţul ei. „Este şi dorinţa lui",
adaugă ea.
In şedinţa care urmează, îmi explică motivele pentru
care decizia respectivă nu e deloc bruscă — îşi amenin-
ţase deja soţul că-1 va părăsi, dacă el nu-şi schimba com-
portamentul faţă de-o altă femeie, o prietenă a cuplului.
„Am şi altele de făcut — insistă ea — decât să mă joc
de-a mama cu soţul meu şi să-i spun: «Te rog, micuţul
meu, vrei să stabileşti odată limitele acestei redaţii?»"
Soţul nu neagă faptele şi recunoaşte că are, efectiv,
„o problemă cu seducţia"; el o leagă de sentimentul de
abandon pe care 1-a resimţit cu propria lui mamă.
Vorbim atunci din nou despre relaţiile soţiei cu băr-
baţii în general, şi mai ales cu un tată care i-a dat mereu
impresia că nu era de încredere. Trecutul iese la supra-
faţă din nou, pe măsură ce acest bărbat şi această femeie
se forţează să pună în perspectivă ceea ce se petrece
între ei.
Sfârşitul dificultăţilor cu fiul lor a permis reapariţia
în plină lumină a ceea ce se ascundea în spatele lor.
Dorinţa lor comună fiind aceea de-a continua să mă
consulte, îi primesc după alte două săptămâni.
Soţia s-a întors la domiciliul conjugal, dar... „Trăiesc
o nouă relaţie — spune ea —, cu un bărbat pe care-1
cunosc de mai bine de zece ani!" Insistă asupra faptului
că dorinţa, care dispăruse din relaţia cu soţul ei, a revenit
şi că „este foarte plăcut!"
Acesta din urmă recunoaşte că, de ani de zile, aştep-
tările soţiei şi forma pe care o luau acestea îl apăsau şi
că se simţea vinovat de a nu-i fi putut răspunde la ele.
Constatând cu tristeţe că soţia lui suferea din cauza
acestei situaţii, nu găsise altă soluţie decât aceea de-a se
închide încă puţin în el însuşi. Astfel s-a instalat un cerc
vicios, care împiedica orice fel de comunicare autentică,
de vreme ce soţul abătut nu-şi putea exprima niciodată
nici temerile, nici refuzurile... A fost nevoie de două
şedinţe, deosebit de intense, pentru a scoate la lumină
aceste sentimente negate atât de mult timp.
Ce se poate spune, în acest moment, al terapiei? (Noi
dezvoltări ulterioare se mai pot ivi, într-adevăr.)
Acest bărbat şi această femeie reuşesc să dialogheze
mai bine, fără să le fie teamă de reacţia partenerului.
Ea recunoaşte, cu sinceritatea care o caracterizează,
că-şi exprimă sentimentele cu o oarecare duritate: „îmi
dau seama foarte bine că puteam părea negativistă...
Dar, în realitate, voiam exact contrariul!"
Fiecare ştie acum să-i spună nu celuilalt, fără să se
simtă vinovat, şi da fără să sufere din această cauză.
Amândoi au impresia, de-acum, că-şi aleg decizia, că ea
le aparţine şi că şi-o pot asuma. Murray Bowen, unul
dintre fondatorii terapiei familiale, insista mult asupra
importanţei unei astfel de „diferenţieri" (pentru a-i re-
lua termenul). Să poţi spune da fără ranchiună şi nu fără
vinovăţie — acesta era, pentru el, semnul unei diferen-
ţieri reuşite.
Aşadar, au fost necesare zece şedinţe — dintre care
ultimele patru numai cu cei doi soţi — pentru această
psihoterapie care, aşa cum am văzut, şi-a depăşit cadrul
iniţial şi a dezvăluit, în spatele problemelor oficial invo-
cate, mecanisme mai profunde. Ce putem învăţa din ea?

în primul rând, comportamentul unui copil cu pro-
bleme" este adesea legat de un ansamblu de elernen e
al căror sens nu-1 putem înţelege decât daca le situam la
nivel familial şi nu numai pe plan individual. In cazul
de fată, se pare că fiul a dezvoltat o atitudine avand
drept scop să-şi apere familia împotriva a ceea ce putea
fi o sms/de dificultate încă şi mai mare - m speţa, con-
flictul dintre părinţi.
Urmarea este că situaţiile cotidiene create de com-
portamentul copilului declanşează la părinţi reacţu ale
căror cauze nu sunt reductibile la acest comportament
si se întâmplă frecvent să trebuiască să înlături de pe
chipul celuilalt masca trecutului pe care o poarta, ca sa
rezolvi problema pe care o trăieşti cu el.
în sfârsit (si este adesea cazul în terapiile de familie),
starea de mai bine a pacientului „desemnat" nu încheie
procesul deschis odată cu terapia, fiindcă, atunci cand
unui membru al familiei îi merge mai bine, se mtampla
frecvent ca altui membru să-i meargă mai rău - - sau
ca tuturor să le meargă mai bine! Acest tip de constata^
i-a incitat pe terapeuţi să considere famiha nn srstem
de indivizi aflaţi într-o inter-relaţionare - o schimbaie
a acestui sistem la un nivel sau într-un loc speci ic
antrenând alte schimbări, în alte părţi sau la dte nivele.
în prima parte a acestei psihoterapii, am încercat sa
fac astfel, încât Damian să-şi dea seama că mama sau
tatăl lui erau tentaţi să-1 situeze într-un loc ce nu^ era
propriu, si asta chiar din cauza comportamentului sau.
Când a devenit clar pentru el că era vorba de o confuzie
de persoane, el singur a optat pentru a le spune părinţi-
lor săi: „Sunt de acord să vă protejez ocupând provizo-
riu locul pe care mi-1 propuneţi, dar nu este locul meu •
Din momentul în care Damian a reuşit sa formuleze ter-
menii acceptării sale (ceva de genul: „De acord, mă duc,
dar mă duc pentru voi, în cunoştinţă de cauză"), el a şi
prins gustul slujbei şi a început să vorbească despre
faptul că-i făcea plăcere să se ducă la slujba respectivă.
De atunci, relaţia lui cu familia s-a schimbat complet.
Ceea ce descriem (celorlalţi şi nouă înşine) ca fiind
afecte individuale (gust, plăcere etc.) este în acelaşi timp
de natură relaţională.
Această familie a făcut un demers decisiv (consvilta-
rea unui terapeut) înainte ca relaţiile dintre membrii ei
să se pietrifice. Atmosfera de acasă devenise insuporta-
bilă, dar situaţia nu era blocată, de vreme ce intervenţia
acestui al treilea i-a permis fiecăruia să ocupe un loc
diferit, într-un proces reînnoit. Tânărul a reluat frâiele
propriei sale vieţi şi a fost ajutat să facă acest lucru de
schimbarea capitală produsă în modul în care-1 priveau
părinţii săi.
Sistemul familial a trebuit atunci, dacă pot spune aşa,
„să se recicleze": această dificultate dispărând, a apărut
o alta, mascată până atunci de prima — conflictul latent
din cuplul parental, asupra căruia am lucrat în cea de-a
doua serie de şedinţe... Parcursul terapeutic seamănă
câteodată cu cel al unui canal: aflată pe un vas mic,
0 familie cere ajutorul pentru deschiderea unei ecluze;
1 se deschide ecluza; dar, deodată, apare o nouă ecluză;
atunci, terapeutul intervine din nou... până când se
asigură că familia este în măsură să deschidă singură
toate ecluzele care jalonează parcursul evoluţiei sale.
într-o astfel de situaţie, se poate dovedi util ca pă-
rinţii să-şi pună anumite întrebări. Un copil, prin com-
portamentul lui, devine o problemă: el destabilizează
în mod durabil relaţiile existente între părinţi — este un
caz foarte răspândit. Părinţii se văd obligaţi atunci să se
întrebe dacă relaţiile şi aşteptările lor îl privesc exclusiv
pe copilul lor sau dacă acesta nu este cumva, în ochii lor,
pus în locul altcuiva... pentru că, dacă se întâmplă aşa,
se înţelege uşor că reacţia sa, indiferent care ar fi ea,
riscă să fie mereu una inadecvată. Cum poţi, într-adevăr,
să răspunzi în mod adecvat unei cereri care nu ţi se
adresează ţie, ci altcuiva?
Se poate pune şi întrebarea dacă este util pentru fa-
milie ca simptomul copilului să plaseze în plan secund
o problemă pe care copilul însuşi o imaginează ca fiind
aproape imposibil de rezolvat. Amintindu-i copilului că
nouă ne revine sarcina de a ne rezolva problemele şi că
el are dreptul să-şi trăiască viaţa fără să ne protejeze cu
orice preţ — numai aşa îi putem oferi locul de care are
nevoie. Pentru a supune probei această ipoteză, putem
studia concordanţele dintre momentele de accentuare a
tulburării la copil şi etapele deosebit de dificile ale vieţii
de familie.
Regula de aur este, în acest caz, de-a nu te culpabihza
prea repede, pentru că tot ceea ce i se întâmplă copilului
e legat de o multitudine de parametri, de un ansamblu
de elemente diverse, în care părinţii nu joacă, până la
urmă, decât un rol limitat. Terapeuţii familiali cer să-i
vadă pe părinţi odată cu copilul, dar nu pentru că ei
consideră că există în mod obligatoriu o legătură de la
cauză la efect între comportamentul lor şi simptomele
lui, ci pentru că au nevoie de ajutorul părinţilor pentru
a acţiona asupra a ceea ce rămâne, prin natura sa, un
ansamblu. Dacă o stâncă vă blochează drumul şi dacă
vreţi s-o deplasaţi folosindu-vă de un levier, e suficient
să aplicaţi unealta într-un loc precis al masei, pentru a o
mişca pe'toată în ansamblul ei: această imagine îmi vine
adeseori în minte, când descriu funcţionarea terapiei
familiale.
Şi copiii? — veţi întreba. Au ei dreptul să-şi spună că
părinţii lor nu înţeleg nimic din dificultăţile care-i fră-
mântă pe ei? Cred că nu este inutil ca şi ei, la rândul lor,
să-şi pună anumite întrebări. Pe aceasta, de exemplu:
problema de care mă lovesc şi care mi se pare a fi numai
a mea nu este, oare, o „impunere", dacă se poate spune
aşa, pe care o sufăr? în acest caz, cum să lupt împotriva
tulburării care mă tiranizează şi-mi impune dictatura ei?
Oare eu sunt cu adevărat cel pe care părinţii mei îl res-
ping sau numai comportamentul meu? Nu le ofer, oare,
un comportament susceptibil de respingere, de frică
să nu mă simt eu însumi respins? Nu sunt, în realitate,
ostaticul unui comportament care-i face să sufere?
Poate că un copil cu probleme se nelinişteşte în pri-
vinţa a ceea ce trăiesc alţi membri ai familiei... în care
caz, nu este imposibil ca felul său de-a se purta, deşi
conţine elemente de respingere care-i vizează, să ser-
vească la protejarea altora, adică tocmai a persoanelor
respective. Asemenea configuraţii surprinzătoare nu
sunt rare.
De ce să nu le vorbesc, atunci, părinţilor şi altor
membri ai familiei despre temerile pe care le simt în
legătură cu ei? Astfel de schimburi mă pot ajuta să fac
distincţie între problemele celorlalţi şi propriile mele
dificultăţi. Nu e niciodată uşor să recunoaştem limitele
părinţilor noştri, dar adesea numai cu acest preţ ne
putem investi spaţiul personal şi putem începe să ne
înfruntăm problema — sau ceea ce consideră alţii că
este problema noastră — dintr-o perspectivă diferită.

SĂ-L ELIBEREZ PE CELĂLALT,
CA SĂ M Ă SCHIMB EU ÎNSUMI
T-aptul că participăm, chiar dacă într-o mică masura,
F î a creare; contextului de care altfel ne plângem mi
se pare o afirmaţie acceptată fără prea mare dificultate.
Dar ceea ce-1 va interesa, probabil, mai mult pe cititor
este de-a sti cum poate să iasă din această situaţie. Aş
v ì a , deci,' să propun câteva prime piste prm exemplul
" o T a m ă se plânge de fiul ei de 8 ani. Copilul îşi bate
joc de ea de îndată ce-i cere până şi cel mai neinseimat
lucru, indiferent dacă e vorba să vină sa manance, sa se
ducă la culcare sau să-i facă cel mai mic ^ervicm^Ea se
m i r ă descoperind că se simte din ce m ce mai îndepăr-
tată de acest copil, pe care de mult timp nu 1-a mai luat
n braţe. Când o întreb ce anume, din relaţia ei cu copi-
lul, o face din ce în ce mai dură, din ce în ce mai iritată,
mama îmi răspunde fără să ezite: „Lipsa de respe t _
Adaugă apoi că tatăl ei o trata în acelaşi fel ca fiul ei
a S c u aceeaşi lipsă de respect. Pe de altă ^
întreabă dacă nu cumva ea se poartă cu fiul ei la fe^^cum
o făcea tatăl ei cu ea, reproducând astfel o configuraţ e
familială care s-a transmis prin ea de la o g e n e l e la
alta. în acelaşi timp, ea se regăseşte m aceeaşi situaţie m
L e se afla copil L d , de vreme ce fiul ei se con.po ta
cu ea asa cum o făcuse tatăl ei. Devine clar, deci, ca fiul
O „protejează" pe mamă, permiţându-i să trăiască, la o
vârstă adultă, ceea ce a trăit în copilărie cu propriul tată.
Termenul protecţie poate surprinde. îl folosesc, totuşi,
cu un scop anume. Totul se petrece ca şi cum copilul ar
ajuta-o pe mamă să rămână fixată în propria ei fortă-
reaţă şi să continue să se îndoiască de faptul că poate fi
respectată. Poziţie dureroasă, desigur, dar având avan-
tajul de-a nu o constrânge să se expună deziluziei, care
ar apărea, poate, dacă ea ar îndrăzni să gândească altfel.
Pe de altă parte, fiul, care are de-a face cu o mamă din
ce în ce mai neîncrezătoare şi mai critică, îşi construieşte
propria lui viziune asupra lumii, obligatoriu negativă —
mama lui nu poate fi decât iritată de el, ea nu poate face
altfel decât să-1 hărţuiască prin cereri fără sfârşit. Nu-şi
dă seama că el însuşi înti'eţine, prin comportamentul lui,
comportamentul mamei, contribuind astfel la a-i întări
convingerea profundă.
I se pare potrivit să suspine şi să-şi ridice ochii la cer
ori de câte ori mama îi cere cel mai mic serviciu. Tânăra,
simţindu-se atunci neputincioasă în faţa lui, devine şi
mai rigidă şi încearcă, din punct de vedere afectiv, să
pună o distanţă între ei, pentru a se proteja. Comporta-
mentul „logic" al fiecăruia are o funcţie esenţială, care
trece neobservată în ochii celor doi parteneri — îl men-
ţine pe fiecare în credinţa lui, întărindu-i astfel ciclul
repetitiv şi dureros. Mamă şi fiu participă inconştient la
scrierea unui scenariu ale cărui victime nu-şi dau seama
că sunt ei înşişi.
Prima etapă către o schimbare va fi, deci, să accepte
faptul că reacţiile de bun-simţ nu fac decât să accen-
tueze dificultăţile pe care încercăm dintotdeauna să le
rezolvăm, repetând cuvintele unei piese pe care o jucăm
fără să stim.

A doua etapă cere acceptarea ipotezei următoare.
Adesea, un comportament repetitiv nu se perpetuează
(cu excepţia cazurilor extreme de violenţă sau de abuz
pe care nu le abordez aici) decât dacă prezintă o utilitate
pentru diferiţii protagonişti. Această utilitate constă,
în general, în a-i permite fiecăruia dintre parteneri să
nu-şi părăsească poziţia fortificată, evitând astfel să se
expună unui atac devastator în plină câmpie...
Fiindcă sentimentele şi percepţia noastră nu sunt re-
ductibile la persoana noastră; ceea ce resimţim, „expe-
rienţa" noastră, are şi ea o funcţie pentru celălalt; este
unul dintre aspectele a ceea ce eu numesc rezonanţă. Am
dezvoltat acest concept în cartea mea Dacă mă iubeşti,
nu mă iubiP
Ce poate face mama într-o astfel de situaţie, pentru
a ieşi din ciclul infernal în care se află prizonieră? Ea
trebuie să accepte, în primul rând, că, indiferent care ar
fi legătura comportamentului ei prezent cu istoria ei,
acest trecut — care o sensibilizează, desigur — nu-i
dictează comportamentul. Amintirea a ceea ce a trăit şi
reacţia ei prezentă sunt declanşate^ de felul în care co-
pilul reacţionează, iar funcţia lor este aceea de a-i întări
credinţa fiului ei. Această mamă trebuie să se întrebe,
aşadar, care este utilitatea propriului ei comportament
pentru fiul ei — şi simplul fapt de a-şi pune această
întrebare determină apariţia unui context afectiv diferit.
5. De exemplu, iritarea pe care o poate resimţi terapeutul nu este
reductibilă numai la propriile lui experienţe; ea poate servi şi la
întărirea credinţei profunde a pacientului („Eu nu pot fi decât
respins"). Vezi, mai ales, capitolul 6 din cartea Si tu m'aimes,
ne m'aiine pas, Paris, Seuil, 1989, reeditată în colecţia «Points».
6. Nu provocate, ci declanşate — nici elementele venite din trecut,
nici comportamentul copilului nu sunt „cauza"; ele fac numai
parte dintr-un ansamblu care declanşează ceva potenţial sensibil
sau fragil.
Căci ea nu va mai acţiona fără să se gândească la copilul
care o provoacă; se va întreba de ce este important pen-
tru el ca ea să manifeste în felul acesta iritare şi distanţă.
Printre ipotezele posibile, o va reţine poate pe cea mai
pertinentă — cea a unui copil care nu reuşeşte să creadă
că mama lui îl poate iubi şi respecta. Nu se simte ea
ca în situaţia în care se afla cu propriul tată? Şi dacă fiul
ar reacţiona la comportamentul ei în acelaşi fel în care
ea însăşi a făcut-o faţă de cel al tatălui ei?
Această experienţă afectivă nouă o poate face să vadă
într-o altă lumină reacţiile copilului ei. Când el ridică
ochii spre cer ca reacţie la cuvintele ei, mama îşi poate
permite o altă reacţie decât cea — logică în aparenţă —
care n-a făcut, până acum, decât să perpetueze conflic-
tul şi să menţină scenariul unei piese pe care ea nu mai
vrea s-o joace. Şi dacă l-ar lua în braţe, ce s-ar întâmpla
oare? De ce să nu-1 sărute şi să nu-şi exprime respectul
faţă de reacţiile lui? Ştie dinainte că riscă să fie respinsă
de fiul ei, care nu va reuşi, probabil, să creadă în această
schimbare bruscă şi deci va fi neîncrezător în faţa unei
reacţii atipice... Dar dacă ea (din interiorul noii expe-
rienţe) percepe că el caută, în realitate, recunoaştere şi
respect (precum ea însăşi căuta faţă de tatăl ei), atunci
un alt viitor s-ar putea contura. Cum ea nu va mai fi
închistată în aceeaşi iritare şi va fi din nou în stare să-şi
ia fiul în braţe pentru a-i da siguranţă, acesta din urmă
va sfârşi prin a-şi fiexibiliza tânăra perspectivă asupra
lumii şi va îndrăzni să aibă încredere... El îşi va îngădui
să se destindă faţă de mama lui. Iar acest nou compor-
tament o va ajuta pe mamă să-şi modifice perspectiva
proprie asupra lumii: văzându-şi fiul cum se schimbă,
se va schimba şi ea.
Bineînţeles, analiza comportamentului unei mame
în raport cu fiul ei, pe care tocmai am făcut-o, se poate
aplica unor situaţii analoage, dar în care rolurile ar fi
inversate. Dacă în joc ar fi comportamentul unui fiu sau
al unei fiice în raport cu propriii săi părinţi, întrebarea
ar rămâne, în esenţă, aceeaşi: care este, pentru mama
sau pentru tatăl meu, utilitatea reacţiei mele faţă de ei?
într-adevăr, ipoteza că reacţia mea e fasonată de celălalt,
pentru a-i permite să-şi consolideze propria viziune
asupra lumii, poate adeseori să mă elibereze.
De ce? Pentru că întrebările pe care mi le pun îşi
schimbă atunci natura. Oare chiar vreau să menţin acest
tip de relaţie, având reacţiile pe care le am? Chiar îmi
doresc să mă sacrific, protejându-1 pe celălalt printr-un
comportament care lui poate că-i convine, dar care mie
nu face decât să-mi întreţină suferinţa? De fapt, e posi-
bil să descopăr că şi eu am parte de beneficii secundare,
cât se poate de apreciabile, din continuarea acestui joc
fără sfârşit. Pentru a-1 parafraza pe Camus, care-1 evocă
pe Sisif împingându-şi stânca, voi sfârşi poate prin a-mi
spune: „Această încercare disperată îmi aparţine: ea
nu-mi mai este impusă, ci chiar o r e v e n d i c " ^ . Cel puţin,
mă voi fi eliberat de o lege rigidă, pe care n-aş mai
suporta-o ca pe un lucru impus; devenit propriul meu
legislator, îmi voi revendica rolul în piesa pe care o joc.
Cât despre ceilalţi, cei ce doresc să inventeze replici
noi pentru a transforma un scenariu pe care n-au făcut,
până acum, decât să-1 suporte, ei vor fi nevoiţi să accepte
ideea că se lovesc de incredulitatea şi de rezistenţa pro-
tagoniştilor acestei piese i n v i z i b i l e . într-adevăr, ei le
vor cere să-şi schimbe, la rândul lor, propriile replici,
să părăsească drumurile cunoscute, să se aventureze
pe cărări neexplorate, poate chiar primejdioase... Există
7. Albert Camus, Le Mythe de Sisyphe (Mitul lui Sisif) Paris, Galli-
mard, col. « Folio Essais », 1987, pp. 165-166.
puţine şanse ca inovaţiile lor să fie primite cu braţele
deschise! Dar, dacă persistă, fără agresivitate şi cu un
spirit de deschidere, să opună rezistenţă tentativelor pe
care ceilalţi membri ai familiei le vor face pentru a-i re-
aduce la replicile lor obişnuite, atunci un viitor diferit se
va putea desena.
Să reluăm pe scurt. Atunci când suntem prinşi într-o
situaţie repetitivă, sugerez să fim atenţi la următoarele
puncte:
1. Trecutul meu joacă un rol, fără îndoială, dar, dacă
această situaţie se repetă într-un anumit context, cu o
anumită persoană, motivul poate fi acela că, fără să-mi
dau seama, persoana respectivă e determinată de istoria
şi de contextul ei să acţioneze astfel şi mă determină şi
pe mine să mă comport aşa cum o fac.
2. Comportamentul meu are, aşadar, fără îndoială, o
funcţie dublă — trebuie analizat în lumina istoriei mele,
dar şi a credinţei profunde a persoanei cu care am de-a
face. Să simplificăm, atunci, situaţia şi să analizăm mai
ales funcţia experienţei noastre în raport cu celălalt.
Căci, dacă eu mă schimb sau celălalt se schimbă, atvmci
ansamblul sistemului pe care-1 formăm se va schimba
şi el. Levierul nu poate fi acţionat decât într-un singur
punct al stâncii — dar dacă acest punct este urnit din
loc, atunci întreaga stâncă se va mişca.
3. Dacă persoana pe care o am în faţă e un membru
al familiei mele pe care-1 cunosc bine, pot să-mi fac o
idee despre acel lucru din istoria lui, care-1 determină
să mă facă să acţionez astfel încât să nu trebuiască să-şi
schimbe el convingerile. Dacă e cineva pe care-1 cunosc
mai puţin bine, nu pot lansa decât ipoteze. Dacă mă
irită, pot să mă întreb, de exemplu, în ce măsură nu mă
împinge să-1 resping, pentru a-şi consolida el convin-
gerea profundă că nu poate fi decât rău primit de către
ceilalţi.
BĂRBATUL CARE NU REUŞEA
4. Nu cumva îmi doresc să mă sacrific pentru a men-
ţine aceste cicluri de comportamente repetitive, unicul NICI SĂ-ŞI P Ă R Ă S E A S C Ă NEVASTA,
scop fiind acela de a-1 proteja pe celălalt? A proteja, în
NICI SĂ R Ă M Â N Ă CU EA
acest caz, nu înseamnă a ajuta — căci a-1 ţine pe celălalt
închis în buncărul lui contribuie, până la urmă, la a-i
menţine suferinţa.
5. Dacă fac, totuşi, această alegere, voi juca rolul lui
Sisif al lui Camus: îmi voi revendica propria alienare în
• V Tu istoria unei psihoterapii va găsi cititorul în acest
deplină cunoştinţă de cauză.
1 \ capitol, ci numai pe cea a primilor paşi ai acesteia,
6. Dacă nu-rni doresc asta, cum altfel să reacţionez?
într-adevăr, pacientul a decis de unul singur să între-
Cum să evit să apuc floreta pe care celălalt mi-o întinde
rupă procesul terapeutic, într-un moment când, în opi-
ca să ne reluăm duelurile întrerupte? Marja de libertate
nia mea, nu ajunsese încă la un final. Dar mi s-a părut
pe care o regăsesc, distanţa care începe să se creeze în
că această povestire, chiar fără o concluzie, poate fi utilă
raport cu repetiţia îmi poate permite să improvizez o
pentru a-1 lămuri pe cititor în privinţa consecinţelor
reacţie care să se opună aşteptării celuilalt.
unui doliu neconsumat.
7. El sau ea nu mă va crede şi va face totul pentru a
mă readvice la vechiul ciclu. Cine e Marcel? Un bărbat de vreo patruzeci de ani,
8. Dacă reuşesc, totuşi, să rezist invitaţiilor la repeti- cu o carieră înfloritoare, care vrea să-şi părăsească soţia
ţie, tentaţiei de-a reproduce vechile schimburi de replici, şi nu reuşeşte. Incapacitatea lui de-a se despărţi, ceea ce,
dialogurile atât de familiare ale piesei noastre comune, pe de^altă parte, îşi doreşte, îl împinge să mă consulte!
dacă permit să intervină ceva nou, dacă mă angajez şi ,,Am încercat să-mi părăsesc soţia de nenumărate ori —
mă expun, atunci pot să-1 eliberez şi pe celălalt, şi pe înii explică el — şi de fiecare dată m-am întors la ea.
mine, în acelaşi timp. Voi descoperi, atunci, că libertatea Când nu sunt cu ea, mă simt vinovat şi simt nevoia să
mea depinde, mult mai mult decât îmi imaginam, de revin, ca să mă ocup de ea... iar când sunt cu ea, nu
libertatea celorlalţi. Este în firea lucrurilor ca iubirea să visez decât să plec mai repede!" Are o relaţie extracon-
nu înceapă cu sine, ci cu celălalt. jugală, continuă el, şi înmulţeşte, sfâşiat între cele două
femei, trecerile de la una la alta, pe cât de angoasante,
pe atât de sterile. într-un apartament recent închiriat,
pentru a putea fi singur. Marcel a încercat să adopte o
decizie, însă reflecţiile nu i-au permis să pună capăt nici
ezitărilor, nici chinului prin care trece.
 Iată o situaţie oarecum clasică, îşi va spune, poate,
cititorul, o situaţie în care un bărbat căsătorit, îndrăgos-
tit de o altă femeie, ezită între confortul de-a rămâne cu
soţia şi dorinţa de-a trăi cu amanta.. . Subiect de nuvelă
sau de film „psihologic" — nu foarte original —, pentru
care Marcel, un bărbat legat de nişte valori tradiţionale
care-i interzic să-şi părăsescă soţia, în tot cazul pare să
fie protagonistul perfect...
Dar o psihoterapie scoate la iveală altceva decât
clişeele de acest gen. Dimpotrivă, putem fi mereu sur-
prinşi de bogăţia şi diversitatea situaţiilor cu care ne
confruntăm dacă, în loc să le reducem la scheme gene-
rale, încercăm să fixăm precis trama ieşită din comun.
Astfel, Marcel lasă să-i scape, ca din întâmplare: // îmi
vine foarte greu să mă despart de ea şi s-o las singură;
este ca şi cum mi-aş abandona copilul". Terapeutul îi
cere, atunci, să-i vorbească despre mama lui şi Marcel se
lansează în evocarea relaţiei idilice pe care o avea cu ea.
Tatăl său părăsise căminul familial pe vremea când el
era copil încă, iar mama lui a trebuit să crească singură
patru copii. El era mezinul şi, după plecarea celorlalţi,
unul câte unul, la studii în marele oraş din apropiere.
Marcel a rămas singur cu această femeie, pe care o idea-
lizează: „Nu avea nici un defect — comentează el —,
era perfectă!" Apoi evocă, profund emoţionat, perioada
în care el şi mama lui au fost atât de apropiaţi... până în
ziua când, el având 12 ani, a trebuit s-o părăsească la fel
ca şi fraţii săi, pentru a se înscrie la un liceu cu internat
din acelaşi mare oraş. Mama şi fiul s-au pregătit pentru
„drama absolută" a acelei despărţiri, dar Marcel mai
simte încă durerea încercată atunci — retrospectiv, ea
acoperă orice altă amintire legată de primul său an la
internat.
Atunci când, după ani buni, a întâlnit-o pe cea care
avea să-i devină soţie, mama lui suferea de boala care
i-a fost fatală după numai câteva luni. în acel moment,
povesteşte Marcel, „a fost pentru mine... ca o trădare",
apoi se adună: „Nu, era ca şi cum aş fi înlocuit-o pe
mama cu viitoarea mea soţie", apoi îşi propune chiar el
o interpretare: „Am pus-o pe soţia mea în locul mamei",
ceea ce înseamnă, poate, în cazul lui: „Am vrut să evit
trădarea faţă de mama punând-o pe soţie în locul ei, dar
astăzi, părăsindu-mi soţia, de fapt o trădez pe mama".
Este chiar ipoteza care se impune în acest moment
al terapiei. Iată un bărbat care nu şi-a putut consuma
doliul după mama sa decedată şi a înlocuit-o prin soţia
lui. Deci nu atât cu o „nevastă" întreţine el o relaţie,
ci cu cineva care, luând pentru totdeauna locul mamei,
1-a luat în aşa fel încât îi permite lui să evite trădarea pe
care ar reprezenta-o alegerea unei străine în locul celei
care 1-a născut. Din acel moment, termenii dilemei lui
capătă o precizie suplimentară — cum poate avea el o
viaţă împlinită cu o femeie căreia îi cere să fie ceea ce nu
este? Şi cum ar putea el să abandoneze o persoană care
de-acum echivalează cu mama lui? Atâta timp cât doliul
după mama defunctă nu s-a încheiat, soţia lui Marcel
este ca şi prinsă în poziţia aceea care i se impune, iar
situaţia continuă, fără o evoluţie posibilă, închizându-i
pe cei doi protagonişti în arcanele ei.
După ce şi-a evocat mama încă o dată — această
„persoană ideală, mereu dulce, mereu bine dispusă".
Marcel adaugă brusc: „Ştiţi, după toţi anii aceştia, încă
mai depind de amintirea ei. Este ca şi cum ar exista,
între mine şi ea, ceva neterminat. Când a trebuit s-o
părăsesc, la vârsta de 12 ani, a fost ceva prematur...
iată de ce depind încă de prezenţa ei." El face chiar o
precizare aproape ciudată: „Când realizez ce loc ocupa
mama în viaţa mea, mă mir că n-am fost mai nefericit la
moartea ei. Poate că, dacă ar fi trebuit, cum se spune,
«să-mi consum doliul», i-aş simţi încă şi mai puternic
absenta..."
Această poveste arată cu temeinicie cum o situaţie
aparent banală poate căpăta, într-un cadru terapeutic,
o consistenţă şi o semnificaţie neaşteptate, pentru ca la
sfârşit să se demonstreze că este manifestarea spectacu-
loasă a unui doliu imposibil. Dar simpla conştientizare
de ordin strict istoric nu este suficientă aici. Va trebui ca
Marcel să-şi retrăiască afectiv durerea în cadrul terapiei,
pentru ca menghina să înceapă să-şi slăbească strân-
soarea. Va trebui ca procesul de consumare a doliului să
înceapă cu adevărat să se producă, pentru ca Marcel să
nu mai aibă nevoie să pună pe altcineva în locul mamei
decedate. Numai cu acest preţ o va putea privi pe soţia
sa ca pe o femeie pe care o poate părăsi sau cu care
poate rămâne, şi nu ca pe o persoană obligată, cum zic
americanii, să se încalţe cu „pantofii unui mort".
Se pare că această activitate terapeutică i s-a părut
prea dificilă pacientului, de vreme ce a întrerupt-o pre-
matur, în acelaşi fel, poate, în care şi-a întrerupt ţinerea
doliului.
Terapeutul Norman Paul sublinia importanţa unor
astfel de „doliuri neconsumate" în ţesătura a nume-
roase vieţi. El a insistat mai ales asupra conţinutului lor
cultural: civilizaţia occidentală, spre deosebire de alte
culturi care au ştiut să-şi păstreze mai bine practicile şi
semnificaţiile tradiţionale, nu favorizează o consumare
liniştită a doliului. Este ca şi cum doliul ar ucide pentru
a doua oară persoana, în timp ce, în cultura malgaşă
de exemplu, el îi conferă statutul de zeitate însoţitoare
şi tutelară. Am putea să mai cităm şi alte exemple care
ilustrează neputinţa sau disperarea omului occidental,
slab pregătit, prin evoluţia culturii sale, pentru suferin-
ţele inevitabile ale vieţii, dar acest lucru ne-ar împinge
prea departe... E suficient să subliniem aici că Norman
Paul insistă asupra importanţei ritualului de doliu, a unui
proces care, dus până la capăt, permite consumarea
acestuia. Din această cauză el creează, în timpul şedin-
ţei, contexte specifice care cheamă la doliu sau conduc
la el şi, pentru a elibera nişte afecte blocate până atunci,
terapeutul se forţează câteodată să inducă fie şi o reacţie
diferită, pe care o numeşte „doliu operaţional".
Un exemplu care să ilustreze activitatea remarcabilă
a acestui terapeut original poate fi potrivit în acest caz.
într-unui dintre articolele sale«, Norman Paul descrie
o situaţie care seamănă mult cu cea tocmai evocată de
noi — cu o diferenţă totuşi: persoana pentru care nu s-a
putut ţine doliul nu este mama de astă-dată, ci mătuşa.
Un cuplu, familia Lewis, îl consultă pe terapeut, fiindcă
soţul vrea să se despartă de soţie pentru a se căsători cu
o tânără de 21 de ani, pe nume Charlotte. Domnul şi
doamna Lewis au amândoi 39 de ani, şase copii şi o
istorie foarte tristă, de vreme ce doamna Lewis, aflând
că soţul voia s-o părăsească, a încercat să se sinucidă —
aşa cum făcuseră şi părinţii ei (mama, când ea avea 16
ani; tatăl, când avea 33); domnul Lewis, în schimb, se
simte „prins în capcană" în căsătoria sa (ca şi tatăl său
înaintea lui).
Or, iată că, la un anumit moment al terapiei, domnul
Lewis evocă o mătuşă, pe sora mamei lui, „o femeie —
8. « Deuil et empathie en thérapie conjugale conjointe >• („Doliu şi
empatie in terapia conjugală comună"), în Résonances, nr. 6, 1994.
 tra cu empatie asupra angoasei şi suferinţei subiacente,
spune el — absolut nemaipomenită" care, vai!, a murit
au suscitat la domnul Lewis tipul de hohote amare, con-
k 35 de ani, când el însuşi avea 10. La simpla evocare
vulsive, pe care le observăm, de obicei, la copii" 9. Un
a persoanei respective, numită Ema, el începe să planga:
Era femeia pe care aş fi vrut s-o întâlnesc. Mă înţelegea abces emoţional se goleşte, eliberând pacientul de ceea
întotdeauna, mă accepta aşa cum eram. Era de-ajuns sa ce, în dezvoltarea sa, constituia un punct de fixaţie...
fiu cu ea, ca să mă simt împăcat, pur şi simplu şi total şi domnul Lewis poate, la recomandarea terapeutului,
să-şi consume doliul prin vizita la cimitirul unde este
împăcat...", explică el
înmormântată mătuşa sa.
Terapeutul descoperă că mătuşa Ema era mmormari- Se observă importanţa activităţii lui Norman Paul:
tată într-un oras numit Charlotte, în Carolina de Nord, agăţându-se de rolul subteran şi capital pe care le pot
si că domnul Lewis este singurul care o cheamă cu acest juca aceste doliuri neconsumate, el ne-a permis să
prenume pe tânăra pe care o iubeşte, deşi ea mai are alte vedem cu ochi noi un tip de tensiuni şi de conflicte care
două, mai des folosite; pe de altă parte, ochii şi părul se produc adesea în familii sau în cupluri. Putem com-
Charlottei" au aceeaşi culoare cu cei ai matuşii dispă- pleta acest aport prin cercetările lui John Bowlby, care
rute; în sfârsit, un alt fapt semnificativ: domnul Lewis distinge mai multe faze în doliu: perioada de suferinţă
nu s-a dus niciodată la mormântul Emei şi n-a păstrat şi de mânie, incredulitatea în faţa pierderii şi căutarea
nici o legătură cu familia după dispariţia ei. persoanei pierdute; în sfârşit faza de disperare, care
în timpul următoarelor două şedinţe, Norman Pau precedă perioada reorganizării psihice. Poate că numai
se va strădui să-şi ajute pacientul să consume dohu acceptând necesitatea acestor perioade succesive şi
mătusii adorate, la douăzeci şi opt de ani după decesul petrecând un timp pentru a le trăi în plenitudinea lor,
ei Faptul de-a se elibera de această durere atât de mult putem trece de la o etapă la alta în ciclul nostru de viaţă.
timp continută, declanşează la domnul Lewis un senti-
ment de linişte, analog celui pe care spunea că l-ar fi re-
simtit alături de mătuşa sa... El poate renunţa, dm acel
moment, dacă doreşte, să-i mai caute o înlocuitoare.
Bineînţeles că alte elemente pe care le întrevedem pe
parcursul povestirii au jucat, probabil, un rol important
în această terapie, cum ar fi încercările de sinucidere
care jalonează istoria doamnei Lewis, dar Norman Paul
alese cu bună-stiintă să nu prezinte decât o faţetă a unui
proces pe care-1 ghicim, în realitate, ca fiind mai com-
plex El insistă mai ales asupra necesităţii de-a face pe
cineva să vorbească, în mod repetat, despre reacţiile sale
la pierderea cuiva apropiat: „Căutarea unei pierderi -
9. Norman Paul, art. cit.
scrie el apoi capacitatea terapeutului de-a se concen-

DOLIUL IN C O N T E X T
I'^n capitolul precedent, am evocat cazul destul de
clasic al unei persoane care nu reuşeşte să-şi consume
doliul. Dar, cum nu am evocat acest caz decât din punc-
tul de vedere al persoanei respective, multe aspecte ale
situaţiei au rămas în umbră. Soţia acestui bărbat nu a
jucat şi ea un rol în imposibilitatea lui de a-şi consuma
doliul? Cum s-a putut ea mulţumi cu cineva care nu
încetează s-o părăsească şi să revină la ea? De ce n-a pus
capăt unei relaţii care-i provoca suferinţe? Toate aceste
întrebări fac să apară o alta, mai generală — a funcţiei
pe care o poate avea, pentru familie sau pentru mediu,
un doliu neconsumat. Căci doliul nu este numai un
eveniment individual; este şi un eveniment sistemic —
dimensiune asupra căreia aş vrea să insist acum. Poate
că atunci vom putea înţelege mai bine procesele care
determină anumite familii să întâlnească atâtea dificul-
tăţi în a-şi încheia doliul după câte unul sau mai mulţi
dintre membrii lor.
O mamă şi fiul ei vin să mă consulte. Ea exercită o
profesiune liberală, el are aproximativ treizeci de ani.
Soarta a fost constant împotriva lor; într-un interval de
numai un an, tatăl, apoi fratele tânărului au murit;
femeia şi-a pierdut, aşadar, soţul şi fiul. La puţin timp
după aceea, al doilea fiu a început să prezinte tulburări
psihologice care-i fragilizează cariera.
La cea dintâi şedinţă, o întreb pe mamă data morţii
soţului, iar ea îmi indică o dată situată în viitor... Fiul
surâde (la fel şi eu) şi observă cu voce tare că este un
semn incontestabil că mama lui nu şi-a încheiat doliul.
Aş putea, desigur, să abordez acest caz plecând de la
o categorie bine cunoscută a doliului neconsumat, şi
anume cvasi-imposibilitatea individuală de a-1 consuma.
Urmarea terapiei va arăta că această incapacitate nu are
însă o funcţie numai în raport cu mama, ci şi cu fiul.
Ce s-a întâmplat în realitate? Această mamă care şi-a
pierdut soţul pare să se fi concentrat pe fiul ei, care şi-a
pierdut tatăl şi fratele, şi o legătură fuzională s-a creat
între ei, aceasta fiind, de fapt, unul dintre elementele
care explică simptomele prezentate acum de fiu.
în scurt timp, din cauza agravării stării sale, tânărul
se vede nevoit să renunţe la slujbă. Spitalizarea se dove-
deşte necesară, în timp ce legătura cu mama lui devine
atât de intensă, iar problemele lui psihice atât de ne-
liniştitoare, încât problema doliului neconsumat trece
pe planul doi. După cum vedem, sistemul familial func-
ţionează într-un fel nou, dar această nouă funcţionare
îi permite să evite schimbarea sau, în orice caz, schim-
barea necesară. Regulile dispărute n-au putut fi în-
locuite de altele, care să fie îndeajuns de flexibile pentru
a-i permite situaţiei să evolueze. Dispariţia lor a antre-
nat, dimpotrivă, apariţia unui sistem rigid, în care mama
reface cuplul, de data aceasta cu fiul său. Consecinţa
noii simbioze: tulburările fiului sunt cele care vor con-
stitui, de-acum înainte, „problema".
Din acel moment, activitatea terapeutică va consta în
a deschide sistemul familial către alte moduri de func-
ţionare. Pe măsură ce terapia avansează, mama începe
să vadă în faţă moartea soţului ei. Desigur, ea va avea
de surmontat încă multă suferinţă („Este groaznic să fii
singură", îmi spune într-o zi), dar ea şi fiul ei vor începe
să se diferenţieze, să devină autonomi. Fiul va putea
înfrunta lumea exterioară, cu toate responsabilităţile pe
care aceasta le implică; va putea, în sfârşit, să acceadă la
un comportament de adult, se va gândi să-şi întemeieze
un cămin şi-şi va relua viaţa profesională. Regăsindu-şi,
fiecare, spaţiul său propriu, sistemul familial va evolua
treptat către o stare mai armonioasă.
Acest exemplu arată cu claritate că doliul nu trebuie
să fie considerat, pur şi simplu, o problemă individuală;
el este un eveniment, cum spuneam mai sus, care afec-
tează ansamblul sistemului uman şi constrânge acest
sistem să se transforme.
Bineînţeles, sistemul familial, ca orice sistem, tinde
să-şi menţină echilibrul, dar ciclul de viaţă conţine, în
mod obligatoriu, diverse momente de criză care-1 con-
strâng să se reformeze. Doi tineri decid să trăiască îm-
preună; regulile de viaţă, şi pentru unul, şi pentru celă-
lalt, nu mai pot fi aceleaşi — de-acum, ei trebuie să-şi
construiască o viaţă în doi. Iată că apare primul copil,
aducând cu el o nouă schimbare a regulilor jocului —
cei doi parteneri nu mai sunt, pur şi simplu, un cuplu,
ei devin părinţi. Mai târziu, plecarea copiilor îi obligă să
redevină un cuplu, apoi vine pensionarea, care modifică
durata şi calitatea prezenţei fiecăruia, făcând să sporeas-
că timpul petrecut împreună. Doliul este un eveniment
de acest gen. Precum celelalte evenimente pe care toc-
mai le-am menţionat, el conţine obligaţia de-a nu mai
putea trăi aşa cum am trăit până atunci. Reguhle nu mai
pot continua să fie aceleaşi, iar sistemul trebuie să se
adapteze, pentru a continua să funcţioneze cu o per-
soană mai puţin. Orice familie — am văzut de multe ori
pe parcursul acestei lucrări — funcţionează într-un sce-
nariu specific, în care fiecăruia îi revine un rol de jucat.
Scenariul respectiv e controlat prin reguli care definesc
locul fiecăruia atât de bine, încât la moartea cuiva piesa
nu mai poate fi jucată la fel ca înainte: lipseşte un actor.
Rolurile şi regulile trebuie redefinite, aşadar, pentru ca
viaţa să continue.
Experienţa demonstrează, din nefericire, că ne vine
adesea dificil să consumăm doliul. în spatele unui doliu
neconsumat, descoperim frecvent un sistem care nu-şi
poate permite luxul unui doliu reuşit, fiindcă nu se
poate elibera de rigiditatea regulilor sale. Câteodată,
un alt membru al familiei e pus în locul celui dispărut,
ca şi cum am pune un actor să rostească replicile altuia!
Câteodată, facem ca şi cum cel dispărut n-ar fi mort,
blocând astfel apariţia unui nou scenariu care să poată
fi jucat fără el.
Deci, dacă doliul nu se consumă, nu numai cel care
nu reuşeşte să-1 consume este răspunzător — el nu este,
de fapt, decât cel ce poartă doliul neîncheiat al familiei.
Şi se găseşte în această postură pentru că participanţii,
în ansamblul lor, nu sunt capabili să schimbe scenariul,
drept care se descarcă pe el din cauza acestei incapaci-
tăţi a lor, constrângându-1 să joace, dincolo de propriul
rol, şi rolul celui decedat.
Se poate întâmpla chiar ca terapeutul să fie cel pus
în locul mortului. Această configuraţie surprinzătoare
a fost numită de Edith Goldbeter, terapeutul belgian
care a reperat-o şi analizat-o, al treilea taler al cântarului.
Chiar şi cercetarea terapeutului poate fi privită ca o
tentativă de-a masca absenţa insuportabilă a figurii
impunătoare care tocmai a fost pierdută. Iar cererea de
schimbare venită de la pacienţi, ca o încercare de-a
introduce în familie acest eventual înlocuitor care ar fi
terapeutul — o încercare deosebit de subtilă care să
ajute ca acest doliu, pe care famiha nu este gata să-1 ţină.
 să fie ocultat. După cum există o inteligenţă a nevrozei,
la fel există şi o subtilitate a sistemelor patologice!
Din această cauză, un terapeut precum Norman Paul
insistă asupra necesităţii consumării doliului, asupra
empatiei pe care acesta o aşteaptă din partea membrilor
familiei, şi chiar a terapeutului. El nu ezită, de exemplu,
să le ceară pacienţilor săi să se ducă la mormântul unuia
dintre membrii familiei, pentru a-i ajuta să încheie doliul
ce nu a fost consumat.
Pentru ca apropiaţii defunctului să accepte realitatea
pierderii, ei trebuie să vorbească despre persoana pier-
dută, nu numai între ei, ci şi în cadrul reţelei lărgite
a familiei mai îndepărtate şi a prietenilor. Un terapeut
precum Roberto Pereira a insistat mai ales asupra aces-
tei necesităţi a existenţei unei comunicări, a unei verba-
lizări. Este necesar — spune el — ca familia să-i permită
tristeţii să iasă la suprafaţă, şi ca întreaga familie să
lucreze pentru a renunţa la prezenţa celui defunct şi
pentru a accepta transformarea rolurilor, atât în interior,
cât şi în exterior. Flexibilizate astfel, regulile sistemului
familial nu vor mai fi un obstacol pentru schimbarea
necesară şi, după o perioadă de criză, famiha îşi va
putea regăsi un echilibru relativ armonios, care va con-
serva deopotrivă autonomia membrilor săi şi relaţiile
de afectuoasă empatie care-i unesc.
F E M E I A CĂREIA I SE C E R E A P R E A M U L T
ŞI
BARBATUL CARE SE SIMŢEA NEGLIJAT
y^artana şi Jean-Paul trăiesc o criză de cuplu. Martina
± V X a fost crescută într-o familie în care tatăl nu era
decât foarte puţin prezent. Nu numai că-i repugna să-si
asume responsabilităţile, dar se pare că se bucura să fie
cat mai puţin implicat în viaţa familială — în orice caz
aceasta este impresia pe care i-a lăsat-o fiicei lui. Mar-
tma a crescut, aşadar, alături de sora ei mai mică — soră
foarte apropiată de mama lor - şi de un tată care nu
contenea să-şi manifeste cât mai zgomotos insatisfacţia
Intr-un astfel de context, ea avea sentimentul că mama
ei o incita să se coalizeze, împreună cu ea si cu sora mai
mică, împotriva tatălui. Nu era vorba numai de o alianţă
CI de o adevărată coaliţie — termen folosit adeseori în
terapia familială, care implică faptul că mai multe per-
soane s-au aliat împotriva uneia — în cazul de fată, îm-
potriva tatălui.
Acesta din urmă simţea şi se simţea rănit. El se vedea
marginalizat, dacă nu chiar atacat, şi-si înmulţea protes-
tele, care nu făceau altceva decât să Accentueze atmo-
sfera nocivă din familie.
Jean-Paul, în schimb, a fost un copil extrem de sensi-
bil, crescut într-o familie în care s-a simtit mereu singur
El nu a obţinut niciodată locul pe care şi-1 dorea în fata
unui tată autoritar şi a unei mame şterse si s-a simţit
toată viaţa ca fiind „cel rău". Comportamentul lui rebel
faţă de părinţii care făceau atât de puţin caz de el n-a
făcut decât să-i întărească, în conştiinţa lor, imaginea
negativă, agravându-i, în felul acesta, sentimentul de
însingurare şi făcându-1 să apeleze la noi contestări.
Martina şi Jean-Paul sunt acum adulţi. Ei au început,
în urmă cu câţiva ani, o dulce idilă — atât de dulce,
că s-au hotărât să se căsătorească şi să-şi întemeieze o
familie... în curând, soseşte şi momentul atât de mult
aşteptat: Martina aduce pe lume o fetiţă adorabilă, un
bebeluş frumos, care, timp de vreo zece săptămâni, face
un singur corp cu mama ei, o urmează peste tot cu pri-
virea, ca şi cum ar fi una cu ea, depinzând cu toată fiinţa
ei de prezenţa, de vocea mamei... Pe scurt, o situaţie pe
cât se poate de normală... mai puţin pentru Jean-Paul
care, ca mulţi bărbaţi în acest context, resimte o ade-
vărată suferinţă. El se simte neglijat, doreşte ca soţia lui
să fie disponibilă... ca înainte. Şi aici vulnerabilitatea
potenţială a Martinei şi cea a lui Jean-Paul vor intra în
rezonanţă... şi se vor amplifica reciproc. Fiindcă Mar-
tina, crescută într-o familie în care a trăit coalizându-se
cu mama ei în faţa unui tată care nu înceta să se plângă
de mărginalizare şi să protesteze contra acestei alianţe
împotriva lui, trăieşte dramatic, alături de Jean-Paul, o
situaţie pe care o găseşte analogă. Ea îşi doreşte un băr-
bat care să fie diferit de acest tată absent, un bărbat care
să-i fie alături, un adevărat partener care s-o ajute în
noul ei rol de mamă şi care să împărtăşească alături de
ea dragostea pe care o simte pentru bebeluşul adorabil,
în acelaşi timp, ea a crescut într-un context în care nu
putea conta pe niciun bărbat, în orice caz nu pe tatăl ei
— deci este sfâşiată între ceea ce eu numesc programul
ei oficial, adică dorinţa ei explicită, aşa cum ar putea ea
s-o formuleze („Vreau un bărbat pe care să pot conta")
şi perspectiva ei asupra lumii, care a fost treptat elaborată
în ea, plecând de la experienţe dureroase şi repetitive
(„Un tată nu le poate lăsa celorlalţi membri ai familiei
spaţiul care le este necesar; el nu poate face altceva
decât să se plângă de neglijare"). Această perspectivă
asupra lumii face să-i fie dificil să accepte ideea că un
bărbat, devenit tată, îi poate rămâne alături ca un ade-
vărat partener. Ea este aidoma proverbialului personaj
care, odată ce s-a fiert cu ciorba, ajunge să sufle şi în
iaurt — este fascinata de comportamentul lui Jean-Paul,
fiindcă aşteaptă, de fapt, reîntărirea convingerii ei intime,
că nu poate, în faţa unui asemenea bărbat, să reuşească
mai bine decât a reuşit mama cu tatăl ei. Orice, numai
să nu-şi modifice imaginea despre lume! Mai bine să ne
închidem în fortăreaţa noastră, să verificăm dacă armura
pe care am îmbrăcat-o pentru a nu suferi este complet
etanşă, nereţinând, din experienţele anterioare, decât pe
cele ce confirmă filtrul prin care le percepem... Sufe-
rinţa psihică are adeseori un fel de-a fi paradoxal; ea se
alimentează din teama unei dureri încă şi mai mari.
Astfel închisă în armura ei, pusă la adăpost de orice
schimbare şi perfect impermeabilă la orice înnoire, Mar-
tina nu realizează ce simte soţul ei. Jean-Paul retrăieşte
sentimentul de abandon, care i-a fost atât de greu de
suportat în copilărie, retrăieşte experienţa respingerii,
pe care o cunoaşte prea bine. Contrasensul poate începe.
Martina nu înţelege că Jean-Paul se comportă aşa cum
o face din cauză că se teme de o singurătate care să-1
arunce înapoi în propria lui istorie; ea are în faţa ochilor,
din punctul ei de vedere, un soţ care se comportă la fel
ca tatăl ei, incapabil să accepte, ca şi acela, că o femeie,
o mamă, poate avea un loc al ei. Atunci, Martina devine
dură. Devine de piatră. Acceptă din ce în ce mai greu
comportamentul soţul ei... care nu-şi dă seama de ne-
înţelegerea care se instalează... nu-şi imaginează nici
un moment că soţia lui nu-1 percepe la fel cum se vede
el însuşi... Jean-Paul se vede ca un bărbat singur, care
se teme să nu fie respins, un soţ care-i cere soţiei numai
să-i rămână aproape... Ce poate fi mai legitim?! El este
într-adevăr, ca şi soţia lui, sfâşiat între programul lui
oficial („Vreau să mă pot baza pe familia mea") şi per-
spectiva lui asupra lumii („Nu pot avea, în familia mea,
locul pe care-1 doresc"), bazată pe ce a trăit în familia lui
de origine, în care el conta foarte puţin. între cei doi soţi
se instalează o tragică neînţelegere: Jean-Paul nu vede că
Martina reacţionează aşa cum o face pentru că se teme
că soţul ei se comportă la fel ca tatăl ei; iar el confundă
ceea ce trăieşte hic et nune, în cuplul său, cu experienţa
sa trecută, frământată din cauza singurătăţii şi a aban-
donului; şi el devine atunci mai dur, îşi atacă soţia, în-
tărind astfel alianţa mamă-fiică din cauza căreia suferă,
în faţa acestui bărbat care-şi înmulţeşte protestele agre-
sive, Martina, dezamăgită, se concentrează pe legătura
cu fiica ei împotriva soţukii care, în opinia ei, o împie-
dică să-şi atingă scopul pe care şi-1 dorea cu ardoare —
să trăiască alături de un partener pe care să se poată baza,
care să fie deopotrivă aproape de ea şi de copii, într-un
cămin în care toţi să se simtă iubiţi şi recunoscuţi.
Jean-Paul şi Martine au sfârşit prin a se despăiii, şi
o astfel de situaţie, cu consecinţe atât de dramatice, este
şi foarte frecventă, din păcate. Ne folosim adeseori de
comportamentul partenerului nostru, pentru a întări o
credinţă profundă care s-a constitviit în familia noastră
de origine. îi oferim partenerului nostru motive ca să
acţioneze sau îi atribuim intenţii care sunt adeseori
transpunerea celor ale apropiaţilor noştri de pe vremea
când eram copii. Din momentul acela, nu mai există, în
realitate, un punct de întâlnire; există numai o diferenţă
care produce un diferend, din care nu putem extrage
nimic pozitiv. Printr-o serie de comportamente si de
acţiuni adeseori subtile, îl incităm pe celălalt, în parte
fară să ne dăm seama, să ia locul pe care i l-am desemnat
pentru a ne putea menţine perspectiva asupra lumii Ea
ne face să suferim, desigur, dar ne poate şi proteja de o
deziluzie încă şi mai mare. Aceasta este schema pe care
o regăsim în numeroase conflicte de cuplu — ceea ce-i
reproşăm celuilalt corespunde, cel mai adesea, unei
cereri pe care i-o facem efectiv, dar temându-ne în secret
de un răspuns pozitiv din partea lui, care ne-ar face să
ne părăsim armura şi ne-ar forţa să ne expunem, lăsân-
du-ne, paradoxal, fără apărare în faţa unei deziluzii care,
mai devreme sau mai târziu, se va produce inevitabil!
Un cuplu are un copil, mama îşi consacră tot timpul
Şl toate îngrijirile copilului în primele săptămâni, iar
soţul găseşte situaţia destul de dificil de suportat. Iată
o situaţie de-a dreptul banală. în realitate, lucrurile s-ar
putea opri aici... dar iată că această măruntă criză, care
face parte integrantă din ciclul nostru de viată si care
s-ar fi putut potoli de la sine într-un context diferit, se
amplifică în acest caz anume, pentru că ea exacerbează
două sensibilităţi, două vulnerabilităţi, care se articu-
lează una cu cealaltă, formând un sistem. Pe Jean-Paul
şi pe Martina iată-i prinşi într-o uşă turnantă, unde fie-
care poate, pe drept cuvânt, să creadă că răspunzător de
mişcarea circulară este celălalt! Din acel moment, nu ne
mai aflăm, pur şi simplu, în prezenţa a două persoane
care suferă, ci a unei structuri devenite capcana inevita-
bilă a persoanelor pe care le înglobează.
Cititorul va găsi, poate, neaşteptată această imagine
a „uşii turnante", pe care o folosesc frecvent. Poate că
este momentul să evoc aici, pentru a lămuri lucrurile,
două momente importante din istoria terapiei familiale!
 în 1956, un grup de cercetători americani, care lucrau
sub conducerea antropologului Gregory Bateson la Palo
Alto, au creat un concept care avea să se dovedească
fundamental în teoria şi practica noastră, cel al „dublei
constrângeri" {double bind, în limba engleză). Despre ce
este vorba? O mamă este cu fiul ei. îi vorbeşte cu blân-
deţe. Până aici, totul merge bine... Dar mesajul ei verbal
(„Scumpule, vino la mine-n braţe") este contrazis de un
alt mesaj care se situează la nivel gestual sau corporal.
De exemplu, corpul ei devine rigid când fiul se îndreap-
tă înspre ea, arătând astfel teama pe care o resimte când
băieţelul se apropie de ea. Considerăm că, în această
primă teoretizare a dublei constrângerii«, copilul nu e
în măsură să-i răspundă: fiind prea mic şi depinzând
afectiv de mama lui, el nu reuşeşte să găsească o uşă
care să-i permită să iasă din această situaţie insuporta-
bilă pentru el. Există o asimetrie, aşadar: mama îi întinde
o capcană copilului; copilul este victima.
Câţiva ani mai târziu însă, în 1958, Jay Haley, unul
dintre colaboratorii lui Bateson şi unul dintre autorii
faimosului articol din 1956, descrie o structură şi mai
complexă: dubla constrângere reciprocăSă ni-1 închi-
puim pe cel mic răspunzându-i acestei mame care-i cere
să-i vină în braţe şi care devine rigidă, în acelaşi timp,
dacă el o ascultă: „Vai, mămico, ce nasture frumos ai la
rochie!"... Iată că mama cade, la rândul ei, în capcană.
10. G. Bateson, D.D. Jackson, J. Haley, J. Weakland, Vers ime théorie de
la schizophrénie (Către o teorie a schizofreniei), în G. Bateson, Vers
une écologie de l'esprit (Către o ecologie a spiritului), v o i 2, Paris,
Seuil, 1980, col. «Points », pp. 9-34.
11. J. Haley, "An interactional description of schizophrenia" („O de-
scriere interactivă a schizofreniei". Psychiatry, nr. 22, pp. 321-332.
de vreme ce nu mai ştie: copilul vrea să se apropie de ea
sau de nasture? O altă configuraţie se realizează atunci,
când nu mai ştim cine întinde o capcană cui, cine a înce-
put, care este cauza şi care consecinţa. Acest text al lui
Haley, important din punct de vedere istoric, le-a per-
mis terapeuţilor de familie, după cum am spus deja, să
treacă de la o viziune lineară despre lume, în care este
nevoie de un vinovat şi o victimă, la o viziune circulară,
în care întrebarea nu mai este: „Ce i-a făcut unul celui-
lalt?", ci este: „Ce fac ei împreună?" Iată ce numesc eu
o uşă turnantă — unul îl poate mereu acuza pe celălalt
că-1 împinge din spate, iar celălalt poate întotdeauna
să răspundă în mod legitim: „Dar tu mă împingi!" Toate
aceste reproşuri sunt întemeiate, dar parţiale, iar pro-
liferarea lor neîncetată ne împiedică să vedem că struc-
tura situaţiei este cea pe care trebuie s-o analizăm de
fapt. în terapia sistematică, munca noastră constă toc-
mai în a repera aceste uşi turnante (sau alte configuraţii
de acest gen), la construcţia cărora persoanele care ne
consultă au contribuit, dar din care nu reuşesc să scape.
Unde este ieşirea? Există ea oare? Cine o poate găsi?
Diverse intervenţii sunt posibile. Unele se derulează în
cabinet şi-1 includ pe terapeutul însuşi, care intră de-
liberat în această uşa turnantă, dar se comportă diferit...
El va trebui să asculte, atunci, semnalul de alarmă şi al
unuia, şi al celuilalt, aşa cum se exprimă el prin furia,
disperarea, frustrarea, agresivitatea lor... Dacă ştie să
audă chemarea care se ascunde în spatele acestor miş-
cări pasionale, este posibil să-i poată ajuta pe cei doi să
iasă din capcană, urmând piste noi.
Dar să revenim la Martina şi la Jean-Paul. Erau ei, în
virtutea personalităţii, a trecutului sau a experienţei lor,
condamnaţi să trăiască situaţia pe care au trăit-o? Nu cred.
 Trecutul ne fragilizează, dar nu ne scrie destinul; numai
când apare o situaţie specifică, în care perspectivele
asupra lumii a două persoane intră într-o schemă şi se
amplifică într-o muzică repetitivă, abia atunci vulnera-
bilitatea fiecăruia iese la iveală, nu pentru că ar fi fost
mereu prezentă, ci pentru că este rezultanta unei per-
spective asupra lumii refulate şi a unei situaţii inedite.
Dacă hazardurile vieţii nu emit acea notă particulară
care ne poate trezi balaurii adormiţi, noi evoluăm odată
cu monştrii noştri interiori, a căror prezenţă discretă nici
n-o bănuim, precum acel personaj de desene animate.
Doctorul Magoo, care nu-şi dădea seama de riscurile pe
care intensa lui miopie îl făcea, în repetate rânduri, să şi
le asume...
Dar hazardurile vieţii pot să aibă, de asemenea, şi un
efect terapeutic. Este ceea ce practicienii subestimează,
în general, astfel încât nu acordă suficientă atenţie po-
tenţialului pe care familia însăşi îl poate oferi din acest
punct de vedere. Să ne imaginăm că Jean-Paul s-ar fi Că-
sătorit cu o femeie care n-ar fi avut o experienţă trauma-
tizantă, analogă celei a Martinei. în momentul în care
el ar fi retrăit, după naşterea copilului lor, sentimentul
de singurătate pe care-1 resimţise alături de părinţii săi,
acea femeie ar fi fost capabilă să nu confunde compor-
tamentul soţului ei CVI cel al propriului ei tată. Ea i-ar fi
putut spune: „înţeleg că nu-i uşor pentru tine, dar te
rog să ai răbdare; este important ca în acest moment
să-mi consacru toată atenţia copilului nostru"; refuzând
să intre în duelul propus, ea ar fi reuşit, poate, să-şi
asigure soţul, astfel încât el să nu se simtă respins, de
faptul că era în continuare alături de el — şi ar fi jucat,
atunci, şi un rol terapeutic: neintrând în repetiţie, ea ar
fi evitat consolidarea perspectivei asupra lumii a parte-
nerului ei, oferindu-i astfel o experienţă afectivă nouă.
Dacă această experienţă se repetă, armura celuilalt se
deschide câteodată, puţin câte puţin, perspectiva sa
asupra lumii se lasă influenţată, iar pacientul sfârşeşte
prin a renunţa la armură în schimbul unui scut — care
ne apără fără să ne închidă, fără să ne taie comunicarea
cu ceilalţi. Balaurul pleacă, fără să ne dăm seama că ar fi
fost prezent vreo clipă.
Astfel de proceduri sunt frecvente în cadrul terapeu-
tic. Pacientul încearcă adeseori să reproducă, împreună
cu terapeutul, tipul de relaţie cu care este obişnuit şi pe
care, dacă se poate spune aşa, o „stăpâneşte", cu scopul
de a-şi păstra perspectiva asupra lumii, fără să trebu-
iască să se expună. Dacă terapeutul acceptă invitaţia,
dar nu intră în dans, se creează o situaţie nouă, care per-
mite trecerea de la repetiţie la diferenţă. O experienţă
inedită se naşte în cazul pacientului: el va putea, din acel
moment, s-o exporte în afara şedinţei.
îmi permit să insist asupra acestui punct, pentru că
este destul de necunoscut: familiile, precum cuplurile,
au şi un potenţial terapeutic, atunci când membrii lor
nu-şi întăresc unii altora credinţele profunde. Terapeuţii
descoperă câteodată anumite contexte eliberatoare, iar
pacienţii au uneori în ei înşişi resursele necesare pentru
a evita punerea în funcţiune a unui angrenaj din care
apoi este foarte dificil să te eliberezi.
Cum se poate sprijini terapeutul pe aceste resurse?
Cum poate el să dezvolte, în fiecare partener, capacităţi
terapeutice care-1 vor ajuta pe celălalt şi vor dezlega
nodul în care este prins cuplul? Iată ce ar trebui să arate,
din câte sper, capitolul următor.

BĂRBATUL CARE VOIA AFECŢIUNE
SI F E M E I A C A R E V O I A R E S P E C T
Un cuplu intră în biroul meu. Soţul şi soţia au în jur
de patruzeci de ani. Paul se plânge că soţia lui nu este
afectuoasă şi spune că suferă mult fiindcă nu primeşte
niciunul dintre semnele de afecţiune pe care şi le-ar dori
şi pe care un soţ are dreptul să le aştepte din partea
soţiei — „Nu scoate — spune el — decât onomatopee".
La care Charlotte răspunde, excedată, că neîntreruptele
cereri de afecţiune ale soţului ei o sufocă şi că ea ar vrea
să fie respectată aşa cum este: „înţeleg că poate să sufere,
dar, ce vreţi, am şi eu nevoie să respir".
După cum am spus în capitolul precedent, problema
pe care terapeutul trebuie să şi-o pună este de-a şti cum
s-a creat această situaţie. Paul a ales-o pe Charlotte toc-
mai pentru că ei îi vine greu să-şi exprime tandreţea sau
din motive independente de problemă, care s-au mani-
festat mai târziu? Oare nu construcţia reciprocă a vieţii
de cuplu este mai degrabă cea care 1-a făcut deosebit de
sensibil la această problemă specifică a personalităţii
soţiei sale? Charlotte 1-a ales pe Paul pentru că aşteptările
lui o sufocă sau modul de funcţionare al cuplului însuşi
a fixat atenţia şi sensibilitatea ei asupra acestei trăsături
a comportamentului soţului ei?
Această întrebare mi se pare una capitală şi încărcată
de consecinţe, inclusiv teoretice. Nu putem spune, cred.
Într-O manieră simplistă, că fiecare îl alege neapărat pe
celălalt pentru a-şi consolida perspectiva proprie asupra
lumii. „Şi-a ales soţia — auzim adesea — tocmai pentru
că este incapabilă să-i arate afecţiune"; „Şi-a ales soţul
tocmai pentru c-o sufocă"... Nu neg faptul că astfel de
situaţii există, într-adevăr, dar ele nu mi se par atât de
frecvente; sunt, în general, mai degrabă nişte relaţii pe
care le instaurează cvxplul atunci când se formează, nişte
reguli ale jocului care se construiesc progresiv, prin
schimburile între unul şi celălalt, şi care-1 vor determina
pe unul dintre parteneri să se fixeze tocmai asupra a ceea
ce-1 face să sufere. Această trăsătură, apărută la început
aleatoriu, devine obiectul atenţiei partenerului, pentru
că-1 atinge din nou şi din nou în vulnerabiKtatea lui —
durerea pe care o resimte constrângându-1 să ceară de la
celălalt un comportament diferit.
Dar lucrurile nu se petrec în mod obligatoriu astfel.
Se poate întâmpla, de asemenea, să-i cer celuilalt ceva
ce nu cred că este posibil, dar cererea mea să nu-i pună,
în schimb, nicio problemă! Paul i-ar fi putut solicita
afecţiune unei femei care ar fi putut să i-o ofere, şi-atunci
ar fi primit-o. Şi dacă, socotind că nu e de ajuns, i-ar fi
cerut încă şi mai multă, femeia respectivă i-ar fi răspuns,
eventual, că nu putem da decât ce avem, continuând, în
acelaşi timp, să-i ofere afecţiune, iar problema poate c-ar
fi dispărut progresiv... (doar dacă Paul nu se simte pus
în pericol de această afecţiune pe care n-o cere, poate,
decât socotind că este cu neputinţă s-o primească!)
Funcţionarea cuplului, aşadar, nu e neapărat negativă.
Ea imphcă adesea resurse ascimse, pe care terapeutul le
poate utiliza, în loc să insiste numai asupra blocajului —
cu atât mai mult cu cât această insistenţă poate, în anu-
mite cazuri, să întărească blocajul respectiv.
 îl interoghez pe Paul în privinţa experienţelor sale
afective anterioare. „Foarte simplu — îmi răspunde —,
familia mea de origine era un deşert afectiv, am crescut
fără căldură, fără sprijin, iată de ce astăzi pentru mine
este esenţial ca femeia pe care am ales-o să-mi arate
afecţiunea pe care familia mea nu mi-a oferit-o."
Mă adresez atunci Charlottei. De ce şi-a ales un soţ,
după propriile ei cuvinte, „sufocant"? A fost el mereu
aşa pentru ea sau construcţia reciprocă a cuplului lor
este cea care i-a fixat atenţia şi sensibilitatea asupra
acestui aspect al personalităţii lui Paul, până când i-a
devenit insuportabil? Când îi cer să-şi evoce istoria, tâ-
năra îmi răspunde că a fost crescută într-o familie foarte
rigidă, în care nu era acceptată decât dacă făcea exact ce
voiau ceilalţi să facă. După educaţia pe care a primit-o,
fiica trebuie să asculte de părinţi, mai ales de tatăl ei, iar
soţia trebuie să-şi ajute şi să-şi susţină soţul, putând să
se gândească la ea abia după aceea, după ce şi-a înde-
plinit responsabilităţile şi sarcinile. Charlotte percepe,
aşadar, cererea de afecţiune venind din partea soţului
ca pe o sarcină în plus, o condiţie necesară pentru ca el
s-o recunoască şi s-o accepte. Ea opune acestei exigenţe
„sufocante" o cerere de respect, pe care Paul o percepe
ca pe un refuz de-a i se oferi afecţiune, analog celui de
care s-a lovit, copil fiind, din partea părinţilor — şi ne-
înţelegerea se instalează.
Acest tip de cerc vicios, care aminteşte de nodurile
existente în comunicare sau, mai curând, în lipsa de co-
municare, minunat descrise de Roland Laing în Nœuds
(Noduri) sau în Est-ce que tu m'aimes? {Mă iubeşti, oare?),
se regăseşte, în mod obişnuit, la cuplurile care vin la
consultaţie. Ne reducem experienţa privitoare la celălalt
la ceea ce cunoaştem deja, îl reducem pe celălalt la ea, şi
prin această repetiţie ne apărăm, menţinându-ne armu-
ra închisă. Ce este, atunci, o psihoterapie? O experienţă
pnn care mă deschid către posibilităţi la care nu aveam
acces. Cum poate croi terapeutul o asemenea cale?
El poate decide, în anumite cazuri, să se sprijine pe
resursele terapeutice oferite chiar de cuplul respectiv.
Cum pot fi ajutaţi, de exemplu. Paul şi Charlotte să se
ajute ei înşişi? Cum să-i determinăm să procedeze la
ceea ce ar fi făcut spontan, dacă aşteptarea unuia n-ar fi
antrenat la celălalt o durere de natură să blocheze
schimbul şi să creeze neînţelegerea?
O invit pe Charlotte să-şi evoce istoria în faţa soţului,
pornind de la această temă aparent esenţială: ^Nu sunt
recunoscută decât dacă mă conformez la ceea ce vrea
celălalt de la mine". îi precizez că nu trebuie să poves-
tească decât experienţele care precedă întâlnirea ei cu
Paul. Acesta din urmă îşi ascultă soţia deci alături de
mine şi are ocazia, pentru prima oară, să înţeleagă si ce
spune ea, fără să se simtă direct implicat, de vreme ce
nicio plângere nu i se adresează direct.
în acest context, Charlotte reapare în toată umanita-
tea ei. Paul poate să n-o mai vadă ca şi cum ar fi mereu
în conflict cu el sau ca şi cum ar avea nevoie de un
martor sau de un arbitru în războiul ei împotriva lui; el
se confruntă cu o persoană care povesteşte o experienţă
dureroasă şi dificilă, derulată înainte ca el să apară în
viaţa ei. Charlotte nu ne scuteşte de niciun detaliu si
povesteşte, din aproape în aproape, cum n-a putut fi
niciodată ea însăşi în faţa părinţilor ei: „Dacă te porţi
bine — i-a spus tatăl ei —, dacă-ţi urmezi studiile, vei
putea fi un sprijin pentru soţul tău şi-1 vei putea ajuta
în munca lui, astfel încât să fie mândru de tine". Paul şi
cu mine vedem revolta Charlottei când ne povesteşte
această istorie, în momentul precis în care ne citează
aceste cuvinte; eu simt cum Paul fierbe de indignare la
 ideea că femeia care i-a devenit soţie a fost crescută dân-
du-i-se drept unic orizont să devină servitoarea altuia!
Această reacţie este deja foarte importantă în sine,
de vreme ce ne forţăm, în terapia de cuplu, să flexibi-
lizăm perspectivele asupra lumii a doi parteneri, adică
să creăm condiţiile necesare pentru ca fiecare să poate
modifica viziunile apriorice pe care le are asupra com-
portamentului partenerului său şi care-i vin din con-
vingerile sale profunde. Eforturile noastre pot rămâne
zadarnice, însă, dacă lucrăm numai cu unul dintre
parteneri, celălalt poate, fără să vrea, să întărească mai
departe perspectiva pe care terapeutul se străduieşte
s-o modifice. în schimb, din momentul în care Paul,
asistând la povestirea Charlottei, pricepe de unul singur
în ce constă neînţelegerea, o nouă situaţie afectivă se
creează; el realizează că, dacă soţia nu-i arată afecţiune,
nu înseamnă că este incapabilă să i-o ofere, ci că-1 vede
ca pe părinţii ei, care nu o recunoşteau decât dacă făcea
tot ce-i spuneau ei să facă. De atunci încolo. Paul nu se
mai simte atacat; el înţelege că a redeschis, fără să vrea,
o rană prost cicatrizată şi că nu are de ce să se mire de
ţipetele persoanei pe care o răneşte: reacţia Charlottei
nu i se rnai pare disproporţionată, fiindcă este, într-un
anumit fel, pe măsura durerii suferite.
Le explic, atunci, Charlottei şi lui Paul, felul meu
de-a proceda: îi voi cere unuia dintre ei să joace rolul
coterapeutului în raport cu celălalt şi, după ce cuplul va
fi evoluat îndeajuns, îi voi cere şi celuilalt să joace acest
rol la rândul lui — de fapt, se întâmplă destul de des ca
nici măcar să nu mai trebuiască s-o fac, într-atât este de
profundă schimbarea în raport cu prima fază a acestei
„coterapii": ciclul se transformă şi apar alte elemente,
care transformă progresiv acest sistem rigid şi repetitiv
într-un ansamblu flexibil...
lată-mă deci întrebându-1 pe Paul dacă vrea să mă
ajute să-i ajut soţia să se ajute singură... Putem face în
aşa fel încât Charlotte să declanşeze o evoluţie, o dez-
voltare pe care a avut impresia că a văzut-o strivită în
germene de contextul famiUal — pe scurt, o putem ajuta
„să renască"? Acest termen îl va frapa în mod deosebit
pe Paul. Poate el, până la următoarea şedinţă, să-si sus-
pende cererile de afecţiune? Da, răspunde el, de vreme
ce ştie acum în ce fel „înţelege" soţia lui astfel de cereri;
şi, în fapt, el va urma scrupulos calea pe care i-am indi-
cat-o, recunoscând el însuşi că, la urma urmei, nu are
nimic de pierdut, de vreme ce propriile-i cereri s-au
dovedit infructuoase până în momentul respectiv.
La şedinţa următoare, Charlotte se mărturiseşte sur-
prinsă de faptul că soţul ei nu mai face nicio presiune
asupra ei; are impresia că este pe cale să se deschidă,
să renască. Paul relevă din nou acest termen, care-i pare'
esenţial. El înţelege că soţia lui are nevoie de spaţiu
pentru a reaUza această deschidere şi ar accepta chiar ca
ea să-1 părăsească, dacă ar considera necesar. „în orice
caz — adaugă el —, trebuia să ieşim din acest ciclu in-
suportabil."
Cincisprezece zile mai târziu, Charlotte confirmă că
are impresia că începe să se simtă împlinită, dar se în-
treabă dacă Paul, de fapt, nu are faţă de ea o „atitudine
paternalistă": întrerupându-şi cererile şi dorinţele, oare
nu se poartă ca un părinte care vrea să favorizeze dez-
voltarea copilului său? Din câte vedem, chiar dacă nu
mai este cel care cere, el nu a încetat, pentru Charlotte,
să ia locul tatălui care i-a apăsat atât de mult copilăria.
Se iveşte, aşadar, o dificultate, dar o analizăm îm-
preună şi Charlotte îşi dă seama că ea este cea care are
dificultăţi să accepte că soţul îi poate concede un spaţiu
de libertate pentru că aşa doreşte chiar el, nu pentru că
se poartă ca un bun părinte faţă de un copil.
Paul repetă că, desigur, doreşte să primească afec-
ţiime, dar că înţelege că, dacă nu a prirhit-o, cauza este
neînţelegerea pe care nu doreşte s-o perpetueze.
De la şedinţă la şedinţă, lucrurile se ameliorează,
până la această formulă frapantă a Charlottei: „Acum
am probleme, în vreme ce înainte eu eram o problemă".
Puţin câte puţin, cei doi soţi creează un nou echilibru şi
ies din această rutiriă prin care a trebuit să tot treacă
până atunci...
Aşadar, numai aliindu-se cu un membru al cuplului
a reuşit terapeutul să întrerupă procesul prin care fiecare
întărea perspectiva asupra lumii a celuilalt. El a reuşit
să creeze situaţii afective noi, care-i vor conduce pe soţ
şi soţie la situaţia în care-şi vor permite să trăiască dife-
rit şi să transforme treptat armurile în scuturi. Căci nu
ne utilizăm scutul decât pentru a ne proteja atâta timp
cât este necesar, pe când o armură ne separă constant de
lumea exterioară.
Putem extrage din acest exemplu o învăţătură care-i
va surprinde, poate, pe unii: orice cuplu are posibilităţi
terapeutice; orice cuplu, în anumite circumstanţe, poate
evolua folosindu-şi propriile resurse în aşa fel încât şi
unul, şi celălalt încetează de a mai face şi de a-şi mai
face unul altuia un lucru al cărui rezultat îl cunosc prea
bine. Dar, pentru ca aceste potenţialităţi să se realizeze,
trebuie ca terapeutul să se declare mulţumit cu un
spaţiu mai limitat: relativa lui retragere este cea care-i
va permite unuia dintre parteneri, eventual ambilor,
să-i împărtăşească funcţia.
PARTENERUL MEU,
C U P L U L M E U SI C U M I N E
p a r c u r g â n d capitolele precedente, cititorul îşi va fi
-L spus: „Dar până la urmă există un avantaj să ai pro-
bleme într-un cuplu, de vreme ce, în acest fel, celălalt
îmi consolidează perspectiva asupra lumii şi mă ajută
să-mi întăresc armura, pentru a mă apăra de ceea ce mă
tem. Atunci, la ce bun să mai merg la consultaţii? Ştiu
că psihoterapeuţii vorbesc, în acest caz, de «beneficii
secundare»; dar de ce n-ar fi ele primare? De ce să nu
continuăm să trăim aşa?"
Pur şi simplu pentru că lucrurile nu sunt chiar atât de
simple. Pentru că suntem fiinţe nehotărâte şi pentru că
putem deopotrivă să ne dorim să ieşim dintr-o situaţie
şi să credem că n-ar fi posibil. Putem să tragem un folos
din întărirea credinţelor noastre profunde şi concomitent
să suferim din cauza acestei întăriri, fiindcă aceste cre-
dinţe, produse ale unor decepţii repetate, poartă semnul
indelebil al respectivelor înfrângeri.
Trebuie să spunem că lucrul de care suntem cel mai
adesea conştienţi în funcţionarea noastră psihică, lucrul
care ne împinge să acţionăm, să vrem ca lucrurile să se
schimbe, este până la urmă suferinţa. Şi în momentele
când ea este deosebit de intensă, când pare să nu ducă
spre nimic altceva decât spre ea însăşi, abia atunci vine,
în general, câte un cuplu ca să mă consulte. Am evocat
deja acele momente de criză din ciclul vieţii — plecarea
copiilor, moartea unui apropiat sau orice alt eveniment
important, care tinde să facă vechile reguH caduce.
în viaţa mea de cuplu, ce anume mă face să sufăr în
mod deosebit? Faptul că partenerul meu a acţionat în-
tr-un fel care mi s-a părut disproporţionat faţă de ceea
ce făcusem sau spusesem. Suferinţa mea este de înţeles,
dar trebuie să fiu conştient: ceea ce mi s-a părut mie dis-
proporţionat era tocmai ceea ce avea sens pentru el. Şi
invers, trebuie să-mi spun că una sau alta dintre vorbele
mele, una sau alta dintre reacţiile sau atitudinile mele,
care mie nu mi se părea nici dramatică, nici gigantescă,
a declanşat la celălalt o furtună nebănuită. Furtună care,
dacă privim mai îndeaproape, e declanşată de trezirea
unui element adormit, rămas inofensiv poate mult timp,
dar care-şi regăseşte, din cauza hazardului unei situaţii,
toată virulenţa.
Putem reduce, oare, aceste diferenţe şi aceste ne-
înţelegeri, atât de frecvente între partenerii unui cuplu,
la diferenţele de cultură, de mediu social sau de sex?
Nu cred. îmi aduc aminte că am văzut o emisiune tele-
vizată în Statele Unite în care „terapeutul de serviciu"
declara din pornire: „Vedeţi, dragi telespectatori, când
o femeie îi spune unui bărbat ceva ce-1 răneşte, asta se
întâmplă (şi arunca o pietricică pe o scândură), dar când
un bărbat îi spune unei femei ceva jignitor pentru ea,
se produce asta (şi dădea drumul imui bolovan greu pe
scândură, care se rupea în două)". Cât de simphst este
să crezi că femeile sunt neapărat mai sensibile decât
bărbaţii sau (ceea ce mai auzim uneori) că bărbaţii sunt,
în realitate, mai vulnerabili decât femeile! Bărbaţi şi
femei, cu toţii suntem nişte asamblaje, iar stofa noastră
intimă este ca o cuvertură făcută din petece. Elemente
sociale, culturale, familiale, istorice, psihologice, bio-
logice, sexuale, determinate şi aleatorii, toate formează
cuvertura cu pricina într-o manieră complexă, câteodată
neaşteptată şi, la urma urmei, întotdeaxma individuală.
Insist asupra acestui lucru. Elementele care ne con-
stituie pot fi determinate, dar asamblarea lor este mereu
imprevizibilă. Este ceea ce dă fiecărei terapii culoarea
care nvi-i aparţine decât ei şi care-1 forţează pe terapeut
să inventeze întruna, fără să poată urma nişte modele
prestabilite.
Dar să revenim la cuplul nostru. Când celălalt îmi
spune ceva ce eu nu înţeleg, este important să-mi spim:
„Nu înţeleg, pentru că anumite elemente îmi scapă, dar,
în orice caz, pentru el au sens". Pentru a relua o formulă
celebră a şcolii de la Palo Alto, „nu putem să nu comu-
nicăm"; în acelaşi fel, nu putem să ne privăm de sens.
Dar cum să înţeleg ceva ce nu înţeleg, ceva ce are
sens numai pentru partenerul meu? E cu atât mai greu,
cu cât persoana însăşi este adesea incapabilă să explice
de ce a reacţionat într-un anumit fel. Singurul lucru de
care pot fi sigur este că am atins un punct important al
ei — dovadă vivacitatea reacţiei sale. Deci, ţinând cont
de faptul că nu înţeleg, pot pur şi simplu... să ascult
ceva ce are sens pentru celălalt. Să ascult ceva ce nu
înţeleg?! Ei bine, da, este posibil şi chiar fundamental.
Acest lucru constă în a nu descalifica mesajul emis de
celălalt — chiar şi fără să-mi dau seama — şi a-1 primi
ca pe un mesaj, chiar dacă nu-i descifrez conţinutul şi
chiar dacă el nu este în acord cu ceea ce resimt.
Dar înseamnă să facem prea puţin caz de responsa-
bilităţile reale ale unuia sau ale celuilalt, îşi va spune,
poate, cititorul! Să ascult, de acord, dar dacă eroarea îi
aparţine celuilalt?! Voi răspunde că „greşeala" celuilalt
nu ne împiedică să încercăm să înţelegem motivele
comportamentului său şi aş adăuga faptul că experienţa
îmi arată că, în majoritatea cazurilor,,de fapt amândoi
membrii cuplului au dreptate — partenerul meu a avut
dreptate să izbucnească la auzul celor spuse de mine,
fiindcă am declanşat, fără să vreau, un val care 1-a co-
pleşit, iar eu am avut, la rândul meu, dreptate să rămân
stupefiat în faţa acestei reacţii cataclismice, la care nu
mă aşteptam în nici un caz.
Din acel moment, problema nu mai e de aceeaşi
nattiră — nu mai este atât vorba de-a şti cine greşeşte
şi cine are dreptate, ci de-a crea o nouă situaţie, în care
pacea se poate reinstala între noi. Logica lui „cine gre-
şeşte? cine are dreptate?" este în mod insidios perversă:
ea presupune că, dacă unul greşeşte, celălalt are auto-
mat dreptate — adică funcţionează ca un sistem binar.
Or, tocmai din acest fel de-a vedea lucrurile trebuie să
ne străduim să ieşim — nu din cauză că eu am dreptate
celălalt greşeşte. A recunoaşte că el are motivele lui nu
înseamnă nici că eu sunt cel care greşeşte. Şi chiar dacă
am dreptate, experienţa celuilalt şi durerea lui sunt im-
portante.pentru mine şi ti-ebuie să recunosc lucrul acesta.
Nu-1 pot judeca pe celălalt cu unitatea mea personală de
măsură. Dacă vreau să-i ies în întâmpinare, trebuie s-o
fac în alteritatea lui, în ceea ce-i constitviie singularitatea
şi să accept diferenţa dintre unităţile noastre de măsură.
Bineînţeles, e mai uşor de spus decât de făcut. De ce?
Pentru că, într-un cuplu, ca şi într-o familie, suntem
„acţionaţi" — să mi se ierte scurtătura — de reguli care
nu sunt reductibile la voinţa unuia sau a celuilalt, nici
măcar la suma celor două. Ne aflăm într-un carusel care
se învârteşte în ciuda voinţei noastre şi care ne face, tot
în ciuda voinţei noastre, să ne învârtim. Dar câteodată
se produce un moment de criză intensă, în care sufe-
nnţa devine atât de mare, încât căutăm cu adevărat să
modificăm rolul pe care-1 jucăm în acest scenariu ai cărui
prizonieri suntem. Atunci, în loc să sărim din cauza
cutărei reacţii a partenerului nostru, este mai bine să ne
întrebăm: „Ce se tot spune acolo, din care eu nu înţeleg
nimic, dar care totuşi are un sens?"
Unii îmi vor răspunde, poate, astfel: „A, bine! Am
înţeles ce vreţi să spuneţi, domnule Elkaîm. încercaţi să
ne faceţi să acceptăm că trebuie să evităm neînţelege-
rile. Trebuie să evit, de exemplu, să ascult ce-mi spune
soţia într-un fel care mă împiedică să înţeleg resorturile
ascunse ale comportamentului ei, ceea ce o «acţionează»,
cum spuneţi în jargonul dumneavoastră." Măcar dacă
lucrurile ar fi atât de simple! Din păcate, nu este cazul.
Fundcă nu numai soţia mea este în joc; e vorba si de
mine... astfel încât ceea ce apare ca fiind o neînţelegere
este adeseori, în realitate, un „bine înţeles". Este posibil,
într-adevăr, ca eu s-o fi motivat pe soţia mea, în inte-
riorul relaţiei nostre de cuplu, astfel încât ea să acţioneze
aşa cum o face, pentru ca eu să mă pot complăcea în
rolul prizonierului care se plânge că temnicera lui îl tine
închis.
Să ne imaginăm, de exemplu, că aş vrea ca partenera
mea să nu fie împotriva mea, dar că, în acelaşi timp, per-
spectiva mea asupra lumii ar fi de aşa natură încât ceilalţi
să nu poată fi altfel decât împotriva mea; faptul că ea ac-
ţionează ca şi cum ar fi contra mea este un „bine înţeles",
de vreme ce el întăreşte credinţa mea profundă. Să ne
imaginăm, pe de altă parte, că partenera mea, la rândul
ei, are impresia că eu n-o iubesc; dacă are tocmai cre-
dinţa profundă că nu poate fi iubită, respectiva credinţă
devine şi mai puternică în urma acestei situaţii care
vedem că nu este, în fond, câtuşi de puţin o neînţelegere.
A asculta ce ne transmite celălalt, spunându-ne că este
ceva ce are sens pentru el, reprezintă, aşadar, o operaţie
mvilt mai delicată decât pare, fiindcă merge împotriva
acestei plăceri pe care o împărtăşim, plăcerea de-a simţi
că, hotărât lucru, comunicarea nu-i posibilă între noi. Tre-
buie să renunţăm la acest beneficiu secundar care constă
în a ne considera, pur şi simplu, prizonieri atunci când
suntem, în realitate, şi prizonieri, şi temniceri — pe
scurt, să renunţăm la plăcerea de a pretinde că parte-
nerul nostru greşeşte!
Aceste beneficii secundare pot fi foarte importante.
Ele explică paradoxul cu care ne-am confruntat atât de
des: de ce cuplurile în care ambii parteneri suferă şi se
fac reciproc să sufere se menţin totuşi, adeseori pentru
câte o lungă perioadă? Este clar că numeroşi factori sunt
în joc, şi în terapia sistemică suntem întotdeauna ne-
încrezători în faţa explicaţiilor lineare (o anumită cauză
produce un anumit efect); avem de-a face, mai degrabă,
cu ansambluri multiple de elemente (probleme eco-
nomice, un context cultural, diverse elemente personale
de ordin afectiv sau psihologic); dar astfel de beneficii
secundare pot foarte bine să constituie elemente deter-
minante- într-un astfel de ansamblu.
Şi apoi rămân cu partenerul meu fiindcă odinioară
am avut un acord: şi unul, şi celălalt ne-am gândit că
împreună putem rezolva, construi sau înţelege ceva,
iar acest acord, aflat la baza cuplului nostru, ne e drag,
desigur. Dar această speranţă de-a ne îndrepta către o
schimbare, de-a depăşi poate, într-o bună zi, repetiţia şi
cortegiul ei de impasuri mortale, de-a nu mai fi blocaţi
de propriile noastre perspective, care-şi răspund reciproc
şi se întăresc, se loveşte de temerile noastre. Ne temem
atât de mult că eforturile noastre sunt zadarnice, încât
creăm contextul însuşi care să permită eşecul respectiv.
Regăsim aici „repetiţia" despre care psihiatrii vorbesc
atât de frecvent — ea nu constă în a renunţa de-a ieşi
dintr-o situaţie blocată, ci în a încerca şi iarăşi a încerca
să ieşim, fără să ne dea însă şi mijloacele reale pentru
a reuşi acest lucru. Am trăit experienţe dureroase, voi
încerca să nu le mai trăiesc, dar îmi este atât de frică să
nu le retrăiesc, încât prefer să nici nu mă mai expun.
Or, numai şi numai dacă mă expun se poate produce şi
altceva decât repetiţia. Mă duc la luptă gata înarmat,
cuirasat şi protejat... dar tocmai armura şi cuirasa mea
îl vor speria pe celălalt, iar când el o ia fugă, eu mă mir
(„De ce oare o ia la fugă?!"); când se înarmează şi el,
eu mă mir la fel de mult („De ce se apără când eu fac
un pas spre el?!") Dar celălalt nu are cum să ştie că eu
venisem înarmat numai pentru a mă apăra în cazul în
care el m-ar fi atacat — tot ce vede este că eu sunt un
agresor! Foarte adesea, ne vedem atacaţi chiar în cadrul
procesului în care suntem văzuţi ca agresori. Armele
inofensive şi armele defensive sunt aceleaşi: cu o sabie
te poţi apăra împotriva unui agresor sau poţi ataca un
om cinstit pentru a-i fura punga!
Ce împiedică, aşadar, acest cuplu nefericit să se facă
ţăndări, în afară de beneficiile secundare pe care cei doi
parteneri le extrag din situaţie, în ciuda suferinţei lor?
Pur şi simplu speranţa! Sper fără încetare că voi face
pasul, că experienţa mea profundă va forma un tot cu
ceea ce-nu doresc la nivel conştient, că voi face saltul care
mă va ajuta să trec de la perspectiva mea asupra lumii
la programul meu oficial, aruncând o pasarelă între cele
două. De fiecare dată îmi spun: „De data asta, totul e
pierdut, dar o voi lua de la capăt". Această speranţă
este profundă, este speranţa de-a nu mai fi tras în două
direcţii, este speranţa nebună a unei reconcilieri cu sine.
 Am nevoie de celălalt pentru a mă condiţiona să încerc
din nou. încă mai vreau să încerc să pun şi eu o miză în
cazinoul vieţii, fiindcă de astă-dată va.fi, poate, cea bună.
Şi astfel speranţa se adaugă beneficiului secundar pe
care-1 reprezintă consolidarea perspectivei mele asupra
lumii — cele două dinamici se conjugă. Dar, pe măsură
ce eu înaintez fără a mă expune, celălalt nu mă poate
resimţi altfel decât ca pe un agresor, şi de fiecare dată
îmi pierd miza. Atunci, nu-mi mai rămâne decât să-mi
încerc din nou norocul şi să mă reaşez la masa de joc.
Din păcate, totul e pierdut dinainte, de vreme ce nu
analizez procesul acestei speranţe, nu încerc să înţeleg
ce o face, în esenţa ei, disperată. Şi devin cel ce participă
la propriul său eşec, în căutarea unei speranţe de care
am cu atât mai multă nevoie, cu cât cred în ea din ce în
ce mai puţin. Ca un Sisif cu două stânci, împing o greu-
tate care are înscris pe o parte „speranţă", iar pe cealaltă,
„disperare". împing, pentru a face să iasă la iveală „spe-
ranţa", dar, de îndată ce apare, ea îi şi lasă locul celei-
lalte, pe măsură ce mişcarea continuă...
Ce este de făcut atunci? Să înaintez, expunându-mă?
Nu risc, oare, să fiu devorat de celălalt, atât de obişnuit
să mă vadă ca pe un agresor încât, chiar dacă renunţ la
atac, el va continua să mă considere la fel? Când eu am
în mână toate cărţile pentru a demonstra că eroarea îi
aparţine cekiilalt, mi se poate cere să nu le mai joc? Să
las să-mi treacă rândul când am cărţi bune nu înseamnă
să-i cer prea mult jucătorului din mine?
Poate că nu, dacă păstrez în minte faptul că a-mi lăsa
rândul să treacă înseamnă să câştig. Pentru a recunoaşte
că spusele celuilalt au un sens, trebuie să renunţ la
nevoia mea ca el să greşească. Nu există o altă cale. Este
singura care-i permite celuilalt să intre în dimensiunea
în care va recunoaşte, poate, că şi eu aveam dreptate.
Din păcate, în majoritatea cazurilor, atunci când
celălalt vorbeşte, o face din interiorul unei structuri cir-
culare pe care am construit-o împreună şi în care e prins
la fel ca şi mine. Determinat să vorbească astfel de efec-
tul acestei structuri însăşi, el poate continua s-o facă
datorită încurajării oferite de reacţiile mele.
Cum ar putea, din acel moment, unul din doi să
întrerupă urulateral acest proces? Aici intervenţia celui
de-al treilea, care e terapeutul, se poate dovedi necesară:
ea poate să deblocheze situaţia şi s-o deschidă spre noi
căi posibile. Dar acest al treilea pot fi şi eu sau parte-
nerul meu — nu este neapărat necesar să fim cu ade-
vărat trei: eu pot încerca să ocup locul celui de-al treilea,
chiar dacă nu sunem decât doi. Dacă sunt convins că
grija adevărată nu poate începe decât prin celălalt, poate
voi putea s-o fac să apară din nou. Nu e vorba să renunţ
la toate armele pentru totdeauna, ci mai degrabă să-mi
schimb armura pe un scut — acest scut mă va proteja la
nevoie, dar voi putea, de asemenea, să-1 pun lângă mine
când nu-mi va mai fi necesar. Renunţând câteodată la
el, acceptând să nu mă mai apăr fără încetare de teamă
că voi fi atacat, voi crea, puţin câte puţin, o configuraţie
nouă. Celălalt va vedea că-mi las scutul jos, drept care
va începe să se simtă mai puţin ameninţat. încurajat de
apariţia progresivă a acestei baze de siguranţă, el îşi va
da seama încet-încet că nu mai întreţin acest ciclu în doi:
riscul deziluziei va diminua şi el se va putea gândi să
renunţe la propria armură.
Dar aici este o muncă de lungă durată sau, cel puţin,
de durată medie. Realizând că luam drept o neînţelegere
ceva ce era, de fapt, un „bine înţeles", ceva ce punea or-
dine nu numai în socotelile celuilalt, ci şi într-ale mele,
că reacţia cekiilalt, care mi se părea atât de disproporţio-
nată, era legată de faptul că eu îl incitam, prin propriile

mele reacţii şi comportamente, să reacţioneze astfel, voi
înţelege că nu pot acţiona decât asupra mea, pentru a
încerca să întrerup procesul. Dar asta nu se poate face
decât dacă se creează treptat un context de siguranţă,
care să reziste asalturilor repetate pe care le va da
celălalt pentru a-şi întări perspectiva asupra lumii şi a
reveni la situaţia lui de prizonier. Orice s-ar întâmpla,
voi menţine deschisă uşa închisorii noastre comune —
îl priveşte pe celălalt dacă rămâne în celulă pentru că o
găseşte bine încălzită, confortabil aranjată, mobilată cu
gust... dar eu, unul, nu voi mai juca rolul temnicerului,
iar dacă el vrea cu tot dinadinsul să rămână acolo, îi voi
respecta alegerea.
O altă perspectivă se va contura în acest caz, antre-
nând noi posibilităţi. Vor fi rezolvate astfel toate pro-
blemele? Din păcate, nu... Se întâmplă foarte des ca, un
ansamblu de probleme odată rezolvate, să apară altele
pe care cele dintâi, mai masive, mai importante, să le fi
ascuns pur şi simplu. Dar asta nu înseamnă că revenim
de unde am plecat: trebuie să depăşim descurajarea ce
ne cuprinde atunci când am făcut foarte multe eforturi
pentru a depăşi un obstacol şi, după ce l-am depăşit,
descoperim că nu era ultimul. Ambarcaţiunea noastră a
trecut deja de prima ecluză şi ajunge la cea de-a doua...
ei bine, vom depăşi această a doua ecluză, apoi pe cea
de-a treia... până când le vom putea depăşi pe toate
fără ajutorul unui al treilea. Problemele noastre nu vor
mai fi, atunci, decât „probleme ale vieţii cotidiene" şi
vom şti că posedăm mijloacele de-a le rezolva.
Poate că-i va fi greu cititorului să se convingă, într-o
situaţie blocată din toate părţile, că o iniţiativă unilate-
rală nu este neapărat inutilă şi nici în mod obligatoriu
destinată eşecului; poate că va avea chiar sentimentul
că-i ţin un discurs nu numai greşit epistemologic, ci şi
culpabilizator, dacă nu chiar moraUzator. Simt că dis-
cursul meu îi poate da impresia persoanei care nu reu-
şeşte să iasă din impas că este greşeala ei dacă nu iese.
Departe de mine această idee. Fiindcă persoana nu-şi
dă seama că de fapt suntem noi înşine prinşi în ciclu,
că suntem, după cum am spus, „acţionaţi". Cum să-1
consider pe celălalt o şansă pentru mine, când şi eu sunt
cufundat într-o structură care mă face să fiu acţionat
astfel încât să-i refuz alteritatea? Dacă sunt prizonierul
acestui context, motivul nu este acela că aş fi luat deci-
zia unilaterală de-a mă închide înăuntru. Injoncţiunile
moralizatoare sunt, aşadar, ineficiente, chiar inoportune,
iar drumul pe care-1 indic este diferit.
Dacă nu sunt decât acţionat, atunci care este partea
mea de libertate, deci de responsabilitate? Această carte
încearcă tocmai să-i ofere cititorului instrumentele
necesare pentru a putea acţiona asupra a ceea ce-1 acţio-
nează. Individual, am posibilitatea de-a începe să dejoc
capcana care ne închide, atunci când mă întreb care este
funcţia experienţei mele în raport cu contextul în care
apare.
Dar cum să le explicăm ieşirea unor persoane cărora
le spunem că s-au educat reciproc să n-o vadă? Eventual,
făcându-le să înţeleagă faptul că nu celălalt este „inami-
cul intim", cel răspunzător de chinul lor, ci relaţia care
s-a ţesut între ei. Atunci vor putea înceta să mai fie nişte
inamici care se rănesc şi vor începe, dimpotrivă, să se
aîieze împotriva relaţiei care le-a întins capcana.
Cel mai adesea, terapeutul, acest al treilea eliberator,
este acela care, deschizându-le spaţiul, le poate oferi o
şansă nouă, un viitor diferit.

U N SECRET DE FAMILIE
familie vine să mă consulte. Ea se compune din
O trei copii (un băiat şi două fete), iar părinţii au în
jur de cincizeci de ani. „Pacienta d e s e m n a t ă " i 2 ^ cum
spunem în jargonul nostru, suferă de o gravă anorexie.
A trebuit să fie spitalizată, dar, din păcate, nu-i mei-ge
mult mai bine, iar doctorul care se ocupă de ea la spital,
conştient că starea ei cere şi o altă abordare, una psiho-
terapeutică, mi-a trimis-o cu speranţa că nişte şedinţe cu
familia întreagă vor avea repercusiuni pozitive asupra
stării pacientei sale.
La prima şedinţă, mama vorbeşte despre pierderea
în greutate, foarte considerabilă, a fiicei sale. Estela, care
are 20 de ani, recunoaşte, la rândul ei, că are „o proble-
mă", dar adaugă, surprinzător, că nu vrea „să fie unica
răspunzătoare". Desigur, eu înţeleg bine această frază
şi mă întreb imediat asupra naturii „problemei" la care
face aluzie fata — să fie vorba de o dificultate cu tatăl.
12. în teoria sistemica, sistemul însuşi (familia, întreprinderea, grupul)
este patologic, ceea ce explică faptul că acţiunea terapeutului tre-
buie să se situeze la acest nivel, nu la nivelul individului izolat. Dar
nu e mai puţin adevărat că o familie îl consultă mai ales din cauza
problemei, a simptomului sau a tulburării unuia dintre membrii
săi (fiica anorexică, fiul violent etc.) Persoana respectivă este cea de-
semnată de terapeut ca fiind „pacientul".
f.
CU mama, cu fratele, să fie vorba de un moment dificil
pentru echilibrul familial, de o scenă traumatizantă, de
un secret surprins? în vreme ce-mi pun toate aceste în-
trebări, mama evocă dificultatea relaţiei sale cu familia
prin alianţă. Are impresia, spune ea, că nu e tratată cum
ar trebui şi că, de altfel, în copilărie i se întâmpla exact
acelaşi lucru, nu era deloc respectată. Ea se plânge că nu
primeşte destul de la ceilalţi, dar se simte, în acelaşi timp,
că nici nu îndrăzneşte să revendice tot ce crede că i se
cuvine. în tot acest timp, tatăl nu spune nimic — dând,
parcă, impresia că se află în afara familiei, într-atât de
puţin intervine. Fratele şi sora vorbesc şi ei, dar numai
despre anorexia surorii lor.
La şedinţa următoare, Estela vrea să abordeze un
subiect important, însă percep unele reticenţe ale celor-
lalţi membri ai familiei faţă de vorbele ei. Fac deci tot
posibilul pentru ca tânăra, care doreşte să vorbească, să
nu se simtă obligată s-o facă imediat. Mă străduiesc s-o
asigur: „Avem tot timpul, nu-i nevoie să vorbiţi imediat,
nimic nu ne grăbeşte, veţi putea vorbi când veţi fi gata
să faceţi acest lucru şi când toţi vor fi gata să vă asculte",
în acelaşi timp, sunt intrigat. Mă întreb ce poate avea
tânăra să-mi spună care să-i sperie într-atât familia şi
mă întreb cum aş putea crea un context familial care
să-i permită Estelei să vorbească mai puţin temătoare
despre ceea ce vrea să spună. Voi consacra două şedinţe
aşadar „flexibilizării" regulilor familiale, adică modi-
ficării climatului din această familie, astfel încât toţi să
se simtă ajutaţi şi să aibă sentimentul că au întâlnit pe
cineva pe care pot conta în traversarea acestui teritoriu
dificil. Trebuie ca membrii acestei familii să reuşească să
se deschidă şi ca relaţiile dintre ei să fie destul de suple,
încât să fie posibil să dezvăluie... dar ce anume? Nu pot
spune cu precizie, dar am intuiţia că este vorba de un
secret de familie — Estela nu spune oare, acoperit, exact
acelaşi lucru?
La cea de-a patra şedinţă, tatăl, pe care tocmai l-am
salutat, mă întreabă straniu: „Vă amintiţi de prenumele
meu?" Oarecum surprins, îi răspund: „Da, desigur".
„A, da! Tocmai aţi citit dosarul...", adaugă el pe un ton
resemnat, care mă impresionează... fiindcă realizez că
bărbatul din faţa mea nu crede că poate conta pentru
cineva, că poate exista prin el însuşi, că-şi poate avea
propriul loc în grupul familial. în fond, „viziunea lui
asupra lumii" este apropiată de cea a soţiei sale: şi unuia,
şi celuilalt le vine greu să creadă că-şi pot găsi locul,
indiferent de situaţia în care se află.
Atunci, Estela intervine într-un mod decisiv: „Ascul-
taţi, ne spune ea, ori eu sunt anorexică, punct şi de la
capăt, şi-atunci singura problemă este cum să pun pe
mine câteva kile într-un fel sau altul, ori anorexia mea
este legată de contextul familial, şi-atunci sunt gata să
vorbim despre asta". îi întreb pe ceilalţi participanţi
cum reacţionează la aceste cuvinte. Toţi îmi spun că nu
văd la ce anume face aluzie Estela... cu excepţia mamei,
care propune o interpretare ipotetică: „Poate că vrea să
vorbim despre caracterul dificil al lui Laurent" (fiul de
29 de ani, care tocmai şi-a terminat studiile şi lucrează
acum într-o firmă). Ema, sora mai mare, în vârstă de 24
de ani, îmi spune cu un aer enigmatic: „Toate astea au
trecut". Toţi se întorc atunci spre mine, iar privirea lor
exprimă deopotrivă teamă şi aşteptare. E clar că aşteap-
tă ceva anume din partea mea, fără să ştie prea bine ce
anume, dar se şi tem de ce aş putea face.
O întreb atunci pe Estela:
— Câţi ani aveţi?
— Douăzeci.
— Nu, Estella, spuneţi-mi vârsta dumneavoastră reală.
— Şapte ani..., răspunde ea, după un scurt moment
de linişte.
— Şi ce-aţi văzut la şapte ani, domnişoară Estela?
Tânăra izbucneşte într-un hohot de plâns şi-şi ia sora
în braţe, proferând tot felul de scuze de neînţeles. Tatăl
se ridică şi-i propune soţiei să iasă, ca să-i lase pe copii
singuri cu mine. Acest comportament al părinţilor este
evident semnificativ: îmi arată că ei nu vor, sau nu pot,
să asculte ceva de care se şi îndoiesc, de altfel. Tatăl se
gândeşte probabil că, dacă lucrurile trebuie să fie spuse,
totuşi, este treaba mea s-o fac, nu a lui, iar mama nu
îndrăzneşte nici ea să joace rolul care-i revine în familie.
La cererea mea, părinţii acceptă să rămână, totuşi, iar
Estela trece de la unul la celălalt, plângând şi strângân-
du-i în braţe... apoi se ghemuieşte pe un fotoliu, nemiş-
cată şi tăcută. îi spun din nou, pentru a-i da un senti-
ment de siguranţă, că avem tot timpul şi că ea va putea
vorbi când va dori, când se va simţi gata... Dar fratele
ia cuvântul şi spune ferm: „Nu, nu, abcesul ăsta trebuie
spart odată. Eu sunt gata s-o ascult."
Tânăra povesteşte atunci că, la vârsta de şapte ani, îi
văzuse pe fratele ei Laurent şi pe sora ei, Ema, într-o
postură sexuală... Această revelaţie are efectul unui
trăsnet... O emoţie mult timp conţinută pune stăpânire
pe famiUe şi nimeni nu-şi poate reţine lacrimile. Eu pre-
lungesc şedinţa şi fac tot ce pot pentru a-1 susţine pe fie-
care în parte. Vreau să plece având siguranţa că posedă
în ei înşişi mijloacele de-a face faţă la ceea ce a fost dez-
văluit. De altfel, toţi îmi mulţumesc înainte de-a pleca şi
văd bine că le împărtăşesc emoţia. Nu mă aşteptam ca
des-chiderea acestei familii să se producă atât de brusc,
nici ca părinţii să iasă dintr-odată din rezerva şi mutis-
mul în care se închiseseră.
 Această şedinţă memorabilă având loc chiar înainte
de vacanţă, am revăzut familia abia după trei săptămâni.
Estela m-a anunţat că se îngrăşase cu şase kilograme,
că începuse să găsească plictisitor timpul petrecut în spi-
tal, dar că trebuia să mai ia încă patru kilograme înainte
de-a se putea întoarce acasă. Mama a revenit asupra
problemei sale proprii: nu putea conta decât pe ea însăşi,
nu era mai susţinută în propria ei familie decât fusese în
copilărie. Dar a recunoscut, de asemenea, că poate nici
nu ştia să primească tot ceea ce dorea familia să-i ofere.
Laurent a ţinut să-i spună sorei lui că era fericit că-i
mergea mai bine şi că-i înţelegea boala, chiar dacă se
simţea neputincios. „Simt acum — a adăugat el — că
fericirea există cu adevărat." începuse chiar o psihote-
rapie pe cont propriu, căci, a spus el, „greutatea pe care
o aveam în mine a dispărut şi nu mai simt aceeaşi barie-
ră care mă separa de sora mea". Ema, şi ea, a declarat
că se simţea uşurată: relaţia cu fratele ei era mai bună şi
se simţea mai bine alături de prietenul ei, pe care-1
înţelegea mai bine şi cu care comunica mai mult.
Dar Estela se lansează, atunci, într-o descriere destul
de critică a familiei: „La noi, regula e: fiecare pentru el
— afirmă ea — şi nu poţi conta decât pe tine, asta-i tot.
Sinceră să fiu, m-am săturat să slugăresc după toată
lumea." Pe măsură ce ea dezvoltă această temă, eu îmi
dau seama că discursul ei îl reia, câteodată aproape
cuvânt cu cuvânt, pe cel al mamei... care, brusc, inter-
vine şi conchide: „Eu, una, zău că n-am impresia c-aş fi
recunoscută. Mă simt ca o femeie de serviciu, ca o slugă."
Folosirea aceluiaşi termen, ca un fel de ecou verbal, este
şi un semn al apropierii ieşite acum în plină lumină —
confirmată de această frază frapantă, pe care o rosteşte
mama: „Dacă mi-e bine mie, îi e bine şi Estelei".
La şedinţa următoare, tânăra parcă schimbă registrul:
„Eu sunt mică. N-am de unde să ştiu." Aceste cuvinte
îl surprind, poate, pe cititor, dar o astfel de prezentare
de sine este frecventă la persoanele anorexice. Anumiţi
terapeuţi, precum Mara Selvini Palazzoli, au insistat
asupra confruntărilor care-i opun frecvent celorlalţi
membri ai familiei, sau, în orice caz, unora dintre ei, şi
prin care acestea se străduiesc să conteze sau să existe
mai mult. Estela adaugă: „Avem, totuşi, un tip de comu-
nicare... datorită certurilor noastre". Ea subliniază ast-
fel că neînţelegerile familiale sunt o manieră de-a stabili
o legătură care altminteri se dovedeşte dificilă, dacă nu
chiar imposibilă. De altfel, chiar acest lucru îl confirmă
indirect tatăl, care nu iese din mutismul său decât pentru
a-şi comenta propria tăcere sau pe cea a familiei întregi
spre care arată cu un gest larg: „Este adevărat că nu se
exteriorizează niciunul destul, ştiţi..., dar au cu cine să
semene", adaugă el, arătând spre sine. Diagnosticul este
confirmat de soţie, care adaugă, în legătură cu fiica ano-
rexică: „Ea este oglinda mea", la care aceasta spune:
„Mama întâmpină dificultăţi încă din tinereţea ei". „Da,
dar nu sunt singura în acest caz", răspunde cea intere-
sată, arătând spre soţul ei.
Cum acesta din urmă nu spune nimic, mama reia:
„Ştiţi, mă temeam că anorexia fiicei mele era legată de
problemele mele"... Ea speră, poate, ca Estela s-o asi-
gure că nu-i aşa, dar cuvintele fiicei sale nu merg deloc
în această direcţie: „Am purtat — spune ea — proble-
mele mamei mele. Există o legătură între mine şi mama,
care face dificilă orice încercare de autonomie. Eu sunt
cea mai mică, dar am impresia mereu c-o aud pe mama
spunând: «Nu mă lăsa singură, apără-mă, ajută-mă»."
— „Dar nu ţi-am cerut niciodată aşa ceva!", protestează
mama. „Poate că nu — răspunde Estela —, dar mi-e greu
să-mi croiesc un Ioc al meu în familie. Mă simt ca şi cum
aş face rău cuiva dac-aş ocupa locul pe care mi-1 doresc."
Este, oare, posibil să ne deschidem un spaţiu de auto-
nomie fără să-1 respingem pe celălalt? Iată întrebarea
care va da tonul şedinţelor ce vor urma.
„Nu mai putem da înapoi", îmi spune mama. „ N u
putem redeveni ca înainte. Cum să fim uniţi, rămânând
despărţiţi? Asta mă-ntreb astăzi. Recunosc: îmi lipseşte
unitatea. Este adevărat că-mi place să simt că suntem
toţi împreună şi că împărtăşim un moment de fericire,
cum ar fi o masă bună..."
Este vorba deci de o mamă care vrea ca toată lumea
să se aşeze la masa ei, dar care nu suportă autonomia
convivilor... şi de fiica ei, care nu se va aşeza la masa
mamei, de vreme ce este anorexică.
Situaţia se mai lămureşte, lucrurile se mai schimbă,
iar şedinţa următoare aduce o serie de veşti bune. Estela
a mai câştigat în greutate, a ieşit din spital, iar atmo-
sfera familială s-a mai destins, după cum crede Laurent,
care-şi urmează psihoterapia lui. Estela îi mulţumeşte
chiar familiei pentru ajutorul pe care i 1-a dat, iar mama
îi mulţumeşte că le-a permis tuturor să se schimbe. Ema,
la rândul ei, se simte din ce în ce mai bine. Câteva luni
mai târziu, Estela îşi atinge greutatea normală, spune că
totul merge bine pentru ea şi-şi găseşte chiar de lucru.
Ce învăţătură tragem din această istorie? în primul
rând, că secretul are o funcţie în contextul familial. La ce
servea el aici? La unirea unei familii în tăcere. în această
familie în care tatăl nu vorbeşte, fiul tace, fata cea mare
vorbeşte puţin, iar mama suferă de mutismul care o
înconjoară, secretul care pluteşte în aer transformă
tăcerea într-un liant. Grupul îşi găseşte în ea coeziunea,
chiar cu preţul suferinţei membrilor săi.
în mod destul de paradoxal, putem descrie secretele
familiale în termeni apropiaţi celor folosiţi de Foucault
pentru a caracteriza „enunţurile" — ele nu sunt nici
vizibile, nici ascunse. Secretul îşi îndeplineşte funcţia,
invadând tot spaţiul, şi-1 invadează tocmai pentru că e
negată însăşi existenţa lui. în acelaşi timp, el permite ca
o temă nevăzută să-şi îndeplinească rolul. Secretul nu e
secret decât pentru a „vorbi mereu" despre el. în acest
sens, am putea face o apropiere între consideraţiile de
aici şi analiza pe care o face Michel Foucault, în Voinţa
de a şti, asupra discursului despre sexualitate — în
momentul în care sexul este reprimat, vorbim cel mai
mult despre el. Deleuze insistă asupra acestui punct în
cartea sa consacrată lui Foucault, citându-1: „Propriu
societăţilor moderne nu este faptul că ele ar considera
că sexul trebuie să rămână în umbră, ci că şi-au propus
să vorbească despre el mereu ca şi cum ar fi un secret".
Astfel, funcţia secretului în sistemul familial poate fi
comparată cu funcţia acestui tip de entmţ, care nu este
niciodată ascuns, şi totuşi nu e nici direct rostit sau scris.
Aşa cum Deleuze, în lucrarea sa despre Foucault, avan-
sează teoria că enunţul nu rămâne ascuns decât dacă
„nu ne ridicăm până la condiţiile exhaustive; dimpotri-
vă, el se află prezent şi spune tot, de îndată ce atingem
aceste condiţii" la fel putem spune că secretul fami-
lial se află prezent şi spune totul de îndată ce i se permite
funcţiei sale să nu mai fie atât de necesară echilibrului
sistemului uman respectiv.
A doua învăţătură: faptul că există un secret nu face
ca totul să se rotească neapărat în jurul lui. Un secret
face întotdeauna parte dintr-un ansamblu de elemente
care, dată fiindu-i globalitatea, poate explica o patologie.
13. Gilles Deleuze, Foiicmilt, Paris, Éditions de Minuit, 1986, p. 61.
Vedem bine cum, în cazul de faţă, era înconjurat de Secretul are, dacă pot spune aşa, o virtute hipnotică,
aceste elemente complementare. Exista o legătură ne- nu numai pentru membrii familiei, ci şi pentru terapeut.
satisfăcătoare a unei femei cu soţul ei, care nu participă Fiind spectaculos, atenţia ni se concentrează asupra lui,
destul la viaţa familială şi nu-şi susţine îndeajuns soţia, incitându-ne să credem că este suficient ca el să fie dez-
mai ales în relaţia cu familia prin alianţă, constrângân- văluit, pentru ca totul să se rezolve. Dar tm caz precum
d-o astfel să le ceară copiilor ceea ce el însuşi este in- acesta arată, evident, că trebuie luat în calcul ansamblul
capabil să-i ofere; un fiu înghiţit de viaţa profesională şi elementelor care înconjoară secretul şi-i oferă locul pe
o fiică mai mare preocupată de experienţa ei amoroasă; care-1 ocupă, făcându-le să apară progresiv şi lucrând la
o mamă care, izolată în cadrul grupului familial, pune flexibilizarea lor — dacă nu, dezvăluirea surprinzătoare,
totul pe seama legăturii pe care o are cu fiica mai mică; neavând loc nici în momentul, nici în contextul potrivit,
relaţia dintre un frate şi o soră, devenită extrem de difi- nu va constitui decât o sursă de dificultăţi suplimentare.
cilă din cauza unui eveniment dramatic de odinioară;
în sfârşit, o tânără care, acaparată de relaţia cu mama ei,
suferă teribil din cauza propriei dificultăţi în a-şi obţine
autonomia, dar pe care nu şi-o găseşte fără să aibă
impresia că i se smulge unei mame care are tot atâta
nevoie de ajutor, pe cât are ea însăşi de altfel...
Terapeutul, atunci când se confruntă cu secretul, nu
trebviie să se concentreze asupra lui — pentru ca lucru-
rile să se schimbe, trebuie să opereze, de asemenea,
asupra ansamblului de care ţine secretul. Trebuie să se
străduiască să facă situaţia familială destul de flexibilă,
pentru ca secretul să poate fi eliberat fără să se producă,
dacă pot spune astfel, un „şoc în schimb". Fiindcă un
astfel de şoc este întotdeauna de temut, dacă secretul
este dezvăluit în timp ce situaţia este încă inflexibilă, iar
el încă îşi îndeplineşte funcţia. Familia se poate închide
complet, iar lucrurile, departe de-a se ameliora, se în-
răutăţesc. Iată de ce am fost atât de grijuliu în a nu pre-
cipita dezvăluirea: am temporizat atâta timp cât situaţia
nu era „coaptă" încă şi, în momentul însuşi al revelaţiei
traumatizante, am prelungit scena pentru ca membrii
familiei să plece simţindu-se uşuraţi, având sentimentul
unei ameliorări, nu al unei tensiuni sporite.

CORABIA-FANTOMĂ
apitolul precedent ne-a arătat funcţia secretului în
C menţinerea echilibrului familial acum şi aici. Aş vrea
să abordez acum o altă dimensiune a secretului, arătând
cum se poate reproduce el, de asemenea, de la o genera-
ţie la alta şi cum poate face legătura între ele, chiar prin
transmiterea lui.
Pentru a-mi ilustra discursul, mă voi servi de un film
celebru al lui François Truffaut, Cele patru sute de lovituri,
a cărui intrigă, din mărturisirea cineastului însuşi, este
în mare parte autobiografică.
Ne amintim istoria. Un băiat de 14 ani, Antoine Doi-
nei, are o mamă foarte puţin maternă, care-1 bruschează
în mod constant şi nu încetează să-i dea ordine: „Du-te
şi-mi caută papucii, (...) în cameră, sub pat!"; „Am ne-
voie de făină, hai, du-te imediat să-mi aduci!" Această
mamă nu ne pare deloc plină de dragoste pentru fiul ei;
când soţul o întreabă: „Ce facem cu puştiul în vacanţă?",
ea îi răspunde indiferentă: „în tabără cu el, că doar nu-i
pentru căţei!" Tatăl, în schimb, pare un om simpatic,
adesea complice cu fiul — pe care-1 tachinează făcându-1
„făinos", glumă care se pare că nu-1 amuză decât pe el
însuşi... Un terapeut familial care ar avea în grijă această
familie ar vorbi, cu siguranţă, despre o „coaliţie" între
tată şi fiu împotriva mamei.
Dar iată că se produce un eveniment fundamental.
Antoine, care într-adevăr nu este un elev-model, trage
chiulul împreună cu un coleg. El îşi sui-prinde mama,
din întâmplare, cu un alt bărbat, când ea ar fi trebuit să
fie la lucru. Mama îşi dă seama.
Când adolescentul se întoarce acasă, tatăl îi spune că
mama nu s-a întors încă, pentru că patronul ei „o reţine
pentru bilanţul de sfârşit de an", şi că ei doi vor lua masa,
deci, „ca între bărbaţi". El recunoaşte, în această scenă
în doi, că mama era „destul de dură" cu băiatul, dar tot
el adaugă: „Trebuie s-o înţelegem". Şi se lansează, în
faţa fiului tăcut, într-o justificare a durităţii soţiei sale —
femeile sunt întotdeauna exploatate, plus că, de altfel,
apartamentul e prea mic, şi aşa mai departe.
Antoine nu spune nimic: el e prins, în ciuda voinţei
lui, în iţele unui secret pe care nu-1 poate dezvălui.
Când mama se întoarce acasă, adolescentul îşi aude
părinţii certându-se. Tatăl o întreabă pe mamă: „Mi-ai
văzut ghidul turistic?" „întreabă-1 pe puşti", răspunde ea
sec, iar când soţul o asigură că 1-a întrebat deja, replica
ei cade fără drept de apel: „Minte aşa cum eu respir".
„Are cu cine semăna", răspunde tatăl, care adaugă: „Eu
i-am dat un nume, eu îl hrănesc". „Dacă nu-1 mai poţi
suporta — replică ea —, spune, şi-1 trimitem una-două
la iezuiţi."
în felul acesta află Antoine, tot în ciuda voinţei lui,
un al doilea secret: bărbatul pe care-1 credea tatăl lui bun
nu era, de fapt, decât tatăl lui vitreg. La această revelaţie
se adaugă descoperirea, poate şi mai tulburătoare, că
mama era gata să-1 abandoneze.
Şi totuşi, copilul trebuie să-şi justifice absenţa de la
şcoală şi nu prea ştie ce să spună. „Cu cât e mai mare
minciuna, cu atât prinde mai bine", îl asigură colegul.
Astfel, profesorului care-i cere biletul de scutire, Antoine
îi răspunde: „Din cauza mamei mele". „Mama ta, zău,
iar mama ta?! Ce i s-a mai întâmplat?!" „A murit." Pro-
fesorul (care se întreba ce avea să mai inventeze acest
elev rebel, plin de imaginaţie) nu poate face altceva decât
să se încline... Din păcate pentru Antoine însă, unul
dintre colegi, un băiat răutăcios şi rău-intenţionat, se
duce să le spună părinţilor că Antoine lipsise de la
şcoală în ziua precedentă; părinţii vin imediat la şcoală.
Tatăl, când descoperă minciuna, îşi pălmuieşte fiul în
faţa tuturor, iar Antoine fuge cu amicul lui, după ce le
scrie părinţilor un bilet în care se explică: „înţeleg cât de
gravă este minciuna mea. După aşa ceva, nu mai este
posibilă viaţa împreună."
Dar despre ce minciună e vorba? Despre cea pe care
i-a spus-o profesorului sau despre cea pe care i-a servit-o
tatălui său, prin faptul că i-a ascuns comportamentul
mamei? Totul se petrece ca şi cum minciuna evidentă,
oficială, ar acoperi-o pe cealaltă. Dar minciuna evidentă
poate să suscite şi ea unele întrebări. De exemplu pe
aceasta, pusă de mamă: de ce Antoine a declarat-o pe
ea „moartă", şi nu pe tatăl lui? „Chestie de preferinţă",
îi răspunde flegmatic soţul...
Cât despre fugarul nostru, îl vedem, în stradă, cum
bea dintr-o sticlă de lapte ca şi cum ar fi un biberon...
Mama pleacă în căutarea lui şi-1 găseşte. Dar tonul i se
schimbă complet: „Bietul meu micuţ, nu ţi s-a întâmplat
nimic, sper?", întreabă ea cu solicitudine. îl duce înapoi
acasă pe Antoine, îl spală, îl aşază în patul părinţilor şi-i
vorbeşte afectuos: „Şi eu am fost de vârsta ta. [...] Nimic
nu voiam să le spun părinţilor." Ea îi mărturi-seşte că-şi
ţinuse un jurnal, pe care urmează să i-1 arate într-o bună
zi. Se îndrăgostise de un tânăr păstor, pe care mama ei îi
interzisese să-1 mai vadă, fără să-i spună însă nimic
tatălui. „Am plâns mult, dar am ascultat-o. Pentru că
întotdeauna trebuie să asculţi de mama ta. Putem să
avem mici secrete împreună, noi doi."
Vorbele şi comportamentul acestea modifică radical
situaţia. De la o coaliţie între tată şi fiu împotriva
mamei, se trece la o propunere a mamei privitoare la
o coaliţie împotriva tatălui, reproducând propria ei
coaliţie cu mama contra tatălui, când era ea însăşi ado-
lescentă. Vedem că un fel de regulă traversează, aşadar,
generaţiile. Mama, care i-a impus deja fiului un secret,
îi mai propune unul: „Dacă, la următoarea oră de com-
punere, te clasezi printre primii cinci [...], îţi dau o mie
de franci — a u z i tu?!, o mie de franci! —, dar să nu-i
spui nimic lui taică-tu." Căruia însă îi declară: „Julien,
îţi cer să ai încredere în noi: ne pregăteşte o surpriză
frumoasă..." „Bine! Dacă e vorba de un complot...",
răspunde tatăl. încă o dată, secretul fundamental este
mascat de un alt secret, astfel încât un al treilea poate
foarte bine să bănuiască existenţa unui secret, de vreme
ce nu este cel important!
Putem măsura complexitatea structurii; secretul fun-
damental este în acelaşi timp legat de un secret anterior,
care este, dacă se poate spune aşa, echivalentul lui în
generaţia precedentă, şi de un secret concomitent, care
serveşte, prin însăşi calitatea lui de secret, la mascarea
faptului că există un altul. O transmitere de la o genera-
ţie la alta, o încastrare la nivelul generaţiei prezente...
Soseşte momentul orei de compunere: „Descrieţi vm
eveniment grav la care aţi fost martor şi care v-a afectat-
personal". Antoine se mulţumeşte să reproducă un text
din Balzac, pagina finală din Căutarea absolutului. Bine-
înţeles, această alegere e departe de-a fi întâmplătoare,
de vreme ce Balzac pime în scenă un personaj căruia i se
dezvăluie o enigmă, dar care nu-i poate revela conţinu-
tul fiindcă moartea îl împiedică — acesta e textul literar
care 1-a frapat pe adolescent! Dar geniul lui Balzac nu-1
va salva pe Antoine — profesorul descoperă plagiatul,
îl dă afară din clasă pe plagiator şi-i interzice să mai vină
la cursurile lui până la sfârşitul trimestrului.
Totul se degradează atunci dramatic. Adolescentul
fură o maşină de scris, tatăl vitreg îl duce la comisariatul
de poliţie şi totul se încheie prin plasarea lui într-o casă
de corecţie (un „centru de educaţie supravegheată").
în centrul cu pricina, Antoine i se confesează unuia
dintre camarazii de suferinţă. Aflăm atunci că mama lui
era „fată-mamă", cum se spunea (şi se gândea) la vre-
mea respectivă despre tinerele mame necăsătorite, că
voise să avorteze şi că nu păstrase copilul decât la insis-
tenţele mamei ei. Astfel, chiar înainte de naşterea lui,
Antoine era, ca să spunem aşa, prins într-o coaliţie —
cea pe care o forma cu bunica lui (pe vremea când el era
doar un fetus) împotriva mamei — şi acestei alianţe
prenatale îi datora viaţa.
Mă opresc aici cu povestirea. în timpul cât stă în casa
de corecţie, familia se destramă cu adevărat. Antoine
primeşte, într-adevăr, vizita mamei, care-i transmite,
din partea tatălui, că „de-acum înainte, soarta lui nu-1
mai interesează"... Ultima imagine a filmului ni-1 arată
pe adolescent alergând înspre mare de astă-dată, ca şi
cum ar fi alergat înspre mama lui.^^
Acest film ne arată cu forţă cum o familie poate
reproduce aceleaşi configuraţii din generaţie în gene-
raţie. Trei coaliţii se succed, într-adevăr — cea a mamei
şi a bunicii contra bunicului, cea a tatălui şi a fiului con-
tra mamei, în fine cea a mamei şi a fiului contra tatălui.
14. Joc de cuvinte intraductibil: în limba franceză, cuvintele mère
( „ m a m ă " ) şi mer („mare") se pronunţă aproape la fel (n. trad.).
Una şi aceeaşi regulă se menţine de-a lungul genera-
ţiilor succesive — regula terţului exclus. Doi membri
aparţinând unor generaţii diferite se aliază împotriva
unui al treilea, care-i aparţine uneia dintre ele. De fie-
care dată apare câte un secret, uneori chiar mai multe
(un secret de suprafaţă care acoperă în cazul respectiv,
pentru a-1 ascunde mai bine, un secret mai profund). Şi
care este funcţia acestui secret? Tocmai aceea de-a men-
ţine o coaliţie. Secretele au o influenţă care merge din-
colo de valoarea lor psihologică sau de utilitatea nara-
tivă. Ele îşi găsesc, bineînţeles, raţiunea de-a fi în raport
cu familia actuală, în contextul situaţiei prezente, dar
se înscriu, de asemenea, într-un sistem de coordonate
mult mai larg şi nu le putem înţelege cu adevărat, decât
dacă luăm în considerare ceea ce s-a produs deja în
generaţiile anterioare. Dincolo de raţiunea sa imediată,
secretul are şi o funcţie ascunsă, o raţiune de-a fi, dacă
putem spune aşa, secretă — aceea de-a menţine reguli
care, transmiţându-se de la o generaţie la alta, îi conferă
famiUei o structură care traversează timpul. Acesta e se-
cretul secretului: îl putem vedea ca pe un fel de martor,
de vector, de transmiţător, pe care ni-1 pasăm de la o
generaţie la cealaltă, o corabie-fantomă care transportă,
la bordul ei, un tezaur ascuns de reguli familiale.
Dar, bineînţeles, are o funcţie şi în situaţia prezentă:
aceea de-a întări diferitele perspective asupra lumii ale
protagoniştilor. Cea a mamei, în familia descrisă de
Truffaut, ar putea fi: „Nu pot fi acceptată aşa cum sunt,
dacă nu ascund ceea ce sunt" sau „Nu pot face altfel
decât să ascund ceea ce-mi doresc cu adevărat"; tatăl, în
schimb, se îndoieşte de capacitatea lui de a-i oferi destul
familiei sale — el este mereu convins că nu face destul
(şi spune, de altfel, despre fiul lui aceste cuvinte care ne
dezvăluie foarte multe: „Dac-ar fi vrut, măcar, să mi se
destăinuie mie...")- Vedem bine cum aceste perspective
asupra lumii sunt întărite de prezenţa secretului şi cum
ele îi întăresc, la rândul lor, funcţia în sistemul familial.
De obicei, subliniem că secretul creează simptome
care sunt metafore a ceea ce este ascuns. Un copil, de
exemplu, se pune pe furat — descoperim că tatăl lui
fusese condamnat pentru escrocherie şi că mama îi
ascunsese copilului acest lucru. Dar putem propune o
descriere mai radicală a acestei configuraţii. Copilul
este prins într-o veritabilă dublă constrângere: el se con-
fruntă cu lucruri care nu pot fi spuse, dar, în acelaşi
timp, o întreagă serie de exprimări mimice, de mişcări
non-verbale îl fac să simtă că există ceva ascuns; „simp-
tomul" lui este atunci un mod de-a asculta de această
dublă constrângere. Copilul „nu va spune", de vreme
ce-i este interzis să spună, dar va acţiona, de vreme ce
interdicţia nu se extinde şi asupra acţiunii. Iar acest
comportament, având el însuşi structura unei duble
constrângeri, creează o dublă constrângere reciprocă, o
structură complexă, care menţine sistemul în funcţiune.
Să spunem acelaşi lucru şi altfel. Iată situaţia în care
este prins copilul, ca într-o capcană:
— adultul are un secret;
— el emite un dublu mesaj contradictoriu: „Nu există
nici un secret" (tăcere, mesaj verbal) şi „Există un secret"
(jenă, mimică, expresie...);
— copilul primeşte două mesaje şi răspunde la dubla
constrângere printr-o alta — el nu vorbeşte, ci preferă să
acţioneze.
Dar, făcând acest lucru, el îl situează pe adult în
dubla constrângere de-a fi cel care nu a spus nimic,
spunând totul.
Un exemplu: un băiat de 9 ani se comportă ca şi cum
n-ar exista fete în clasa lui. învăţătoarea o convoacă pe
mamă, care-i dezvăluie că soţul ei a părăsit-o pentru un
bărbat, când copilul lor avea trei ani. Fiul ei nu ştie, pen-
tru că soţul i-a interzis să-i spună că este homosexual.
Dar copilul, respingând fetele, creează o coaliţie incon-
ştientă cu tatăl său împotriva mamei. în acelaşi timp,
descoperim că femeia respectivă are o viziune foarte
jalnică despre bărbaţi şi că, după spusele anturajului ei,
încă din momentul în care s-a măritat, soţul ei dădea
semne de homosexualitate sau, în orice caz, de bisexua-
litate. Ne putem întreba dacă, prin comportamentul lui,
copilul nu întăreşte şi perspectiva mamei asupra lumii
(„Bărbaţii, până la urmă, nu se ridică niciodată la înăl-
ţime").
Astfel, simptomul legat de secret ar putea fi un
răspuns legitim la secretul pe care-1 desemnează, fără
a-1 numi. La dubla constrângere: „Nu se-ntâmplă nimic,
dar se simte clar că totuşi ceva se petrece", copilul răs-
punde printr-o alta: „Nu ştiu nimic, dar ştiu, de vreme
ce arăt că ştiu, prin comportamentul meu". Şi care poate
fi funcţia acestui joc fascinant de duble constrângeri în
oglindă? Eventual aceea de-a menţine stabilitatea unui
sistem de credinţe, chiar şi cu preţul suferinţei membri-
lor săi.

SĂ SUPRAVIEŢUIM
ÎN PROPRIA NOASTRĂ FAMILIE
'e-am obişnuit să subestimăm partea care ne revine
N în construirea ansamblului în care ne simţim în-
chişi. Sistemele umane la care participăm sunt, desigur,
acţionate de reguli şi de structuri — după cum ne-au
arătat în repetate rânduri situaţiile şi cazurile evocate
în această lucrare; dar, dacă reuşim să ne conştientizăm
aceste reguli şi structuri, putem regăsi partea noastră de
liber-arbitru şi ne putem modifica viitorul.
Cum ne putem conştientiza lanţurile invizibile care
ne limitează mişcările? în general, când ne simţim pe un
teren nesigur în raport cu anturajul nostru, când suntem
respinşi de el sau împinşi să-1 respingem, attmci poate
apărea un nou fel de-a vedea lucrurile. Suferinţa noas-
tră este crucială, fiindcă ea însăşi e un semnal de alarmă:
ea ne arată că nu mai suntem în măsură să suportăm
acest ansamblu de reguli care, fără să ne dăm seama,
ne dictează comportamentul.
Acest semnal este propriu, desigur, fiecăruia dintre
noi, individului pe care-1 înfăţişăm, dar nu e reductibil
la el. Tot ce mi se întâmplă are loc la intersecţia dintre
ceea ce mă constituie şi ceea ce mă înconjoară: în jurul
suferinţei mele proprii există cu adevărat această stare
de rău familială, despre care aflu prin chiar intermediul
dificultăţii pe care o resimt în a juca în continuare jocul.
Trebuie să-mi definesc teritoriul, adică să mă dife-
renţiez de membrii cercului meu, pentru a-mi putea găsi
sfera de autonomie. Este vorba de o opei-aţie esenţială,
fiindcă ea îmi va permite să evadez din regulile de care
ascult — aceste reguli invizibile care-mi indică locul
şi-mi dictează comportamentul în sânul familiei. Dar,
în măsura posibilului, acest proces trebuie să se lanseze
printr-o alianţă cu ceilalţi membri ai familiei, căci altfel
situaţia pe care încerc s-o schimb se va întoarce îm-
potriva regulilor sistemului pe care-1 formăm împreună
şi risc să mă găsesc imobilizat tocmai în locul unde mă
pun cei care nu suportă faptul că sunt diferit. Voi deveni
ţapul ispăşitor şi, în această calitate, le voi propune, fără
să-mi dau seama, ceva ce tocmai că le va permite să-şi
transforme regulile, încă şi mai tare şi cu conştiinţa liniş-
tită, într-un sistem rigid: propriul meu comportament le
va da dreptul la acest lucru, după toate aparenţele, şi va
provoca marginalizarea, dacă nu chiar excluderea mea,
până la urmă.
Nu am încetat să arăt, de-a lungul acestei cărţi, că
regulile care acţionează asupra familiei sunt, de aseme-
nea, impuse de fiecare dintre noi — de părinţi, fraţi,
surori, partener şi, bineînţeles, chiar de mine însumi.
Aceste reguli şi miturile noasti-e — cele ce mă încon-
joară, dar şi cele proprii — furnizează cimentul care ne
leagă pe unii de ceilalţi, care ne face, pe unii şi pe ceilalţi,
să ne simţim precum membrii unui singur şi acelaşi
ansamblu uman. Din acel moment înţelegem că a supra-
vieţui în propria noastră familie nu este un proces care
merge de la sine. în cursa de ştafetă care se stabileşte
înti-e generaţii, trebuie găsit un alt martor decât cel pe
care mi-1 propun părinţii. Dar cum să urmăresc filiaţia
fără să fiu prizonierul a ceea ce resimt ca fiind loialitate
faţă de generaţia precedentă şi care mă condamnă la
 repetiţie? Cum să accept o parte dintre regulile existente, de-a o face pare diferit. Sper că ea va fi arătat cu claritate
propunând, în acelaşi timp, altele noi? Cum să fac să că putem ajunge să spunem da, fără să devenim furioşi,
apară un alt mod de-a vedea lucrurile, care să nu-1 de- şi nu, fără să ne simţim vinovaţi. Atitudinea noastră în
termine pe cel vechi să se cristalizeze, ca reacţie? a ne câştiga autonomia fără sentimentul vinovăţiei îi va
S-o rup cu toţi ai mei pare, câteodată, soluţia cea mai ajuta pe cei care ne înconjoară să descopere că şi ei au
radicală. Dar, adesea, ea le confirmă de fapt, în ochii lor, dreptul la autonomie. Iar procesul prin care ne câştigăm
justeţea propriilor credinţe. Este chiar posibil ca ea să autonomia va reuşi cu atât mai bine, cu cât va fi menţi-
aparţină acelui scenariu căruia ne conformăm fără să-1 nută, cu fiinţele de care ne despărţim, o anumită formă
fi citit. într-o familie în care unul dintre părinţi se află de alianţă — căci nu e nevoie câtuşi de puţin ca parte-
deja în ruptură cu ai lui, de exemplu, revolta copiilor nerul sau apropiatul meu să greşească, pentru ca eu să
poate, fără ca ei să-şi dea seama, să ţină de o stranie am dreptate.
loialitate faţă de părinţi, chiar dacă se exprimă, după
toate aparenţele, prin contestare. Tot aşa, revolta mea
poate deveni, la rândul ei, martorul pe care-1 voi trans-
mite generaţiei următoare— „Desparte-te de mine, ca
să-mi fii loial". Din această cauză, cum am spus deja,
cea mai bună diferenţiere este întotdeauna aceea făcută
în alianţă cu obiectul de care vrem să ne îndepărtăm.
Dar această alianţă este o sarcină dificilă. Părinţii
cărora copilul le spune: „Aveţi o viaţă frumoasă, dar eu
n-am chef să-mi trăiesc viaţa la fel", înţeleg, de obicei:
„Viaţa voastră nu e bună şi, în plus, nu mă interesează".
Şi totuşi, avem nevoie deopotrivă să spunem şi să mani-
festăm respectul pe care-1 resimţim pentru cei ce ne în-
conjoară şi să refuzăm, dacă e cazul, obligaţia de-a face
după cum ni se cere. Trebviie să respect alteritatea mem-
brilor familiei mele, dacă vreau ca propria mea alteritate
să fie respectată: cererea mea va fi cu atât mai legitimă,
cu cât va admite şi va purta amprenta reciprocităţii.
Această lucrare a descris un anumit număr de situa-
ţii-cheie, dar s-a străduit mai ales, plecând de la evoca-
rea acestor cazuri concrete, să ne dea instrumente care
să ne permită să înţelegem felul în care ceilalţi şi noi
înşine ne-am închis în aceleaşi reţele, chiar dacă felul
 CUPRINS

Cuvânt înainte 7
Introducere 11
Mama şi fiica: Traversarea unui conflict 14
Trecutul nu ne condamnă 29
Patriarhul care le voia binele copiilor săi...
contra voinţei lor 36
în ce fel de sceiiariu mă aflu? 44
Fiul meu refuză să studieze sau să muncească 49
Să-1 eliberez pe celălalt, ca să mă schimb eu însumi... 62
Bărbatul care nu reuşea nici să-şi părăsească
nevasta, nici să rămână cu ea 69
Doliul în context 76
Femeia căreia i se cerea prea mult şi bărbatul
care se simţea neglijat 81
Bărbatul care voia afecţiune şi femeia
care voia respect 90
Partenerul meu, cuplul meu şi cu mine 97
Un secret de familie 108
Corabia-fantomă 118
Să supravieţuim în propria noastră familie 126
Relaţiile dintre părinţi şi copii, dintre fraţi, dintre partenerii care formează
un cuplu ajung uneori în situaţii asemănătoare, metaforic vorbind, cu p
„uşă turnantă": fiecare crede că el are dreptate şi celălalt greşeşte,
înţelegerea din familie sau cuplu se degradează cu timpul, provocând
resentimente, suferinţe, conflicte.

Psihoterapeutul de familie intervine asumându-şi rolul de „al treilea

obiectiv": el determină familia sau cuplul să iasă din cercul vicios,
ajutându-l pe fiecare membru al acestora în parte să vadă situaţia dintr-o
altă perspectivă, să preţuiască valorile care-l apropie de ceilalţi, să pună pe
primul plan coeziunea familială. ;

Pentru că toţi ne naştem, creştem, ne îndrăgostim, ne căsătorimi,

iubim, înşelăm, facem copii, divorţăm, plângem, uităm şi iertărrL
Pentru că suntem singuri sau împreună, pentru că suntem părin|
sau copii, pentru că ne pasă de cine suntem, de cei din jur, şi mai ales
pentru că fiecare dintre noi are o familie pe care o iubeşte şi vrea să
o protejeze.

O colecţie intimă de sfaturi, probleme şi soluţii pentru fiecare

membru al familiei; o familie cu adevărat fericită.

carte dupa carte,