Argoul

n sociolingvistică, termenul argou (< fr argot) denumește un sociolect, o varietate

socială a unei limbi. La origine este numele dat în Franța, în Evul Mediu, mediului
social format din răufăcători, escroci, cerșetori și vagabonzi. A luat sensul de
limbaj al acestora pe la sfârșitul secolului al XVII-lea. Până atunci, acest limbaj a
avut diverse denumiri, precum jobelin, narquin sau jargon, dintre care acesta din
urmă era cel mai frecvent. În prezent termenul „argou” se folosește, în general, cu
sensul de limbaj convențional folosit cu intenția de a nu fi înțeles de către
persoanele din afara categoriei de vorbitori care îl folosește: delincvenți,
pușcăriași, soldați, studenți, elevi etc. Nu se poate vorbi despre un singur argou, ci
despre mai multe, fiecare categorie de vorbitori având propriul său argou, deși
există și elemente de argou comune mai multora[10]. „Argou” la singular se poate
folosi ca o abstracțiune ce reprezită diferitele argouri.

Denumirea argot este folosită, în afară de franceză, în limbi care au împrumutat-o

din aceasta, ca româna sau rusa. În alte limbi se folosesc cu același sens it
furbesco, es cale, en cant.

Sfera argoului interferează cu sfera altui sociolect, jargonul. Unii lingviști folosesc
termenul „argou”, iar alții termenul „jargon” cu aproximativ același sens[11], dat
fiind că termenul „argou” a înlocuit termenul „jargon” pentru limbajul
răufăcătorilor. Într-adevăr, jargonul se aseamănă cu argoul prin faptul că nici el nu
este înțeles în afara unei categorii de inițiați. Unii lingviși deosebesc jargonul de
argou, dar nu în același fel. Pentru unii, jargonul se deosebește de argou prin
aceea că nu este secret în mod intenționat, ci eventual folosit cu scopul de a se
demarca de categoriile de vorbitori din afara celor care îl folosesc. Varietăți de tip
jargon sunt considerate a fi și ale unor categorii sociale superioare, ale unor
categorii profesionale sau ocupaționale, precum și limbajele de specialitate ale
diverselor științe și tehnici[12][13]. Unii autori folosesc termenul „argou” și
pentru jargon în sensul dat aici, afirmând că prin „argou” fără atribut se înțelege
cel al răufăcătorilor, iar cu un atribut se poate referi la o profesiune sau o
ocupație denumită de acel atribut, iar termenul „jargon” îl limitează la sensul
peiorativ de limbaj de neînțeles. În fine, alți lingviști consideră că argoul este un
tip de jargon prin faptul că este un limbaj limitat la o categorie de inițiați.

Sfera argoului interferează și cu aceea a altui sociolect, delimitat în unele

lingvistici, în primul rând cea engleză și cea americană, cu termenul „slang”,
împrumutat și de lingvistica rusă sau de cea maghiară. Este un limbaj ce aparține
registrului de limbă familiar, care preia numeroase elemente din argou, și prin
care se demarchează mai ales tinerii orășeni de generațiile mai în vârstă decât ei.
Unii lingviști pun semnul egalității între argou și slang. Alți lingviști consideră
argoul un tip specific de slang, cel al delincvenților.

Argourile interferează și cu varietăți teritoriale ale limbii. De exemplu, argourile

din Franța sunt limitate la această țară, argoul elevilor sau cel la studenților din
Belgia este diferit de cel al acelorași categorii din Franța[14]. De asemenea,
argourile din București sunt foarte diferite de cele din Chișinău, caracterizate prin
multe împrumuturi din argourile rusești.

Caracteristicile argoului
Argoul se deosebește de varietatea standard a limbii în primul rând prin
caracterul în esență oral. Privitor la aspectele limbii, unii autori limitează
diferențele numai la lexic, alții mai menționează și faptul că aspectul său morfo-
sintactic este cel al aspectului vorbit al limbii în general[5], iarăși alții precizează că
este vorba de aceste sistem al registrelor popular sau familiar. Argoul are un
vocabular specific foarte schimbător, tocmai pentru a îngreuna înțelegerea de
către neinițiați[3]. De aceea, unele exemple de mai jos pot să fi trecut în alte
varietăți de limbă sau să fi dispărut.

Există mai multe surse ale vocabularului argotic. Unele apar prin mijloace interne
limbii, altele sunt împrumuturi.
În mai multe limbi, în argouri se folosesc cuvinte din limba comună, dar cu alte
sensuri. De multe ori, sunt figuri de stil semantice, de exemplu, în limba română:

metaforă: boboc „student în anul I”;

metonimie: foaie „bancnotă”;
antonomază: gherlă „închisoare”;
eufemism: mititica „închisoare”.
Și în alte limbi se întâlnesc schimbări de sens argotice prin metaforă, de pildă:

fr cafetière „cap” (literal „cafetieră”);

en snow „cocaină” (lit. „zăpadă”);
hu kaptár „închisoare” (lit. „stup”).