Capitolul I.

Consilierea pre- şi post-testare la

HIV şi hepatitele virale B şi C
1.1 Noţiuni generale
La ora actuală în toată lumea şi inclusiv în Repubica Moldova se aplică cu succces
preparatele cu acţiune antivirală şi antiretrovirală, menite să stăvilească infecţiile cu
virusurile hepatice B, C şi respectiv infecţia cu HIV. Deasemeni succese considerabile
s-au înregistrat în tratamentul infecţiilor oportuniste. Aceste realizări oferă persoanelor
infectate îmbunătăţirea calităţii vieţii şi supravieţuire pe o perioadă îndelungată. Luînd
în consideraţie aceste aspecte, se recomandă persoanelor care manifesă interes pentru
propria sănătate sau care sunt expuse riscului de infectare să-şi cunoască serostatusul
referitor la infecţiile cu virusurile hepatice B, C şi HIV.
Informarea persoanelor cu privire la infecţiile cu virusurile hepatice B şi C şi
infecţia cu HIV, susţinerea pentru conştientizarea situaţiei de a putea fi infectat şi
clarificarea responsabilităţilor referitor la transmiterea infecţiei altor persoane se pot
realiza printr-o intervenţie denumită consiliere.
Consilierea reprezintă un dialog dinamic şi continuu între client şi consilier,
avînd ca scop prevenirea răspîndirii infecţiei cu HIV, cu virusurile hepatice B, C
şi acordarea de sprijin medical şi psiho-social persoanei infectate.
Consilierea pentru testarea la virusurile hepatice B, C şi HIV reprezintă primul pas şi
serviciul “cheie” pentru iniţierea unor programe eficiente de prevenire a infecţiei cu
virusurile hepatice B, C, cu HIV precum şi pentru asigurarea serviciilor de suport şi
îngrijire persoanelor infectate.
Consilierea oferă posibilitatea de a afla şi a accepta propriul statut serologic în
privinţa virusurilor hepatice B, C şi HIV în condiţii confidenţiale, cu acordarea
consultaţiilor, propunerea unui tratament medical şi oferirea unui sprijin emoţional
adecvat.
Intervenţia de Consiliere pentru testarea voluntară (CTV) constă practic din două
sesiuni de consiliere: consilierea pre-testare la HIV şi hepatitele virale B, C (urmată de
testarea la HIV/hepatitele virale B, C efectuată pe bază de consimţămînt informat) şi
consilierea post-testare la HIV/hepatitele virale B, C.

Testarea la
Sesiunea iniţială de A doua sesiune de
consiliere HIV/ consiliere
Consilierea pre-testare la Consilierea post-
Sesvirale B şi
HIV/hepatitele hepatitele testare la HIV/
C hepatitele virale B
virale B şi şi C
C

1
Clienţii care beneficiază de CTV devin ambasadori privind prevenirea infecţiei HIV şi a hepatitelor
virale B şi C pentru că îşi reduc propriile riscuri şi îşi încurajează partenerii de viaţă, membrii
familiei şi prietenii să solicite CTV. CTV trebuie să fie o intervenţie scurtă şi la obiect. Fiecare
dintre cele două sesiuni poate să fie realizată în 15 pînă la 20 minute. (sesiunile de consiliere post-
testare cu clienţii cu rezultate pozitive vor dura însă mai mult). Este recomandat ca intervenţia CTV
să se concentreze asupra clientului, adică pe problemele unice ale clientului şi pe circumstanţele în
care apare riscul infectării cu HIV/virusurile hepatice B şi C. Testarea voluntară, confidenţială, cu
consiliere şi pe bază de consimţămînt trebuie încurajată în toate situaţiile. Testarea obligatorie, fără
obţinerea prealabilă a consimţămîntului persoanei, este o practică abuzivă, care nu respectă
drepturile pacienţilor.

1.2 Beneficiile consilierii şi testării voluntare, cu consimţămînt,

respectînd principiul confidenţialităţii:

Beneficii pentru consiliaţi:

• În cazul unui rezultat negativ, persoana va primi informaţii detaliate şi consiliere privind
semnificaţia rezultatului negativ şi modalităţile de prevenire a infectării cu HIV/virusurile
hepatice B, C. De asemenea, se vor reevalua informaţiile pe care persoana le-a acumulat
despre factorii de risc şi se va dezvolta un plan de reducere a acestora.

• În cazul unui rezultat pozitiv, persoana va primi informaţii complete despre infecţia cu
virusul HIV/ virusurile hepatice B, C, despre serviciile medicale şi sociale de care poate
beneficia şi care-i pot prelungi în mod semnificativ calitatea şi durata vieţii.

Beneficii pentru sistemul medical:

• Depistarea precoce, în faze incipiente ale infecţiei cu virusul HIV/ viruşi hepatici B, C,
scăderea numărului de zile de spitalizare şi a medicaţiei destinate cazurilor severe, cu
complicaţii multiple, ceea ce implică automat scăderea semnificativă a costurilor medicale.

• Monitorizarea mai eficientă şi managementul îmbunătăţit al cazurilor depistate sau aflate în

tratament, stabilirea informată a strategiilor programelor de sănătate.

Beneficii pentru comunitate:

• Creşterea gradului de informare a populaţiei în legătură cu HIV/hepatitele virale B, C;

scăderea incidenţei cazurilor depistate tardiv sau întîmplător.

2
 • Identificarea mai eficientă a factorilor de risc şi elaborarea unor planuri comune cu
instituţiile medicale pentru control şi scăderea ponderii acestora.

• Reducerea indicelui de afectare prin infecţia cu HIV/ virusurile hepatice B, C, prin aplicarea
unor programe de reducere a transmiterii verticale de la mamă la copil.

• Creşterea gradului de accesibilitate a serviciilor de asistenţă socio-psihologică şi de

informare.

Facilitarea schimbărilor Îndrumarea către

în comportamentele de centrele de planificare
risc a familiei şi sănătate
reproductivă

Facilitarea
Normalizarea Consilierea şi intervenţiilor de
percepţiei populaţiei Testarea prevenire a
asupra infecţiei cu Voluntară transmiterii materno-
HIV/virusurile hepatice fetale
B, C; atenuarea
stigmatizării şi Îndrumarea către
excluderii sociale a serviciile de asistenţă
persoanelor afectate psiho-socială
Managementul precoce
al infecţiilor
Acceptarea statusului
oportuniste asociate
de seropozitivitate,
HIV; al hepatitelor B,
auto-îngrijire,
C cronice; încadrarea
planificarea viitorului
precoce în schemele
terapeutice antivirale şi
antiretrovirale

1.3 Bazele consilierii

În consilierea pentru testarea la HIV şi hepatitele virale B şi C trebuie de respectat următoarele

principii:

1. Protejarea confidenţialităţi clientului. Informaţiile personale ale clientului nu

3
trebuie să fie divulgate altor persoane într-o manieră neconformă cu consimţămîntul clientului şi
cu legislaţia în vigoare. Persoanele cu teste pozitive trebuie să fie îndrumate către cunoaşterea
legislaţiei cît mai curînd posibil după aflarea rezultatului testului pentru a fi consiliate despre cum
poate fi prevenită discriminarea la locul de muncă, acasă şi în locurile publice, prin dezvăluirea
statusului lor doar celor care au baza legală de a şti.

• Discriminarea. Pacientul trebuie să fie prudent şi selectiv în a împărtăşi şi altor persoane

rezultatul pozitiv la testele HIV/hepatite virale B, C, deoarece va putea suferi diverse discriminări,
ca de exemplu: pierderea serviciului sau a locuinţei închiriate (de la un proprietar particular),
eliminarea din instituţiile de învăţămînt, izolare socială etc. Este bine chiar să fie prudent în a spune
oricui că s-a testat la HIV/hepatite virale B, C.
Statusul de seropozitivitate presupune şi o serie de adaptări emoţional-afective,
solicitări la care pacientul trebuie să facă faţă. Apare tentaţia de a împărtăşi aceste
sentimente şi trăiri, tocmai dintr-o nevoie imperioasă de a fi înţeles, sprijinit, protejat
şi ajutat să facă faţă presiunilor bolii. Numai că, în foarte multe situaţii, după o primă
reacţie de acceptare, înţelegere şi chiar compasiune faţă de persoana infectată, se
instalează (treptat sau cu brutalitate) o atitudine de retragere asociată cu diminuarea
relaţiilor interumane, de izolare şi stigmatizare a persoanei seropozitive. În
consecinţă, aceste situaţii limită cu efecte negative şi traumatizante asupra pacientului
trebuie evitate, printr-o abordare cât mai realistă a implicaţiilor psihosociale ale bolii.
• Deconspirarea.Este important pentru personalul medical să cunoască statusul
HIV/hepatite virale B,C al persoanei testate. Îngrijirea medicală din cursul infecţiei
HIV/ hepatite virale B,C poate preveni unele infecţii şi poate îmbunătăţi calitatea
vieţii. De asemenea, pentru tratamentul unor boli apărute pe fond de infecţie HIV, se
caută schema terapeutică cea mai eficace, cum este cazul tuberculozei.
2. Obţinerea consimţămîntului informat al clientului înainte de testarea la
HIV/hepatite virale B,C. Testarea la HIV/hepatite virale B,C trebuie să fie
confidenţială, voluntară şi liberă de presiuni. Consimţămîntul informat înainte de
testarea la HIV/hepatite virale B,C este esenţial şi obligatoriu. Informaţiile privind
consimţămîntul pot fi prezentate oral sau în scris şi trebuie să folosească limbajul pe
care îl înţelege clientul. Acceptarea sau refuzul testării nu trebuie să aibă consecinţe
asupra calităţii îngrijirii oferite. Documentaţia consimţămîntului informat trebuie să
fie în scris, cu semnătura clientului.
3. Furnizarea clientului opţiunii testării la HIV/hepatite virale B,C
anonime. Testarea anonimă este larg folosită şi eficientă. Persoanele care altfel nu ar
dori sã fie testate, ar putea opta să se testeze anonim şi să afle despre statusul lor
HIV/hepatite virale B,C. Atunci când clientul nu are o preferinţă clară asupra tipului
de testare, testarea confidenţială ar trebui să fie recomandată pentru a promova
primirea rezultatelor testului şi legătura cu viitoarea consiliere şi îndrumare către
serviciile necesare. Totuşi, consiliaţii care opteazã pentru testarea anonimă trebuie să
fie informaţi că nu se poate face legătura între client şi rezultatul testului prin nume,
4
mai ales în cazul în care clientul nu se mai întoarce pentru primirea unui rezultat
pozitiv. Neprezentându-se pentru comunicarea rezultatului, persoana testată nu va
putea fi îndrumată către serviciile medicale de tratament şi suport.
4. Furnizarea informaţiilor privind infecţia cu HIV/hepatite virale B,C
tuturor celor cărora le-a fost recomandată şi celor care acceptă testarea. Informaţiile
trebuie să includă o descriere a căilor de transmitere a HIV/hepatitelor virale B,C, a
mijloacelor de prevenire, importanţa obţinerii rezultatelor testului şi semnificaţia
rezultatelor testării.
5. Furnizarea consilierii adecvate culturii, limbajului, sexului, orientării
sexuale, vârstei şi nivelului de înţelegere a clientului. Consilierul trebuie să ia în
considerare aceşti factori când efectuează consilierea pre-testare HIV, hepatite virale
B,C ca să crească disponibilitatea de revenire pentru rezultatul testului, acceptarea
consilierii post-testare şi îndrumarea către servicii specializate.
6. Asigurarea serviciilor de înaltă calitate. Pentru a asigura servicii de înaltă
calitate, succesive, care să servească nevoilor clientului şi comunităţii, consilierii
trebuie să-şi însuşească şi să implementeze ghidurile scrise pentru CTV şi proceduri
de evaluare şi asigurare a calităţii.
7. Accesibilitatea. Consilierea şi testarea la HIV şi hepatitele virale B, C
trebuie să fie accesibilă oricărei persoane pe care o preocupă starea propriei sănătăţi
sau posibilitatea infectării cu HIV/virusuri hepatice B, C. Consilierea trebuie să aibă un
caracter permanent. Este important ca clienţii să fie siguri că în orice moment pot
telefona şi/sau fixa încă o întrevedere. Serviciile de consiliere trebuie să fie accesibile
din punct de vedere teritorial, iar orele de lucru – convenabile pentru clienţi. În cazul
când este necesară asistenţa şi consultaţia altor servicii şi specialişti, serviciile de
consiliere trebuie să deţină informaţia necesară şi s-o ofere clienţilor săi.

1.4 Capacităţile şi caracteristicile consilierilor CTV eficienţi

Personalitatea şi calităţile consilierului

Este important ca consilierul să fie o persoană organizată, capabilă să centralizeze şi
să prelucreze datele şi informaţiile primite, consemnate în fişele de consiliere,
asigurîndu-le concomitent protecţia şi confidenţialitatea. Deasemeni trebuie să aibă
bune abilităţi de comunicare şi să dea dovadă de empatie, înţelegere, toleranţă,
persuasiune, credibilitate, răbdare şi mult tact, mai ales în lucrul cu persoanele dificile
şi cu cele aparţinînd grupurilor cu risc crescut.
Un consilier eficient:

• Foloseşte capacităţi de ascultare activă

• Echilibrează întrebările bine alese cu răspuns multiplu, cu afirmaţiile, rezumatele şi

5
 reflecţiile care orientează sesiunea şi menţin accentul pe chestiunile legate de risc;

• Se simte în largul său atunci când discută despre activităţi specifice pentru infecţia
cu HIV/hepatitele virale B, C;

• Poate să rămână concentrat asupra chestiunilor legate de risc;

• Poate să sprijine un client în crearea unui plan real şi relevant de reducere a

riscului;

• Continuă să reflecteze asupra calităţii sesiunilor şi să aibă în vedere calitatea

acestora;

• Este interesat să dobândească noi abilităţi şi perspective de consiliere;

• Invită la control continuu, măsuri de asigurare a calităţii şi reacţii de răspuns.

Un consilier eficient trebuie să reţină:

• Să demonstreze profesionalism şi să menţină contactul cu clientul pe durata

sesiunii;

• Să transmită clientului că i se va proteja strict confidenţialitatea;

• Să vorbească cu clientul la nivelul lui/ei de înţelegere;

• Să desfăşoare o sesiune interactivă concentrată pe reducerea riscului;

• Să clarifice neînţelegerile importante, dar să evite să vorbească prea mult despre

chestiuni care nu se referă la risc;

• Să fie organizat şi să evite consilierea în afara structurii protocolului;

6
 • Să ştie că este în regulă dacă-i spune clientului că va parcurge alte aspecte mai
târziu;

• Să evite să devină vizibil că adună informaţii despre client pe durata sesiunii de

consiliere.
1.5 Comunicarea

În procesul comunicării, oamenii utilizează doua aspecte: verbale şi non-verbale.

Oamenii îşi transmit în permanenţă informaţii unul altuia nu numai prin intermediul
vorbirii, dar şi prin expresia feţei, prin mişcările corpului, prin stabilirea unei distanţe
etc. În felul acesta, aflându-ne unul în faţa celuilalt, noi comunicăm, chiar dacă nu
vorbim. Prin mijloace non-verbale putem arăta cum ne simţim, ce gândim, cum am
vrea să procedăm. Comportamentul non-verbal al omului este o parte esenţială a
procesului comunicativ. În timpul consilierii, noi de asemenea transmitem clientului
mesaje non-verbale şi „citim” reacţiile lor non-verbale. Pentru consilier este extrem de
important să perceapă mesajele non-verbale ale clienţilor, să reacţioneze la ele şi,
totodată, să conştientizeze influenţa comportamentului său non-verbal asupra clienţilor.
Dacă aţi observat că clientul „pe neaşteptate” s-a închis în sine: a încrucişat mâinile, s-
a rezemat de speteaza scaunului, s-a izolat de dumneavoastră cu geanta sau cu vreo
broşură de pe masă, pentru dumneavoastră acesta este un semnal foarte important: „S-
a întâmplat ceva, omul simte disconfort, el vrea să se apere”. Cauzele pot fi diverse:
subiectul discuţiei nu este actual sau, dimpotrivă, e prea actual; omului i s-a părut că
este condamnat sau că „este învăţat să trăiască”, cuvintele consilierului i-au provocat
supărare, incomoditate. Omul, involuntar, va reacţiona non-verbal: prin poziţie,
mimică, gesturi. Un consilier bun neapărat va observa schimbările şi va interveni cu
unele corectări în procesul de comunicare.
Să examinăm patru exigenţe de bază:
1. A fi cu clientul „tête à tête”. Ambianţa fizică trebuie să-i permită consilierului
şi clientului să se vadă bine unul pe altul. Este interzisă prezenţa persoanelor străine.
2. A se afla într-o poziţie receptivă. Mâinile sau picioarele încrucişate, de
regulă, sunt interpretate ca o poziţie defensivă, imparţială şi retractivă. Dimpotrivă, o
poziţie receptivă a consilierului înseamnă că el este gata să accepte toată informaţia care
va urma din partea clientului. Bineînţeles, mâinile încrucişate ale consilierului nu
înseamnă neapărat că el „a ieşit” din contact. Este important ca el să se întrebe mereu:
„În ce măsură poziţia mea demonstrează receptivitatea mea şi bunăvoinţa faţă de
client?”
3. A menţine contactul vizual cu clientul. Aceasta e necesar pentru a accentua
7
atenţia şi cointeresarea. Dar contactul nu trebuie să fie fix, pentru că poate crea un
sentiment de disconfort. Pe de altă parte, dacă privirea consilierului „rătăceşte” în gol,
fără a se opri asupra clientului, se creează impresia că el nu-l ascultă pe client.
4. A fi calm. Deoarece majoritatea clienţilor sunt tulburaţi în timpul consilierii, este
important ca, la aceste întrevederi, consilierul să nu fie încordat şi, prin aceasta, să
intensifice neliniştea clientului.
În tabelul 1 sunt indicate aspectele pozitive şi negative ale metodei non-verbale de
comunicare:
Tabelul 1. Aspectele pozitive şi negative ale metodei non-verbale de comunicare

Pozitive Negative
Timbrul vocii este calm, fără modulări Un timbru „galopant” al vocii.
stridente. Deseori priveşte într-o parte sau prea
În cea mai mare parte a timpului, privirea insistent, fix, în ochii conlocutorului.
consilierului este concentrată la faţa Se încruntă, cască sau este sumbru.
clientului (cel mai bine – la rădăcina Mâinile încrucişate (la piept sau la
nasului), din când în când îl priveşte pe spate), degetele încleştate „lacăt”, un
client în ochi. stilou/creion în mână, gesturi
Poziţia este receptivă, mişcările – calme şi nevrotice (îşi îndreaptă adesea
lente. Expresia feţei este atentă şi ochelarii, îşi freacă vârful nasului,
binevoitoare. E de dorit ca mâinile să fie ciocăneşte cu creionul sau cu
vizibile conlocuitorului, să nu fie strânse în degetele în masă). Corpul este lăsat
pumni. pe speteaza scaunului, privirea e
O distanţă potrivită între client şi condescendentă ş.a.
consilier*. O distanţă prea mică sau, dimpotrivă,
Tempoul liniştit al vorbirii (coroborat cu prea mare.
tempoul vorbirii clientului). Vorbeşte prea repede sau prea lent.
Gesticulare moderată, semn cu capul, care Lipsa reacţiei non-verbale la
să confirme atenţia faţă de cuvintele cuvintele şi gesturile clientului.
conlocutorului**. Foloseşte umorul la locul şi în
În caz de necesitate, apelează la umor, care momentul nepotrivit; măreşte
relaxează. tensiunea printr-un ton grav şi serios.

*În unele culturi oamenii, în timpul conversaţiei, se află foarte aproape unul de altul şi aproape permanent
se privesc în ochi. În altele – stau la o distanţă considerabilă, întorşi pe jumătate unul către altul.
Dimensiunile zonei spaţiale personale sunt condiţionate din punctul de vedere al apartenenţei la o cultură
sau alta. Consilierul care va urma stilul „apropiat” de comunicare va suferi eşec cu un om din cultura „de
distanţă”.
**Oamenii interpretează în mod diferit tăcerea sau anumite mişcări ale corpului. O strângere din umeri
poate însemna pentru unii „Eu nu ştiu”, iar pentru alţii „Mi-e totuna”.

8
 Cunoscutul psiholog Allan Piz descrie, în cartea sa „Limbajul mişcărilor cor-
pului”, experimente interesante, realizate cu scopul de a studia influenţa comunicării
non-verbale asupra comunicării între oameni. Astfel, profesorul Berdvisl a efectuat
măsurări ale cotei mijloacelor non-verbale în comunicarea dintre oameni. El a con-
statat că, în mediu, omul vorbeşte cu cuvinte doar timp de 10-11 minute pe zi şi că
fiecare propoziţie durează nu mai mult de 2,5 secunde. El a calculat că comunicarea
verbală ocupă în conversaţie mai puţin de 35%, iar circa 65% din informaţie este
transmisă cu ajutorul mijloacelor non-verbale de comunicare.
Deşi comunicarea non-verbală are o însemnătate mare în consiliere, cele mai
importante evenimente au loc la nivelul verbal, cu atât mai mult că ridicarea nivelului
informativ este una din sarcinile primordiale şi o parte integrantă a consilierilor în
probleme de HIV/hepatite virale B, C. Deoarece consilierea, practic, întotdeauna
presupune o comunicare pe nişte teme foarte delicate şi se deosebeşte de o simplă
recomandare, consilierul trebuie să posede şi să-şi dezvolte abilităţi de comunicare
eficientă. Este foarte important limbajul dialogului. Consilierul trebuie să vorbească
într-o limbă înţeleasă de client, străduindu-se să evite termenii profesionali sau să le
explice sensul. În cazul consilierilor în probleme de HIV/hepatite virale B, C,
consilierul adesea va trebui să opereze cu termeni medicali. Pentru a evita pierderea
informaţiei la nivel lingvistic, oferiţi-i clientului posibilitatea de a pune întrebări şi de a
preciza anumite detalii pe parcursul întregii conversaţii. Consilierul trebuie să posede
abilităţi speciale, care să-i permită a menţine contactul cu clientul şi care fac procesul
consultării la maximum eficient şi constructiv. Principalele abilităţi necesare
consilierului pentru un lucru eficient sunt:

Audierea activă – consilierul, prin toată figura sa – cuvinte, expresia feţei, gesturi –
arată că el este concentrat la necesităţile clientului şi îl înţelege.

Atunci cînd ascultaţi un client, ar trebui:

• Să organizaţi istoricul, chestiunile şi circumstanţele de risc ale clientului;

• Să faceţi legătura între problemele, situaţiile, sentimentele şi acţiunile clientului;

• Să memorizaţi informaţia pentru a o utiliza mai târziu în cadrul sesiunii;

• Să dezvoltaţi o imagine a vieţii clientului pentru a o folosi mai târziu când

investigaţi piesele sau legăturile care lipsesc, privind riscul HIV/hepatite virale
B, C, reducerea riscului, confruntarea cu acesta şi sprijinul pe care se poate baza
clientul;

9
 • Să vă străduiţi să înţelegeţi complet şi să fiţi empatic cu clientul.
Oferirea posibilităţii de a-şi exprima emoţiile – ignorînd emoţiile şi sentimentele
curente ale clientului, este foarte greu a înţelege necesităţile lui şi a efectua o
consultaţie bună.
Diagnosticarea – consilierul trebuie să aibă suficiente abilităţi pentru a diagnostica şi a
identifica diferite stări şi emoţii ale clientului.
Recunoaşterea – consilierul trebuie să recunoască dreptul clientului de a simţi ceea ce
simte, în special sentimente ca mânia, tristeţea, teama, şi să confirme că el înţelege ce
sentimente are clientul faţă de subiectul discutat. Această recunoaştere trebuie expusă
cu simpleţe şi fără coparticiparea personală a consilierului la sentimentele clientului:
„Eu văd/aud/înţeleg că dumneavoastră simţiţi teamă/tristeţe/ mânie”. Asemenea
cuvinte pot fi susţinute prin expresii non-verbale - de exemplu, prin semn afirmativ cu
capul. Şi nu se cuvine să fie spuse fraze ca: „Eu înţeleg foarte bine sentimentele
dumneavoastră” sau „În locul dumneavoastră şi eu aş fi simţit la fel”.
1.6 Proceduri şi tehnici de consiliere

Există anumite proceduri şi tehnici care îi permit consilierului să dezvolte un

dialog constructiv cu clientul, asigurând şi participarea activă a acestuia în procesul
consilierii. Mai jos sunt enumerate principalele dintre ele, pe care consilierul trebuie să
le cunoască şi să le aplice activ în practica sa.

Atunci când puneţi întrebări clienţilor dvs., ar trebui să:

• Confirmaţi că l-aţi auzit şi înţeles pe client;
• Puneţi întrebările corespunzătoare pentru a continua;
• Puneţi întrebări pentru a completa informaţiile referitoare la riscul HIV/hepatite
virale B, C, la reducerea riscului, la confruntarea cu acesta şi la asistenţă în
domeniu;
• Cereţi clientului să specifice chestiunile neclare;
• Cereţi clientului să clarifice informaţiile confuze sau contradictorii;
• Amestecaţi afirmaţiile reflective, de orientare şi de indicaţii cu întrebări bine
alese cu răspuns multiplu.

Întrebări eficiente
Este imposibil a obţine informaţia necesară despre client şi a-l determina la
autoanaliză, fără o interogare abilă. După cum se ştie, întrebările se împart, de obicei,
în „închise” şi „deschise”. Întrebările închise se utilizează pentru obţinerea unei
informaţii concrete şi, de regulă, presupun un răspuns în câteva cuvinte, sau
10
afirmare/negare („da”, „nu”). De exemplu: „Câţi ani aveţi?”, „Putem să ne întâlnim
peste o săptămână la aceeaşi oră?” ş.a.m.d. Întrebările deschise servesc nu atât pentru
obţinerea informaţiei despre viaţa clientului, cât pentru a deschide calea discuţiei.
Întrebările deschise extind şi aprofundează contactul; cele închise îl limitează. Exemple
de întrebări deschise: „Cum aţi dori să începem conversaţia noastră de astăzi?”, „Cum
vă simţiţi”, „Pot să vă întreb de ce anume azi aţi hotărât să efectuaţi testarea?” ş.a.m.d.
Întrebările deschise deplasează asupra clientului responsabilitatea pentru
discuţie şi îl determină să-şi analizeze obiectivele, sentimentele, gândurile, valorile,
comportamentul, adică lumea lui interioară.
Exemple de întrebări cu răspuns multiplu care facilitează consilierea
referitoare la prevenirea HIV, orientată pe client
Întrebări cu răspuns deschis Întrebări cu răspuns închis
Cum credeţi că v-aţi putut infecta? Aţi făcut sex fără mijloace de protec
Ce activitate v-ar pune într-o situaţie de Aveţi multipli parteneri de sex?
risc HIV/hepatite virale B, C credeţi că
desfăşuraţi în prezent?
Povestiţi-mi de ultima oară cînd v-aţi Faceţi sex şi utilizaţi mijloace de
aflat într-o situaţie de risc HIV/hepatite protecţie?
virale B, C?
Cît de des folosiţi prezervativele cînd Folosiţi prezervative cu partenerul d
faceţi sex? Cînd faceţi sex fără principal? Folosiţi prezervative atun
prezervativ? cînd întîlniţi prima dată pe cineva şi
şi doriţi să aveţi relaţii sexuale?
Cît de des beţi alcool? Cum influenţează Beţi mult?
consumul de alcool riscul de Aţi avut vreodată relaţii sexuale sub
HIV/hepatite virale B, C influenţa alcoolului?
Ce faceţi în prezent pentru a vă proteja Puteţi să scădeţi numărul partenerilo
de infectarea cu HIV/hepatite virale B, C? cu care aveţi relaţii sexuale?
Cine v-ar putea susţine în scopul Aveţi pe cineva care v-ar putea
reducerii riscului? susţine în scopul reducerii riscului d
Cum v-ar putea ajuta această persoană?
Povestiţi-mi despre preocupările dvs. cu Partenerul dvs. este infectat cu
privire la comportamentele de risc HIV/hepatite virale B, C?
HIV/hepatite virale B, C ale partenerului
dvs.

Încurajare şi susţinere
Aceste tehnici sunt foarte importante pentru crearea şi consolidarea contactului
11
consultativ. Clientul poate fi încurajat printr-o frază scurtă care ar semnifica acord
sau/şi înţelegere. Aceasta îl îndeamnă pe client să continue naraţiunea. De exemplu:
„Continuaţi, vă rog”, „Da, înţeleg”, „Aşa” ş.a. Este destul de răspândită reacţia
aprobatoare: „Aha”, „M-mm”. În traducere în limbajul vorbit aceste particule ar
însemna: „Continuaţi, eu sunt alături de dumneavoastră, eu vă ascult cu atenţie”.
Aprobarea exprimă susţinere, iar aceasta este baza contactului consultativ.

Reflectarea conţinutului: parafrazarea şi generalizarea

Pentru a arăta clientului că el este ascultat cu atenţie şi înţeles, este necesar, din
când în când, de a reflecta conţinutul spuselor lui, adică de a parafraza expunerea lui sau
de a generaliza câteva enunţuri. Reflectarea conţinutului îl ajută pe client să se
autoperceapă mai bine, să se orienteze în gândurile, ideile şi obiectivele sale.
Parafrazarea este deosebit de oportună la începutul consilierii, deoarece aceasta
îl determină pe client să discute problemele sale cu mai multă deschidere. Ea urmăreşte
trei scopuri principale:
• de a-i arăta clientului că sunteţi atent şi încercaţi să-l înţelegeţi;
• de a cristaliza gândul clientului, repetându-i cuvintele într-o formă concisă;
• de a verifica dacă înţelegeţi corect gândurile clientului.
În timpul parafrazării trebuie să se ţină cont de trei reguli simple:
1. Se parafrazează ideea principală a clientului.
2. Nu se permite a deforma sau a substitui sensul afirmaţiei clientului, sau a-l
completa cu ceva de la sine.
3. Trebuie utilizaţi termenii şi definiţiile cu care operează clientul. Poate fi
„reflectată” literalmente, de exemplu, fraza sau cuvântul-cheie din expunerea clien-
tului. Dar evitaţi „papagalismul”, adică repetarea literală prea frecventă.
O idee a clientului, bine parafrazată, devine mai concisă, mai clară, mai
concretă, iar acest fapt îl ajută pe client să înţeleagă mai bine ce a vrut să spună. De
exemplu: „Dacă v-am înţeles corect, vi-i teamă că familia nu va avea grijă de
dumneavoastră”. Clientul poate fi de acord cu interpretarea consilierului, iar dacă nu,
atunci acesta trebuie să precizeze ce a avut în vedere clientul.

Reflectarea sentimentelor
Diagnosticarea şi reflectarea sentimentelor clientului este una din tehnicile prin-
cipale ale consilierii. Aceasta e mai mult decât o tehnică, este o componentă obligatorie
în relaţiile dintre doi oameni. Reflectarea sentimentelor este în strânsă legătură cu
parafrazarea enunţurilor; deosebirea constă în faptul că în cazul parafrazării atenţia este
concentrată asupra conţinutului, iar la reflectarea sentimentelor - asupra a ceea ce stă
ascuns după acest enunţ. Dorind să reflecte sentimentele clientului, consilierul ascultă
12
atent confesiunile lui, parafrazează unele afirmaţii, dar accentul îl pune pe emoţiile
care pot fi exprimate de client sau se pot ascunde în conţinutul spuselor lui.
Interacţiunea la nivelul sentimentelor este foarte importantă, deoarece, fără
elucidarea situaţiei în plan emoţional, este imposibil succesul în plan raţional.

E important a se acorda atenţie echilibrului faptelor şi sentimentelor (raţionalul şi

emoţionalul) în conversaţia consultativă. Nu rareori consilierul ignorează sentimentele
clientului. Trebuie de ţinut minte că se poate ajunge la nivelul raţional al soluţionării
problemei doar după ce aceasta a fost elucidată în plan emoţional.
Recunoaştere. Consilierul trebuie să ştie a recunoaşte diverse sentimente ale
clientului, inclusiv înrăirea, tristeţea, teama, şi să facă acest lucru în mod deschis şi
fără emoţii: „Sentimentele dumneavoastră sunt foarte puternice şi eu le recunosc...”.

Cuvinte şi fraze-cheie. Pot fi reluate unele cuvinte sau fraze scurte din discursul
clientului, care au o încărcătură emoţională - e posibil ca tocmai asta clientul să fi vrut
să discute.

Repetare. Uneori, în stare de afect sau de criză, oamenii nu înţeleg totul din
ceea ce li se spune, pentru că ei se pot afla în stare de negare sau de depresie. Con-
silierul trebuie să ştie a diagnostica aceste stări şi, în caz de necesitate, să-i repete
clientului informaţia.

Răspuns-proiecţie. Deseori clienţii preferă să ia nu propria decizie, ci decizia

propusă de consilier. În unele cazuri nu există dubii că clientul ştie ce vrea, deşi se
adresează consilierului, cerându-i sfatul, aprobarea sau fiind în căutarea soluţionării
problemei. În asemenea situaţii, răspunsul-proiecţie se dovedeşte a fi o metodă destul
de eficientă, de exemplu: „Ce aţi fi dorit să auziţi de la mine?”, „Dacă aş putea satisface
rugămintea dumneavoastră, ce decizie aţi fi aşteptat de la mine sau ce anume aţi fi vrut
să auziţi?”. De obicei, răspunsurile la asemenea întrebări elucidează, într-o măsură sau
alta, dorinţele reale şi dispoziţia clientului. La utilizarea acestei tehnici, trebuie
acordată o atenţie deosebită intonaţiei cu care se pune întrebarea.

Confruntare constructivă. Această reacţie se modelează cu scopul de a atrage

atenţia clientului la contradicţiile din enunţurile lui. De exemplu: „Deşi dumneavoastră
aveţi infecţia care se transmite la fel ca şi HIV/virusurile hepatice B, C, consideraţi că nu
vă puteţi contamina cu HIV/virusurile hepatice B, C?”. La utilizarea tehnicii
confruntării constructive, contradicţiile din opiniile pacientului trebuie reflectate într-o
manieră neutră.

Accentuare. Uneori oamenii evită să-şi concentreze atenţia asupra unor pro-
13
bleme reale. Consilierul trebuie să evidenţieze cele mai importante momente. De
exemplu: „Din tot ce aţi amintit, dumneavoastră, se pare, sunteţi preocupat îndeosebi
de faptul că...”

Pauze, tăcere. Capacitatea de a tăcea şi de a folosi liniştea este una din cele mai
importante abilităţi ale consilierii. Deşi liniştea uneori semnifică întreruperea
contactului consultativ, totuşi ea este uneori profund raţională. Pauzele în discuţie îi
dau răgaz clientului să-şi analizeze gândurile şi sentimentele, iar consilierului – să se
includă în acest proces şi să clarifice cele auzite.
Structurare. Structurarea permite a diviza problemele şi preocupările în cele
care cer o atenţie imediată şi în cele care mai pot aştepta. Aceasta este o parte
indispensabilă a planificării şi, poate, cea mai importantă abilitate în consiliere.
Structurarea străbate întreg procesul consilierii. Ea include organizarea relaţiilor
dintre consilier şi client, evidenţierea anumitor etape ale consilierii şi aprecierea
rezultatelor lor, precum şi oferirea informaţiei necesare clientului despre procesul
consilierii. Lucrul cu clientul se realizează după principiul „pas cu pas”. Terminând o
etapă, dumneavoastră împreună cu clientul analizaţi rezultatele, formulaţi concluziile.
Fiecare etapă începe cu evaluarea rezultatelor obţinute (este necesar să vă convingeţi
că aprecierile dumneavoastră coincid). Acest fapt susţine dorinţa clientului de a
colabora activ cu consilierul şi îi dă posibilitatea, în caz de insucces la o anumită etapă,
să revină la ea. În felul acesta, esenţa structurării constă în participarea clientului la
planificarea procesului de consiliere.

Totalizarea rezultatelor. Consilierul rezumă cele discutate în timpul vizitei,

formulează principalele momente ale conversaţiei, rezultatele obţinute şi deciziile
luate. De exemplu: „Pe parcursul întrevederii noastre am discutat..., am ajuns la
concluzia că...şi dumneavoastră aţi decis că...” Acest proces îi ajută clientului să
conştientizeze încă o dată lucrul efectuat, să-şi consolideze deciziile luate şi să-şi
asume responsabilitatea lor.

1.7 Componentele de bază ale procesului consilierii

Consilierea pre- şi post-test HIV/hepatite virale B, C se constituie din următoarele
componente:

Precizarea şi abordarea problemei

În timpul discuţiei, toate acţiunile consilierului trebuie să fie orientate spre
elucidarea celor mai actuale probleme ale clientului. De exemplu, una dintre acestea
poate fi problema comunicării soţiei/soţului a rezultatelor testării la HIV/hepatite virale

14
B, C.

Oferirea informaţiei privind subiectul dat şi privind sursele de asistenţă

După ce problema a fost identificată, se poate începe discutarea căilor de
soluţionare a ei. Rolul consilierului constă în oferirea informaţiilor necesare privind
subiectul dat şi privind sursele de asistenţă. Consilierii cu experienţă întotdeauna
trebuie să aibă la îndemână câteva variante de soluţionare a celor mai frecvente
probleme, precum şi informaţia corespunzătoare despre organizaţiile şi specialiştii
care îi pot ajuta clientului să-şi realizeze intenţiile şi deciziile.

Selectarea alternativelor reale

Consilierea trebuie să-i ajute clientului să opteze pentru alternative realizabile,
care să-i asigure sentimentul propriei satisfacţii şi al susţinerii necesare în soluţionarea
unei probleme concrete. Dar trebuie să se ştie întotdeauna că decizia trebuie luată de
client, nu impusă de consilier!

Întocmirea unui plan de acţiuni

Consilierul trebuie să-i ajute clientului să-şi elaboreze o consecutivitate a
acţiunilor, acceptabilă pentru el, să-şi întocmească planuri realiste şi să acţioneze în
conformitate cu ele.

Motivarea în schimbarea comportamentului

Consilierul îi motivează pe clienţii săi, încurajându-i să ia decizii conştiente şi
responsabile, care să-i ajute la protejarea sănătăţii lor. Cele mai importante decizii pe
care le poate lua clientul sunt: ce atitudine va avea faţă de testare şi faţă de riscul
personal al infectării (sau faţă de statutul HIV/hepatite virale B, C pozitiv), ce trebuie
schimbat în comportamentul său, ce ajutor şi de la cine este gata să solicite. Dacă
clientul recunoaşte importanţa pentru bunăstarea lui a problemelor cauzate de
HIV/hepatitele virale B, C, acest fapt poate deveni cel mai important motiv pentru
schimbarea ulterioară a comportamentului spre unul de risc redus sau inofensiv. În
asemenea caz trebuie să se ţină cont că motivarea este determinată mai mult de
posibilitatea de a obţine decât de teama de a pierde.

Desfăşurarea dialogului cu clientul

În timpul consilierii pre- şi post-test HIV/hepatite virale B, C pot fi abordate şi

unele probleme cu un caracter foarte personal şi intim. În afară de aceasta, clientul poate
să nu aibă idee ce înseamnă o consiliere şi ce folos are de la ea. Necesitatea discuţiei cu
o persoană necunoscută pe nişte teme personale îl poate speria sau chiar poate fi
interzisă în cultura dată. Maniera calmă şi deschisă a consilierului de a purta

15
conversaţia are aici o importanţă covârşitoare.
Întâlnirea trebuie începută cu elucidarea gradului de informare a clientului
despre consiliere şi cu clarificarea aşteptărilor lui de la întâlnirea cu consilierul. În caz
de necesitate, poate fi descris pe scurt întreg procesul, pot fi discutate temerile
clientului în legătură cu el, iar apoi se poate asculta punctul de vedere al clientului
asupra problemei date.
Este important de ştiut că orice consiliere este orientată spre susţinerea indi-
vidului şi, întrucât toţi oamenii sunt diferiţi, nu poate exista o schemă rigidă pentru ea.
Conţinutul consilierii depinde de necesităţile omului, de situaţia concretă, de interesele
clientului.
Cele mai răspândite greşeli posibile în consiliere

Consilierii, ca şi alţi profesionişti, pot comite greşeli. Mai jos sunt enumerate
unele dintre acestea:
1. Control, în loc de încurajare, a exprimării spontane de către client a sen-
timentelor şi necesităţilor sale;
2. Dezaprobare, observaţii, din care se poate conchide că clientul nu cores-
punde „exigenţelor” consultantului;
3. Exprimarea unei tutelări excesive, notaţii pe tema cum să te porţi, cum să
trăieşti;
4. „Etichetarea”, în loc de încercarea de a clarifica motivele, cauzele fricii sau
neliniştii pacientului;
5. Încercări neîntemeiate de a linişti, de a insufla optimism, subaprecierea
complexităţii problemei;
6. Incapacitatea de a compătimi, de a accepta sentimentele clientului aşa cum
sunt;
7. Oferirea prematură a sfaturilor (de exemplu, înainte ca clientul să fi primit
informaţia suficientă pentru a lua o decizie proprie);
8. Întrebări puse într-o manieră dezaprobatoare (chiar şi întrebarea „De ce?”
poate fi concepută ca o dezaprobare);
9. Încurajarea dependenţei clientului de consilier, a necesităţii în îndrumarea lui;
10. Măgulirea, convingerea de a accepta un stereotip sau altul de comportament
cu ajutorul complimentelor sau al înşelăciunii.

16
 Capitolul II. Consilierea pre-test
2.1 Scop. Recomandări privind prezentarea şi orientarea sesiunii.
Scopul principal al consilierii pre-testare este de a oferi şi clarifica informaţiile despre
infecţia cu HIV şi boala SIDA/ hepatitele virale B şi C, despre prevenirea acestor infecţii şi
reducerea riscului de infectare, cît şi despre implicaţiile psihologice, sociale, medicale şi
juridice pe care le presupune statutul de persoană infectată cu HIV/virusurile hepatice B, C.
Şedinţa de consiliere
Vizita la medic este momentul cînd medicul (sau consilierul) poate iniţia o discuţie
legată de HIV/hepatitele virale B, C, în contextul problemei fiecăruia. Este necesar şi de
dorit ca persoana consiliată să înţeleagă că testarea pentru HIV/ hepatitele virale B, C a
devenit o practică de rutină a îngrijirii medicale şi că educaţia pentru sănătate ne ajută să
prevenim orice comportament de risc, care ne pune în pericol sănătatea şi, nu în ultimul
rînd, viaţa.
De regulă, medicul de familie este acela, sau ar trebui să devină acela care să dea
sfaturile necesare privind necesitatea consilierii, fiind cel mai accesibil. Printr-o relaţionare
permanentă el cîştigă încrederea pacienţilor şi astfel sfaturile şi îndrumările sale vor fi
urmate de aceştia în mai mare măsură. Medicul va sfătui pacienţii săi să-şi cunoască
statusul serologic HIV/hepatite virale B, C, fapt ce are mare importanţă în privinţa
impactului pe care îl au aceste infecţii asupra calităţii şi duratei vieţii.

Împărţirea sesiunii de consiliere pre-test:

1. Prezentare şi orientarea sesiunii 2-4 minute

2. Evaluarea riscului 6-7 minute
3. Analiza opţiunilor de reducere a riscului 4-5 minute
4. Obţinerea consimţămîntului scris şi
recoltarea probei de sînge pentru testare 3-4 minute

Durata sesiunii 15-20 minute

În procesul sesiunii de consiliere pre-test:

– explicaţi persoanei consiliate că doriţi să discutaţi despre un subiect foarte important
pentru sănătatea acesteia, un subiect pe care îl abordaţi de obicei cu toţi pacienţii:
infecţia cu HIV şi cu viruşii hepatici B şi C;
– explicaţi că această discuţie, ca de altfel toate discuţiile dumneavoastră cu pacienţii,
va fi confidenţială;
– încurajaţi persoana consiliatî să-şi expună cunoştinţele, informaţiile şi întrebările pe
care şi le pune în legătură cu HIV/SIDA/ hepatitele virale B, C;
– nu vă luaţi notiţe cînd vorbeşte persoana pe care o consiliaţi;
17
– întrebaţi persoana consiliată dacă a mai avut ocazia să beneficieze de o asemenea
consiliere în legătură cu HIV/ hepatite virale B, C;
– dacă persoana consiliată nu a mai fost testată, începeţi discuţia referindu-vă la
modalităţile de transmitere a HIV/hepatitelor virale B, C şi la posibilităţile de
prevenire;
– explicaţi care sunt posibilităţile de testare – anonimă sau confidenţială, diferenţa
dintre testarea anonimă şi cea confidenţială, cît şi avantajele/importanţa testării în
condiţii de confidenţialitate faţă de cea anonimă (monitorizare, tratament etc.);
– dacă persoana consiliată s-a testat anterior, iar testul a fost negativ, dar există un
comportament presupus la risc, dirijaţi consilierea în sensul repetării testării şi al
abandonării comportamentului cu risc de infecţie;
– dacă persoana consiliată a fost testată şi rezultatul a fost pozitiv, stabiliţi dacă pînă în
prezent a beneficiat de îngrijirile medicale corespunzătoare şi de vreo formă de suport
psihosocial. Dacă nu a primit nici o îngrijire, oferiţi-vă dumneavoastră sau
recomandaţi-i un serviciu medical specializat şi servicii psihosociale de profil;
– dacă persoana consiliată a fost testată anterior, dar nu-şi cunoaşte rezultatul,
explicaţi-i că este important să aibă buletinul de analiză, pentru a putea beneficia de
îngrijire adecvată. Puteţi cere permisiunea să vă interesaţi dumneavoastră şi să
verificaţi care a fost rezultatul testului respectiv.
2.2 Evaluarea riscului
Ce înseamnă evaluarea riscului?
Evaluarea riscului - reprezintă analizarea factorilor care influenţează
comportamentul clientului care-l plasează pe acesta în situaţii de risc de infecţie cu
HIV/virusuri hepatice B, C.
Pe durata evaluării riscului, consilierul caută să înţeleagă preocupările clientului
legate de HIV/hepatitele virale B, C şi înţeleagă riscul clientului său. Această analiză a
riscului îl ajută pe client să-şi înţeleagă propriul comportament de risc pentru infecţia
cu HIV/hepatitele virale B, C. Întrebările puse sunt menite să clarifice cum apare
comportamentul de risc şi care sunt caracteristicile clientului şi circumstanţele care
conduc la un comportament de risc.

In cadrul acestei componente a protocolului de consiliere pentru

testarea voluntara, se schimbă rolul consilierului:

Consilierul a vorbit cel mai mult în secţiunea dedicată prezentării şi orientării sesiunii.
Din acest moment, sesiunea de consiliere va fi mai interactivă.

• Clientul va vorbi mai mult decât consilierul.

• Consilierul îl va implica pe client într-un mod mai activ pentru ca acesta să-şi
18
 analizeze comportamentul de risc şi să-l ajute să înţeleagă majoritatea factorilor
care-i influenţează comportamentul său de risc.

• Consilierul va menţine, de asemenea, sesiunea concentrată pe chestiunile legate de

risc.

Recomandări pentru evaluarea riscului – 6-7 minute

1. Evaluaţi motivul pentru care clientul a venit la CTV.
2. Evaluaţi nivelul de preocupare al clientului privind infectarea cu HIV/hepatite
virale B, C.
3. Analizaţi cea mai recentă expunere/comportament de risc.
Când? Cu cine? În ce circumstanţe?
4. Evaluaţi nivelul de risc al clientului.
5. Evaluaţi riscului partenerului.
6. Evaluaţi comunicării cu partenerii.
7. Evaluaţi indicatorii de risc crescut(comportamente, comorbidităţi).
8. Rezumaţi situaţia clientului şi chestiunile legate de risc.

Recomandări pentru analiza opţiunilor de reducere a riscului – 4-5 minute

1. Analizaţi comunicarea clientului cu prietenii sau cu partenerii privind riscul de infecţie
cu HIV/hepatite virale B, C/ITS.

2. Treceţi în revistă încercările de reducere a riscului.

3. Identificaţi experienţele reuşite atunci cînd s-a practicat sex protejat.

4. Identificaţi obstacolele în scopul de reducere a riscului.

5. Analizaţi cauzele şi situaţiile care au sporit posibilitatea existenţei unui

comportament de risc crescut.

6. Plasaţi comportamentul de risc în contextul lărgit al vieţii clientului.

7. Evaluaţi aptitudinile de folosire a prezervativului.
8. Identificaţi o serie de opţiuni de reducere a riscului.
9. Daţi exemple atunci când vi se pare că ideile şi comportamentul clientului nu
corespund, sau când sentimentele sunt amestecate cu privire la schimbarea
comportamentului.
10. Rezumaţi opţiunile de reducere a riscului şi discutaţi

19
Evaluarea capacităţilor de utilizare corecta a prezervativului de către client
Exemplu de dialog

Afirmaţi către client:

• „Folosirea prezervativelor este un mod eficient de a reduce riscul de infecţie cu
HIV/hepatite virale şi alte infecţii cu transmitere sexuală. În general, lumea are tot
felul de idei şi credinţe referitoare la folosirea prezervativelor."
• „Aş dori să ne concentrăm câteva minute asupra ceea ce credeţi şi ştiţi dvs. despre
folosirea prezervativelor atunci când întreţineţi relaţii sexuale."
• „Ca să ne asigurăm că folosiţi cum trebuie prezervativul, aţi dori să-mi faceţi o
demonstraţie referitoare la folosirea corespunzătoare a prezervativului?Această
demonstraţie vă va permite să practicaţi folosirea corecta a prezervativului."
Atenţie:
Dacă desfăşuraţi o demonstraţie a prezervativului pentru client, această prezentare nu ar
trebui să domine sesiunea de consiliere!

Paşii de demonstraţie ai prezervativului

Pentru demonstraţie veţi avea nevoie de un mulaj de penis.

Evidenţiaţi: Latexul şi vinilul sunt singurele materiale din care sunt făcute
prezervativele şi care s-au dovedit a fi bariere eficiente în calea transmiterii HIV,
hepatitelor virale B, C şi altor infecţii cu transmitere sexuală.

1. Arătaţi cum se inspectează prezervativul, verificând pachetul cu prezervative, pentru a

vedea dacă nu este înţepat sau expirat. (Dacă pachetul cu prezervative este înţepat sau
expirat, aruncaţi prezervativul şi repetaţi inspecţia cu un nou prezervativ.)

2. Deschideţi cu atenţie pachetul de prezervative cu degetele. Accentuaţi pe faptul că nu

ar trebui să folosiţi niciodată un obiect ascuţit / dinţii / unghiile, deoarece ar putea
perfora prezervativul,

3. Găsiţi cu degetul arătător unde este vârful prezervativului şi ţineţi-l astfel ca inelul să
cadă în jos ca o pălăriuţă.
4. Ţineţi vârful cu degetul arătător şi cu degetul mare şi puneţi prezervativul pe mulajul
de penis, cu inelul în afară.

20
5. Rulaţi prezervativul până la baza penisului cu cealaltă mână.

6. Spuneţi clientului că, după sex, trebuie să ţină prezervativul la bază şi să extragă
penisul. Să nu verse nici o picătura de lichid pe partener.
7. Îndepărtaţi prezervativul.
8. Faceţi un nod la prezervativ şi puneţi-l departe de contactul uman (în coşul de
gunoi, nu în vasul de toaleta/WC).
Daca clientul NU doreşte să participe la o demonstraţie de utilizare corectă a
prezervativului:
Afirmaţi:
"■ ................ -............... ■ ...........f ..........

„Aţi spus că ştiţi cum se foloseşte un prezervativ, că vă daţi seama de importanţa folosirii lui
şi că nu credeţi că este necesar să facem o demonstraţie practică, aşa că, în loc să desfăşurăm
aplicaţia, aş dori să vă dau această broşură şi, împreună, putem trece în revistă etapele
importante,"

Obţinerea şi prezentarea broşurii cu Instrucţiunile de folosire a prezervativului

Terminaţi prezentarea instrucţiunilor si spuneţi:

„Este important să ştiţi că acesta este una dintre căile importante de reducere a riscului de
infecţie cu HIV /hepatite virale B, C/ ITS. Haideţi acum să analizăm şi alte opţiuni de
reducere a riscului."
2.3 Pregătirea pentru testarea la HIV/hepatitele virale B, C. Strategii de
testare în Republica Moldova
Recomandări pentru pregătirea testului HIV/hepatite virale B, C
1. Discutaţi istoricul de testare a clientului şi schimbările comportamentale ca reacţie la
rezultate.
2. Abordaţi sentimentele clientului cu privire la testarea pentru HIV/hepatitele virale B,
C
3. Asiguraţi clientul de confidenţialitate
4. Analizaţi cui i-a împărtăşit clientul decizia lui/ei de veni la CTV.
5. Discutaţi dacă clientul înţelege semnificaţia rezultatelor pozitive sau negative la testul
HIV/hepatitele virale B, C.
6. Evaluarea pregătirii clientului de a fi testat şi de a primi rezultatele testului. Reacţia la
rezultatul pozitiv. Reacţia la rezultatul negativ.
7. Discutaţi stilul de viaţă pozitiv: Dacă eşti bine, trăieşti mai mult. Obţinerea de sprijin,
îngrijirea medicală şi controale periodice.
21
 8. Cântărirea şi discutarea beneficiilor de a-ţi cunoaşte statusul HIV/hepatite virale B, C
(cunoaşterea reprezintă putere). Discutaţi pregătirea pentru viitor.
9. Stabiliţi dacă clientul a decis să facă testul.
10. Identificaţi şi daţi exemple atunci când vi se pare că ideile şi comportamentul clientului
nu sunt consecvente, sau când sunt amestecate sentimentele cu privire la test şi la
perspectiva asupra rezultatelor.
11. Dacă clientul alege să fie testat, descrieţi testul şi interpretarea/citirea rezultatelor
testului. Pregătiţi fişa de consiliere pre-test si obţineţi consimţământul scris al clientului.
Schema testării sîngelui la HIV la etapa de sreening
Prima probă de sînge
Prima investigaţie ELISA

Negativ Pozitiv/suspect
Eliberarea rezultatului privitor
la absenţa Ac anti-HIV A doua investigaţie ELISA

Negativ Pozitiv/suspect
Proba este evaluată ca pozitivă/suspectă în
ELISA, se cercetează a doua probă de sînge.
A treia invesigaţie în ELISA

Negativ Pozitiv/suspect
Eliberarea rezultatului privitor Proba este evaluată ca pozitivă/suspectă în
La absenţa Ac anti-HIV ELISA, se cercetează a doua probă de sînge.

Proba a doua de sînge

Prima investigaţie ELISA

Negativ Pozitiv Suspect

A doua investigaţie ELISA

22
 Negativ Pozitiv Suspect
A exclude greşelile. La necesitate Proba este evaluată pozitivă Proba este evaluată suspectă
A cereceta proba a 3-a . în ELISA, se cercetează în în ELISA, se cercetează în
testul de confirmare. testul de confirmare.
Schema testării sîngelui la markerii virusurilor hepatice B, C
Etapa I Etapa II

Usual: - Ag HBe şi Ac anti-HBe

- Ac anti-HBc de tip IgG şi IgM
De excepţie: - ADN VHB şi ADN polimeraza
- Ag VHD
Pozitiv - Ac anti-VHD IgM şi totali
AgHBs
Negativ
ADN VHB
Negativ
Anti VHC
Pozitiv confirmare prin RIBA sau PCR.

2.4 Formularele specifice şi completarea lor.

Completarea formularelor tip specifice testării HIV, hepatitelor virale B, C în

centrele de consiliere şi testare

Este esenţial să se strângă informaţii de bază cu privire la fiecare client. Informaţia este
pusă pe un formular.

Cel mai bun moment de a completa fişa de consiliere pretest şi formularul privind
apartenenţa la o grupă de risc a persoanei consiliate este după parcurgerea
componentei din protocol „Pregătirea testului" şi înainte de momentul recoltării probei
se sânge pentru testul HIV.
Consilierul ar trebui să-i spună clientului că va avea nevoie de puţin timp pentru
completarea formularelor. În acest moment al sesiunii, consilierul ştie deja multe despre
23
 client şi va putea să completeze majoritatea rubricilor formularului, fără a-i mai pune
întrebări clientului. Consilierul ar trebui să-i ceară direct clientului să răspundă la cele
câteva întrebări la care nu poate completa fişa.
1. FIŞA DE CONSILIERE PRE-TESTARE LA HIV Nr. ………………
Cod testare voluntară confidenţială anonimă …………………… (ex. nr..../data)
Date testare voluntară confidenţială
Nume ....… ..... …………………… Prenume ...........…………… ... Vârstă …………
Adresă………… .................................. … ..........
Motiv testare HIV (codul)……………………
Dacă solicitaţi sau dacă vi se propune o testare HIV, este necesar să vă daţi consimţământul
după ce aţi fost informat(ă) despre următoarele aspecte:
1. Ce este infecţia cu virusul HIV
• Este cauzată de un virus cunoscut sub numele de virusul imunodeficienţei
umane(HIV).
• Oamenii infectaţi cu HIV pot trăi de obicei mulţi ani fără nici un simptom, dar orice
persoană infectată cu HIV poate transmite virusul.
• SIDA este ultima etapă a infecţiei cu HIV. Boala apare în medie după 8-10 ani de la
momentul infectării. Ea nu poate fi vindecată, deşi au fost obţinute unele
medicamente care pot prelungi şi îmbunătăţi calitatea vieţii bolnavilor.
2. Informaţii despre căile de transmitere şi mijloacele de prevenire a infecţiei cu HIV
• HIV se poate transmite de la o persoană la alta printr-un număr limitat de căi:
- cale sexuală (contacte sexuale neprotejate vaginale, anale sau orale)
- cale parenterală (transfuzii de sînge infectat, utilizarea instrumentelor
medicale/nemedicale taioase/înţepătoare nesterile; utilizarea în comun a drogurilor
injectabile;
- transmiterea virusului de la mamă la făt în timpul sarcinii, naşterii sau alăptării la
sân.
• Modalităţile de prevenire a infecţiei cu HIV vizează:
a) Prevenirea transmiterii pe cale sexuală
Fidelitatea reciprocă între partenerii neinfectaţi îi protejează pe ambii de infecţia HIV
- Dacă nu aveţi contacte sexuale doar cu partenerul(a) D-Voastră şi dacă nu sunteţi
sigur(ă) că amândoi sunteţi neinfectaţi, trebuie să reduceţi riscul de a vă infecta cu
HIV, practicând relaţii sexuale protejate. Riscul de infectare cu HIV poate fi redus prin
folosirea prezervativelor din latex cu spermicide. Acestea trebuie folosite permanent şi
corect.
b) Prevenirea transmiterii pe cale parenterală (injectabilă):
- evitarea contactului direct cu sângele altei persoane
- folosirea de seringi şi instrumente tăioase de unică folosinţă sau sterilizate
corect
- folosirea individuală a obiectelor de igienă personală (periuţa de dinţi,
lame de ras, trusa de unghii)
- refuzarea tratamentelor chirurgicale, stomatologice fără să vă fi asigurat
de sterilizarea corectă a instrumentarului folosit (cereţi ca trusa cu
24
 instrumente chirurgicale/stomatologice să fie deschisă în faţa
dumneavoastră)
- evitarea transfuziilor atunci când nu există condiţii de testare a sângelui
folosit
Riscul de transmitere a HIV prin utilizarea în comun a drogurilor injectabile este
foarte mare. De aceea, este bine să abandonaţi aceste practici.
c) Prevenirea transmiterii de la mamă la copil (verticală):
- Transmiterea materno-fetală este favorizată de unii factori cum ar fi: încărcătură
virală maternă ridicată, naşterea naturală, membrane rupte mai mult de 4 ore,
alăptarea nou-născutului. De aceea, prevenirea se poate face prin:
• administrarea de medicamente antiretrovirale mamei în timpul sarcinii şi apoi
nou-născutului, ceea ce reduce riscul de transmitere până la 1-2%;
• naşterea prin cezariană;
• evitarea alăptării.
HIV nu se transmite prin:îmbrăţişări, strângeri de mână, tuse sau strănut, folosirea
grupurilor sanitare publice în condiţii igienice, a telefonului, a farfuriilor, a paharelor, a
tacâmurilor, a aşternuturilor de pat, a bazinelor de înot sau a băilor publice. Persoană
infectată cu HIV nu prezintă un pericol public.
3. Testarea HIV
Testul HIV cercetează prezenţa anticorpilor anti-HIV într-o probă de sânge.
4. Ce reprezintă un test HIV negativ. În marea majoritate a cazurilor, un test negativ
înseamnă că persoana testată nu este infectată.
5. Ce reprezint\ un test HIV pozitiv
A. Un test HIV-pozitiv arată că aţi fost expus(ă) infecţiei cu HIV şi sunteţi infectat(ă). La
rândul D-Voastră puteţi infecta alte persoane prin căile prezentate mai sus.
B. Un test HIV-pozitiv nu înseamnă că aveţi deja SIDA. Pentru precizarea stadiului
infecţiei sunt necesare şi alte teste şi examene medicale.
6. Tipuri de testare
• Testarea confidenţială nominală- vor fi înregistrate date D-Voastră de identitate.
Rezultatul testului va fi înscris în documentele dumneavoastră medicale şi păstrat
confidenţial. În cazul unui rezultat pozitiv veţi fi îndrumat către servicii medicale şi
psihosociale specializate şi veţi putea beneficia de tratament specific gratuit.
• Testarea anonimă confidenţială - nu vi se cer datele de identitate, iar rezultatul nu va
fi înmânat în scris (nu veţi putea face dovada testării). În cazul unui rezultat pozitiv nu
veţi avea acces la servicii medicale şi psiho-sociale.

Am avut ocazia să pun orice întrebare şi mi s-a răspuns, motiv pentru care semnez……….

Sunt de acord sa fiu testat(ă) pentru HIV, motiv pentru care

semnez…………………………

Data........................... Semnătura ........persoanei

consiliate

25
 Numele, prenumele şi funcţia persoanei care a făcut consilierea şi care a completat
formularul..............................……………………………………………………

Timpul acordat consilierii pre testare a fost …………….. minute

Semnătura..................

2. FIŞA DE CONSILIERE PRE-TESTARE LA HEPATITELE VIRALE B,C Nr. ………………

Cod testare voluntară confidenţială anonimă …………………… (ex. nr..../data)
Date testare voluntară confidenţială
Nume ....… ..... …………………… Prenume ...........…………… ... Vârstă …………
Adresă………… .................................. … ..........
Motiv testare Hepatite virale B şi C (codul)……………………
Dacă solicitaţi sau dacă vi se propune o testare la hepatitele virale B, C, este necesar să vă
daţi consimţământul după ce aţi fost informat(ă) despre următoarele aspecte:
1. Ce este infecţia cu virusurile hepatice B, C
• Sunt maladii hepatice, cauzate de virusurile B, C
• Oamenii infectaţi cu virusurile hepatice B, C pot trăi de obicei mulţi ani fără nici un
simptom, dar orice persoană infectată poate transmite virusurile.
• Ciroza şi cancerul hepatic sunt principalele complicaţii care pot apărea ca urmare a
acestor infecţii.
2. Informaţii despre căile de transmitere şi mijloacele de prevenire a infecţiei cu virusurule
hepatice B, C
• virusurile hepatice B, C se pot transmite de la o persoană la alta prin căile:
- cale sexuală (contacte sexuale neprotejate vaginale, anale sau orale)
- cale parenterală (transfuzii de sînge infectat, utilizarea instrumentelor
medicale/nemedicale taioase/înţepătoare nesterile; utilizarea în comun a drogurilor
injectabile;
- transmiterea virusului de la mamă la făt în timpul naşterii
• Modalităţile de prevenire a infecţiei cu virusurile hepatice B, C vizează:
Există un vaccin care asigură protecţia doar împotriva virusului hepatic B
a) Prevenirea transmiterii pe cale sexuală
Fidelitatea reciprocă între partenerii neinfectaţi îi protejează pe ambii de infecţia cu
virusurile B, C
- Dacă nu aveţi contacte sexuale doar cu partenerul(a) D-Voastră şi dacă nu sunteţi
sigur(ă) că amândoi sunteţi neinfectaţi/imuni, trebuie să reduceţi riscul de a vă infecta cu
virusurule hepatice B, C, practicând relaţii sexuale protejate. Riscul de infectare poate fi
redus prin folosirea prezervativelor din latex cu spermicide. Acestea trebuie folosite
permanent şi corect.
b) Prevenirea transmiterii pe cale parenterală (injectabilă):
- evitarea contactului direct cu sângele altei persoane
- folosirea de seringi şi instrumente tăioase de unică folosinţă sau sterilizate
corect
26
 - folosirea individuală a obiectelor de igienă personală (periuţa de dinţi,
lame de ras, trusa de unghii)
- refuzarea tratamentelor chirurgicale, stomatologice fără să vă fi asigurat
de sterilizarea corectă a instrumentarului folosit (cereţi ca trusa cu
instrumente chirurgicale/stomatologice să fie deschisă în faţa
dumneavoastră)
- evitarea transfuziilor atunci când nu există condiţii de testare a sângelui
folosit
Riscul de transmitere a HIV prin utilizarea în comun a drogurilor injectabile este
foarte mare. De aceea, este bine să abandonaţi aceste practici.
c) Prevenirea transmiterii de la mamă la copil (verticală):
• toţi copiii trebuie vaccinaţi la naştere pentru protecţie împotriva virusului hepatic
B

Virusurile hepatice B, C nu se transmit prin:îmbrăţişări, strângeri de mână, tuse sau strănut,

folosirea grupurilor sanitare publice în condiţii igienice, a telefonului, a farfuriilor, a
paharelor, a tacâmurilor, a aşternuturilor de pat, a bazinelor de înot sau a băilor publice.
Persoană infectată cu virusuri hepatice B, C nu prezintă un pericol public.
3. Testarea la virusurile hepatice B, C
Identificarea infecţiei cu virusurile hepatice B, C se efectuează prin cercetarea prezenţei
anticorpilor, antigenelor sau chiar a viruşilor într-o probă de sânge.
4. Ce reprezintă un test negativ. În marea majoritate a cazurilor, un test negativ înseamnă că
persoana testată nu este infectată.
5. Ce reprezintă un test pozitiv
A. Un test -pozitiv arată că aţi fost expus(ă) infecţiei cu virusurile hepatice B, C şi sunteţi
infectat(ă). La rândul D-Voastră puteţi infecta alte persoane prin căile prezentate mai
sus.
B. Un test -pozitiv arată că aţi fost expus(ă) infecţiei cu virusurile hepatice B, C şi aţi
dezoltat imunitate.
6. Tipuri de testare
• Testarea confidenţială nominală- vor fi înregistrate date D-Voastră de identitate.
Rezultatul testului va fi înscris în documentele dumneavoastră medicale şi păstrat
confidenţial. În cazul unui rezultat pozitiv veţi fi îndrumat către servicii medicale şi
psihosociale specializate şi veţi putea beneficia de tratament specific gratuit.
• Testarea anonimă confidenţială - nu vi se cer datele de identitate, iar rezultatul nu va
fi înmânat în scris (nu veţi putea face dovada testării). În cazul unui rezultat pozitiv nu
veţi avea acces la servicii medicale şi psiho-sociale.

Am avut ocazia să pun orice întrebare şi mi s-a răspuns, motiv pentru care semnez……….

Sunt de acord sa fiu testat(ă) pentru hepatitele virale B, C, motiv pentru care
semnez…………………………

Data........................... Semnătura ........persoanei

consiliate
27
 Numele, prenumele şi funcţia persoanei care a făcut consilierea şi care a completat
formularul..............................………………………………………………………
……..

Timpul acordat consilierii pre testare a fost …………….. minute

Semnătura.....................

3. FORMULAR PRIVIND APARTENENŢA LA O GRUPĂ DE RISC A PERSOANEI

CONSILIATE

Încheierea şedinţei de consiliere

Consilierea reuşită: persoana consiliată acceptă testarea:
1. Înseamnă că s-a efectuat o consiliere eficientă şi convingătoare.
2. Treceţi în revistă avantajele cunoaşterii statusului HIV/hepatite virale B, C.
3. Amintiţi persoanei consiliate că programarea unei întîlniri pentru a i se da rezultatul
testului (consilierea post-testare) este foarte importantă deoarece:
• astfel se poate afla rezultatul testului;
• se poate programa pentru a i se face în acelaşi timp şi o evaluare medicală adecvată;
• i se pot recomanda servicii medicale specializate, dacă este nevoie;
• poate primi informaţii utile în legătură cu relaţiile pe care trebuie să le aibă cu partenerii
şi îngrijirile pe care trebuie să le acorde copiilor;
• i se pot da răspunsuri calificate la întrebările pe care şi le-ar putea pune;
• beneficiază de servicii de consiliere psihologică şi asistare socială.
4. Explicaţi că, dacă persoana consiliată lipseşte de la întîlnirea programată pentru
consilierea post - testare, aceasta se poate reprograma. Este de dorit să menţineţi
contactul cu pacienţii şi să le asiguraţi confidenţialitatea, chiar dacă la început aceştia au
unele reţineri.
5. Îngrijorarea şi frica sunt sentimente obişnuite pentru orice persoană care aşteaptă
rezultatul testului la HIV/hepatite virale B, C. Încercaţi să evaluaţi capacitatea persoanei
consiliate de a face faţă solicitărilor emoţionale şi întrebaţi-o următoarele:
• dacă are un membru din familie sau prieten în care poate avea încredere şi cu care să
poată discuta despre informaţiile pe care le primeşte.
• dacă a mai încercat înainte sentimente de frică, depresie, tendinţa de sinucidere;
• încercaţi să aflaţi cum reacţionează persoana consiliată în situaţii dificile;
• întrebaţi persoana consiliată dacă se aşteaptă la un anumit rezultat al testului la
HIV/hepatite virale B, C. Daţi-i persoanei testate sfaturi pozitive şi încurajaţi-o. Discutaţi
despre posibilitatea de a beneficia de sprijin medical, psihologic şi social acordat celor cu
infecţie cu HIV/hepatite virale B, C, boli care în prezent sunt încadrate în rîndul bolilor
cronice şi care, cu tratament specific, permit supravieţuirea în condiţii decente.
6. Treceţi în revistă modalităţile de transmitere a infecţiei cu HIV/viruşi hepatici B, C şi
măsurile de reducere a riscului de infectare.

28
7. Încurajaţi persoana consiliată să discute şi să dezvolte informaţiile pe care le-a primit
despre infecţia cu HIV/hepatitele virale B, C pe parcursul consilierii, să lămurească
noţiunile mai puţin clare şi să pună întrebări referitoare la aspecte poate neacoperite (sau
insuficient acoperite) de consilier. De asemenea, oferiţi-i informaţii despre posibilitatea
de consiliere şi testare a partenerilor.
8. Oferiţi persoanei pe care o consiliaţi materiale informative referitoare la reducerea
riscului de transmitere a infecţiei cu virusul HIV/viruşii hepatici B, C.
Consilierea eşuată: persoana consiliată refuză testarea
1. Treceţi în revistă încă o dată modalităţile de transmitere a infecţiei cu HIV/virusurile
hepatice B, C şi măsurile ce se pot lua pentru a preveni infectarea.
2. Atenţionaţi femeile gravide că evaluarea nou-născutului este foarte utilă, în sensul că:
• trebuie stabilit dacă totul este în regulă şi evoluează bine;
• este momentul potrivit de a discuta probleme legate de planificarea familiei;
• este momentul de a discuta despre prevenirea transmiterii verticale
3. Oferiţi materiale scrise referitoare la :
– numere de telefon accesibile pentru consiliere;
– locuri unde se poate efectua testarea la HIVhepatite virale B, C;
- căi de reducere a riscului de infectare cu virusul HIV/virusurile hepatice B, C.

Capitolul III. Consilierea post-testare

Atunci când soseşte rezultatul, clientul trebuie sã beneficieze de consiliere post-testare,
indiferent dacã rezultatul este pozitiv sau negativ.
Consilierea post-testare are ca scopuri:
• întărirea informaţiilor care să-i permită persoanei testate adoptarea unor comportamente
cât mai puţin riscante şi motivarea acesteia pentru schimbarea modului de viaţă (în cazul
unui rezultat negativ)
• acceptarea noului status serologic, conştientizarea implicaţiilor infecţiei cu
HIV/virusurile hepatice B, C şi evoluţiei bolii precum şi informarea cu privire la căile de
prevenire a transmiterii infecţiei cu HIV/virusurile hepatice B, C (în cazul unui rezultat
pozitiv). Se pot explica avantajele cunoaşterii statusului seropozitiv: îngrijirea primarã a
infecţiei cu HIV/virusurile hepatice B, C şi a infecţiilor oportuniste, susţinerea
psihologică din momentul depistării şi pe tot parcursul bolii (suport pentru a se adapta şi
a face faţă situaţiei de vulnerabilitate în faţa bolii); pacienţii sunt încurajaţi şi ajutaţi să
facă faţă solicitărilor şi presiunilor bolii, sunt învăţaţi cum să-şi protejeze partenerii
printr-un comportament sexual neinfectant.
3.1 Furnizarea rezultatului negativ la testul HIV/hepatite virale B, C
Anterior şedinţei de consiliere se va anunţa în mod direct clientul să se prezinte la
cabinet pentru ridicarea rezultatului.
Obiectivele sesiunii de consiliere post-testare în cazul unui rezultat negativ:
• de a explica implicaţiile unui rezultat negativ la test
• de a identifica şi de a stabili prioritatea comportamentelor care corespund riscului
clientului; de a motiva clientul sã creeze un plan de reducere a riscului
29
 • de a încuraja clienţii sã-şi discute statutul de infectare HIV/hepatite virale B, C cu
partenerii actuali şi viitori.
Durată: 2-3 minute
Protocol
Informaţi clientul că sunt gata
rezultatele la test
Puneţi la dispoziţie rezultatele în mod
clar şi simplu
(arătaţi-i clientului rezultatul la test)
Analizaţi reacţia clientului la
rezultatul testului
Prezentaţi semnificaţia rezultatului
Observaţi că este necesar să aveţi
în vedere rezultatul testului cu
referire la expunerea cea mai
recentă.
Dacă clientul se află într-o situaţie de
risc continuu, puneţi în evidenţă
motivele de îngrijorare referitoare la
riscurile clientului (dacă se poate)
Conţinut
Sunt gata rezultatele dvs.
Haideţi să vedem care sunt rezultatele dvs. la test
şi după aceea vom vorbi despre cum trebuie să
interpretăm rezultatul. Rezultatul la test este
negativ, ceea ce înseamnă că nu aţi fost infectat
cu HIV, hepatite virale B, C.
Ce înseamnă acest rezultat pentru dvs.? Ce
credeţi atunci când aflaţi că este foarte posibil să
nu fiţi infectat(ă) cu HIV, hepatite virale B, C?
Vreau să clarific că acest lucru înseamnă că
acum 3 -6 luni, adică înainte de nu eraţi
infectat cu HIV, hepatite virale B, C.
Acest rezultat nu ne spune despre expunerea
care a avut loc (specificaţi) foarte recent.
Poate vreţi să vă gândiţi şi la un alt test peste 3
luni de la acea dată şi/sau să vă încurajaţi
partenerul să vină la noi şi să isi facă testul.
Se pare că, dacă nu abordăm comportamentul
dvs. de risc şi toate celelalte chestiuni pe care le-
am identificat la prima întâlnire, veţi putea să vă
infectaţi cu HIV, hepatite virale B, C. Haideţi să
vorbim despre un plan prin care să vă reduceţi
riscul!
30
3.2 Semnificaţia rezultatului HIV negativ
Un rezultat HIV negativ înseamnă că anticorpii anti-HIV nu au fost găsiţi în sângele
clientului (sau nu au atins cantitatea necesară şi suficientă de evidenţiere printr-un test de
screening = fereastră imunologică). Această stare se numeşte seronegativitate. De obicei
înseamnă că persoana testată nu este infectată. Din această cauză un test negativ nu
trebuie repetat, în special dacă sesiunea de consiliere pre-testare nu a evidenţiat prezenţa
unor factori de risc. Pentru clienţii cu un istoric recent, posibil sau cunoscut, de expunere
la HIV, şi care au fost testaţi înainte de a dezvolta anticorpi (perioada de fereastră
imunologică), posibilitatea infecţiei HIV nu poate fi exclusă fără testări ulterioare. Testul
negativ nu înseamnă că persoana consiliată este imună la HIV. Nimeni nu este imun la
HIV. Chiar dacă testul este negativ, există etape ulterioare pe care clientul trebuie să le
parcurgă pentru a-şi proteja sănătatea proprie şi a partenerului sexual sau cu care
foloseşte în comun drogurile. Există şanse reduse ca cel testat să fie infectat, chiar dacă
testul este negativ. După momentul expunerii infectante există o perioadă în care
organismul dezvoltă anticorpi anti-HIV. Majoritatea oamenilor dezvoltă anticorpi în 3
luni, dar la unele persoane poate dura şi 6 luni. Dacă cel testat a fost implicat într-un
comportament prin care se putea transmite virusul, în intervalul de 6 luni dinaintea
efectuării testului, acesta poate fi infectat, dar testul să fie încă negativ. Pentru
certitudinea rezultatului trebuie discutat cu persoana pe care o consiliaţi despre o
retestare.
3.3 Semnificaţia rezultatului HIV neconcludent
Înseamnă că laboratorul nu poate spune dacă testul (ELISA) este pozitiv sau negativ,
chiar dacă a fost efectuat corect. Un mic număr de persoane pot avea testul pozitiv deşi
nu sunt infectaţi. Trebuie discutat împreună cu clientul şi cu un medic specialist în boli
infecţioase dacă este adecvată o retestare dintr-o altă probă de sânge. În această situaţie
(rezultat la testul ELISA nedeterminat), clientul trebuie consiliat ca şi când rezultatul
testului ar fi pozitiv (vezi consilierea post-testare la rezultat HIV pozitiv), şi în plus, se
negociază cu clientul retestarea dintr-o alta probă de sânge. Persoanele cu rezultat la
testul de confirmare (Western Blot) nedeterminat sunt puţin probabil de a fi infectate şi
trebuie consiliate ca şi cum nu ar fi infectate, în condiţiile în care nu este suspectată o
expunere recentă la HIV.
Clientul trebuie informat de rezultatele neconcludente şi i se efectuează consilierea post-
testare ca pentru rezultatele pozitive, dar cu speranţa că la testarea următoare există şanse
ca rezultatele să fie clar negative. În cazul în care la retestare rezultatul este clar negativ
iar persoana respectivă prezintă în istoricul său comportament cu risc pentru infecţie
HIV, aceasta va fi ţinută sub observaţie şi va fi retestată pentru a treia oară.
3.4 Semnificaţia rezultatului HIV pozitiv
Obiectivele sesiunii de consiliere post-testare în cazul unui rezultat HIV pozitiv:
• De a furniza, într-un mod clar, plin de sensibilitate şi sprijin, un rezultat pozitiv la testul
HIV al clientului.
• De a identifica examenele medicale ulterioare şi de a face îndrumările necesare la
serviciile de îngrijire şi suport medical şi psiho-social pentru a-i ajuta pe clienţi să

31
„trăiască pozitiv”; de a identifica modul în care trebuie abordată capacitatea clientului de
a face faţă rezultatelor şi identificarea surselor de sprijin.
• De a susţine clientul pentru ca acesta să-şi informeze partenerul cu privire la statutul său
HIV.
• Este important ca rezultatul să fie discutat într-un loc liniştit şi în condiţii care să
asigure confidenţialitatea.
• Este important ca aceeaşi persoană care a făcut consilierea anterioară testului s-o facă şi
pe cea ulterioară testului, deoarece clientul a stabilit deja o relaţie cu consilierul.
• Deoarece consilierul este cel care furnizează rezultatele testului, este important să-şi
examineze propriile reacţii faţă de rezultatul testului pacientului. Atunci când consilierul
este şocat sau tulburat, acestă reacţie va afecta modul în care se va face dezvăluirea
rezultatului. Consilierul trebuie să abordeze sesiunea de consiliere concentrat asupra
nevoilor şi grijilor clientului.
Un test HIV trebuie să fie considerat pozitiv doar după ce testele screening şi de
confirmare sunt pozitive. Rezultatul pozitiv al unui test de confirmare atestă că persoana
respectivă a fost infectată cu HIV. Această stare se numeşte „HIV pozitiv” sau
seropozitivitate. Rezultatele fals pozitive sunt rare atunci când ambele teste de screening
şi de confirmare sunt reactive. Totuşi, posibilitatea unei etichetări greşite a produsului
biologic trebuie luată în considerare, în special la un client fără factori de risc identificaţi
pentru infecţia HIV.
Recomandări pentru furnizarea rezultatului pozitiv la testul HIV

Durată: 3-5 minute

Protocol Conţinut

Informaţi clientul că este gata Avem rezultatul testului dvs.

rezultatul la test.
Furnizaţi rezultatul în mod clar şi
simplu. Rezultatul la test este pozitiv, ceea ce
arată că sunteţi infectat cu HIV, hepatite
virale B, C.

Acest rezultat nu înseamnă că aveţi

Prezentaţi semnificaţia rezultatului. SIDA şi nu indică momentul în care aţi
dobândit virusul.

Nu vă grăbiţi. Avem mult timp la

dispoziţie pentru a vorbi despre rezultat.
Daţi-i clientului timp pentru a absorbi
semnificaţia rezultatului.

Analizaţi modul în care clientul Ce înţelegeţi din acest rezultat?

înţelege rezultatul.
32
Evaluaţi modul în care clientul face Ce înseamnă asta pentru dvs.?
faţă rezultatului.

Poate fi foarte greu să afli că eşti infectat

Recunoaşteţi provocările unui rezultat cu HIV, Cum vă simţiţi?
pozitiv.

Ce credeţi despre rezultatul la acest test?

Discutaţi ce înseamnă să trăiţi pozitiv. Există mulţi oameni care sunt infectaţi cu
acest virus şi care au o viaţă normală.
Ştiţi pe cineva care este infectat cu HIV,
şi care are o viaţă normală?

(Dacă clientul nu este pregătit pentru Aveţi nevoie de timp pentru a vă adapta
această discuţie, oferiţi-i o broşură.) la acest lucru, dar, cu timpul, veţi putea
să-i faceţi faţă şi vă veţi continua viaţa.
Aţi auzit despre stilul de viaţă pozitiv?
Haideţi să vorbim despre asta.
Stilul de viaţă pozitiv înseamnă să ai
grijă
de sănătatea ta şi de starea ta emoţională
bună pentru a-ţi spori durata de viaţă şi
pentru a te simţi bine mult mai multă
vreme. Stilul de viaţă pozitiv înseamnă o
bună alimentaţie, continuarea îngrijirilor
medicale şi nu în ultimul rând, sprijin
psihologic pentru a va putea continua
viaţa într-o maniera optimistă.
Ce puteţi face pentru a trăi pozitiv?
Recomandări pentru identificarea surselor de sprijin:
1. Aflaţi cui i-ar plăcea clientului să-i spună despre rezultatul pozitiv la test.
2. Identificaţi un membru al familiei sau un prieten care să-l ajute pe client în
demersul lui de a face faţă HIV.
3. Identificaţi care sunt resursele actuale ale clientului în ceea ce priveşte
îngrijirile medicale.
4. Abordaţi necesitatea ca furnizorii de servicii medicale (ex. medicul de familie)
să ştie care este rezultatul la test al pacientului lor.
5. Analizaţi accesul clientului la servicii medicale.
6. Identificaţi care sunt trimiterile medicale necesare
7. Discutaţi despre situaţiile în care clientul s-ar putea să vrea să aibă în vedere
protejarea confidenţialităţii sale
8. Discutaţi despre opţiunile grupurilor de sprijin (clubul post test)
9. Furnizaţi trimiterile corespunzătoare
33
3.5 Semnificaţia rezultatului negativ la hepatitele virale B, C
Un rezultat negativ la hepatitele virale B, C înseamnă că markerii infecţiei cu
VHB, VHC nu au fost găsiţi în sângele clientului (sau nu au atins cantitatea
necesară şi suficientă de evidenţiere printr-un test de screening = fereastră
imunologică). Această stare se numeşte seronegativitate. De obicei înseamnă că
persoana testată nu este infectată. Din această cauză un test negativ nu trebuie
repetat, în special dacă sesiunea de consiliere pre-testare nu a evidenţiat prezenţa
unor factori de risc. Pentru clienţii cu un istoric recent, posibil sau cunoscut, de
expunere la hepatitele virale B, C, şi care au fost testaţi înainte de a dezvolta
anticorpi (perioada de fereastră imunologică), posibilitatea infecţiei cu virusurile
hepatice B, C nu poate fi exclusă fără testări ulterioare.
Testul negativ la markerii VHB nu exclude că persoana consiliată este imună la
hepatita virală B.
Testul negativ la markerii VHC nu înseamnă că persoana consiliată este imună la
hepatita virală C. Nimeni nu este imun la VHC.
Chiar dacă testul este negativ, există etape ulterioare pe care clientul trebuie să le
parcurgă pentru a-şi concretiza starea sănătăţii. După momentul expunerii
infectante există o perioadă în care organismul dezvoltă anticorpi anti-HVB, HVC.
Majoritatea oamenilor dezvoltă anticorpi în 3 luni, dar la unele persoane poate dura
şi 6 luni. Dacă cel testat a fost implicat într-un comportament prin care se puteau
transmite virusurile hepatice B, C, în intervalul de 6 luni dinaintea efectuării
testului, acesta poate fi infectat, dar testul să fie încă negativ. Pentru certitudinea
rezultatului trebuie discutat cu persoana pe care o consiliaţi despre o retestare.
3.6 Semnificaţia rezultatului pozitiv la hepatitele virale B, C
Obiectivele sesiunii de consiliere post-testare în cazul unui rezultat pozitiv la
markerii hepatitelor virale B, C:
• De a furniza, într-un mod clar, plin de sensibilitate şi sprijin, un rezultat pozitiv la
testarea la markerii VHB, VHC al clientului.
• De a identifica examenele medicale ulterioare şi de a face îndrumările necesare la
serviciile de îngrijire şi suport medical şi psiho-social pentru a-i ajuta pe clienţi să
„trăiască pozitiv”; de a identifica modul în care trebuie abordată capacitatea
clientului de a face faţă rezultatelor şi identificarea surselor de sprijin.
• De a susţine clientul pentru ca acesta să-şi informeze partenerul cu privire la
statutul său hepatite virale B, C.
• Este important ca rezultatul să fie discutat într-un loc liniştit şi în condiţii care să
asigure confidenţialitatea.
• Este important ca aceeaşi persoană care a făcut consilierea anterioară testului s-o
facă şi pe cea ulterioară testului, deoarece clientul a stabilit deja o relaţie cu
consilierul.
• Deoarece consilierul este cel care furnizează rezultatele testului, este important
să-şi examineze propriile reacţii faţă de rezultatul testului pacientului. Atunci când
consilierul este şocat sau tulburat, acestă reacţie va afecta modul în care se va face
dezvăluirea rezultatului. Consilierul trebuie să abordeze sesiunea de consiliere
concentrat asupra nevoilor şi grijilor clientului.
34
Un test la virusurile hepatice B, C trebuie să fie considerat pozitiv doar după ce
testele screening şi de confirmare sunt pozitive. Rezultatul pozitiv al unui test de
confirmare atestă că persoana respectivă a fost infectată cu virusurile hepatice B, C.
Recomandări pentru furnizarea rezultatului pozitiv la markerii virusurilor
hepatice B, C

Durată: 3-5 minute

Protocol Conţinut

Informaţi clientul că este gata Avem rezultatul testului dvs.

rezultatul la test.
Furnizaţi rezultatul în mod clar şi
simplu. Rezultatul la test este pozitiv, ceea ce
arată că sunteţi infectat cu hepatite virale
B, C.

Acest rezultat nu indică momentul în

Prezentaţi semnificaţia rezultatului. care aţi dobândit virusul.

Nu vă grăbiţi. Avem mult timp la

dispoziţie pentru a vorbi despre rezultat.
Daţi-i clientului timp pentru a absorbi
semnificaţia rezultatului.

Analizaţi modul în care clientul Ce înţelegeţi din acest rezultat?

înţelege rezultatul.

Evaluaţi modul în care clientul face Ce înseamnă asta pentru dvs.?

faţă rezultatului.

Poate fi foarte greu să afli că eşti infectat

Recunoaşteţi provocările unui rezultat hepatite virale B, C. Cum vă simţiţi?
pozitiv.

Ce credeţi despre rezultatul la acest test?

Discutaţi ce înseamnă să trăiţi pozitiv.
Există mulţi oameni care sunt infectaţi cu
acest virus şi care au o viaţă normală.
Ştiţi pe cineva care este infectat cu
hepatite virale B, C şi care are o viaţă
normală?

(Dacă clientul nu este pregătit pentru Aveţi nevoie de timp pentru a vă adapta
această discuţie, oferiţi-i o broşură.) la acest lucru, dar, cu timpul, veţi putea
35
 să-i faceţi faţă şi vă veţi continua viaţa.
Aţi auzit despre stilul de viaţă pozitiv?
Haideţi să vorbim despre asta.
Stilul de viaţă pozitiv înseamnă să ai
grijă
de sănătatea ta şi de starea ta emoţională
bună pentru a-ţi spori durata de viaţă şi
pentru a te simţi bine mult mai multă
vreme. Stilul de viaţă pozitiv înseamnă o
bună alimentaţie, continuarea îngrijirilor
medicale şi nu în ultimul rând, sprijin
psihologic pentru a va putea continua
viaţa într-o maniera optimistă.
Ce puteţi face pentru a trăi pozitiv?

3.7 Negocierea dezvăluirii statusului HIV/hepatite virale B, C pozitiv şi

trimiterea partenerului la CTV
1. Analizaţi ce crede clientul despre ideea de a spune partenerului(ilor) despre
rezultatul pozitiv la testul HIV, hepatite virale B, C.
2. Aduceţi-i aminte clientului că rezultatul lui nu indică şi statusul
HIV/hepatite virale B, C al partenerului.
3. Identificaţi partenerii care sunt în situaţii de risc şi care trebuie să fie
informaţi cu privire la riscul de a fi infectaţi cu HIV/virusuri hepatice B, C.
4. Discutaţi mai multe abordări posibile cu privire la dezvăluirea, către
parteneri, a statusului seropozitiv.
5. Sprijiniţi clientul pentru a-şi trimite partenerul să fie testat.
6. Anticiparea reacţiilor potenţiale ale partenerului.
7. Furnizaţi sprijin clientului.
3.8 Recomandări pentru negocierea planului de reducere a riscului.
1. Identificaţi cu prioritate comportamentul de reducere a riscului.
2. Analizaţi comportamentul/(-ele) pe care clientul va fi cel mai motivat/ă sau
capabil/ă să le schimbe.
3. Identificaţi un pas rezonabil, dar important în schimbarea comportamentului
identificat.
4. Împărţiţi acţiunea de reducere a riscului în paşi specifici şi concreţi.
5. Identificaţi sprijinul sau barierele în calea paşilor de reducere a riscului.
6. Chestiuni de rezolvare a problemelor legate de plan.
7. Confirmaţi cu clientul dacă planul este rezonabil şi acceptabil.
8. Rugaţi clientul să conştientizeze punctele slabe şi puternice ale planului atunci
când îl exersează.
9. Recunoaşteţi provocările schimbării de comportament.
10.Consemnaţi planul de reducere a riscului, şi consilierul va păstra o copie.
3.9 Formularele specifice şi completarea lor.
1. Fişa de consiliere post-testare pentru un rezultat negativ la
HIV/hepatite virale B, C
Cod testare voluntară confidenţială anonimă.... … .......... ………(ex. nr..../data)
Dată testare voluntară confidenţială
Nume……………..……………………...…………
36
 Prenume……….………………………………… ..................................
Vârstă…………………………….……………… .................................
Adresă…………………………….…………………………………….

1. SEMNIFICAŢIA TESTULUI POZITIV PENTRU HIV şi/sau HEPATITELE

VIRALE B şi C
Un rezultat pozitiv al testului înseamnă:
- că sunteţi infectat cu HIV şi/sau virusurile hepatice B/C.
- că sunteţi contagios şi puteţi infecta şi alte persoane prin
sânge şi prin unele secreţii;

2. SEMNIFICAŢIA TESTULUI NEGATIV PENTRU HIV şi/sau

HEPATITELE VIRALE B şi C
Un rezultat negativ al testului înseamnă:
- În marea majoritate a cazurilor, un test negativ înseamnă că persoana
testată nu este infectată;
- Trebuie să ţineţi cont că testul se pozitivează de obicei între două şi şase
luni de la infectare. Dacă totuşi consideraţi că aţi fost expus(ă) infecţiei
HIV şi/sau hepatitelor virale B şi C în ultimele şase luni, este nevoie să vă
retestaţi pentru a fi sigur(ă) că nu sunteţi infectat(ă).
Un test HIV şi/sau hepatitele virale B şi C -negativ nu înseamnă că sunteţi
protejat(ă) faţă de aceste infecţii.
Uneori, rezultatul testului nu este cert pozitiv sau negativ şi este nevoie să fiţi
retestat.
Rezultatul negativ la testul HIV şi/sau hepatitele virale B şi C nu înseamnă că
sunteţi protejat în continuare. Există o multitudine de situaţii sau comportamente
care favorizează infectarea cu HIV şi/sau hepatitele virale B şi C. Este important să
puteţi identifica aceste situaţii şi comportamente şi să încercaţi să reduceţi riscul
infectării cu HIV şi/sau hepatitele virale B şi C în viitor.
Pentru a reduce riscul infectării cu HIV şi/sau hepatitele virale B şi C e necesar să
vă identificaţi factorii de risc şi să încercaţi să urmaţi un plan de reducere a
riscurilor.
Am primit rezultatul testului HIV şi/sau hepatitele virale B şi C de la
………………………………………………………(nume, prenume, funcţia)
Mi s-a explicat semnifica]ia rezultatului HIV şi/sau a hepatitelor virale B şi C -
negativ.
Am discutat măsurile pe care trebuie să le iau pentru a nu mă infecta cu HIV şi/sau
hepatitele virale B şi C
Numele, prenumele şi funcţia persoanei care a făcut consilierea post-testare ...............................

Data .......................... Semnătura ................

Timpul acordat consilierii post-testare a fost de …………...….. minute

37
 2. Fişa de consiliere post-testare la HIV pentru un rezultat pozitiv

Cod testare voluntară confidenţială anonimă……………………… (ex. nr..../data)

Date testare voluntară confidenţială
Nume ………………………...…………Prenume………………………… vârsta…………
Adresa …………………….…………….……………………………………………………
Motiv testare HIV (cod)…………
1. Semnifica]ia testului pozitiv pentru HIV
Un rezultat pozitiv al testului înseamnă :
• Că sunteţi infectat cu HIV şi că organismul dumneavoastră a produs anticorpi anti-
HIV;
• Că sunteţi contagios şi puteţi infecta şi alte persoane prin sânge,unele secreţii genitale,
laptele matern.
Un rezultat pozitiv nu înseamnă că aveţi în mod automat SIDA.
2. Importanţa unei supravegheri medicale adecvate
Este important să intraţi într-o reţea medicală de îngrijire cât mai repede posibil, deoarece:
A. Investigaţiile de laborator indică gradul de afectare a sistemului imunitar, existenţa unei
infecţii oportuniste sau a unor cancere.
B. Tratamentele existente pot încetini evoluţia infecţiei cu HIV, pot preveni sau vindeca
unele infecţii asociate şi pot rezolva o serie de alte manifestări din cadrul infecţiei cu
HIV. Nu există încă un tratament care să vindece complet infecţia cu HIV.
C. Pentru a putea beneficia de o îngrijire medicală adecvată, este important să urmaţi
sfaturile medicului D-Voastră şi să apelaţi la ajutorul acestuia ori de câte ori este nevoie.
D. Un test pozitiv înseamnă şi posibilitatea infectării partenerului şi chiar a copiilor. De
aceea, vă sfătuim ca partenerul(a)/(partenerii) şi copiii dumneavoastră să fie testaţi pentru
HIV.
E. Adresaţi-vă celui mai apropiat serviciu de boli infecţioase. Medicii specialişti vă vor
acorda asistenţa medicală de specialitate sau veţi fi îndrumat/ă către serviciile necesare.
3. Prevenirea transmiterii HIV la alte persoane
Chiar dacă nu prezentaţi semne de boală, puteţi transmite infecţia:
- prin contacte sexuale neprotejate sau prin utilizarea incorectă a prezervativului;
- împrumutând ace sau seringi (infectate, nesterilizate sau incorect sterilizate) altor
persoane pentru a-ţi face injecţii (cu droguri sau în scop terapeutic). Şi alte obiecte
tăioase infectate pot prezenta riscuri de transmitere a infecţiei;
- perinatal, de la mama seropozitivă la copilul ei (în timpul sarcinii, naşterii sau prin
alăptarea la sân;
- prin tratamente cosmetice (manichiură, pedichiură etc.) şi stomatologice.
HIV nu se transmite în cadrul relaţiilor sociale obişnuite, în cursul vieţii de familie, în
colectivităţi, prin strângere de mână, prin practicarea în comun a sportului etc.
Transmiterea HIV poate fi prevenită prin abstinenţă. Lipsa relaţiilor sexuale vaginale, anale
sau orale constituie modalitatea cea mai sigură de prevenire.
Riscul de transmitere a infecţiei HIV în cadrul relaţiilor sexuale poate fi redus în proporţie de
98% prin utilizarea corectă de către parteneri a prezervativelor.
Metodele de prevenire ale sarcinii (locale, orale) nu pot preveni transmiterea infecţiei HIV şi
38
altor infecţii cu transmitere sexuală.
Transmiterea HIV poate fi prevenită dacă se foloseşte corect instrumentarul cu care se fac
injecţii (ace şi seringi) şi respectiv dacă nu se împrumută.
Nu trebuie să donaţi sânge, ţesuturi, spermă, lapte.
Nu împrumutaţi periuţe de dinţi, aparate sau maşini de bărbierit, de epilat, instrumente de
manichiură şi pedichiură sau alte obiecte care pot fi contaminate (chiar dacă nu s-a demonstrat
că
acestea ar transmite HIV).
Sunteţi sfătuit(ă) să spălaţi şi să dezinfectaţi suprafeţele murdărite de sânge sau de secreţii care
ar conţine sânge sau spermă. Pentru aceasta, trebuie să folosiţi cloramina sau hipocloritul.
Dacă sunteţi sau doriţi să deveniţi gravidă, veţi primi toate informaţiile cu privire la riscul
transmiterii infecţiei la copilul dumneavoastră. Veţi putea decide dacă păstraţi sarcina sau o
întrerupeţi.
Dacă hotărâţi să păstraţi sarcina, veţi primi tratament antiretroviral care reduce riscul de
transmitere a infecţiei la copil.
Puteţi primi informaţii despre serviciile sociale din localitate, organizaţiile non-
guvernamentale cu programe în acest sens, numere de telefon pentru informaţii şi suport
psihologic cu respectarea confidenţialităţii.
Puteţi primi informaţii despre tratamentul specializat sau programe speciale pentru renunţarea
la alcool sau droguri (dacă este cazul).
Este recomandabil să declaraţi partenerii sexuali pe care îi aveţi; serviciul epidemiologic poate
contacta cu menajamente aceşti parteneri pentru ai consilia pentru testarea la HIV. Este
important ca partenerul (partenerii) dumneavoastră să-şi cunoască statutul HIV deoarece dacă
sunt seropozitivi, pot beneficia de consult, evaluare clinică şi de laborator, precum şi de trata-
ment adecvat.
Am avut ocazia să pun orice întrebare şi mi s-a răspuns explicit.
Îmi asum responsabilitatea să respect măsurile de prevenire ale infecţiei HIV motiv pentru
care semnez.
Data ……….. Semnătura persoanei consiliate.........................
Numele, prenumele şi funcţia persoanei care a făcut consilierea şi care a completat
formularul..............................……………………………………………………………..

Timpul acordat consilierii pre testare a fost de …………….. minute

Semnătura consilierului...............

3. Fişa de consiliere post-testare la hepatite virale B, C pentru un rezultat

pozitiv
Cod testare voluntară confidenţială anonimă……………………… (ex. nr..../data)
Date testare voluntară confidenţială
Nume ………………………...…………Prenume………………………… vârsta…………
Adresa …………………….…………….………………………………………………
Motiv testare HVB, HVC (cod)…………
2. Semnificaţia testului pozitiv pentru hepatitele virale B şi C
Un rezultat pozitiv al testului înseamnă :
• Că sunteţi infectat cu virusul hepatic B/C ;
• Că sunteţi contagios şi puteţi infecta şi alte persoane prin sânge, secreţii genitale, lapte
39
 matern.
Un rezultat pozitiv înseamnă că aveţi hepatită virală cronică B şi/sau C.
2. Importanţa unei supravegheri medicale adecvate
Este important să Vă adresaţi medicului de familie cât mai repede posibil, deoarece:
A. Investigaţiile de laborator indică gradul de afectare a ficatului
B. Pentru a putea beneficia de o îngrijire medicală adecvată, este important să urmaţi
sfaturile medicului dumneavoastră şi să apelaţi la ajutorul lui ori de câte ori este
nevoie.
C. Un test pozitiv înseamnă şi posibilitatea infectării partenerului şi chiar a copiilor. De
aceea, vă sfătuim ca partenerul(a)/(partenerii) şi copiii dumneavoastră să fie testaţi
pentru hepatitele virale B şi C.
3. Prevenirea transmiterii hepatitelor virale B, C la alte persoane
• Chiar dacă nu prezentaţi semne de boală, puteţi transmite infecţia:
- prin contacte sexuale neprotejate sau prin utilizarea incorectă a prezervativului;
- împrumutând ace sau seringi (infectate, nesterilizate sau incorect sterilizate) altor
persoane pentru a-ţi face injecţii (cu droguri sau în scop terapeutic). Şi alte obiecte
tăioase infectate pot prezenta riscuri de transmitere a infecţiei;
- perinatal, de la mama seropozitivă la copilul ei (în timpul naşterii);
- prin tratamente cosmetice (manichiură, pedichiură, pirsing etc.) şi stomatologice în
cazurile de nerespectare a regulilor de dezinfecţie a instrumentarului.
Virusurile hepatice B şi C nu se transmit în cadrul relaţiilor sociale obişnuite, în cursul
vieţii de familie, în colectivităţi, prin strângere de mână, prin practicarea în comun a
sportului etc.
Transmiterea hepatitelor virale B şi C şi a altor infecţii cu transmitere sexuală poate fi
prevenită prin
abstinenţă. Lipsa relaţiilor sexuale vaginale, anale sau orale constituie modalitatea cea mai
sigură
de prevenire. Riscul de transmitere a Hepatitelor virale B şi C poate fi redus în proporţie
de 98% în cadrul relaţiilor sexuale prin utilizarea corectă a prezervativelor de către
parteneri.
Metodele de prevenire ale sarcinii (locale, orale) nu pot preveni transmiterea hepatitelor
virale B şi C şi a altor infecţii cu transmitere sexuală.
Transmiterea hepatitelor virale B şi C poate fi prevenită dacă se foloseşte corect
instrumentarul cu care se fac injecţii (ace şi seringi) şi respectiv dacă nu se împrumută.
Nu trebuie să donaţi sânge, ţesuturi, spermă, lapte.
Nu împrumutaţi periuţe de dinţi, aparate sau maşini de bărbierit, de epilat, instrumente de
manichiură şi pedichiură sau alte obiecte care pot fi contaminate .
Sunteţi sfătuit(ă) să spălaţi şi să dezinfectaţi suprafeţele murdărite de sânge sau de secreţii
care ar conţine sânge sau spermă. Pentru acesta, trebuie să folosiţi cloramina sau
hipocloritul.
Puteţi primi informaţii despre tratamentul specializat sau programe speciale pentru
renunţarea la alcool sau droguri (dacă este cazul).
Este recomandabil să declaraţi partenerii sexuali pe care îi aveţi; serviciul epidemiologic
poate contacta cu menajamente aceşti parteneri pentru ai testa la hepatitele virale B şi C.
Am avut ocazia să pun orice întrebare şi mi s-a răspuns explicit.
40
 Îmi asum responsabilitatea să respect măsurile de prevenire a hepatitelor virale B şi C şi a
altor infecţii cu transmitere sexuale motiv pentru care semnez.
Data ……….. Semnătura..........................persoanei consiliate

Numele, prenumele şi funcţia persoanei care a făcut consilierea şi care a completat

formularul..............................……………………………………………………………..

Timpul acordat consilierii pre testare a fost de …………….. minute

Semnătura consilierului...............

Capitolul IV.Tipurile de stări psihologice ale omului în cazul

rezultatului pozitiv al testului la HIV/hepatite virale B, C
4.1 Reacţiile psihologice
Diagnosticul infecţiei HIV/hepatite virale B, C creează tensiuni psihologice majore. Stările
psihologice în care cade persoana infectată cu HIV/virusuri hepatice B, C sunt condiţionate de
faptul că diagnosticul deseori este neaşteptat pentru ea şi este nevoie de timp pentru a-l accepta
şi a se adapta la viaţă într-o nouă realitate.
Infecţia HIV conferă o stare de derută faţă de toate aspectele vieţii umane, inclusiv calitatea
şi durata vieţii, eficienţa tratamentului şi reacţia din partea societăţii. Aceste subiecte trebuie
discutate deschis şi sincer.
Drept răspuns la incertitudinea creată, persoana infectată cu HIV trebuie să întreprindă
anumiţi paşi, ca să se adapteze la noile condiţii. Chiar şi lipsa oricărei reacţii la comunicarea
rezultatului poate fi o încercare de a se adapta prin negare.
Nu există vreo posibilitate de a prevedea eventuala reacţie a clientului la comunicarea
diagnosticului pozitiv la infecţia HIV/hepatitele virale B, C.

Şocul
Acesta este o reacţie firească a omului la o informaţie care reprezintă o ameninţare pentru
viaţă. Reacţia de şoc, de regulă, include: starea de amorţeală, de tăcere „uluită”, de exprimare
a neîncrederii în cele spuse; sentimentul de ruşine, buimăceală, neîncredere în prezent şi
viitor; disperarea („Of, dumnezeule, sunt pierdut/ă!”); stare de labilitate emoţională (trecerea
rapidă şi imprevizibilă de la lacrimi la râs şi invers); înstrăinarea, distanţarea de problemele şi
circumstanţele existente, nedorinţa de a participa la discuţie, la activitate sau la întocmirea
planurilor de tratament.
Negarea
Unele persoane pot reacţiona la comunicarea diagnozei puse printr-un refuz categoric de a
crede în realitatea unui asemenea fapt („Asta nu mi se poate întâmpla mie!”). La etapa
iniţială negarea, slăbind stresul, este capabilă să influenţeze binefăcător asupra pacientului,
dar ulterior ea numai îngreuiază procesul adaptării lui la noile condiţii de viaţă. Dacă nu se dă
riposta cuvenită negării, omul nu poate conştientiza responsabilitatea socială care îi revine
41
din momentul informării.

Gânduri şi fapte suicidale

Pentru omul care a aflat despre statutul său HIV creşte riscul unui deznodământ suicidal.
Suicidul poate fi interpretat ca o posibilitate de a evita suferinţele fizice şi de a pune capăt
frământărilor rudelor şi persoanelor apropiate. Suicidul poate fi activ (mutilare intenţionată cu
urmări letale) şi pasiv (comportament ce duce la distrugerea sănătăţii).

Teama
Omul care trăieşte cu HIV are multe temeri. Cele mai serioase din ele sunt teama de moarte
şi teama de agonie din cauza bolii şi/sau a singurătăţii. Printre altele mai trebuie menţionată
teama de a fi abandonat (respins) de cei apropiaţi şi de societate, teama de a lăsa
copiii/familia fără sprijin, teama pierderii capacităţilor fizice sau mintale, teama de a pierde
confidenţialitatea. Uneori cauza apariţiei fricii este întemeiată pe experienţa altor persoane.
Dar de cele mai multe ori ea este determinată de informarea insuficientă privind HIV/SIDA.
Temerile pot fi diminuate, discutându-le în mod deschis.

Depresia
Foarte des omul ajunge în starea de depresie în momentul conştientizării că virusul a pus
stăpânire pe întreg corpul, că maladia este incurabilă şi că situaţia a scăpat de sub control.
Motivele exterioare pentru depresie pot fi examenele medicale mai frecvente. În afară de
aceasta, „contribuţia” sa la dezvoltarea depresiei o poate aduce şi pierderea capacităţii de
reproducere, de executare a funcţiilor părinteşti, precum şi de planificare pe termen lung.

Neliniştea/alarmarea
Neliniştea intră în viaţa persoanei infectate cu HIV ca urmare a sentimentului de confuzie în
legătură cu maladia. Neliniştea poate fi provocată de diverse cauze, de exemplu: sporirea
riscului de contaminare cu alte maladii; scăderea capacităţii de activitate eficientă; pierderea
sănătăţii şi a independenţei financiare.

Diminuarea autoaprecierii
Autoaprecierea începe să sufere imediat după diagnosticarea infecţiei HIV. Înstrăinarea
vecinilor, a colegilor de serviciu, a cunoscuţilor şi rudelor poate provoca sentimentul pierderii
propriei valori sociale şi a încrederii în sine, ceea ce, la rândul său, conduce la diminuarea
autoaprecierii. Situaţia o pot agrava maladiile asociate cu infecţia HIV, care provoacă
schimbarea aspectului exterior, precum şi epuizarea fizică, pierderea forţelor fizice şi a
controlului asupra propriului corp.

Ipohondria
La ipohondrie omul poate ajunge din cauza îngrijorării excesive în privinţa sănătăţii sale,
când chiar şi cele mai neînsemnate schimbări fizice provoacă o nelinişte puternică. Ipohondria
poate avea caracter temporar, manifestându-se imediat după comunicarea diagnosticului, sau
permanent, când adaptabilitatea la maladie este dificilă.
42
Orice om care a aflat despre diagnosticul său are nevoie de asistenţă psihologică şi sprijin în
traversarea următoarelor etape de adaptare la diagnoză prin audierea, reflectarea şi acceptarea
sentimentelor lui, prin oferirea informaţiei necesare, prin intensificarea siguranţei că el singur
îşi va putea dirija viaţa.
4.2 Sentimentele

Omul din când în când încearcă sentimente diferite:

Înrăire
Unii oameni se înfurie, având sentimentul că lor „straşnic nu le-a mers” că s-au contaminat.
Comportamentul lor devine distructiv şi ei sunt capabili să-şi facă rău şi sie, şi celor din jur.
Poate să li se dezvolte înclinaţia spre autobiciuire („Cum am putut să mă molipsesc cu
HIV/hepatite virale B, C?” ş.a.m.d.), nu sunt excluse nici dispoziţiile suicidale.

Pierdere
Persoanele cu HIV/hepatite virale B, C în diferită măsură au sentimentul pierderii propriilor
pretenţii, a farmecului fizic, a posibilităţii relaţiilor sexuale, a condiţiei sociale, a stabilităţii
şi independenţei financiare. Pe măsură ce creşte necesitatea în îngrijiri fizice, se
aprofundează şi senzaţia de pierdere a intimităţii şi a controlului asupra propriei vieţi. Deosebit
de periculoasă este pierderea încrederii în sine, deoarece în dependenţă de aceasta se poate
diminua şi capacitatea de a depăşi infecţia cu HIV/hepatitele virale B, C.
Nenorocire
Persoanele cu HIV/SIDA deseori se află într-o stare de profundă nenorocire şi pierdere.
Suferinţele lor se pot intensifica din cauza frământărilor rudelor şi prietenilor, care sunt
martorii agravării sănătăţii PTHS.
Culpabilitate
În momentul când persoanei i se comunică diagnosticul HIV, ea, de regulă, are un sentiment
de culpabilitate faţă de cei pe care, fără să ştie, i-a putut contamina sau pentru propriul
comportament, al cărui rezultat a fost infecţia HIV (sex neprotejat sau consum de droguri
injectabile). În mare măsură starea omului se agravează şi mai mult din cauza atitudinii
societăţii faţă de problema HIV/SIDA. El se simte vinovat pentru durerea, neliniştea sau
pierderile pe care boala sa le cauzează persoanelor dragi, familiei şi, în special, copiilor.
Tendinţă spre izolare
Reacţia persoanei infectate cu HIV se poate manifesta prin renunţarea totală la contactele
sociale. Una din cauzele principale a unei asemenea reacţii este teama de a fi abandonat:
„Totuna toţi mă vor respinge, mai bine s-o fac primul”. La etapa iniţială, consilierul trebuie
să manifeste respect faţă de nevoia clientului de a se izola. Dar dacă această stare persistă,
consilierul trebuie să elucideze cauzele ei şi să-l determine să-şi schimbe atitudinea.
Anxietate sufletească
Se întâmplă că teama de moarte sau alte reacţii la aflarea informaţiei despre maladia
incurabilă provoacă sau sporesc cointeresarea în soluţionarea problemelor spirituale.
Conştientizarea păcatului şi vinei, starea de iertare, împăcare şi acceptare pot deveni
rezultatul căutării unui sprijin religios.
43
Factorii ce determină gradul de manifestare a emoţiilor negative şi a stării psihice a
clientului:
- Starea sănătăţii clientului în momentul comunicării diagnozei HIV.
- Gradul de pregătire a clientului pentru receptarea diagnozei HIV. -
Încrederea/neîncrederea în sprijinul din partea societăţii, în ajutorul prietenilor sau al
membrilor familiei.
- Valorile anterioare. Particularităţile psihicului clientului.
- Atitudinea faţă de problemele HIV/SIDA, faţă de boală, moarte, condiţionată de tradiţia
culturală şi de concepţiile spirituale ale clientului.

4.3 Etapele adaptării la diagnostic

Informaţia despre maladia incurabilă poate influenţa în mod diferit viaţa omului şi a
persoanelor apropiate lui. Unii suspectau boala, pentru alţii ea a fost o surpriză absolută. Dar,
într-un fel sau altul, aflarea acestei informaţii se apreciază ca un eveniment ieşit din comun.
Criza psihologică este o parte integrantă a procesului acceptării maladiei, pentru că boala
atacă şi schimbă întreaga viaţă a omului. Maladia include câteva componente: senzorial -
perceperea bolii sau a altor dereglări; emoţional - chinurile sufleteşti în legătură cu cele
întâmplate cu un larg spectru de emoţii, de la teamă până la speranţă; volitiv - necesitatea de a
depăşi maladia; raţional - cunoaşterea faptului îmbolnăvirii.
Atitudinea omului faţă de boală poate fi adecvată - corespunzătoare stării date, neglijentă
- seriozitatea maladiei se subapreciază, negativă - se resping gândurile şi faptele legate de
maladie, fobică - seriozitatea situaţiei se exagerează; pozitivă - boala este pusă în conexiune
preponderent cu emoţiile pozitive (de exemplu, boala ca experienţă nouă, ca posibilitate de a
privi altfel lumea şi pe sine, de a obţine noi avantaje materiale sau de alt fel etc).
Cunoştinţele despre psihologia persoanei îmbolnăvite îi sunt necesare consilierului care se
ocupă de bolnavii incurabili sau cei implicaţi în probleme de infecţie HIV.
Psihiatrul şi tanatologul Elizabeth Kübler-Ross, studiind procesul adaptării pacienţilor la
diagnosticul de cancer, a delimitat cinci etape convenţionale în calea spre adaptare1:
ƒ şoc şi negare (refuzul de a crede);
ƒ furie (irascibilitate orientată în exterior);
ƒ negociere, compromis;
ƒ depresie (irascibilitate orientată în interior), tristeţe;
ƒ acceptare.
Şocul şi negarea
Persoana care a aflat despre maladia sa incurabilă poate respinge inevitabilitatea unei boli grave
şi a unui sfârşit fatal. Aceasta este o reacţie de protecţie psihologică. Omul este năucit, zguduit.
El refuză să creadă: „Nu poate fi! Nu e adevărat! Asta nu mi s-a putut întâmpla mie! E o
greşeală!” Negarea este cea mai puternică reacţie de apărare a organismului dintre toate cele
ulterioare. Dar dacă persistă prea mult timp, negarea poate provoca nevroză.
Există şi o latură emoţională a situaţiei în aflarea diagnozei pozitive - aceasta adesea provoacă
teama. Însă ea nu este cauzată concret de HIV/hepatitele virale B, C, dar de faptul că acestea,
44
ca şi orice alte boli, sunt asociate cu ideea morţii, iar despre ea omul, de cele mai multe ori,
nu are cunoştinţe, concepţii sau supoziţii.
Dacă medicul, asistentul social sau psihologul se ocupă de un client care neagă existenţa
maladiei, în mod special trebuie aplicată audierea activă. Nu trebuie să se intervină activ:
şansele de a accelera acceptarea diagnozei nu sunt mari. În loc de concentrarea la următorii
paşi, trebuie să i se propună clientului analiza planurilor pe care le are, a speranţelor, a
temerilor şi îngrijorărilor, care îl pot împiedica să accepte realitatea. De asemenea, clientului
care se află în acest stadiu e necesar a i se comunica de unde va putea afla informaţii
suplimentare şi a i se oferi materiale tipărite, în care să fie descrise clar şi, de preferat, succint
consecinţele maladiei şi principalele recomandări privind menţinerea sănătăţii.
Furia
Când persoana conştientizează ce pierde ea din cauza bolii, are loc trecerea la etapa furiei.
Furia este, aici, o agresiune faţă de duşman. Dacă anterior omul încerca să nu observe
„duşmanul”, să-i nege existenţa, când se dovedeşte că „duşmanul” este atât de puternic, încât
există, începe tentativa de a-l distruge.
Persoana care înţelege că maladia poate să-i schimbe radical viaţa, deprinderile, pasiunile, să-i
îndepărteze pe prieteni şi anturajul obişnuit, mai devreme sau mai târziu se va revolta. Această
revoltă împotriva nedreptăţii sorţii poate degenera într-o agresiune evidentă la adresa celor din
jur. Furia şi ostilitatea sunt o etapă normală în evoluţia bolii. Omul este chinuit de întrebarea.
„De ce eu?”. Şi, negăsind răspuns,devine irascibil, mânios, furios sau invidios. În cazul
infecţiei cu HIV/virusuri hepatice B, C, acuzaţiile şi furia violentă sunt orientate spre cel
vinovat de contaminare. Aceasta este încă o încercare a omului de a se apăra de realitatea
care-l ameninţă.
În cazul unor asemenea reacţii, consilierul trebuie să le accepte, să se abţină de la ispita de
a-l condamna sau pedepsi pe conlocutor prin propria indignare.
Negocierea. Compromisul.
Când resursele emoţionale ale omului se epuizează, el poate încerca să facă un
compromis. Maladia progresează, iar forţele irosite pe negare şi mânie nu se recuperează la
fel de repede cum şi-ar dori. El începe să ceară, să negocieze unele favoruri de la cei din jur,
care, după părerea lui, îl pot ajuta, deseori mizând în acest compromis propria viaţă: „Dacă
mă vor vindeca, nu voi minţi niciodată”, „Dacă voi lăsa fumatul, îmi veţi ajuta să rămân în
viaţă?”. Aceste încercări durează un timp oarecare şi sunt reacţii absolut fireşti, care îi ajută
bolnavului să se împace cu realitatea bolii sau cu sfârşitul vieţii. Omul poate deveni sociabil
şi încrezător, aşteptând răsplată pentru comportamentul bun – scăparea de boală sau
prelungirea vieţii. Lipsa unor succese în compromisurile anterioare conduc la faptul că mizele
în noile compromisuri sunt din ce în ce mai mici şi se referă la nişte scopuri din ce în ce mai
limitate.
Compromisul, în esenţă, este continuarea tentativei de a-l distruge pe duşman, însă nu prin
forţă, ci prin viclenie. Când acest lucru nu reuşeşte, omul revine la sine şi începe să-şi
analizeze noua sa stare şi posibilităţile sale în această stare...
Conversând cu clientul, consilierul trebuie să ţină minte că, în cazul dat, „compromisul”
propus trebuie acceptat. Această abordare, deşi poate semăna a joc, pentru un bolnav grav va
fi o consolare mult aşteptată. N-are nici un sens să se discute subiecte care se află în afara
45
conştiinţei lui – aceasta va provoca doar neînţelegere şi extenuare.
Depresia (jale, tristeţe).
Când compromisurile nu aduc schimbările dorite, iar forţe rămân tot mai puţine, în mod
inevitabil apare depresia. Totul în jur pare mohorât, omul se simte neprotejat, treptat el pierde
interesul faţă de viaţă, devine nesociabil. Dacă principala frământare e provocată de pierderea
sănătăţii, depresia se va manifesta printr-un puternic sentiment de supărare, culpabilitate,
printr-o dispoziţie melancolică. Dacă principala frământare este mâhnirea cauzată de
pierderea familiei, a prietenilor şi a viitorului, acest fapt poate însemna apropierea etapei de
acceptare. Este foarte dificil să conversezi cu clientul în timpul depresiei.
Omul în stare de depresie nu trebuie încurajat excesiv – acest lucru este nepotrivit pe fondul
realităţii circumstanţelor triste. Este important ca, în aceste condiţii, consilierul să-i fie alături,
deoarece nimic nu-l traumează atât de mult pe om în stare de depresie, ca pierderea relaţiilor
semnificative. Chiar şi o prezenţă tacută conduce la schimbări binefăcătoare, creând o stare de
confort sufletesc şi de căldură emoţională. Consilierul trebuie să-şi exprime gândurile prin
enunţuri simple, clare şi concise. El trebuie să fie atent şi înţelegător.
Pe unii oameni îi poate încerca gândul suicidului. De cele mai multe ori aceasta se
întâmplă:
a) cu oamenii care simt o necesitate intensă de control;
b) în cazul unei comunicări subite despre maladia incurabilă („Nu cred că se
mai poate face ceva, v-aţi adresat prea târziu”);
c) când perspectivele promise ale vindecării sunt inaccesibile (de exemplu,
persoana află că medicamentul există, dar el nu-l poate procura);
d) în stare de singurătate.

Acceptarea.
La etapa dată, omul parcă s-ar împăca cu inevitabilitatea celor ce i se întâmplă. „Am trăit o
viaţă interesantă şi împlinită. Pot şi să mor”. În această acceptare, după cum scria A. Maslow1
, se manifestă autoactualizarea persoanei. Acceptând inevitabilul, mulţi seamănă cu
persoanele condamnate la executarea sentinţei. Însă unii, parcă pe neaşteptate, îşi găsesc
pacea şi liniştea.
Oamenii care se apropie de moarte în rezultatul unei boli pot demonstra câteva tipuri de
reacţie la situaţia creată :
¾ Omul începe să se „agaţe de viaţă”, foloseşte orice mijloace pentru a rămâne în
viaţă. Boala (sau lupta cu ea) devine principalul sens al vieţii. Acest lucru îl lipsesc
de plăcerile şi bucuriile vieţii, cu excepţia uneia, dorite - de a învinge boala. O
asemenea reacţie este specifică unui număr destul de redus de oameni.
¾ Acceptarea situaţiei morţii ca pe una probabilă. De regulă, persoanele care acceptă
situaţia unei posibile morţi, încep să trăiască din plin. Se străduie să acumuleze cât
mai multe bogăţii spirituale, să nu-i permită bolii să-l învingă. Boala devine ceva
secundar, dar permanent, un oarecare „fond” al vieţii, dar nu o forţă conducătoare.
¾ Acceptarea situaţiei ca fiind inevitabilă. O asemenea reacţie atrage după sine o
apatie, retragere înăuntrul bolii, emoţii profunde pe motivul oricăror manifestări ale ei.

46
 Maladia determină opţiunea vitală, devine pivotul comportamentului.
¾ Teama de moarte îl lipseşte pe om de linişte sufletească şi de echilibru interior. De
regulă, teama se manifestă în gândurile despre viitor şi în neliniştile motivate prin
propria lipsa de pregătire faţă de eventualele evenimente.
Pe de altă parte, dragostea de viaţă poate umple viaţa omului cu creativitate, iubire,
bucurii, lumină, îi poate aduce linişte sufletească, îl face receptiv la orice evenimente.
Omul are nevoie de sprijin pentru a-şi afla liniştea şi a continua să se bucure de viaţă.
Sentimentele de furie, tristeţe şi negare pot reveni. Dar, cu timpul, ele devin mai puţin acute.
Dacă omul nu poate depăşi unul din stadiile retrăirii durerii, atunci, de cele mai multe ori, el
are nevoie de ajutorul psihologului sau al psihiatrului.
Nu fiecare persoană trece în mod obligatoriu prin toate etapele enumerate şi acestea nu
neapărat se desfăşoară în ordinea indicată. Este posibilă „căderea”uneia din ele sau
„revenirea pe cerc” (când un eveniment negativ provoacă depresia sau mânia). Dacă aşa ceva
se întâmplă, înseamnă că adaptarea la diagnoză a fost falsă, temporară, nestabilă şi s-a distrus
la apariţia unor probleme cu semnificaţie personală.
4.4Sindromul de ardere emoţională
Termenul de “ardere emoţională” a fost introdus de către psihologul american
Fredenberg în anul 1974, pentru determinarea stării psihologice, provocate de istovirea
emoţională, mintală şi fizică.
Acest fenomen se întâlneşte mai des la profesionalii, care lucrează în sfera de acordare
a asistenţei sociale şi care au relaţii permanente cu clienţii. La această categorie se atârnă
medicii, pedagogii, slujitorii bisericii, vânzătorii, managerii, juriştii, lucrătorii sociali,
psihiatrii, psihoterapeuţii, psihologii.
Într-o subgrupă deosebită pot fi calificaţi medicii şi consultanţii, care acordă ajutor:
ƒ Persoanelor cu maladii incurabile, aşa ca infecţia HIV/SIDA, cancerul
ƒ Grupelor de populaţie social nefavorabile (deţinuţi, boschetari, săraci)
ƒ Persoanelor, supuse violurilor, care au fost jertfe ale actelor teroriste.
Reprezentanţii acestor profesiilor enumerate mai sus, în procesul său de activitate
deseori se întîlnesc cu retrăirile emoţionale negative ale clienţilor săi şi deaceea deseori
simt o încordare emoţională exprimată.
Prin ce este periculos sindromul de ardere emoţională?
Sindromul de ardere emoţională (SAE) este determinat de dereglările şi complicaţiile
care apar în organismul uman în procesul activităţii sale profesionale.
SAE se caracterizează ca o stare de oboseală psihică şi decepţionare şi deseori apare la
oamenii cu aşa numitele profesii ajutătoare (helpere). Această combinaţie este însoţită de
istovire emoţională, depersonalizare, scăderea capacităţii de muncă.
Simptomele care însoţesc sindromul de ardere emoţională, pot fi împărţite condiţional în
trei grupe: legate cu starea fizică a persoanei, legate cu relaţiile lui sociale, retrăirile
intrapersonale ale persoanei.
Simptomele, legate cu starea fizică, mărturisesc despre faptul, că în organism au loc
procese, capabile să provoace dereglarea sănătăţii. La aşa simptome se referă:
• Oboseala exagerată, apatia
• Răceli dese, greaţă, cefalee

47
 • Cardialgii, hipo-sau hipertensiune arterială
• Accese de sufocare, simptome astmatice
• Hipertranspiraţie
• Dureri musculare, înţepături în piept
• Dereglări de somn, insomnie
Simptomele legate de relaţiile sociale, apar la contactul persoanei cu colegii, clienţii,
rudele şi oamenii apropiaţi, La ele se referă:
• Apariţia neliniştei în situaţiile în care anterior nu apărea
• Irascibilitatea şi agresivitatea în comunicarea cu cei din jur
• Lipsa dorinţei de a lucra
• Lipsa contactului cu clienţii şi/sau lipsa dorinţei de a îmbunătăţi calitatea
lucrului
• Formalismul în lucru, comportament stereotipic, împotrivirea către
schimbări, neacceptarea tuturor începuturilor creative.
• Atitudinea cinică faţă de clienţi, de lucru
• Respingerea alimentelor sau bulemia
• Abuzarea de substanţe chimice, care modifică conştiinţa (alcoolul, fumatul,
pastile etc)
• Implicarea în jocurile de azart.
Simptomele intrapersonale se referă la procesele, care au loc în interiorul omului şi care
determină schimbarea atitudinii către sine, către propriile fapte, gînduri şi emoţii. La ele se
referă:
• Simţul de milă exagerat faţă de sine
• Senzaţia de inutilitate personală
• Senzaţia de vină
• Nelinişte, frică
• Autoaprecierea scăzută
• Pesimism
• Istovirea psihică
• Dubii în privinţa eficacităţii lucrului.
La fiecare persoană, SAE evoluează cu diferit grad de exprimare. Cele mai frecvente
cazuri de SAE se întîlnesc la specialiştii tineri.
Testarea SAE
Vă propunem un test mic pentru aprecierea sindromului de ardere emoţională şi pentru
determinarea gradului lui de exprimare.
Citiţi cu atenţie fiecare afirmaţie şi pe foaia cu răspunsuri notaţi, cît de des simţiţi unele sau
alte emoţii. Poziţia “0” – niciodată, poziţia “6” – zilnic.
1. Mă simt emoţional istovit/ă.
2. La sfărşitul zilei de muncă mă simt ca o lămîie stoarsă.
3. Mă simt obosit/ă, cînd mă trezesc dimineaţa şi trebuie să mă duc la lucru.
4. Înţeleg bine ce simt clienţii mei şi utilzez aceasta pentru tratamentul cu
succes.

48
 5. Comunic cu clienţii mei doar formal, fără emoţii în plus şi am tendinţa să
reduc timpul de comunicare la minimum.
6. Mă simt energic/ă şi cu un moral înalt.
7. Pot găsi o rezolvare corectă a stărilor de conflict cu clienţii şi rudele lor.
8. Simt apatie şi inhibare.
9. Pot acţiona pozitiv asupra stării şi dispoziţiei clienţilor.
10. În ultimul timp am devenit mai dur/ă, insensibil/ă în relaţiile cu clienţii.
11. De regulă, oamenii din jurul meu cer de la mine prea multe. Ei mai curînd
mă obosesc decît mă bucură.
12. Am multe planuri pentru viitor şi cred în realizarea lor.
13. Simt tot mai multe dezamăgiri în viaţă.
14. Simt indiferenţă şi pierdera interesului faţă de lucruri care mă bucurau
anterior.
15. Se întîmplă, că îmi este absolut indiferent ce se petrece cu unii din clienţii
mei.
16. Vreau să mă izolez şi să mă odihnesc de toţi.
17. Uşor pot crea o atmosferă de bunăvoinţă şi optimism în relaţiile cu colegii şi
clienţii.
18. Uşor comunic cu clienţii şi rudele lor, indiferent de statutul lor social şi
caracter.
19. Reuşesc să fac multe într-o zi.
20. Voi reuşi să dobîndesc încă multe în viaţă.
21. Clienţii, de regulă, sunt oameni nemulţumiţi.

N Niciodată Foarte rar Rar Uneori Frecvent Foarte frecvent Zinic

d/r
1 0 1 2 3 4 5 6
2 0 1 2 3 4 5 6
3 0 1 2 3 4 5 6
4 0 1 2 3 4 5 6
5 0 1 2 3 4 5 6
6 0 1 2 3 4 5 6
7 0 1 2 3 4 5 6
8 0 1 2 3 4 5 6
9 0 1 2 3 4 5 6
10 0 1 2 3 4 5 6
11 0 1 2 3 4 5 6
12 0 1 2 3 4 5 6
13 0 1 2 3 4 5 6
14 0 1 2 3 4 5 6
15 0 1 2 3 4 5 6
16 0 1 2 3 4 5 6
17 0 1 2 3 4 5 6
18 0 1 2 3 4 5 6
49
 19 0 1 2 3 4 5 6
20 0 1 2 3 4 5 6
21 0 1 2 3 4 5 6
22 0 1 2 3 4 5 6

Testul dat determină SAE după trei indici de bază: istovirea emoţională, depersonalizarea
şi reducerea realizărilor personale. Fiecărui indice îi corespunde un număr de afirmaţii, iar
suma punctelor indică gradul de exprimare.
Pentru calcularea indicatorilor adunaţi cifrele corespunzătoare răspunsurilor D-Voastră în
tabelul 1. Suma maximă este elucidată pentru controlul rezultatului.
Tabelul 1. Indicii sindromului de ardere
Indicii sindromului de Numărul afirmaţiei Suma maximă de puncte
ardere
Istovirea emoţională 1,3,6,8,13,14,16,20 54
Depersonalizarea 5,10,11,15,22 30
Reducerea realizărilor 4,7,9,12,17,18,19,21 48
personale

Tabelul 2. Nivelul de exprimare a indicilor sindromului de ardere

Indicii Nivel minim Nivel mediu Nivel înalt
sindromului de
ardere
Istovirea 0-15 16-24 25 şi msi mult
emoţională
Depersonalizarea 0-5 6-10 11 şi mai mult
Reducerea 37 şi mai mult 36-31 30 şi mai puţin
realizărilor
personale

Nivelul mic indică lipsa exprimării indicatorului respectiv, mediu – indicatorul se află în
stadiul de formare, nivelul înalt – indicatorul este deja format.
Mai jos sunt enumerate semnele sindromului de ardere cu descrierea manifestărilor lui în
viaţa şi activitatea omului.
Istovirea emoţională
Dezvoltarea sindromului de ardere emoţională este anticipată de o perioadă de activitate
intensă, când persoana este complet cuprinsă de lucru, în detrimentul necesităţilor sale din
alte domenii ale vieţii. Aceasta duce la dezvoltarea primului semn al SAE – istovirea
emoţională. Istovirea emoţională se exprimă prin senzaţia de oboseală şi dezechilibru
emoţional, provocat de lucru. Senzaţia de oboseală nu trece după somnul de noapte. După
perioada de odihnă (week-end, concediu) ea devine mai puţin exprimată, dar o dată cu
întoarcerea la serviciu se restabileşte cu aceeaşi intensitate. Suprasolicitările emoţionale şi
imposibilitatea de restabilire a energiei duc la încercarea de autosalvare prin înstrăinare.
Persoana devine incapabilă să lucreze cu aceeaşi energie. Lucrul este îndeplinit formal.
Istovirea emoţională reprezintă semnul principal al arderii profesionale.
50
Depersonalizarea
În sfera socială, depersonalizarea presupune lipsa emoţiilor, relaţia inumană şi cinică cu
clientul, care se adresează pentru tratament, consultare, studiere etc. Clientul este primit ca
un obiect depersonalizat. La consultant poate apărea iluzia, că toate problemele şi
necazurile clientului i-au fost date ca răsplată. Atitudinea negativă cauzează pesimismul,
lipsa dorinţei de a comunica, ignorarea clientului. Iniţial, consultantul îşi reţine emoţiile,
dar treptat îi este greu să se reţină şi în final începe să se exprime în exterior. Drept jertfă a
atitudinei negative devine un om nevinovat care s-a adresat după ajutor unui profesional şi
a sperat în primul rând la o atitudine umană.
Reducerea realizărilor personale
Reducerea realizărilor personale este însoţită de scăderea autoaprecierii consultantului.
Principalele manifestări ale simptomului sunt:
ƒ Tendinţa spre aprecierea negativă a sa, a realizărilor sale profesionale şi a
succeselor
ƒ Negativism în relaţie cu obligaţiunile de serviciu, scăderea motivaţiei
profesionale etc.
Consultantul pierde speranţa perspectivelor activităţii sale profesionale, primeşte mai
puţină satisfacţie de la serviciu, pierde încrederea în posibilităţile sale profesionale şi în
rezultat la el apare sentimentul de necompetenţă şi de sortire la insucces.
În acest caz deja se poate vorbi despre o ardere completă a specialistului. Persoana
încă păstrează aspectul respectabil, dar la o studiere mai profundă, vor deveni evidente
„privirile goale” şi „inima rece”: toată lumea i-a devenit indiferentă.
Cât n-ar fi de paradoxal, dar sindromul de ardere reprezintă un mecanism de apărare al
organismului, deoarece impune dozarea şi împărţirea economă a resurselor energetice. În
acelaşi timp această afirmaţie este corectă doar în cazul în care este vorba despre începutul
formării acestei stări. În stadii mai tardive „arderea” acţionează negativ asupra îndeplinirii
obligaţiunilor profesionale şi relaţiilor cu cei din jur.
Persoana care „arde” poate să conştientizeze cauzele proceselor care au loc. Pentru
apărare ea încetează să realizeze emoţiile sale, legate cu serviciul.
Formalismul, intonaţiile dure şi privirile reci, cu care noi aproape ne-am obişnuit în
policlinici, şcoli şi alte organizaţii administrative, în majoritatea cazurilor sunt manifestări
ale sindromului de ardere profesională.
Cauzele sindromului de ardere emoţională
Pot fi menţionate două grupuri de cauze, care joacă un rol important în formarea şi
dezvoltarea sindromului de ardere profesională: cauze cu caracter intern şi caracter intern.
Cauzele cu caracter intern – sunt legate cu particularităţile omului; vârstă, aşteptări
deosebite, autocritică, cerinţe înalte de la sine, predispunerea de a lucra din greu,
necesitatea de a se realiza.
Cauzele cu caracter extern – sunt legate cu particularităţile activităţii profesionale:
contingentul „greu”, activitate emoţional încordată, condiţii grele de muncă, cerinţe înalte
ale administraţiei, atmosfera psihologică nefavorabilă în colectiv.
Particularităţile individuale reprezintă factori predispozanţi, iar particularităţile
profesiei – determinanţi. Această afirmaţie este uşor de verificat, dacă vom scădea
influenţa factorilor cu caracter extern, în toate condiţiile egale, sindromul de ardere nu se
51
va dezvolta.
Există un şir întreg de cauze cu caracter extern, care deasemeni pot duce la
dezvoltarea sindromului de ardere a specialistului sau la intensificarea lui. Bolile, decesul
persoanelor apropiate, divorţul, nunta, calamităţi naturale etc. – toţi aceşti factori
deasemeni pot intensifica stresul specialistului şi pot duce la sindromul de ardere.
La ora actuală riscul de dezvoltare a SAE este recunoscut ca fiind posibil pentru
oameni din diferite sfere de activitate. Aceasta se explică prin aceea că în timpul zilei de
muncă, practic fiecare om are un şir întreg de contacte de durată scurtă cu persoane
necunoscute/puţin cunoscute, deasemeni sunt prezenţi şi alţi factori care intensifică riscul
de dezvoltare a SAE.
Metodele de profilaxie şi lucru cu SAE
SAE – este un fenomen bine studiat şi au fost elaborate multe tehnici, care permit lucrul cu
el şi atingerea rezultatelor pozitive. În baza unei anchetări şi utilizând experienţa
treningurilor la această temă, am adunat câteva, metode interesante, care pot fi folosite ca
bază pentru dezvoltarea personală şi profilaxia sindromului de ardere.
Lucrul cu necesităţile:
Nu este un secret că SAE deseori apare pe fonul insatisfacţiei la serviciu, de sine ca
profesional, de salariu sau colectiv. În cel mai rău caz acestea sunt cele mai frecvente
motive din cauza cărora oamenii pleacă din sfera de activitate sau îşi schimbă locul de
lucru.
La întrebarea, ce este fericirea, fiecare om, indiscutabil va răspunde în felul său. Pentru
unii fericirea - omul iubit, pentru alţii – serviciul drag, pentru al treilea – liniştea, pentru al
patrulea – posibiliatea de creare, pentru al cincilea – copiii. Această întrebare în virtutea
areolei romantice şi particularităţilor personale ale fiecărui om, practic nu a fost supusă
cercetării. În cazul nostru ca punct de pornire putem considera necesităţile omului. Dar
lista necesităţilor umane este diversă şi nimeni nu şi-o poate închipui completă. Una din
cele mai reuşite încercări este clasificarea necesităţilor după A. Maslou. El a împîrţit
necesităţile în grupe şi a determinat ierarhia în felul următor:

52
 Necesit
atea în
autoreal

Necesităţi personale

Necesităţi sociale

Necesitatea siguranţei

Necesităţi fiziologice

Primul nivel – necesităţile fiziologice. Este nivelul cel mai de jos, dar cel mai important
pentru om. Dacă necesităţile date sunt actualizate, dar nu sunt satisfăcute, restul
necesităţilor nu au importanţă, deoarece se dereglează funcţiile vitale importante ale
organismului uman. Aici se referă aşa necesităţi ca: aerul, alimentele, apa, odihna şi sexul
(prelungirea neamului).
Nivelul 2 – necesitatea în siguranţă. Aceasta este necesitatea în apărarea de lipsuri,
agresiuni fizice şi psihice. Progresul tehnic parţial ilustrează tendinţa omului de
îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă, spre confort şi siguranţă. Dacă aceste necesităţi sunt
actualizate, dar nu sunt satisfăcute, se dereglează psihica omului.
Nivelul 3 – necesităţile sociale. La ele se atribuie necesităţile în comunicare şi
apartenenţa la o grupă, necesitatea resrectăriii reciproce cu oamenii, ajutorului reciproc şi
susţinere, în dragoste şi prietenie.
Nivelul 4 – necesităţile personale. Ele poartă un caracter dublu şi sunt extrem de
complicate. În primul rînd, omul necesită autorespect, care deseori este urmare a posedării
unor abilităţi de activitate. Aşa se formează necesitatea în încrederea în puterile proprii şi
independenţei faţă de alte persoane, în succes şi realizări posibile în lucru. În al doilea rînd,
omul necesită respectul din partea altor oameni, în aprecierea înaltă a activităţii lui, în
recunoaşterea reputaţiei lui, autorităţii, statusului, meritelor.
Nivelul 5 – necesitatea în autorealizare. După exprimarea lui Maslou, aceasta este
„necesitatea de a deveni cel, care persoana dată poate deveni”, ceea ce se manifestă în
53
tendinţa lui de autodezvoltare şi realizare a potenţialului creativ.
Necesităţile reprezintă puterea de mişcare în viaţa fiecărui om. Ele nemijlocit sunt legate
de motivele şi scopurile existenţei umane.
La noi vin clienţii – fiecare cu problemele sale – şi noi, în virtutea datoriei şi
obligaţiunilor de serviciu, ajutăm la rezolvarea lor, utilizînd cunăştinţele şi abilităţile avute.
Dar, nu trebuie de uitat despre prezenţa necesităţilor personale. Dacă ele se ignorează,
aceasta scade capacitatea de muncă. De exemplu: consultaţia puţin probabil va fi efectivă,
dacă consultantul este nevoit să consulte pacienţi cu comportament care prezintă risc
pentru viaţa lui, fără careva garanţii de securitate.
În aşa mod, omul este capabil să satisfacă necesităţile altora cu condiţia satisfacerii
necesităţilor proprii (cel puţin parţial).
Serviciul – este unul din instrumentele de realizare a necesităţilor noastre. La serviciu noi
realizăm cel puţin două din ele: necesitatea în autorealizare şi necesitatea în asigurarea
materială. Banii, ca încă un instrument important, ne dau posibilitatea să realizăm alte
necesităţi.
Este important de înţeles, că ignorarea sau imposibilitatea satisfacerii necesităţilor de
importanţă vitală provoacă apatie, depresie şi senzaţia de nemulţumire de viaţă în general.
Necesităţile, care omul nu le realizează la serviciu sau în alt loc, sunt cauza stresului.
Recunoaşterea necesităţilor proprii şi revizuirea căilor de realizare a lor ne permite:
ƒ Să înţelegem, ce nu ne satisface la serviciu
ƒ Să ne mişcăm cu sens spre scopurile propuse
ƒ Să efectuăm o alegere bazată între necesităţile mau mult şi mai puţin
importante
ƒ Să găsim posibilităţile de satisfacere a necesităţilor, nerealizabile la
serviciu.
În procesul de satisfacere a unor necesităţi întotdeauna apar noi necesităţi. Acesta este un
proces fără capăt. Pentru om este caracteristic să gîndească, că posedînd ceva (de cele mai
deseori bunuri materiale) obligatoriu va aduce la fericire – aceasta este una din cele mai
mari iluzii ale noastre. Etapa ulterioară după realizarea formală a dorinţelor este etapa de
dorinţă a îmbunătăţirii calităţii – începe un nouă cale spre fericire.
Serviciul este doar o parte din viaţa noastră
La serviciu sunt satisfăcute doar o parte din necesităţile noastre. Restul – în afara
serviciului. Necesităţile satisfăcute reprezintă o sursă suplimentară de energie pentru
celelalte sfere ale vieţii.
Lucru pentru îndeplinire sinestătătoare
1. Utilizînd piramida Maslou, alcătuiţi lista necesităţilor, care le realizaţi şi nu le
realizaţi la serviciu.
2. Împărţiţi lista necesităţilor nerealizate după principiul: depind de forţele proprii sau
nu.
3. În lista necesităţilor, realizarea cărora depind de D-Voastră, scrieţi următorul pas în
direcţia satisfacerii fiecărei necesităţi.
4. În lista necesităţilor, care nu le puteţi realiza la serviciu, scrieţi unde, după părerea
D-Voastră, aceasta ar fi posibil.

54
 5. Alcătuiţi o listă a resurselor – necesităţilor, realizarea cărora în afara serviciului vă
oferă putere şi energie vitală.
Lucrul cu convingerile şi iluziile
Arderea – este în primul rînd decepţionare, Decepţionarea apare, cînd noi ne întîlnim cu
realitatea şi ea se deosebeşte de convingerile şi iluziile noastre. Prezenţa iluziilor este
indispensabilă. Tuturor ni s-au citit în copilărie cărţi despre eroi buni, frumoşi, muncitori.
Părinţii ne transmiteau înţelepciunea populară de veacuri prin poveşti, mituri, proverbe.
Dacă omul nu are iluzii, el poate fi numit cinic. Iar cinismul – este un semn al SAE.
Asimilarea oricărei informaţii noi în conştiinţa noastră are loc sub formă de convingeri.
Convingerea – ne uşurează viaţa, ne ajută să înţelegem realitatea şi să ne conştientizăm în
ea. Cu ajutorul convingerilor noi apreciem tot ce este nou şi raportăm aceasta la viziunea
asupra vieţii. O particularitate a convingerilor este ămbinarea realităţii cu idelul. Fiecare
convingere are vîrstă. Cînd distanţa dintre realitate şi „idealitate” ale convingerii devine
vădită, ea încetează să lucreze pentru noi pozitiv şi începe să aducă daune. Neatingerea
idealului, care este prezent îăn convingeri, duce la emoţii negatiev, care se exprimă în aşa-
numitele emoţii veninoase: frica, vinovăţia, ruşinea, obida. Dacă găsiţi la D-Voastră aceste
emoţii, să ştiţi, vă sunt caracteristice convingeri iraţionale, care vă pot pune în pericol.
Cum să apreciem convingerile iraţionale?
• În ele sunt prezente aşa cuvinte ca: Nimeni, Totul, Întotdeauna, Niciodată, Trebuie,
Nu trebuie.
• Obligatoriu alături sunt emoţiile „veninoase”
• Afirmaţia poartă caracter ideal, greu de realizat în realitate.
Lucru pentru îndeplinire sinestătătoare
Pentru a evita acţiunea negativă a convingerilor asupra vieţii D-Voastre, vă propunem să le
reformulaţi într-un sens pozitiv. Pentru aceasta:
1. determinaţi şi scrieţi convingerile D-Voastre
2. găsiţi şi descrieţi plusurile şi minusurile lor
3. găsiţi contra-convingeri sau reformulaţile pe cele existente, bazîndu-vă pe laturile
pozitive.
Lucrul cu emoţiile
Emoţiile – sunt reacţii umane la condiţiile interne şi externe. Emoţiile ne însoţesc fiecare
minută din viaţa noastră. Emoţiile determină importanţa evenimentelor şi situaţiilor. Ele ne
semnalizează despre schimbările din mediul ambiant şi ne stimulează la acţiuni.
Vorbim despre istovirea emoţională ca despre baza sindromului de ardere emoţională. Să
vedem ce se întîmplă. De ce ard emoţiile?
Practic în toate limbile există îmbinarea de cuvinte „cupa răbdării”. Omul rabdă cînd simte
încordare, obidă sau răutate. Dar uneori cupa se supraumple.
Pe parcursul vieţii, omul treptat se învaţă să se comporte cu emoţiile sale, aţa cum se cere
de mediul de culturură care îl înconjoară. El asimilează măiestria de depunere a lor în
„cupa răbdării”, deoarece este imposibil să te debarasezi complet de emoţii.
Organismul uman reacţionează la umplerea cupei şi la orice ocazie favorabilă tinde să se
debaraseze de emoţiile adunate.
Dacă omul ar închide această cupă, nu-şi va manifesat emoţiile, dar totodată va răţîne în
societate, unde întotdeauna sunt motive de iritare, pot apărea următoarele reacţii:
55
 ƒ hiperemia feţei
ƒ cefalea
ƒ insomnia
ƒ hiper-, hipotensiunea arterială
ƒ dureri stomacale, ulcere
ƒ etc
Această listă aminteşte simptomele SAE, care au fost deja descrise.
Ce trebuie de făcut pentru a evita această listă de boli? Răspunsul – trebuie de acţionat.
Metode sănătoase de coordonare a emoţiilor:
¾ exprimaţi-vă emoţiile îndată, nu le depuneţi. Dar dacă simţiţi furie, nu e
obligatoriu să strigaţi. Puteţi vorbi despre aceasta. Şi veţi simţi îndată că vă
este mai uşor.
¾ Emoţiile D-Voastră – cunt cei mai credincioşi ajutori în procesul de primire a
deciziilor, Utilizaţi-le.
¾ Fiţi de acord cu emoţiile D-Voastră. Încercaţi să înţelegeţi ce vor ele să vă
„spună”.
¾ Recunoaşteţi emoţiile D-Voastră „scandalagioase” şi utilizaţile nu pentru
manipularea cu alţi oameni, dar pentru îmbunătăţirea situaţiei prin metode
permise.
¾ Cercetaţi-vă emoţiile. Uan din ele poate o „acoperi” pe alta – adevărată.
¾ Permiteţi-vă să retrăiţi emoţiile cît se poate de deplin.
Rezolvarea situaţiilor de conflict
Sistemul „om - om” întotdeauna presupune prezenţa cel puţin unul din componentele
serviciului care necesită multe puteri şi energie: clienţi, şefi şi colegi. Fiecare component
de activitate se bazează pe comunicare, în timpul căreia deseori apar probleme. Noi toţi
suntem oameni, şi fiecare din noi are necesităţi, dorinţe, păreri. Deci, rezultă că nu sunt
excluse conflictele.
Ce înseamnă apariţia unui conflict? Înseamnă că careva din necesităţile noastre vin în
contradicţie cu necesităţile altui om.
Strigătul, încăpăţînarea exagerată unui sau ambilor participanţi la conflict vor duce doar la
aprofundarea conflictului, la furie.
Sunt multe metode de rezolvare a conflictelor, vă propunem o metodă efectivă şi uşoară de
utilizat.
De regulă nimeni nu poartă răspundere e conflict, dar fiecare răspunde pentru
rezolvarea lui.
Primul pas – Este necesar de apreciat, dacă participanţii la conflict înţeleg care este
subiectul conflictului.
Pasul doi – Recunoaşterea emoţiilor şi comunicarea lor.
Pasul trei – Verbalizarea intenţiilor
Pasul patru – Verbalizarea aşteptărilor
Exemple:
1. Consultantul şi clientul agresiv
D-Voastră strigaţi şi vă comportaţi cu mine aşa cum eu nu merit. Eu văd că vă supăraţi.
Pe mine mă irită aşa atitudine faţă de mine. Din partea mea, sunt gata să vă ascult şi să fac
56
tot ce-mi stă în puteri. Dar vă rog să vă purtaţi respectuos şi să nu ridicaţi tonul vocii.
Aceasta ne va permite să soluţionăm problema.
2. Şeful şi subalternul
După cum am înţeles, D-Voastră pe neprins de veste aţi schimbat data concediului
planificat. Eu cred că sunt motive pentru această schimbare. Eu sunt iritată şi confuză.
Dacă este ceva important, sunt gata să schimb perioada concediului şi să returnez biletele
la tren. Dar Vă rog să înţelegeţi situaţia mea. Noi plecăm împreună cu soţul şi intenţionat
am coincis datele.
3.Soţul şi soţia
Eu înţeleg aşa, tu doreşti să cumperi acest lucru, indiferent de faptul, că pînă la salariu
vom fi nevoiţi să economisim foarte mult. Desigur mă afectează că tu nu ţi-i cont de
părerea mea. Şi mă supăr pe tine deoarece eu pentru aceşti bani am avut alte planuri, care
ţineau cont şi de interesele tale. Din partea mea îţi propun să depunem o parte din bani
pentru această cumpărătură şi să mai adăugăm din următorul salariu. În aşa mod nu va
trebui să ne restrictăm o lună întreagă. Eu vreau de la tine înţelegere şi răbdare, oricum vei
avea acest lucru, doar cu trei săptămîni mai tîrziu.
În aşa mod conflictul va trece într-o relaţie civilizată şi constructivă.
Lucru pentru îndeplinire sinestătătoare
1. Antrenaţi-vă să rezolvaţi conflictele proprii cu utilizarea metodei indicate. Poate nu
îndată, dar obligatoriu veţi reuşi.
2. Scrieţi această metodă pe o cartelă şi ţineţi-o mereu alături. Vă va ajuta să ţineţi o
direcţie constructivă în cazul apariţiei situaţiei de conflict.
3. Antrenaţi-vă cu cineva din prieteni în rezolvarea unei situaţii de conflict, pentru a
primi o experienţă iniţială.
4. Utilizaţi această metodă frecvent, şi veţi observa singuri, cum va deveni o parte a
comunicării cu oamenii din jur.
Vă prezentăm un set de soluţii şi metode pentru profilaxia sindromului de ardere
emoţională:
Metode utilizate la serviciu:
ƒ Aranjarea locului de muncă, crearea condiţiilor confortabile maximal posibil
ƒ Calificarea regulată, instruirea
ƒ Discutarea situaţiilor dificile împreună cu colegii
ƒ Respectarea regimului de muncă, odihnă şi alimentaţie
ƒ Determinarea scopurilor şi posibilităţilor de creştere profesională
ƒ Schimbarea locului de muncă (ca o ultimă variantă)
ƒ Căutarea momentelor pozitive în lucrul de rutină
ƒ Odihna în corespundere cu lucrul
ƒ Concediu
Metode utilizate în afara serviciului:
ƒ Literatură artistică (inclusiv filozofică)
ƒ Filme, spectacole
ƒ Diferite tipuri de artă
ƒ Vizionarea programelor umoristice
ƒ Filmul îndrăgit
57
 ƒ Preferinţele culinare
ƒ Dansuri, yoga, şeping
ƒ Alimentarea corectă
ƒ Diferite tipuri de sport, plimbări.
ƒ Baia-sauna
ƒ Vizitarea cluburilor de noapte, serbărilor de diferit gen
ƒ Aromoterapia, masajul, dieta
ƒ Frizeria, şopingul
ƒ Vizitarea psihologului
ƒ Odihna la sanatoriu
ƒ Pescuitul
ƒ Comunicarea cu rudele şi persoanele apropiate
ƒ Sexul
ƒ Călătoriile, ieşirile la iarbă verde
ƒ Evenimente extraordinare
ƒ Reparaţia în casă
ƒ Somnul
ƒ Hobbi: împletitul, brodarea, îngrijirea florilor etc
Metode de relaxare şi de coordonare a situaţiilor dificile:
ƒ De strigat acolo, unde nimeni nu va auzi
ƒ De izolat
ƒ De scuturat praful din covor, de organizat o curăţenie generală în casă
ƒ De povestit unui om apropiat
ƒ De discutat cu un alt consultant
ƒ De plîns, dacă vă este trist
ƒ De întîlnit cu o prietenă/prieten şi de discutat emotiv situaţia
ƒ De scris o scrisoare persoanei care va supărat, dar nu de expediat
ƒ De bătut perna
ƒ De ocupat cu sportul
ƒ De făcut grimase în faţa oglinzii
Sfaturi pentru începători:
Dacă sunteţi cointeresat de instumentele de profilaxie a SAE şi aţi hotărît să le utilzaţi în
viaţa D-Voastră, vă propunem un şir de recomandări – ajutoare.
9 Ţineţi minte, că un începător – este un om care se află la început de cale.
9 Înlăturaţi toate dubiile, alegeţi timpul potrivit şi începeţi să realizaţi cele
planificate.
9 La prima etapă va trebui să depuneţi eforturi de voinţă pentru realizarea
rezultatului neceasr. Prima etapă este impusă. Etapa a doua – este dobîndirea
gustului faţă de lecţii. Lecţiile trebuie să fie după propria iniţiativă, la nivel
conştient. Etapa a treia – lecţiile se transformă într-o necesitate.
9 Deseori noul – este ceva uitat, dar vechi şi cunoscut
9 Făcând primii paşi spre schimbarea modului de viaţă, citiţi cărţi, care povestesc
despre însemnătatea omului, despre dezvoltarea şi perfecţionarea lui psihică şi
fizică.
58
 9 Inspirare poate provoca şi comunicarea cu oamenii care au aceleaşi interese.
9 Simţiţi şi recunoaşteţi, că timpul, petrecut pentru perfecţionare vă aparţin dor
D-Voastră şi mai mult nimănui.
9 Sănătatea, psihicul şi mintea – sunt proprietăţi private ale omului, şi fiecare are
alegere: să depună eforturi sau să lase totul să treacă de la sine.
9 Mai devreme sau mai tîrziu apare conştiinţa, că organismul devine mai slab,
deoarece resursele se cheltuie zilnic, dar restabilirea lor nu are loc. Bine,, că aţi
înţeles aceasta acum.

Capitolul V. Anexe informaţionale

5.1 Sistemul imun. Date generale
„Imunitatea este permisul nostru în lumea celor vii”.
R. V. Petrov
Organismul uman reuşeşte să facă faţă agresiunilor din mediul extern (agenţilor
infecţioşi) datorită unui sistem special care are în principal rolul de a consolida întregul
organism şi a împiedica apariţia stări de boală şi care este denumit – sistemul imun.
Sistemul imun este constituit din:
1. organele limfoide
2. componente umorale
3. componente celulare.
Organele limfoide sunt reprezenate de:
• măduva hematogenă
• timus.
La nivelul acestor organe componentele celulare ale sistemului, limfocitele B şi T se
maturizează în celule funcţionale.
• Splina
• Ganglionii limfatici
• Ţesutul limfoid asociat mucoaselor: amigdalele linguale, palatine, tubare,
faringiene, plăcile Payer, apendicele vermiform.
Componentele umorale sunt reprezentate de:
• Sistemul complement
• Proteinele de fază acută- imunoglobulinele A, M, G, D, E
• Interferonii.
Componentele celulare ale sistemului imun specific sunt reprezentate de limfocite.
Limfocitele, efectori principali cu multiple roluri în răspunsul imun, se împart în doua mari
categorii: limfocite T, răspunzătoare de imunitatea celulara şi limfocite B, răspunzătoare de
imunitatea umorala.
În sangele periferic, aproximativ 10% din limfocite apartin liniei B.
Limfocitele T circulă în sînge, limfă, dar cea mai importantă fracţie se găseşte cantonata în
organele limfoide. Limfocitele T se împart în mai multe populaţii celulare dupa funcţii
specifice. Ele nu se deosebesc morfologic. Cele mai distincte subpopulaţii sunt limfocitele
CD8+ sau citotoxice si limfocitele CD4+ sau ajutatoare (helper).
Importanţa subpopulaţiei CD8+ este majoră, deoarece ele recunosc celulele infectate viral.
59
Aceste celule se activează datorită semnalelor trimise de limfocitele T helper şi necesită
intervenţia reglatoare a limfocitelor T helper. Deasemeni aceste celule sunt efectorii
principali în procesele neoplazice, datorită capacităţii lor de a distruge celulele modificate.
Subpopulaţia CD4+ (T helper) a fost denumită astfel datorită rolului lor de a ajuta
limfocitele B să-şi exprime şi să-şi exercite potenţialul lor funcţional.
Mecanisme imunopatologice în infecţia HIV

Scăderea limfocitelor CD4+ constituie principalul mecanism imunopatologic care

determină imunodepresia profundă din boala SIDA. Această afectare se realizează prin
mecanisme directe şi indirecte.
• Mecanisme directe:
efect citotoxic: virusul HIV se ataşează pe suprafaţa limfocitului T-helper prin
intermediul glicoproteinei de înveliş gp120, care prezintă afinitate înaltă pentru receptorul
CD4+. După ataşare are loc internalizarea virusului, integrarea şi transcrierea genomului
viral, urmată de o fază de latenţă. În final activarea genomului viral determină distrucţia
celulei CD4+, contribuind astfel la scăderea continuă a celulelor T-helperi, concomitent cu
diseminarea infecţiei.
formarea de sinciţii T-helperi nefuncţionale prin fenomenul de fuziune membranară sub
acţiunea glicoproteinei gp41.
• Mecanisme indirecte:
alterarea funcţiei de memorie a celulelor CD4+ infectate cu HIV
citoliza anticorp dependentă a celulelor CD4+ “inocente” (neinfectate cu virusul HIV):
mecanisme autoimune: limfocitele CD3+CD8+ citotoxice pot ataca şi distruge celulele
CD4+printr-un mecanism de citotoxicitate imună directă, datorită înrudirii antigenice
dintre receptorul CD4+, glicoproteina virală gp120 şi unii determinanţi HLA-DR de pe
suprafaţa limfocitului T-helper activat.
apoptoza (moartea celulară programată)
alterarea semnalului
Etc.

5.2 Infecţia cu HIV. Date generale.

HIV (VIRUSUL IMUNODEFICIENŢEI UMANE) este un virus care atacă şi distruge
sistemul imunitar, iar organismul nu mai poate face faţă agresorilor de orice natură
(virusuri, bacterii, ciuperci, celule canceroase). Astfel, rezultă infecţii şi forme de cancer
care pot fi mortale. Ca şi alte virusuri, HIV nu poate supravieţui în mod independent. El nu
poate trăi decât în interiorul unei celule.
Caracteristicele virusului:
• Este sensibil în mediul extern şi la tipurile obişnuite de dezinfectante, care pot inactiva
relativ repede acest virus. Prin uscarea produselor biologice, HIV îşi reduce concentraţia în
cîteva ore cu 90-99%. HIV a putut fi detectat şi după 15 zile, la temperatura camerei, şi
după 11 zile, la 37 de grade Celsius. Soluţia de hipoclorit de sodiu (concentraţie 1-10%)
este un dezinfectant bun şi ieftin. Concentraţiile mari sunt corozive. Soluţiile de
îmbalsamare inactivează virusul HIV.

60
• Măsurile clasice de dezinfecţie şi de sterilizare (necesare pentru prevenirea transmiterii
virusului hepatic B) sunt absolut suficiente în asigurarea unor condiţii de lucru care să
excludă riscul transmiterii accidentale a HIV.
• Este mult mai puţin infecţios decît alte virusuri (hepatita B, C), probabilitatea sa de
transmitere fiind mult mai mică.
• Are multe forme, din punct de vedere al structurii biochimice. HIV-1 şi HIV-2 sunt cele
mai răspîndite forme de HIV. HIV-1 este răspîndit în special în America şi Europa
Occidentală, HIV-2 – în Africa. HIV-2 este relativ mai puţin virulent (boala evoluează mai
lent) decît HIV-1.
• Are o mare variabilitate genetică, chiar pe parcursul evoluţiei bolii, la o persoană
infectată.
• HIV atacă celule foarte importante ale sistemului imunitar, monocite/macrofage, celulele
Langherhans, limfocitele T helper, pe care le parazitează, afectîndu-le funcţionarea şi
ducînd la distrugerea lor prematură.
• Este un virus cu acţiune lentă (din familia retrovirusurilor, subfamilia lentivirusurilor).
Evoluţia infecţiei acoperă, în medie, o perioadă de peste 10 ani.
SIDA (SINDROMUL IMUNODEFICIENŢEI DOBÂNDITE). Este ultima fază a infecţiei
cu HIV, când sistemul imunitar este foarte afectat de virus, numărul celulelor T-CD4 scade
foarte mult, iar organismul nu mai poate face faţă infecţiilor.
Un sindrom este o sumă de semne şi simptome care pot fi întâlnite în diverse boli, dar care
în cazul subiectului în cauză, au ca numitor comun infecţia cu HIV şi imunodeficienţa.
Imunodeficienţa reprezintă scăderea puterii naturale a organismului de a se apăra împotriva
infecţiilor şi a cancerelor. Spre deosebire de alte „imunodeficienţe” cu care omul se poate
naşte sau prin care poate să treacă temporar, în cazul SIDA, imunodeficienţa este
dobândită.
Imunitatea unui organism este constituită din:
• celulele albe din sânge (leucocitele)
• alte celule din organism
• anticorpii produşi de celulele albe.
O persoană poate fi purtătoare a virusului HIV, dar aceasta nu înseamnă că are
boala SIDA.
Istoric
1970 – 1980
• În această perioadă virusul s-a transmis tăcut, fără a fi cunoscut ca atare şi a declanşat boala
SIDA, în mai multe zone ale globului.
1981
• În USA se raportează mai multe cazuri de Sarcom Kaposi
şi pneumonii cu Pneumocystis carinii (boli rare la tineri şi cu evoluţie de obicei bună) care
nu cedează la medicaţia obişnuită, mai ales la tinerii homosexuali.
• Până la sfârşitul anului sunt raportate cazuri şi la consumatorii de droguri.
• Iunie - Centrul de Control al Bolilor (CDC) din Atlanta, SUA, face un raport asupra
prevalenţei acestor boli fără a avea o cauză cunoscută. Acest raport este considerat începutul
raportărilor SIDA.
61
1982
• Boala nu are un nume oficial şi de aceea, se fac diverse referiri la ea cu denumiri ce implică
mai ales comunitatea homosexualilor, deşi este evidentă prezenţa bolii şi la alte categorii de
persoane.
• Iunie - raport de cercetare care sugerează posibilitatea ca boala să fie provocată de un agent
infecţios transmis pe cale sexuală.
• Iunie - boala a fost semnalată şi la hemofilici.
• Iulie - boala primeşte oficial denumirea de AIDS sau SIDA. Încă se ştie foarte puţine
despre modul de transmitere, iar anxietatea publicului creşte.
• Iau fiinţă în SUA primele organizaţii nonguvernamentale care luptă împotriva SIDA.
• Până la sfârşitul anului a apărut primul caz de copil cu transfuzii multiple care a decedat ca
urmare a SIDA şi primul caz dovedit de transmitere de la mamă la făt.
• Este clar pentru toţi că SIDA este provocată de un agent infecţios şi sunt ridicate mari
semne de întrebare legate de siguranţa sângelui transfuzabil.
1983
• Mai – Dr. Luc Montagnier de la Institutul Pasteur din Franţa a raportat izolarea unui virus
care determină SIDA. Denumirea propusă de acesta a fost LAV (Lymphadenopathy-
Associated Virus). Această descoperire nu a fost luată foarte mult în seamă de către
publicul larg sau specialişti, la acea vreme.
• Mai multe rapoarte eronate sugerează posibilitatea transmiterii bolii prin simpla
convieţuire alături de o persoană cu SIDA. Au fost luate uneori măsuri deosebite pentru a
preveni o posibilă infectare. De exemplu, poliţiştii din San Francisco au fost echipaţi cu
măşti şi mănuşi de unică folosinţă pentru situaţiile în care exista posibilitatea ca suspectul
să fie afectat de SIDA.
• Noiembrie - prima întâlnire a OMS pentru a se discuta problematica SIDA care este
semnalată pe toate continentele. Acesta este începutul supravegherii epidemiei la nivel
mondial.
1984
• Aprilie - Dr. Robert Gallo, SUA, anunţă descoperirea virusului ce cauzează SIDA.
Anunţă şi posibilitatea obţinerii unui vaccin în următorii doi ani. Virusul lui Gallo poartă
alt nume (HTLV-III, Human T-cell Lymphotropic Virus III), dar e clar că este aceelaşi
virus cu cel descoperit de francezi.
• Problema infecţiei devine din ce în ce mai cunoscută şi mai îngrijorătoare pentru publicul
larg. Mai multe baruri/localuri publice ale homosexualilor sunt închise din această cauză.
• Se stabilesc principalele căi de transmitere a virusului şi precauţiile universale necesare
pentru a preveni răspândirea lui.
1985
• Ianuarie - primele teste care depistează anticorpii produşi de organism împotriva virusului
ce produce SIDA şi se anunţă că oricine are aceşti anticorpi în sânge nu mai poate dona
sânge.
• Primele cazuri de copii excluşi din şcoală, primele cazuri de excludere socială a
persoanelor infectate cu virusul ce produce SIDA.
• Aprilie - prima conferinţă mondială SIDA ţinută în Atlanta, SUA.

62
• Octombrie - actorul Rock Hudson moare de SIDA – prima figură publică importantă care
moare de această boală.
• Se descoperă încă o cale de transmitere a virusului prin laptele matern.
1986 - 1990
• Mai 1986 - este stabilită denumirea virusului: HIV – Human Immunodeficiency Virus.
• 1987- în Republica Moldova a fost înregistrat primul caz de infecţie cu HIV.
• 1987 - a intrat în uz AZT-ul primul medicament pentru HIV.
• 1988 - se stabileşte ziua mondială de luptă anti SIDA: 1 Decembrie.
• 1988 – în Republica Moldova, la finele anului, au fost înregistrate 8 cazuri de infecţie cu
HIV.
• Iulie 1989 – CDC, SUA, face public un raport în care se sugerează posibilitatea ca HIV să
se transmită şi prin proceduri stomatologice.
• 1990 - sunt raportate numeroase cazuri de copii români infectaţi cu HIV, proveniţi mai
ales din centrele de plasament. În următorii ani, noile raportări plasează România pe primul
loc în Europa în privinţa numărului de copii HIV+.
1991 - 1995
• Apar şi alte medicamente folosite în lupta cu HIV.
• Magic Johnson face public faptul că este HIV+ şi se implică în campaniile de prevenire a
transmiterii HIV.
• 1991 - Freddie Mercury moare de SIDA.
• 1992 - Fundiţa roşie devine simbolul luptei Anti SIDA
• 1993 - A fost adoptată legea Republicii Moldova “Cu privire la profilaxia maladiei
SIDA”, care este încă în vigoare. Legea prevede obligaţiunile statului în promovarea unor
activităţi eficiente de profilaxie, tratare a maladiei şi declară garanţiile sociale şi medicale
de stat pentru populaţie, personal medical şi persoanele care trăiesc cu HIV/SIDA. Legea
mai prevede dreptul cetăţenilor la investigaţie gratuită, confidenţială şi anonimă.
• 1994 - AZT-ul şi naşterea prin cezariană reduc riscul transmiterii virusului de la mamă la
făt
• 1995 - apare o nouă clasă de medicamente: inhibitorii de protează.
1996 - 2000
• 1996 – sub egida ONU se înfiinţează o nouă organizaţie UNAIDS, având ca scop
coordonarea în plan internaţional a luptei împotriva SIDA.
• 1996 - Acest an este considerat anul prevestitor al epidemiei HIV/SIDA în Moldova.
Organizaţiile non-guvernamentale au început să participe nemijlocit la programele de
profilaxie a infecţiei HIV/SIDA.
• Apare o altă clasă de medicamente: inhibitori non-nucleozidici de revers transcriptază.
• Creşte foarte mult speranţa de viaţă şi calitatea vieţii persoanelor infectate cu HIV
datorită terapiei combinate cu medicamente antiretrovirale.
• Multe ţări în curs de dezvoltare nu au fonduri suficiente pentru a asigura medicamentele
necesare persoanelor infectate cu HIV.
• Virusul se răspândeşte foarte repede pe glob în ciuda programelor de prevenire ce se
desfăşoară peste tot în lume.
• 1997 - Acest an se consideră începutul epidemiei infecţiei HIV/SIDA în Moldova. În
1997 au fost înregistrate 407 cazuri de infecţie cu HIV, comparativ cu 55 cazuri în anul
63
1996.
2001 - 2005
• Swaziland este declarată ţara cu cel mai mare număr de persoane infectate cu HIV din
totalul populaţiei ţării: 1 din 10 cetăţeni ai acestei ţări sunt infectaţi cu HIV.
• 2001 - Guvernul Republicii Moldova aprobă Programul Naţional de Profilaxie şi
Combatere a infecţiei HIV/SIDA şi a infecţiilor cu transmitere sexuală pe anii 2001-2005.
-ONG-urile regionale încep să implementeze proiecte privind reducerea noxei
provocate de utilizarea drogurilor injectabile.
-A fost elaborat şi aprobat Standardul Naţional de tratare a bolnavilor de SIDA şi a
persoanelor infectate cu HIV.
-Au fost elaborate şi prezentate Fondului Global pentru combaterea tuberculozei,
HIV/SIDA şi malariei propuneri de proiect pentru profilaxia şi combaterea infecţiei
HIV/SIDA.
• 2002 - Ucraina devine prima ţară europeană care are 1% din populaţia adultă infectată cu
HIV.
• 2002 - Fondul Global de Combatere a HIV/SIDA, TBC şi Malariei devine operaţional şi
acordă primele finanţări.
• 2002 - Moldova obţine un grant de la Banca Mondială pentru susţinerea Programului
Naţional şi Combatere a infecţiei HIV/SIDA şi infecţiilor cu transmitere sexuală.
• În 2003, se testează, în SUA, primul vaccin pe oameni cu un succes relativ (creşte
numărul de anticorpi din sânge) la bărbaţii afroamericani. Vaccinul eşuează şi la un al
doilea test efectuat în Tailanda.
• 2003 – în Republica Moldova, persoanele infectate cu HIV şi bolnavii de SIDA primesc
acces la terapia antiretrovirală. A fost deschisă secţia specializată pentru tratamentul
persoanelor infectate cu HIV şi bolnavilor de SIDA. A fost emisă Dispoziţia Ministerului
Sănătăţii Republicii Moldova nr.279 “Cu privire la testarea femeilor gravide la HIV”. A
început administrarea tratamentului ARV cu ţel profilactic la gravidele cu infecţia HIV şi
la nou-născuţii lor.
• Un nou raport UNAIDS estimează că sunt peste 37,8 milioane de persoane infectate cu
HIV la sfărşitul lui 2003, din care 17 milioane de femei şi 12,1 milioane de copii sub 15
ani. De asemenea, s-au estimat 8.000 de decese pe zi provocate de SIDA pe parcursul
anului 2003. Numărul orfanilor ai căror părinţi au murit de SIDA se ridică la 15 milioane
din care 12,1 milioane în Africa Sub-Sahariană.
• În 2004, un studiu al Programului pentru Dezvoltare al Naţiunilor Unite a arătat că, în
Rusia şi Estul Europei, HIV se răspândeşte cu viteză mai mare decât în orice parte a lumii.
Estimările acestui studiu arată că aproape 1 din 100 de ruşi sunt HIV+.
• Iniţiativa „PEPFAR” (President's Emergency Plan for AIDS Relief) a preşedintelui USA,
G.W.Bush, finanţată cu 15 miliarde de dolari, a fost implementată în iunie 2004. Ea este
îndreptată către 15 ţări din Africa (exceptând Guyana, Haiti şi Vietnam) şi are ca scop
facilitarea accesului la tratament antiretroviral pentru 200.000 de persoane din aceste ţări
până în iunie 2005.
• 2005 - Administraţia Americană pentru Alimentaţie şi Medicamente aprobă folosirea
medicamentelor antiretrovirale generice, ceea ce înseamnă – date fiind preţurile mult mai
scăzute - creşterea accesului la tratament a mai multor persoane din ţările sărace.
64
• 2005 - Nelson Mandela a anunţat decesul fiului său cel mare, în vârstă de 54 de ani,
provocat de SIDA. El foloseşte acest prilej pentru a denunţa încă o dată stigma care
înconjoară această maladie.
• 2005 – în Republica Moldova a fost elaborat Programul naţional de profilaxie şi control a
infecţiei HIV/SIDA şi infecţiilor cu transmitere sexuală pe anii 2006-2010 aprobat prin
Hotărîrea Guvernului nr. 948 din 05.09.2005

2006
• Cercetări de ultima oră, au evidenţiat, prezenţa, la o specie de cimpanzei (Pantroglodites
Troglodites - specie pe cale de dispariţie) capturaţi din jungla Cameruneză, a unui virus, cu
structură extrem de asemănătoare cu cea a HIV. Astfel, cercetătorii au putut concluziona,
că HIV provine de la aceşti cimpanzei. Transferul s-a făcut, probabil, prin consumul de
carne sau contactul cu sângele acestor cimpanzei, foarte căutaţi pe piaţa neagră, fiind
posibilă în acest fel, trecerea barierei genetice dintre specii, adaptarea virusului la corpul
uman şi creşterea virulenţei sale. Totul s-a petrecut, evident, în timp, probabil începând din
primele decenii ale secolului trecut.
• Iunie 2006 - 25 de ani de HIV/SIDA. După ce la 5 iunie 1981 au fost raportate primele
cazuri oficiale a ceea ce mai târziu a devenit, pandemia HIV/SIDA, la 25 de ani după
aceeea, sunt înregistrate în lume, 25 milioane de decese şi peste 40 milioane de persoane
infectate cu HIV sau bolnave SIDA.
2007
• în Republica Moldova a fost elaborată şi aprobată Legea “Cu privire la profilaxia
infecţiei HIV/SIDA”.
• istoria continuă..........
Pentru a se putea adopta atitudini profilactice corespunzătoare este necesară cunoaşterea
procesului epidemiologic al infecţiei HIV.
Rezervorul de virus în natură este reprezentat de omul infectat; o persoană odată infectată
devine purtător HIV pe viaţă şi sursă de infecţie, HIV rămînînd cantonat în organism,
integrat în genomul celulelor infectate.
Căile de transmitere sunt:
• calea sexuală,
• prin contactul cu sânge infectat
• transmiterea verticală de la mamă la făt.
Pentru ca virusul să poată fi transmis are nevoie de următoarele condiţii:
o O cantitate destul de mare de lichide infecţioase
Lichide infecţioase Încărcătura virală
Sînge Foarte mare
(chiar şi cel menstrual)
Sperma Mare
Secreţiile vaginale Nu chiar atît de mare, suficientă însă
pentru o contaminare
Laptele matern Mai mică, suficientă însă pentru o
contaminare
Porţi de intrare în corp pentru HIV
65
ƒ Răni deschise
ƒ Suprafeţe de piele inflamate
ƒ Mucoase inflamate, rănite
ƒ Ţesuturi extrem de sensibile – la suprafaţa mucoasei intestinului, vaginului precum şi
uretrelor.

Lichide neinfecţioase Încărcătura virală

Saliva Nici una sau minimă
Transpiraţie Nici una sau minimă
Lacrimi Nici una sau minimă
Fecale Minimă
Urina Minimă

Transmiterea pe cale sexuală este cea mai frecventă modalitate de răspândire a infecţiei
în întreaga lume. Toate practicile sexuale neprotejate sunt potenţial infectante. Există totuşi
unele diferenţe în riscul transmiterii infecţiei, în funcţie de practicile sexuale utilizate.
• Raportul homosexual sau heterosexual anal cu o persoană infectată implică cel mai mare
risc de infectare datorită fragilităţii mucoasei anale. În acest caz, riscul este de 5 ori mai
mare decât în cazul relaţiilor heterosexuale vaginale.
• În ceea ce priveşte raporturile heterosexuale vaginale, acestea au un risc de transmitere
diferit, în funcţie de sexul persoanei infectate şi anume: de la bărbat la femeie de 0,1 –
0,2% şi de la femeie la bărbat de 0,033 – 0,1%.
• Există un risc în cazul sexului oral, în special dacă sunt leziuni la nivelul mucoasei
bucale.
Transmiterea prin sânge este posibilă:
• prin folosirea unor seringi sau a unor instrumente medicale nesterile, mai ales de către
consumatorii de droguri injectabile.
• prin rănirea sau penetrarea pielii sau a mucoaselor cu instrumente nesterile, ace pentru
perforarea urechii sau pentru efectuarea tatuajelor, foarfeci pentru manichiură sau
pedichiură, lame de ras, expunerea pielii vătămate la sânge infectat.
• prin transfuzia de sânge sau prin transfuzie cu derivate sanguine; cu toate că sângele
donat se testează şi se foloseşte doar cel HIV seronegativ, există donatori care sunt în
perioada de fereastră imunologică (a se vedea subcapitolul „Testul HIV”) în care testul este
negativ, deoarece organismul nu a produs încă anticorpi specifici.
• prin transplant de organe sau fertilizări cu spermă în cazul în care donatorul este infectat.
Transmiterea pe cale verticală (de la mama infectată la făt). Fără tratament, riscul
transmiterii de la mama infectată la făt este cuprins între 25% şi 40%. Tratamentul mamei
cu antiretrovirale în timpul sarcinii, naşterea prin cezariană şi absenţa alăptării scad riscul
transmiterii infecţiei HIV sub 4 %. Se recomandă ca sugarii născuţi de mame seropozitive
să fie alimentaţi artificial, cu preparate de lapte praf.
Tabel 1: Riscuri de transmitere în funcţie de calea de transmitere
Cale de transmitere Nr. de infectări la 100 de expuneri

66
 Relaţii sexuale

Bărbat – femeie, relaţii vaginale 0,1 – 0,2

Femeie – bărbat, relaţii vaginale 0,033 – 0,1

Sex anal neprotejat 0,5 – 3,0

Altele

Înţepătură accidentală cu instrumente 0,3

contaminate

Transmitere mamă-copil 13,0 – 48,0

Transmitere sanguină 90,0 – 100,0

Sursa: ARAS, Ghid pentru profesori, Bucureşti, 2000

Comportamente de risc
• penetrarea anală neprotejată, fie că este heterosexuală sau homosexuală, prezintă un risc
crescut de transmitere HIV, din cauza fragilităţii mucoasei anale. Studiile statistice arată că
numărul de infectări la 100 de expuneri în acest caz este de 0,5- 3,0%.
• penetrarea vaginală neprotejată prezintă un risc crescut de transmitere. Riscul
transmiterii infecţiei este direct proporţional cu numărul de parteneri. Cu cât numărul de
parteneri este mai mare, cu atât probabilitatea de a întâlni un partener seropozitiv, este mai
mare. Dar şi contactul sexual cu un singur partener, nu exclude posibilitatea infectării.
• sexul oral prezintă un risc de infectare, în special dacă există leziuni la nivelul mucoasei
bucale.
• folosirea în comun a acelor şi seringilor de către două sau mai multe persoane, întîlnită
îndeosebi în cazul consumatorilor de droguri.
• personalul sanitar care este în contact permanent cu pacienţii; cele mai multe cazuri de
infectare apar în urma unei răniri prin intermediul unui ac pătat cu sânge sau prin contactul
dintre sânge ori alt lichid corporal infectat cu pielea lezată. Toate substanţele care scad
capacitatea de decizie şi responsabilitatea (alcoolul, drogurile), modifică capacitatea
individului de a lua măsuri de prevenire, crescând riscul de transmitere a virusului prin
sânge sau relaţii sexuale.
Susceptibilitatea la infecţia HIV este generală, neexistând rezistenţă naturală sau
dobândită, deşi există în literatura de specialitate cazuri cu rezistenţă aparentă la infecţie.
Receptivitatea este mai mare la nou-născuţi datorită imaturităţii sistemului imunitar.
Receptivitatea variază în funcţie de doza infectantă, virulenţă, asocierea cu alte infecţii.
Formele de manifestare ale procesului epidemiologic pot fi diferite, în funcţie de factorii
epidemiologici, de condiţiile favorizante/limitante, factori socio-economici şi de măsurile
antiepidemice. Astfel, procesul epidemiologic se poate manifesta sporadic,endemic,
pandemic. Fenomenul HIV cuprinde arii geografice întinse datorită receptivităţii generale
67
la infecţie, numărului mare de surse şi mobilitatea crescută a acestora. Factorii demografici
care favorizează extinderea infecţiei sunt: migrarea populaţiei (naţională şi internaţională),
urbanizarea, nivelul scăzut al asistenţei medicale, nivelul mare de morbiditate prin infecţii
cu transmitere sexuală (ITS),preponderenţa în populaţie a persoanelor intens
transmiţătoare.
Cum nu se transmite HIV
Virusul nu se transmite prin:
• îmbrăţişări şi sărut social;
• strângeri de mână;
• strănut sau tuse;
• folosirea în comun a duşului;
• folosirea în comun a toaletei;
• bazine de înot;
• intermediul lenjeriei;
• folosirea în comun a obiectelor de la locul de muncă/grădiniţă/şcoală (jucării, rechizite,
etc.);
• folosirea în comun a veselei şi a tacâmurilor;
• intermediul mijloacelor de transport în comun;
• înţepături de insecte;
• convieţuirea în familie dacă se respectă normele elementare de igienă şi protecţie.
La începutul anilor 1980, când au fost identificate primele cazuri de SIDA, se credea că
orice contact cu o persoană infectată determină transmiterea virusului. Datorită faptului că
populaţia nu era suficient de informată asupra modului de transmitere a acestei boli, s-a
creat un climat „favorabil” excluderii sociale a persoanelor infectate, fără dreptul de a
participa alături de ceilalţi membri, la viaţa socială obişnuită.
Un studiu efectuat în SUA, pe 500 de familii, dovedeşte că îngrijirea corespunzătoare a
bolnavilor de SIDA în cadrul familiei nu prezintă niciun risc de contaminare. Niciun
membru al familiei care a îngrijit o persoană infectată cu HIV, folosind obiectele acesteia
(inclusiv vesela, prosoapele etc.) nu a contactat virusul.
S-a pus deseori problema dacă saliva, lacrimile şi alte lichide ale organismului (urină,
transpiraţie, secreţii nazale) ar putea transmite virusul.
Chiar dacă lacrimile conţin o anumită cantitate de virus, aceasta este insuficientă pentru a
putea infecta.
Deşi saliva conţine virusul, acesta este într-o cantitate mult sub doza capabilă de a infecta o
altă persoană.
Deci, HIV nu se transmite prin transpiraţie, salivă, lacrimi, urină, secreţii nazale, fecale,
dacă acestea nu conţin sânge. Ţânţarii şi puricii nu transmit virusul, neexistând probe cu
privire la supravieţuirea HIV în insecte.
S-a mai pus întrebarea dacă animalele domestice ar putea transmite infecţia cu HIV.
Răspunsul este NU. S-a dovedit că animalele domestice, cum sunt pisicile, câinii, diversele
păsări de apartament, nu fac niciodată boala, nu pot fi rezervor de virus şi deci nu au cum
să-l transmită. Pisicile fac uneori o boală asemănătoare cu SIDA, cauzată de un virus FIV
(Feline Imuno-Deficiency Virus), dar acest virus nu se transmite la om, neexistând niciun
pericol în a le îngriji.
68
Este important de ştiut că, în cadrul contactelor sociale din viaţa cotidiană, nu există
niciun pericol de a contacta virusul. Atâta timp cât sunt respectate regulile
elementare de igienă, frecventarea de către copii a grădiniţelor, creşelor, şcolilor şi a
oricărui tip de colectivitate NU prezintă risc de contactare a bolii.
Tropismul HIV
Nu este clar ce tip de celule sunt primele care întâmpină virusul în timpul transmiterii.
Unele studii au postulat că celulele T din mucoasă sunt primele celule infectate în timpul
transmiterii sexuale. Un rol major a fost de asemenea demonstrat şi la celulele dendritice
(CD). CD pot apoi răspîndi virusul în ganglionii limfatici. De la ganglionii limfatici, HIV
este transmis celulelor T în timpul procesului de prezentare a antigenului, atunci cînd CD
şi celulele T sunt în contact. Monocitele şi macrofagele sunt şi ele celule ţintă pentru HIV.
Macrofagele din ganglionii limfatici, plămîni şi SNC sunt considerate rezervoare pentru
HIV. Spre deosebire de infecţia celulelor T, macrofagele reţin virusul în vacuolele
intracelulare. Astfel, o mare parte din virus rămîne izolat faţă de răspunsul imun al gazdei.
Precursorii macrofagelor, monocitele din sîngele periferic, par să fie ţinte rare pentru
infecţie.
Important
Pentru a se produce infectarea cu HIV a unui individ, virusul trebuie să fie înglobat la locul
contaminării de către celulele din prima linie a sistemului imun: celule dendritice,
macrofage, monocite. Abia apoi HIV infectează celulele cu memorie, după prezentarea
acestuia de către sistemul monocito-macrofagic. Ar
putea fi o soluţie pentru prevenirea transmiterii, găsirea unui tratament activ pe ţesutul
limfoid din faringe sau zona genitală. Acelaşi sistem monocito-macrofagic, care intervine
în infectarea celulelor T, are rol şi în protecţia virusului faţă de medicamentele
antiretrovirale. Aici se dezvoltă rezistenţa la tratament.Important
Evoluţia infecţiei cu HIV
Evoluţia naturală a infecţiei cu HIV se desfăşoară în mai multe stadii. Fiecare din aceste
stadii este caracterizat de apariţia unor semne şi simptome specifice, de numărul acestora,
de evoluţia imunităţii şi a virusului (ce se stabilesc prin investigaţii de laborator). La adulţi
infecţia cu virusul HIV are următoarele stadii: A (asimptomatică), B (simptomatică), C
(stadiul SIDA).
Semne şi simptome
După infectarea cu HIV există o reacţie individuală faţă de acesta. Reacţia organismului
diferă de la o persoană la alta în funcţie de cantitatea de virus pătrunsă în organism,
virulenţa acestuia şi rezistenţa naturală a persoanei infectate. Iniţial, semnele infecţiei HIV
pot lipsi sau sunt adesea nespecifice. La aproximativ 1-5 săptămâni după contactul cu
virusul HIV şi infectarea organismului, în 50% din cazuri, apar unele semne de boală, dar
acestea sunt nespecifice şi se pot confunda uşor cu simptomele unei gripe. Semnele iniţiale
dispar după cel mult o lună. Această etapă este cunoscută sub numele de „primoinfecţie”.
După dispariţia semnelor „primoinfecţiei” există o perioadă îndelungată de timp în care
infecţia este asimptomatică. Această perioadă variază între 2 şi peste 10 ani. În toată
această perioadă persoana arată şi se simte foarte bine, dar poate transmite virusul. Pe
fondul multiplicării virale şi a scăderii imunităţii organismului apar apoi semnele şi
simptomele specifice. Acestea pot fi:
69
Adenopatiile înseamnă mărirea în volum a ganglionilor limfatici şi persistenţa acestei
măriri câteva luni, fără identificarea unor alte cauze. Adenopatiile pot apare în diferite
stadii ale infecţiei şi pot determina unele complicaţii ce necesită tratamente îndelungate sau
chiar intervenţii chirurgicale. De asemenea, ganglionii pot dispare pur si simplu, iar acest
lucru poate sau nu să semnifice o ameliorare a bolii.
Manifestări respiratorii datorate infecţiilor cu diferite bacterii, virusuri sau ciuperci
(pneumonii recurente, TBC, etc.). Acestea sunt printre cele mai frecvente şi grave suferinţe
ale persoanelor infectate cu HIV.
Manifestări digestive sunt cel mai frecvent traduse prin diaree cronică care duce la
scăderea în greutate până la situaţia extremă de caşexie. De cele mai multe ori ea este
urmarea unor parazitoze, a unor infecţii virale sau bacteriene de la nivelul tubului digestiv.
Cea mai frecventă afecţiune este stomatita micotică (depozite albicioase la nivelul cavităţii
bucale şi a stomacului). Alte manifestări pot fi: vărsăturile, disfagia, anorexia, durerile
abdominale, scăderea în greutate. De asemenea, pot exista afecţiuni hepato-biliare,
esofagiene şi altele.
Manifestările cutanate sunt foarte variate şi pot fi cauzate de infecţia cu diferite virusuri,
paraziţi sau ciuperci ce dau manifestări diverse cum ar fi: piele uscată, herpes zoster,
diferite erupţii.
Manifestările neurologice (ale sistemului nervos) pot apărea în toate stadiile infecţiei cu
HIV şi sunt destul de frecvent întâlnite. Afecţiunile ce pot apărea la acest nivel sunt:
meningite, neuropatii, accidente vasculare cerebrale, tumori, diferite infecţii oportuniste
(ex. toxoplasmoza). Acestea au o gamă largă de simptome: dureri de cap, paralizii,
tulburări de comportament, tulburări ale funcţiilor cognitive, degradări motorii şi ale
limbajului etc. În fazele avansate ale bolii apare encefalopatia HIV, care reprezintă
complicaţia neurologică cea mai de temut în infecţia cu HIV. Encefalopatia apare datorită
acţiunii directe a virusului asupra sistemului nervos şi are o evoluţie gradată, dar
progresivă, cu scăderea funcţiilor motorii, cognitive şi comportamentale, până la deces. De
asemenea, în cursul infecţiei cu HIV, apar tulburări psihice care fie se asociază cu leziunile
cerebrale, fie sunt date de dificultăţile de acceptare a bolii sau de adaptare la problemele
implicate de aceasta.
Tumorile pot avea diverse localizări în organism. Unul din cancerele caracteristice în
infecţia HIV este sarcomul Kaposi ce se dezvoltă la nivelul pielii, dar şi în alte zone ale
corpului, în fazele înaintate de boală. Mai frecvente sunt, de asemenea, şi limfoamele –
cancere ale sistemului limfatic, ce pot avea localizări diverse .
Tulburările de creştere şi dezvoltare apar frecvent la copiii infectaţi cu HIV. Acestea se
referă, în special, la dezvoltarea staturoponderală datorată disfuncţiilor endocrine sau
evoluţiei infecţiei cu HIV.
În faza de boală SIDA, organismul este afectat pe mai multe planuri pe fondul ineficienţei
sistemului imunitar, simptomatologia fiind complexă şi diferită de la un individ la altul.
Factorii care influenţează negativ, adică grăbesc evoluţia infecţiei HIV spre faza SIDA
sunt:
• rezistenţa individuală scăzută,
• nutriţia precară a individului,
• stresul.
70
În absenţa unui tratament, evoluţia de la infectare până la apariţia bolii SIDA este în
general între 5-10 ani. Durata supravieţuirii, după instalarea bolii SIDA variază între 9 luni
şi 2 ani. Această perioadă poate fi mult prelungită în condiţiile unui tratament adecvat şi
susţinut cu medicamente antiretrovirale. Apariţia manifestărilor de boală anterior
menţionate nu arată şi viteza evoluţiei. Există situaţii în care, deşi există simptomele
anterior amintite, boala are o evoluţie lentă şi există situaţii contrare, fără semne, care sunt
însoţite însă de un deficit imunitar sever şi evoluţii defavorabile.
O persoană afectată de HIV/SIDA poate avea o viaţă normală, mai ales dacă sistemul său
imunitar este încă în stare bună. Dacă sistemul imunitar cedează, apar riscuri legate de
evoluţia infecţiei.
Diagnosticul de laborator al infecţiei HIV
Diagnosticul infecţiei HIV se bazează pe metode serologice.
Tehnicile se împart în investigaţii de triaj (imuno-enzimatice ELISA), de confirmare
(imunoamprente, radioimunoprecipitare şi imunofluorescenţă), de diferenţiere (HIV 1/2) şi
tehnici rapide de diagnostic.
1. Testul ELISA (enzyme-linked immunosorbent assay) este testul cel mai accesibil şi mai
frecvent folosit. Tehnica foloseşte antigene ale învelişului şi miezului HIV 1 şi HIV 2.
Rezultatul se exprimă în „pozitiv” sau „negativ”. Acest test foloseşte antigene HIV
produse prin culturi celulare sau prin metode moleculare recombinante. Antigenele
solubile sunt introduse în godeuri. Anticorpii pacientului se leagă cu ele specific şi sunt
detectate printr-un conjugat format din anticorpi antiumani de animal, marcaţi enzimatic.
Prin adăugarea substratului enzimatic specific împreunã cu o substanţă cromogenă, reacţia
poate
fi vizualizată prin dezvoltarea unei culori măsurabile spectrofotometric. Intensitatea culorii
este proporţională cu cantitatea de anticorpi din eşantionul testat. Rezultatele pot fi
interpretate ca pozitive, negative sau la limitã (cutoff).
Testul poate da pînă la 5% rezultate false, prin erori tehnice. De aceea, serologia ELISA
pozitivă trebuie confirmată prin folosirea altor teste ELISA bazate pe alte principii,
(reactivitate repetatã), urmate fiind de un test de confirmare tip Western Blot (WB).
Testele fals pozitive apar la indivizi cu boli de colagen, hepatite cronice, malarie şi la
persoane cu anumite fenotipuri HLA.
2. Testul Western Blot (WB) permite identificarea individuală a anticorpilor anti-HIV
specifici antigenelor virale. Antigenele sunt separate prin electroforeză şi transferate pe
membrane de nitroceluloză care se incubează cu serul pacientului. Anticorpii din ser leagă
specific proteinele virale şi sunt identificaţi prin comparare cu controale standard. În
general, o probă este pozitivă dacă prezintă benzi pozitive pentru cel puţin două din cele
trei antigene majore gag, pol, env.
TeCriteriile CDC recomandă cel puţin 2 din următoarele benzi: p24, gp41 sau gp160/120
pentru un test pozitiv sau nici una pentru un test negativ şi prezenţa oricărei alteia pentru
un rezultat indeterminat.
3. Testele rapide conţin suspensii microscopice de particule (latex, gelatină, hematii tanate)
cuplate cu antigen viral. Anticorpii din serul testat aglutinează aceste particule care
formează un depozit care poate fi „citit” cu ochiul liber sau la microscop după numai 5
minute. Aceste teste sunt utile în zone endemice, dacă este necesară rapiditatea în
71
orientarea diagnosticului serologic (nu necesită echipamente speciale), mai ales dacă sunt
efectuate de persoane cu experienţă.
Important:
Testul ELISA este un test de triaj, care are foarte puţine rezultate fals negative. Este
primul test care se efectueazã pentru depistarea unei infecţii HIV. Rezultatul poate fi
pozitiv (caz în care se face confirmarea repetând testul tot prin tehnica ELISA cu altă trusă,
folosind alte principii, din altă probă de sînge, iar apoi Western
Blot), negativ (fără infecţie HIV) şi la limită (caz în care se repetă ELISA cu altă trusă,
folosind alte principii, din altă probă de sînge).
Testul WB este un test de confirmare, cu foarte puţine rezultate fals pozitive. Nu se
foloseşte niciodată înaintea testului ELISA. Rezultatul poate fi pozitiv (caz de infecţie
HIV), negativ (fără infecţăie HIV) şi nedeterminat (caz în care se repetă WB la 3 luni).
Testele rapide au o simplitate ce le fac uşor de folosit, chiar de către orice categorie de
personal şi în lipsa unor laboratoare scump echipate.
Teste directe (virusologice)
Replicarea viralã poate fi demonstrată prin: evidenţierea şi dozarea antigenului p24,
detectarea unor secvenţe genomice prin amplificare genică şi prin izolarea virusului.
Aceste tehnici evidentiază infecţia în timpul „ferestrei imunologice” (seroconversiei).
Determinarea antigenului p24
Această metodă determină şi/sau măsoară cantitatea de antigen
p24 liber din plasmă sau supernatantul din culturi celulare. Antigenemia p24 are valori mai
mari iniţial şi apoi mai mici, tardiv în timpul infecţiei cu HIV. Este folosită o tehnică
ELISA de tip sandwich, în care anticorpii anti-p24 se găsesc în godeuri şi se incubează cu
serul sau plasma pacientului. Antigenul liber se leagă specific şi este măsurată intensitatea
culorii. O caracteristică a infecţiei cu HIV este coexistenţa antigenului p24 cu anticorpii
anti-p24 pe tot parcursul bolii, în concentraţii diferite. Creşterea antigenului p24 la valori
detectabile în faza de seroconversie sau în faze terminale limitează utilizarea acestui test
numai în aceste perioade.
Important:
Determinarea antigenului p24 se efectuează prin metode de tip ELISA - deci este o metodă
ieftină şi nu necesită echipament sau laborator special. Permite diagnosticul precoce al
infecţiei HIV, în special în supravegherea transmiterii verticale a HIV. Este un factor de
prognostic nefavorabil ce reflectă replicarea virală intensă.
Reacţia de polimerizare în lanţ (PCR)
Reacţia de polimerizare în lanţ (PCR) este deosebit de utilă în diagnosticul multor infecţii,
inclusiv HIV. Tehnica constă în amplificarea ADN existent în cantitţăi foarte mici printr-o
serie de cicluri replicative. Reacţia PCR se bazează pe două proprietăţi fundamentale ale
ADN: denaturarea/refacerea ADN dublu catenar prin creşterea/scăderea temperaturii şi
complementaritatea bazelor purinice şi pirimidinice ce alcătuiesc catenele ADN, permiţînd
astfel refacerea prin complementaritate cu orice altă catenă ADN de aceeaşi lungime sau
mai scurtă. Oligonucleotidele introduse în reacţie (primeri de replicare) sunt atent selectate,
astfel încît să fie complementare cu secvenţe bine determinate din ADN ţintă. Tehnica
PCR se poate aplica şi pentru ARN. Acesta este reverstranscris în ADN, care se amplifică

72
ulterior. Pentru HIV se folosesc ADN viral, ARN genomic şi ARNm. Creşterea ADN şi
ARNm viral reprezintă un marker important de progresie a bolii.
Problema PCR este contaminarea ADN-ului ţintă care poate duce la rezultate fals-pozitive
chiar şi în laboratoarele cele mai bune, deoarece procesul de amplificare este exponenţial.
Metoda este folosită şi pentru diagnosticul precoce al infecţiei cu HIV.
Monitorizarea imunologică
Numîrul CD4 este unul dintre markerii stadiului de infecţie. CD4 şi CD8 se determină cu
ajutorul anticorpilor monoclonali specifici marcaţi fluorescent sau cu alte metode.
Folosirea flow-cytometriei permite calcularea procentului de celule care exprimă markeri
CD4 sau CD8. Numărul de CD4 se foloseşte în stadializare, deşi procentul de CD4 este
mai puţin supus fluctuaţiilor. Valorile normale pentru procentul de CD4 sunt de 40% pînă
la 70%, iar valoarea absolută
variază între 500 şi 1600/mm la adult.Variabilitatea CD4 în timp poate reprezenta o
problemă. Variaţia diurnă prezintă diferenţe de chiar 150 - 300/mm de dimineaţă pînă seara
la persoane sănătoase. Timpul lung de la recoltare pînă la măsurare sau congelarea probei
ridică artificial valoarea CD4. Altă metodă de urmărire a pacienţilor este raportul
CD4/CD8. La persoane neinfectate acest raport are valori între 1 şi 2.
Important:
Singurul marker biologic, care are valoare în supravegherea imunologică a pacienţilor
seropozitivi, este subpopulaţia limfocitară CD4, ce se poate determina cantitativ şi
procentual.
Interpretarea testelor
Istoria naturalã a infecţiei cu HIV are semnificaţie deosebită în interpretarea testelor.
Timpul mediu de la momentul infectant la seroconversie este de 2,1 luni, 95% din pacienţi
avînd anticorpi la 6 luni de la infectare. În infecţia acută se produce o replicare virală
accentuată, evidenţiată prin nivele mari de ARN viral plasmatic sau de antigen p24. După
infecþia acutã, anticorpii devin detectabili şi titrul lor creşte rapid. Odată răspunsul imun
instalat, el rămîne de obicei detectabil toată viaţa. Creşterea anticorpilor se asociază cu o
scădere a nivelului de antigen p24 şi a viremiei plasmatice. Acestea din urmă vor creşte din
nou în fazele tardive ale bolii. Totuşi încărcătura virală măsurată prin PCR cantitativ poate
fi urmărită pe tot parcursul bolii. Replicarea virală are loc în toate stadiile infecţiei cu HIV.
Numărul de CD4 scade în timpul infecţiei acute şi seroconversiei (ca în toate infecţiile
virale), dar revine apoi la normal. În cîţiva ani acest număr scade. Orice discuţie despre
testele folosite trebuie să ţină cont de sensibilitate, specificitate, valoare predictivă pozitivă
şi negativă. Sensibilitatea se referă la capacitatea de a depista o modificare particulară
printre persoanele care au cu adevărat acea modificare. În contrast, specificitatea este
capacitatea de a depista persoanele care nu au acea modificare în populaţia neafectată.
Aceşti parametri depind de testul folosit, nu de populaţia pe care au fost folosite testele.
Valorile predictive pozitive sau negative se referă la puterea
testului de a prezice corect cine are sau nu acea modificare şi sunt legate de prevalenţa
modificării în populaţia testată.
Rezultatele fals negative pot apare în perioada de "fereastră imunologică" pînă la
seroconversie. Din fericire această perioadă este scurtă. Alte cauze de reacţii fals negative
includ transplant de măduvă osoasă sau truse de anticorpi numai anti-p24.
73
Rezultatele fals pozitive pot apare prin reacţii încrucişate cu alţi anticorpi, cum ar fi cei
contra antigenelor leucocitare de clasa II. Aceşti anticorpi se găsesc mai ales la femei
multipare sau la cei care au primit transfuzii multiple. Există şi alţi autoanticorpi care pot
da rezultate fals-pozitive. Rezultatele fals-pozitive ale testelor ELISA pot fi corectate prin
Western Blot. Există şi teste Western Blot fals-pozitive, dar frecvenţa acestora este mult
mai mică. Anticorpii anti-antigen HLA clasa I pot da benzi false gp41, iar cei clasa II pot
da benzi false p31.
O altă situaţie dificilă este interpretarea unui profil Western Blot indeterminat. Dacă datele
clinice şi epidemiologice contrazic rezultatul, se recomandă retestarea în alt laborator. În
situaţia aceluiaşi rezultat, persoana va fi retestată la 3 şi 6 luni pentru a se stabili dacă nu se
afla în perioada de seroconversie în timpul testării.
Tratamentul în infecţia cu HIV
Pînă în prezent nu s-a descoperit un tratament care să vindece infecţia cu HIV. Totuşi, în
ultimii 15 ani s-au descoperit numeroase medicamente ce pot lupta cu virusul HIV. Aceste
medicamente specifice se numesc antiretrovirale şi acţionează direct asupra virusului,
împiedicând multiplicarea lui şi permiţând astfel organismului să-şi refacă pentru un timp
imunitatea. Tratamentul antiretroviral trebuie urmat cu rigurozitate (zilnic şi pe toată durata
vieţii), întreruperile ducînd la compromiterea schemei respective de tratament. De
asemenea, există tratamente pentru prevenirea şi tratarea infecţiilor oportuniste.
Medicamentele antiretrovirale au redus mortalitatea cauzată de această maladie, cu peste
80%. Introducerea tratamentului cu combinaţii de medicamente din clase diferite, numite
Highly Active Antiretroviral Therapy (HAART) în 1997, a însemnat creşterea duratei de
viaţă, în medie, cam cu zece ani pentru nouă din zece persoane infectate, indiferent de
vîrsta la care au fost infectate. Sub astfel de regimuri terapeutice s-a înregistrat negativarea
virusologică a unor pacienţi. Aceasta înseamnă că, prin metodele actuale de măsurare a
cantităţii de virus în sânge, nu s-a mai putut detecta prezenţa virusului, deşi el rămâne
cantonat în ganglionii limfatici, ficat etc. (pacientul rămâne în continuare HIV pozitiv).
Dincolo de acest tratament medicamentos, este foarte important regimul igienico-dietetic şi
stilul de viaţă ce pot întârzia sau grăbi evoluţia infecţiei.
În cercetările actuale se merge pe două direcţii: una pentru descoperirea unui tratament
care să vindece această boală şi, cea de-a doua direcţie de cercetare, pentru crearea unui
vaccin eficient în prevenirea infectării cu HIV.
Pentru crearea unui tratament eficient se încearcă descoperirea unei posibilităţi de a opri
multiplicarea virusului. Există deja unele studii care au demonstrat existenţa în organismul
uman a unor proteine secretate de un anumit tip de limfocite (T8-CD8), care încetinesc
evoluţia virusului. S-a demonstrat, de asemenea, că aceste proteine nu sunt secretate într-o
cantitate suficientă pentru a elimina definitiv virusul. Cum acţionează concret aceste
proteine şi cum pot fi ele folosite pentru crearea unor medicamente nu se ştie încă.
Cercetările în acest sens continuă. Munca este foarte laborioasă şi poate dura mai mulţi ani
fiind, de asemenea, şi foarte costisitoare.
Vaccinarea
În ceea ce priveşte dezvoltarea unui vaccin HIV, dificultatea constă în variabilitatea
extremă a virusului, care face din el o ţintă complexă. Din punct de vedere structural, HIV
prezintă mai multe variaţii, fiind cunoscute mai multe subtipuri de virus: HIV-1 care e
74
principala cauză de infecţie în întreaga lume şi HIV–2 întîlnit cu precădere în Africa
Vestică. Sunt, de asemenea, cel puţin 9 subtipuri diferite de HIV-1. Cu această variabilitate
este neclar dacă un singur vaccin ar fi eficient împotriva tuturor tipurilor existente. Chiar şi
în cazul unui singur individ infectat, HIV are capacitatea de a se schimba sau de a suferi
mutaţii adaptându-se rapid tratamentului cu antiretrovirale sau răspunsului imunitar al
organismului. Fiecare mutaţie determină apariţia unui virus cu o formă puţin diferită de cea
anterioară. În acest mod HIV a dezvoltat mecanisme de evitare a răspunsului la
medicamente.
Dezvoltarea unui vaccin care să prevină HIV reprezintă speranţa cea mai mare în vederea
eradicării acestei pandemii. Vaccinuri eficiente au fost dezvoltate pentru a ne proteja de
atâtea boli. Totuşi, de mai bine de 20 de ani de la descoperirea HIV ca fiind cauza SIDA,
lipseşte încă un vaccin eficient pentru combaterea acestui virus care este cauza a peste 5
milioane de noi infecţii şi peste 3 milioane de morţi, peste tot în lume, în fiecare an.
Vaccinul constă în introducerea în organism a unor fragmente de virusuri pentru a stimula
organismul să producă anticorpii necesari în neutralizarea virusului. Spre deosebire de alte
infecţii virale, în cazul virusului imunodeficienţei umane, anticorpii specifici produşi de
organism nu au niciun efect.
Cercetătorii întâmpină numeroase obstacole.
Prevenirea infecţiei cu HIV
Prevenirea poate fi primară şi secundară
Prevenirea primară prin informare şi educare
Cunoştinţele corecte şi un comportament adecvat sunt singurele modalităţi de protejare
împotriva acestei infecţii. În acest sens, un accent deosebit trebuie pus pe campaniile de
informare şi educare HIV/SIDA, care să fie derulate în instituţiile de învăţământ, în
instituţiile de sănătate, în saloanele de cosmetică etc. O informare corectă a populaţiei
despre HIV/SIDA nu este însă suficientă. Este necesară educarea acesteia deoarece o
informare corectă nu presupune neapărat şi o schimbare de atitudine şi de comportament.
Foarte multe persoane, chiar dacă au suficiente cunoştinţe despre HIV/SIDA, nu
conştientizează riscul la care se expun atunci când au un comportament la risc. Sunt foarte
mulţi cei care în cazul unor relaţii sexuale întâmplătoare se amăgesc cu gândul că
partenerul(a) ocazional(ă) e puţin probabil să fie infectat(ă) şi, prin urmare, nu se
protejează întotdeauna folosind prezervativul, expunându-se astfel riscului de a contacta
boala. Nu există niciun semn exterior al seropozitivităţii şi, de aceea, orice relaţie sexuală
trebuie serios evaluată.
Transmiterea sexuală a infecţiei cu HIV poate fi prevenită
prin:
• abţinerea de la relaţii sexuale atunci când nu se poate folosi prezervativul,
• fidelitate reciprocă/monogamie,
• folosirea prezervativelor în cazul situaţiilor cu risc (parteneri
necunoscuţi, întâmplători).
În afară de prezervativ, celelalte contraceptive nu previn bolile cu transmitere sexuală.
Testele de laborator au demonstrat că porozitatea latexului nu permite trecerea virusului
HIV. Totuşi eficacitatea prezervativului depinde de utilizarea corectă a acestuia. Există

75
recomandări privind modul de folosire a prezervativelor, care trebuie urmate cu atenţie,
pentru a evita orice scurgeri sau rupturi:
- să se folosească doar prezervativele aflate în termen de valabilitate
- să se pună prezervativul înaintea penetrării
- să se utilizeze de preferinţă prezervative cu rezervor
- pentru prezervativele din latex să se utilizeze lubrifianţi pe bază de apă (lubrifianţii pe
bază de ulei nu trebuie folosiţi cu prezervativele din latex pentru că le reduc eficienţa,
lubrifianţii pe bază de apă, aplicaţi pe prezervativ, reduc riscul ruperii lui)
- să se scoată imediat după ejaculare
- să se folosească câte un prezervativ nou pentru fiecare contact sexual.
Transmiterea sangvină poate fi prevenită prin:
• evitarea contactului direct cu sângele altei persoane,
• folosirea de seringi şi instrumente tăioase de unică folosinţă sau sterilizate corect,
• folosirea individuală a obiectelor de igienă personală (periuţa de dinţi, lame de ras, trusa
de unghii),
• refuzarea tratamentelor chirurgicale, stomatologice fără să vă fi asigurat de sterilizarea
corectă a instrumentarului folosit (cereţi ca trusa cu instrumente chirurgicale/stomatologice
să fie deschisă în faţa dumneavoastră),
• evitarea transfuziilor atunci când nu există condiţii de testare a sângelui folosit,
• folosirea autotransfuziei.
Transmiterea materno-fetală este favorizată de unii factori cum ar fi: încărcătură virală
maternă ridicată, naşterea naturală, membrane rupte mai mult de 4 ore, alăptarea nou-
născutului. De aceea, prevenirea se poate face prin:
• administrarea de medicamente antiretrovirale mamei în timpul sarcinii şi apoi nou-
născutului, ceea ce reduce riscul de transmitere până la 5%;
• naşterea prin cezariană;
• evitarea alăptării.
Prevenirea secundară
Se referă la prevenirea evoluţiei infecţiei cu HIV şi SIDA la pacienţii deja infectaţi.
Metodele de prevenire secundară implică:
• contactul sexual protejat cu prezervativ, pentru a preveni o nouă infecţie cu HIV (se poate
produce reinfectarea cu o tulpină de virus mai agresivă sau rezistentă la tratament), dar şi
posibile infecţii cu alte virusuri (de ex. virusul care provoacă hepatita B) ce pot grăbi
evoluţia bolii;
• folosirea individuală a obiectelor de igienă personală, a acelor şi seringilor.
Precauţiile universale
Acestea reprezintă un ghid de norme elementare antiepidemice. Ele se aplică ori de câte ori
se intră în contact cu lichide biologice cum sunt: sângele, sperma, secreţiile vaginale şi alte
lichide (cefalorahidian, pericardic, pleural, amniotic etc).
Produsele biologice pentru care nu se aplică precauţiile universale (dacă nu conţin sânge)
sunt: saliva, lacrimile, sudoarea, sputa, secreţiile nazale, vărsăturile, urina şi fecalele.
În şcoală este important să se evite contactul cu sângele care reprezintă principala sursă a
multor agenţi patogeni.
Se prezintă în continuare precauţiile universale adaptate pentru colectivităţile şcolare:
76
• Spălarea mâinilor cu apă şi săpun după contactul cu sângele sau alte produse biologice
este cea mai simplă şi mai sigură protecţie.
• Tăieturile şi zgârieturile se acoperă cu un bandaj provizoriu până la acordarea îngrijirilor
de specialitate. Este indicat ca fiecare să-şi îngrijească, pe cât se poate, singur rănile.
Copilul poate face acest lucru dacă este învăţat.
• Se utilizează materiale absorbante de unică folosinţă pentru oprirea sângerărilor
(şerveţele sau batiste de hârtie).
• Se utilizează mănuşi de unică folosinţă atunci când se intră în contact cu sângele, mai ales
dacă la nivelul mâinilor sunt prezente leziuni sau dacă este o cantitate mare de sânge. Este
necesară spălarea mâinilor imediat după scoaterea mănuşilor.
• Suprafeţele murdărite cu sânge se spală imediat cu apă şi detergent şi se dezinfectează cu
dezinfectant. Cloramina 5% trebuie să persiste 20-30 min pe suprafeţe.
• Îmbrăcămintea murdară de sânge se pune separat de celelalte haine până la spălarea cu
apă şi detergent. Înainte de spălare este recomandată clorinarea.
• Cîrpele de curăţenie folosite la ştergerea sîngelui, mănuşile de unică folosinţă, vata,
bandajele îmbibate de sînge se pun într-un sac de plastic şi se incinerează. Dacă acest lucru
nu este posibil se recomandă stropirea lor din abundenţă cu dezinfectant şi aruncarea lor
astfel încât să se împiedice o posibilă recuperare. Prin folosirea precauţiilor universale se
poate împiedica transmiterea nu numai a virusului imunodeficienţei umane, ci şi a altor
numeroşi agenţi patogeni (virusurile hepatitei B şi C).
În fiecare clasă trebuie să existe o mică trusă cu materiale igienico-sanitare de unică
folosinţă pentru acordarea unui minim prim ajutor. Fiecare elev sau profesor trebuie educat
şi încurajat să-şi îngrijească rana proprie atunci când este posibil.
HIV este un virus sensibil în afara organismului. El nu poate supravieţui la temperaturi
constante mai mari de 56ºC, timp de 30 de minute. Dezinfectanţi chimici eficienţi în
inactivarea HIV sunt: hipocloritul de sodiu, cloramina, apa oxigenată etc. Razele
ultraviolete şi ionizante nu inactivează HIV, dar sterilizarea şi dezinfecţia standard, care se
fac în mod obişnuit şi pentru echipamentul medical, sunt active şi asupra HIV.
Reguli generale de educaţie sanitară
Numeroase boli se pot transmite prin folosirea în comun a unor obiecte care ar trebui să fie
numai de uz personal sau prin ignorarea unor reguli minime de igienă personală. Aceste
reguli trebuie respectate atât în familie cît şi în şcoli sau alte colectivităţi.
Respectarea zilnică a acestor reguli atît de către adulţi cît şi de către copii, va favoriza
interiorizarea lor şi vor deveni comportamente fireşti.
Regulile sanitare trebuie respectate de fiecare dată, fără excepţie. Este datoria fiecăruia să
se asigure că sunt puse în practică în toate situaţiile. Astfel:
• Periuţa de dinţi, lama de ras, aparatul de bărbierit, forfecuţa de unghii, aparatul de depilat
sunt de folosinţă individuală.
• Nu acceptaţi efectuarea tratamentelor injectabile decît de către personal medical calificat.
• Asiguraţi-vă că acul şi seringile sunt sterile - scoase din ambalajul original. Este dreptul
dumneavoastră!
• La efectuarea tatuajelor, a găurilor pentru cercei trebuie folosite doar ace sterile. Nu se
admite folosirea aceluiaşi ac la mai multe persoane decât dacă a fost sterilizat după fiecare
utilizare.
77
• Utilizatorii de droguri injectabile trebuie permanent educaţi pentru folosirea seringilor şi
acelor sterile.
• La frizerie, saloane de cosmetică, manichiură, pedichiură trebuie folosite doar
instrumente sterilizate.
• Acele de acupunctură, instrumentele de îngrijire dentară, de tatuare, instrumentele de
manichiură nu transmit virusul, dacă se respectă precauţiile elementare de igienă.
Instrumentele trebuie sterilizate corespunzător după fiecare utilizare. Se mai pot folosi
instrumente de unică folosinţă, care se vor distruge prin ardere după utilizare.
5.2 Hepatitele virale . Date generale
Ficatul, cel mai voluminos organ intern, este localizat în cavitatea abdominală sub
diafragmă din dreapta. El serveşte drept filtru şi depozit al organismului. Ficatul filtrează
sângele şi alte substraturi care necesită de a fi utilizate sau excretate din organism şi de
asemenea, funcţionează ca un depozit, unde sunt păstrate substanţele de care organismul ar
putea avea nevoie pe viitor.
Ficatul este responsabil pentru:
- descompunerea substanţelor ce se conţin în alimente, medicamente ;
- producerea bilei, care ajută la digestia alimentelor ;
- depozitarea de vitamine şi minerale ;
- sintetizarea de proteine şi alţi nutrienţi ;
- transformarea nutrienţilor în energie ;
- acumularea de glucoză şi controlul nivelului glucozei în sânge ;
- reglarea acumulării de grăsime ;
- asigurarea coagulării sanguine ;
Una din cele mai importante proprietăţi ale ficatului este abilitatea de aşi regenera
celulele. Acest fapt este important după operaţii chirurgicale, traume sau maladii care pot
distruge porţiuni întregi ale ficatului.
Hepatitele în termeni generali înseamnă inflamaţia ficatului şi pot fi cauzate de o
varietate de cauze: virusuri, bacterii, droguri, toxine, utilizarea excesivă de alcool sau
factori autoimuni. Există cinci virusuri principale cunoscute care afectează ficatul şi pot
cauza hepatite :A, B, C, D, E.
În ultimul timp au mai fost descoperite o serie de virusuri ca F, G, TTV, care pot
provoca hepatite virale de sinestătător sau în asociere cu cele 5 bine cunoscute şi studiate.
Rolul lor în patologia hepatică, însă nu este bine determinat.
Deşi virusurile hepatice provoacă maladii, care au semne clinice asemănătoare,
fiecare din ele diferă mult unul faţă de altul. Ei diferă după modul în care se transmit sau
se tratează, precum şi după severitatea şi persistenţa afecţiunilor pe care le provoacă.
Istoric hepatita virală B
1941-1943 – a fost identificată pe date epidemiologice în urma accidentelor de inoculare
sau cu ocazia vaccinării în armatele engleză şi americană.
1947 – Mac Callum a propus denumirea de virus B pentru agentul hepatitei serice.
1964 – Biochimistul B. Bloomberg descoperă la un aborigen australian antigenul
„Australia” (AgHBs), care s-a dovedit a fi antigenul superficial al HVB. A primit premiul
Nobel pentru această descoperire.
1973 – Dane defineşte particulele virale în serul bolnavilor cu HVB.
78
1977 – M. Rizzeto (Italia) descoperă virusul hepatitei Delta (VHD), care este un virus-
satelit al VHB.
1981 – Este propus interferonul pentru tratamentul HVB.
1993 – Începe utilizarea Reacţiei de polimerizare în lanţ (PCR) pentru diagnosticul HVB
şi altor hepatite virale.
1994 – Este introdusă vaccinarea obligatorie a nou-născuţilor contra HVB în Republica
Moldova.
1996 – Este introdus analogul nucleozidic Lamivudină pentru tratamentul HVB.
2003 – Sunt propuşi interferonii pegylaţi pentru tratamentul HVB.
2007 – Pe glob sunt circa 300 milioane persoane cu HVB cronică
Istoric hepatita virală C
anii 1970 – Virusul pare a fi observat, provocând maladie hepatică la un număr important
de pacienţi. Maladia este denumită hepatită virală non-A, non-B.
1988 – VHC este identificat şi numit.
1990 – Primul test pentru depistarea anticorpilor ajută la identificarea persoanelor expuse
la virus şe este utilizat pentru screeningul sângelui. Transmiterea prin transfuzie de sânge
devine rară.
1990 – Este aprobat interferonul pentru HVC.
1992 – Este aprobat testul confirmator pentru detectarea anticorpilor anti-HCV.
1998 – Este aprobat tratamentul combinat cu interferon şi ribavirină.
2000 – Este aprobată o nouă versiune de interferon, numită interferon pegylat.
2007 – Pe glob sunt circa 170 milioane bolnavi cu HVC cronică.
Hepatita virală A
Ce este hepatita A ?

Hepatita A este o afecţiune inflamatorie hepatică produsă de virusul hepatic A.

Cum se transmite Hepatita A ?

Virusul Hepatic A se elimină din celulele hepatice prin bilă în intestin. De aici,
prin materiile fecale conţinînd virusul, sunt contaminate mîinile, apa,
alimentele.Transmisia se face în general consumînd alimente contaminate sau apă
infestată.Cea mai mare rată de infectare o au copiii (de multe ori nu au nici un fel
de simptome), care apoi transmit adulţilor boala.

schimbarea scutecelor în condiţii neigienice (cămine, azile) cu

contaminarea meselor pe care se fac manevrele de schimbare sau a
mîinilor personalului care lucreaza.
virusul poate supravieţui în materiile fecale contaminate sau pe
suprafeţele contaminate pînă la 3-4 ore la temperatura camerei, astfel,
contaminarea se poate face şi prin intermediul ustensilelor de bucătărie
contaminate.
79
 contactul direct cu o persoană infectată, prin sărut pe gură sau contact
sexual anal, reprezintă o cale confirmată de transmitere a virusului.
contaminarea acelor folosite la injecţiile intravenoase, ar putea fi o altă
cale de contaminare.

În aproximativ 42% din cazuri nu se poate determina sursa şi calea de contaminare.

Care sunt persoanele expuse riscului de infectare cu Hepatita A ?

Riscul de infectare cu virusul Hepatic A este strîns legat de condiţiile igienico-

sanitare.
Se înregistrează riscuri crescute în:

căminele pentru copii, creşe, transmiterea făcîndu-se prin contaminarea

fecal-orală prin schimbarea scutecelor şi mîini nespălate.
azile pentru bătrîni şi cămine pentru persoane cu handicap, expuse fiind
atît persoanele aflate sub îngrijire cît şi personalul îngrijitor.
colectivităţi de copii (grădiniţe, şcoli), unităţi militare, în condiţiile
nerespectării normelor igienico-sanitare.
Care sunt simptomele în cazul infectării cu Hepatita A ?

perioada de incubaţie (de la infectare pînă la apariţia simptomelor) este de aproximativ 7-

50 zile (4 săptămîni). Persoana infectată poate transmite virusul altor persoane cam cu 2
săptămîni înainte de apariţia simptomelor.
hepatita A poate evolua asimptomatic, mai ales în cazul copiilor (cei sub 2 ani rareori
prezintă simptome)
în general simptomele sunt asemănătoare cu cele din gripă: febră, oboseală, greaţă,
vărsături, dureri abdominale (dureri în zona ficatului), urina închisă la culoare sau materii
fecale decolorate, icter.
simptomele dispar cam în 3-6 luni.
un procent foarte mic dintre cei infectaţi pot dezvolta complicaţii serioase. Este vorba în
general de persoane care au suferit înainte o afectare alcoolica a ficatului, hepatită
cronică, ciroză sau vîrstnici peste 60 de ani. La aceste persoane, infecţia cu virusul
hepatic A poate declanşa o insuficienţă hepatică. Boala poate evolua cu recăderi, care
apar în general după 4 săptămîni, care pot fi repetate şi nu se poate face o predicţie sigura
a celor care vor suferi o recurenţă a simptomelor acute.
în cazul femeilor însărcinate, infectate cu virusul hepatic A, se întîmplă foarte rar să se
asocieze complicaţii serioase ale bolii, ataî pentru ele cît şi pentru nou-născut.
80
Cum se stabileşte diagnosticul de Hepatită A ?

diagnosticul de infecţie cu virusul hepatic A se stabileşte prin teste

de sînge care evidenţiază prezenţa anticorpilor antivirus hepatic
A- IgM. Anticorpii apar în sînge cam la 4 săptămîni dupa infecţie.
testele funcţionale hepatice evidenţiază o creştere a enzimelor
hepatice (ALT, AST).
simptomele apar în general cam după 4 săptămîni de la contactul
infectant.
din discuţiile cu medicul ar trebui descoperită sursa de infecţie
pentru declanşarea anchetei epidemiologice.
Cum se trateaza Hepatita A ?

NU EXISTA UN TRATAMENT SPECIFIC PENTRU HEPATITA A.

în majoritatea cazurilor infecţia se vindecă singură în cîteva

săptămîni sau luni. Se recomandă repausul pentru 1-4
săptămîni de la punerea diagnosticului şi evitarea contactelor
intime.
dupa vindecare, se obţine o imunitate permanenta, persoana
respectivă nemaiputînd contracta hepatita A din nou. Testele
de sînge vor evidenţia în permanenţă prezenţa anticorpilor
pentru virusul hepatic A.
cazurile rare care pot evolua cu complicaţii, necesită
internare obligatorie în spital şi tratament suportiv, 1 din
1000 de cazuri evoluînd sever, cu forme fulminante care
necesită transplant hepatic.

Cum se face prevenţia în cazul Hepatitei A ?

vaccinul pentru hepatita A este preparat din virusul hepatic A inactivat

(omorăt) şi are o eficacitate crescută în prevenirea hepatitei A (95% ).
Vaccinul este considerat sigur şi eficient. Nu s-au înregistrat efecte
secundare generale (rar oboseală şi somnolenţă), poate apărea durere sau
înroşire la locul injectării, fenomene reversibile.
vaccinarea se recomandă la vîrste de peste 2 ani şi se efectuează două
doze la interval de 6-12 luni între ele.
81
 (dozele recomandate şi orarul administrărilor poate varia de la persoană
la persoană în funcţie de vîrstă şi de tipul de vaccin folosit; de aceea
administrarea vaccinului se face în funcţie de recomandarea medicului)

Protecţia este obţinută după 2-4 săptămîni de la injectare şi durează minim 6 ani, ani,
considerîndu-se că poate dura şi pînă la 10 ani şi mai mult dacă vaccinarea a fost
completa (ambele doze).

Respectarea regulilor de igienă, respectiv spălarea mîinilor cu apă şi săpun dupa

folosirea toaletei sau schimbarea scutecelor, reprezinta o buna metoda de a

preveni transmiterea virusului.

Cui se recomanda vaccinarea anti-Hepatita A ?

persoane care suferă de afecţiuni hepatice cronice sau tulburari ale factorilor
de coagulare;
homosexuali;
persoane care se drogheaza;
copii si persoane care locuiesc în zone cu epidemii repetate de hepatită A;

Hepatita virală B
Ce este Hepatita B ?

Hepatita B este o afecţiune inflamatorie a ficatului datorată virusului hepatic B, avînd ca

rezultat distrucţia celulelor hepatice, cu posibilitatea dezvoltării cirozei hepatice şi cu un
risc crescut de evoluţie spre cancer hepatic.

Cum se transmite Hepatita B ?

De la nivelul ficatului, virusul hepatic B este diseminat în fluidele corpului: sînge, lichid
seminal, secreţie vaginală şi salivă. Contactul cu aceste lichide provenind de la o persoană
infectată, poate determina transmiterea virusului la persoane sanatoase:

contactul sexual neprotejat cu o persoană infectată;

contactul cu obiecte contaminate cu astfel de fluide : ace (inclusiv cele

82
 folosite la tatuaje sau piercing), instrumente chirurgicale sau stomatologice
(nesterilizate), ustensile folosite la manichiură sau pedichiură, lame de ras.
mama infectată poate transmite virusul nou-născutului în timpul naşterii.
transfuzii de sînge sau produse derivate din sînge contaminat.

În aproximativ 30-40% nu se poate depista calea de transmitere a virusului.

Cum nu se transmite virusul Hepatitei B ?

Virusul hepatic B nu se transmite prin contacte întîmplătoare ca:

strînsul mîinilor;
sărutul pe obraz;
consumul de alimente pregătite de o persoană purtătoare a virusului;
vizitarea unei persoane infectate;
joaca cu un copil care are hepatită virală B cronică;
strănutul sau tusea.
Care sunt persoanele expuse riscului de infecţie cu virusul hepatic B ?

persoanele care intra în contact cu săngele sau fluidele persoanelor infectate

(personalul medical!!! sau cei care ajung sa aibă acest contact în timpul unor
intervenţii de prim ajutor oferit, inclusiv pompierii, poliţiştii);
cei care au avut leziuni tegumentare care au ajuns în contact cu fluide
infectate de la altă persoană (de exemplu în cazul unor conflicte violente
soldate cu leziuni corporale);
cei care locuiesc în aceeasi casă cu o persoană infectată, au un risc crescut de
a fi infectaţi;
nou-născuţii din mame infectate care nu au primit imunoglobulină anti-
hepatită B şi nu au fost vaccinaţi imediat după naştere
persoanele care au contact sexual neprotejat (fără prezervativ) cu o persoană
purtătoare a virusului sau cu infecţie cronică (risc crescut pentru cei care au
mai mult de un partener sexual);
persoanele care folosesc droguri injectabile;
persoanele care au primit transfuzii de sînge cu sînge netestat pentru virusul
hepatic B (testul a fost descoperit în 1975); un risc crescut îl prezintă
83
 persoanele care au primit numeroase transfuzii de sînge sau derivate
sanguine, bolnavii de hemofilie, pacienţii care fac hemodializă;
persoanele care lucrează sau sunt internate în aziluri sau spitale de boli
cronice (cu perioade lungi de internare);
persoanele care călătoresc în zone cu incidenţă crescută a bolii sau vin în
contact cu persoane provenite din asemenea zone ( China, S-E Asiei, Africa
sub-Sahariana, Canada de Nord;
persoanele care lucrează sau sunt închise în închisori;

Care sunt simptomele în cazul infectării cu virusul Hepatitei B ?

multe persoane care au contactat recent virusul, pot să nu prezinte nici un fel
de simptome (pînă la 40% din cei infectaţi) fiind descoperiţi întîmplător ca
fiind purtători, de exemplu cu ocazia testării pentru donarea de sînge;
sau pot prezenta simptome asemănătoare unei gripe: pierderea apetitului,
oboseala (care persistă de săptămîni), dureri musculare sau articulare, greţuri,
vărsături,dureri abdominale sau în zona ficatului, diaree, erupţie cutanată,
febră moderată, urina închisă la culoare, scaune decolorate, icter (coloraţia
galbenă a pielii şi ochilor);

Simptomele pot apărea într-un interval de 25-180 de zile după expunerea la virus.

Cum se pune diagnosticul de Hepatită B ?

Singura metodă de a identifica infecţia cu virusul hepatic B este prin intermediul testelor
de sînge specifice ( aceste teste nu sunt incluse în testele de rutină):

HBsAg (antigenul de suprafaţă al virusului hepatic B): cînd acest test este
pozitiv, înseamnă că persoana respectivă este infectată cu virusul hepatic B şi
îl poate transmite şi la alte persoane
Anti-HBs ( anticorpi împotriva antigenului de suprafaţă al virusului hepatic
B): cînd acest test este pozitiv, înseamnă că persoana respectivă are deja
dezvoltată imunitate împotriva virusului hepatic B, fie deoarece a avut deja
boala, fie datorită faptului că a fost vaccinat.
Anti-HBc ( anticorpi împotriva antigenului core -nucleu- al virusului hepatic
B): cînd acest test este pozitiv, înseamna că persoana respectivă este infectată

84
 cu virusul hepatic B, sau a fost infectată mai demult cu acest virus.

Pentru persoanele infectate cu virusul hepatic B, care au nivele crescute ale virusului în
sînge, se mai pot determina HBeAg ( antigenul e al virusului hepatic B) şi ADN-VHB (
ADN-ul viral), teste care fiind pozitive indică o mare infecţiozitate a persoanei respective.

Ce i se poate întîmpla unei persoane care a fost infectată cu virusul Hepatitei B ?

1) Să dezvolte imunitate:

95% din adulţii infectaţi dezvoltă anticorpi şi se refac spontan în aproximativ

6 luni. După aceasta ei rămîn cu imunitate împotriva virusului şi nu sunt
contagioşi pentru ceilalţi.
testele de sînge vor evidenţia prezenţa anticorpilor anti-HBs şi anti HBc
ei nu vor putea dona sînge
aceste persoane nu vor mai face niciodată hepatita B (această imunitate nu îi
protejează însa de infecţia cu alte virusuri hepatice)

2) Să rămîna cu infecţie cronică:

dacă virusul nu este eliminat din organism în 6 luni de la infectare, persoana

respectivă este considerată purtătoare sau infectată cronic.
cu cît persoana este mai tînără în momentul infectării, cu atît riscul de a
dezvolta hepatită cronică este mai mare (nou-născutii dezvoltă hepatită
cronică în proporţie de 80-90%, copiii sub 5 ani dezvoltă hepatită cronică în
proporţie de 30-50%, iar adulţii fac hepatită cronică doar în proporţie de
10%)
această persoană poate să nu aibă nici un simptom, la analizele de rutină,
enzimele hepatice (ALT, AST) pot fi normale
virusul persistă însa în sînge şi în lichidele corpului, iar persoana respectivă
poate contamina alte persoane.
testele de sînge vor evidenţia prezenţa HBsAg şi a anticorpilor anti-HBc
deşi majoritatea bolnavilor cronici cu hepatită virală B rămîn în această fază
de inactivitate a bolii, în unele situaţii hepatita devine din nou activă, plasînd
aceste persoane pe poziţia celor cu risc crescut de a dezvolta ciroză,
insuficienţă hepatică sau cancer hepatic.
Ce complicatii pot să apară ?
85
 Virusul îşi poate continua activitatea distructivă asupra celulelor ficatului, uneori în
linişte, pe perioade de ani de zile, putînd duce în final la distrugere importanta a ficatului
cu fibrozarea acestuia şi instalarea cirozei hepatice. Aceasta va fi o piedică în circulaţia
sîngelui prin ficat ducînd la creşterea presiunii sanguine în venele care aduc sîngele de la
stomac şi de la intestin spre ficat. Rezultatul este apariţia varicelor venoase esofagiene,
gastrice cu riscul ruperii acestora şi declanşarea unei hemoragii digestive cu risc vital (
bolnavul varsă sînge sau are scaune negre, păstoase-melena).De asemenea apare ascita,
precum şi alte tulburări datorate unei funcţionări insuficiente a ficatului. O alta
complicatie este aparitia unui cancer hepatic.

Ce ar trebui să ştie o persoană cu infecţie cronică cu virusul Hepatitei B ?

poate transmite boala altor persoane, chiar dacă el sau ea nu prezintă nici un fel de
simptome.
DE RETINUT: virusul este prezent în sînge, salivă, lichid spermatic şi secreţie
vaginală!
membrii familiei care locuiesc împreună cu o persoană cu infecţie cronică cu virusul
hepatitei B ar trebui testaţi şi vaccinaţi
o persoană cu infecţie cronică cu virusul hepatitei B nu ar trebui să aibă niciodată
contact sexual neprotejat, decît dacă persoana cu care are acest contact este imună la
hepatita B (a avut deja boala) sau a fost vaccinată.
ESTE IMPORTANT: să efectueze controale anuale la medic (chiar dacă se simte
bine) pentru evaluarea funcţiei hepatice şi pentru controlul ecografic al ficatului în
vederea depistării precoce a unei eventuale evoluţii spre cancer hepatic
să evite consumul de alcool, pentru că afectează în mod nefavorabil ficatul.
ESTE IMPORTANT: să se consulte cu medicul înainte de a lua orice fel de
medicamente, inclusiv calmante, analgetice, antiinflamatorii în timpul răcelilor,
vitamine, remedii naturiste, plante, ceaiuri sau suplimente nutriţionale (unele dintre
acestea pot cauza efecte distructive asupra ficatului!)
nu ar trebui să doneze sînge, plasmă, organe, ţesuturi sau spermă.
trebuie să-şi informeze medicii cu care intra în legătură, medicul stomatolog şi
partenerul sexual că este purtator de virus hepatic B pentru ca aceştia să-şi poată lua
măsurile de protecţie necesare.
se recomandă ca purtătorii să se vaccineze împotriva virusului hepatic A (un alt virus
care poate afecta ficatul şi care poate cauza afectarea severa a acestuia în cazul în care
este vorba şi de o infecţie anterioară cu virusul hepatic B).

86
Ce ar trebui să ştie o femeie gravidă, infectată cu virusul Hepatitei B ?

o femeie care este infectată cu virusul hepatitei B poate transmite infecţia

la făt în timpul naşterii
toate femeile gravide ar trebui testate pentru hepatita B (antigenul HBs)
în primele 3 luni de sarcină. Pentru femeile care aparţin grupelor cu risc
crescut de infectare se recomandă retestare şi în ultimele luni de sarcină.
toţi copiii trebuie vaccinaţi la naştere pentru protecţie împotriva virusului
hepatitei B
peste 90% din femeile purtătoare de virus hepatic B transmit virusul în
timpul naşterii către făt. Nou-născutul trebuie să primească
imunoglobulină anti-hepatită B şi prima doză a vaccinului anti-hepatic B
în primele 12 ore după naştere, următoarele doze ale vaccinului fiind date
la 1 lună şi 6 luni.
în majoritatea cazurilor, acestea vor proteja fătul de infecţia cu virusul
hepatic B. Copiii trebuie testati la 9-12 luni post vaccin.
mamele îşi pot îngriji copiii.
dacă nu sunt trataţi, 90% din nou-născuţii din mame cu infecţie cronică
cu virusul hepatitei B ar putea face boala cronică.
Cum se poate asigura protecţia împotriva virusului Hepatitei B ?

protecţia împotriva virusului hepatic B se face prin vaccinare (pentru cei

care nu au fost deja infectaţi). Aceasta înseamnă trei doze : a doua doza
se face la interval de 1 lună de prima doză, iar a 3-a doza la 6 luni după
prima doză. Vaccinul se administrează intramuscular şi se poate fi aplicat
odată cu alte vaccinuri în cadrul programelor de vaccinare.
pentru copii se recomandă ca vaccinarea să fie începută de la naştere. A
doua doză se face la 1 lună şi a treia doză la 6 luni.
protecţia durează cel puţin 10-15-25 de ani şi uneori toată viaţa. Nu se
recomandă revaccinări.
vaccinarea se recomandă la toţi nou-născuţii, copii şi adolescenţi (0-18
ani), putînd să fie făcută la orice vîrstă ( cea mai crescută rată de infecţie
cu virusul hepatic B se înregistrează între vîrstele 15-39 de ani, în
principal prin transmitere sexuală). De asemenea se recomandă celor care

87
 sunt expuşi la locul de muncă la contactul cu sînge, celor care se
droghează şi celor care au mai mult de un partener sexual, precum şi
celor care au hepatită C sau alte afecţiuni cronice hepatice.
imunoglobulina specifica (HBIG) oferă protecţie imediată, înainte ca
vaccinul să-şi facă efectul, de aceea administrarea sa trebuie făcuta
imediat după expunere, dacă este posibil. Un procent de 70-75% din cei
care primesc HBIG imediat după expunere ( în general infectarea
făcîndu-se prin ace nesterile sau prin contact sexual) nu contacteaza
virusul şi sunt protejati pentru cel putin trei luni.
Cum se trateaza Hepatita virală B ?

tratamentul se face cu Interferon (IFN) injectabil sau cu Lamivudină oral

Interferonul acţionează prin stimularea imunităţii organismului în lupta
sa cu virusul.
nu toţi bolnavii cu hepatită cronică B au indicaţii de tratament cu
Interferon (mai putin de 50% au aceaste indicaţii).
iniţial, doar 40% din cei trataţi cu IFN răspund la tratament; unii dintre ei
vor prezenta recăderi la întreruperea tratamentului. În final, cam 35% din
cei trataţi vor avea beneficii după tratament.
IFN-ul poate avea efecte secundare prin scăderea numărului de celule
albe în sînge şi de trombocite, prin supresia măduvei. De aceea este
necesară monitorizarea în timpul tratamentului cu IFN a celulelor albe
sanguine, a trombocitelor şi a enzimelor hepatice (ALT, AST).
Lamivudina acţionează direct asupra virusului hepatic B împiedicînd
înmulţirea acestuia în organism.

Hepatita virală C

Ce este Hepatita C ?

Hepatita C este o afecţiune inflamatorie a ficatului produsă de virusul hepatic C, avînd

ca efect distrugerea ţesutului hepatic. Era cunoscută ca hepatita non-A non-B, sau
hepatita post-transfuzională.

88
apărea cînd boala este contactată la vîrste mai înaintate.
Aproximativ 55-85% din cazurile de hepatită virală C acută ajung în faza cronica,
iar după aproximativ 20 de ani o parte den ele la faza de ciroză. Studiile efectuate
arată că aproximativ 20% din bolnavii de hepatita cronica fac mai tarziu ciroză.Dintre
acestia, la 25% boala progreseaza spre insuficienţă hepatică, chiar daca aceasta se
întîmplă dupa 30-40 de ani.

Se consideră că hepatita cronica C este asociată cu un risc crescut de apariţie a

cancerului hepatic (în special cînd se ajunge la faza de ciroză ). Cît este de mare acest
risc nu se ştie cu exactitate, dar s-a observat ca el creşte cam după 30 de ani de la
momentul infectării.

Doar 4% din cei infectaţi cu acest virus decedează din cauza acestei boli.

Cum se transmite Hepatita C ?

Virusul este prezent în sîngele persoanei infectate, deci orice manevră care ajunge să
pună în contact sîngele persoanei sănătoase (prin răni la nivelul pielii sau mucoaselor)
cu sîngele persoanei infectate, duce la contaminare şi transmiterea virusului. Astfel,
transfuziile de sînge contaminat reprezintă o cale de transmitere a virusului.
Folosirea acelor pentru droguri injectabile, nesterile, reprezintă una din cele mai
frecvente căi de transmitere a bolii.
Folosirea lamelor de ras de la alte persoane, a periuţei de dinţi, a uneltelor de
manichiură şi pedichiură nesterilizate, a acelor pentru tatuaj sau pentru piercing, acele
folosite la acupunctură sau alte tratamente reprezintă tot atîtea modalităţi de
contaminare.

Cum nu se transmite Hepatita C ?

nu există dovezi că virusul s-ar transmite de la mamă la făt în timpul

alăptării la sîn (prin laptele matern) cu condiţia că mamelonul să nu
prezinte răni sau să sîngereze.
nu se transmite prin contact întîmplător cu o persoană bolnavă cum ar fi :
strînsul mîinii, îmbrăţişare, sărut.
Care sunt persoanele expuse riscului de infectare cu virusul Hepatitei C ?

persoanele care folosesc droguri injectabile. Studiile arată că dintre cei

care folosesc droguri injectabile frecvent, 50-80% sunt infectaţi cu

89
 virusul hepatic C încă din primele 12 luni de cînd încep să se injecteze.
Un risc crescut îl au şi cei care folosesc cocaina cu prizare intranazală.
persoanele care au primit transfuzii de sînge înainte ca acesta să fie testat
pentru prezenţa virusului (testul s-a introdus în 1992).
pacienţii care fac hemodializă.
cei care au tatuaje sau piercing făcute cu instrumente nesterile.
cei care practică activitate sexuală neprotejată şi au mai mulţi parteneri
sexuali sau ai căror parteneri au alte boli cu transmitere sexuală (studiile
arată un risc de 10 % pentru aceştia de contaminare a virusul hepatic C;
pentru cei care au un singur partener sexual, transmiterea sexuală a
virusului este sub 5%).
lucrătorii din sfera medicală au un risc de aproximativ 2% de
contaminare prin înţepare accidentală cu ace contaminate. De asemenea
un risc crescut îl au pompierii şi poliţiştii care pot ajunge în contact cu
sînge de la persoane infectate în timpul intervenţiilor specifice.
mamele infectate pot transmite virusul fătului în proporţie de 5%. Imediat
dupa naştere, anticorpii de la mamă pot fi prezenţi în sîngele fătului
pentru cîteva luni, astfel încît, testul anticorpilor se face la făt numai după
un an (într-un an majoritatea copiilor vor pierde anticorpii anti-hepatită C
proveniţi de la mamă).
Care sunt simptomele în cazul infectării cu virusul Hepatitei C ?

multe persoane infectate nu prezintă nici un fel de simptome ( >80%) şi

duc o viaţă normală (de multe ori nici nu ştiu că au fost infectate).
perioada de incubaţie (din momentul infectării pînă la apariţia
simptomelor) variază între 2 şi 26 de săptămîni.
cînd apar simptomele, ele sunt moderate şi asemănătoare gripei: oboseală,
greţuri, pierderea poftei de mîncare, febră, dureri de cap, dureri
abdominale, uneori poate sa apară icterul şi urinile închise la culoare.
la analizele de laborator, enzimele hepatice ALT, AST) pot fi normale
sau crescute timp de cîteva luni pînă la un an.
dar indiferent de prezenţa sau absenţa simptomelor, virusul este în sînge
şi duce la distrugerea celulelor ficatului, iar persoana respectivă poate
transmite boala altor persoane.
Cum se stabileşte diagnosticul de Hepatită C ?

90
 multe persoane infectate, neavînd nici un fel de simptome, nu ştiu că au
virusul hepatic C, fiind diagnosticaţi întîmplător, fie în urma testelor
efectuate dacă vor să doneze sînge, fie dacă la analizele efectuate de
rutină se găsesc valori crescute ale enzimelor hepatice (ALT,AST) şi
atunci sunt făcute şi testele specifice pentru hepatita C.
testul specific pentru diagnosticul de hepatită C este depistarea în sînge a
anticorpilor anti-virus hepatic C (anti-VHC). Anticorpii nu sunt suficienţi
pentru a oferi imunitate organismului şi testul nu poate face distincţia
între infecţia acută şi cea cronică. Dacă testul iese pozitiv se recomandă
repetarea sa pentru eliminarea erorilor de laborator.
anticorpii pot lipsi în primele 4 săptămîni după infectare la aproximativ
30 % dintre persoane. După 3 luni de la infectare, anticorpii sunt detectati
la 90 % din persoanele infectate.
doar biopsia hepatică poate apoi identifica tipul şi gradul leziunilor
hepatice şi determina severitatea bolii, fiind necesară pentru evaluarea
începerii tratamentului.
enzimele hepatice (ALT, AST) pot fi crescute (activitatea lor se
majorează în sînge cînd celulele hepatice sunt distruse) sau pot fi
normale, în funcţie de perioadele de activitate sau inactivitate a bolii.
dacă este depistată prezenţa anticorpilor (anti-VHC), trebuie determinată
prezenţa în sînge a ARN-ului viral (ARN-VHC) care confirmă prezenţa
virusului în sînge şi un grad mare de infecţiozitate a persoanei respective.
Această determinare este necesară apoi pentru iniţierea şi evaluarea
tratamentului.
este utilă şi determinarea genotipului viral, anumite tipuri de virus
raspunzînd mai bine la tratament decat altele. Genotipul nu are însă
legătura cu felul în care va evolua boala ca severitate. Este util de ştiut
genotipul viral doar pentru a putea face o evaluare a răspunsului care ar
putea fi obţinut la tratamentul antiviral. Astfel, studiile au arătat că
genotipul 1 (cel mai frecvent în SUA) este cel mai rezistent la tratament.
Bolnavii care au acest tip de virus au şanse 40-45% de a obţine un
răspuns susţinut după tratamentul asociat. Bolnavii care au infecţie cu
genotipul 2 au şanse de 85% de a obţine un răspuns susţinut la tratament.
în cadrul procesului de determinare a diagnosticului trebuie discutată şi
prezenţa factorilor de risc şi calea prin care infectarea s-a produs.
Cum se poate face prevenţia pentru Hepatita C ?

NU EXISTĂ VACCIN PENTRU HEPATITA C !

Vaccinurile penru hepatita A şi B nu oferă protecţie pentru hepatita C !
91
 este important să se evite contactul cu orice obiecte care ar putea fi
contaminate cu sînge infectat. Curăţarea suprafeţelor cu soluţie de
dezinfectant 10% poate distruge virusul.
personalul medical trebuie să folosească mănuşi protectoare la
manipularea pansamentelor, tampoanelor şi să evite înţeparea cu ace care
pot fi contaminate. Orice leziune a pielii trebuie protejată cu pansament.
se recomandă evitarea folosirii obiectelor care ar putea fi contaminate cu
sînge infectat de la alte persoane: lame de ras, periuţe de dinţi, unelte de
manichiură şi pedichiură etc.
nu trebuie folosite în comun acele utilizate pentru injectarea drogurilor.
se recomandă practicarea actului sexual protejat cu prezervativ.
cei care sunt infectaţi deja cu virusul hepatic C trebuie să anunţe medicii
cu care vin în contact şi stomatologul că au contactat virusul pentru ca
aceştia să-şi poata lua măsurile de protecţie necesare.
pentru cei infectaţi este recomandat să nu consume deloc alcool, pentru
că acesta ar putea accelera distrucţia ficatului.
Cum se tratează Hepatita virală C ?

nu toţi cei infectaţi cu virusul hepatic C au recomandare pentru tratament

antiviral. În anumite situaţii, efectele secundare ale tratamentului ar putea
contracara efectele benefice ale acestuia, astfel încît decizia iniţierii
tratamentului revine medicului specialist după un bilanţ riguros al tuturor
afecţiunilor pacientului şi al posibilelor efecte secundare care ar putea să
apară.
procesul de apreciere a indicaţiilor pentru tratament include determinarea
cantitativă a virusului în sînge şi a genotipului acestuia, precum şi
efectuarea biopsiei hepatice, care permite evaluarea stadiului bolii (gradul
de inflamaţie şi fibroză).
tratamentul antiviral include monoterapia cu Interferon, terapia
combinată cu Interferon şi Ribavirin, terapia cu Interferon standard
pegilat. Ultimele studii arată un efect benefic al Interferonului cu durată
lungă de acţiune combinat cu Ribavirin şi a Interefronului pegilat.
scopul tratamentului este de a eradica virusul obţinînd un răspuns
virusologic susţinut şi de a încetini progresia bolii, permiţînd refacerea
ficatului şi crescînd speranţa de viaţă a pacientului.
Interferonul se administrează injectabil. Poate avea efecte secundare ca:
simptome asemănătoare gripei(dureri de cap, febră, oboseală), greţuri,

92
 vărsături, pierderea poftei de mîncare, depresia măduvei hematogene cu
scăderea producţiei de celule albe sanguine şi trombocite.
Ribavirina poate da ca efecte secundare : anemie şi malformaţii fetale
dacă se administrează gravidelor (de aceea nu se recomandă
administrarea sa la gravide şi evitarea sarcinii 6 luni după încheierea
tratamentului atît pentru femei cît şi pentru bărbaţi).
terapia combinata are aceleasi efecte secundare ca şi monoterapia, în plus
poate apărea şi scăderea producţiei de hematii.
Interferonul pegilat poata da ca efecte adverse: tulburări ale dispoziţiei,
tulburări emoţionale, afectarea memoriei, vome, uscăciumea mucoasei
bucale, dispepsie, erupţii cutanate, creşterea ALT, bilirubinei, tulburări
electrolitice, scăderea indicilor hematologici.
din aceste motive tratamentul antiviral necesită controale periodice la
medic pentru efectuarea de analize şi evaluarea efectelor secundare şi a
beneficiilor.
cu tratamentul combinat, răspunsul viral susţinut apare la 40-45% dintre
pacienţi cu genotip 1 şi 80-85% la cei cu genotip 2..
transplantul hepatic este ultima soluţie în stadiile finale ale bolii cînd
tratamentul antiviral nu mai dă rezultate sau este contraindicat. După
transplant, se poate să apară reinfecţia ficatului transplantat, situaţie în
care un al doilea transplant intra în discuţie.
este important să se încerce a se menţine o viaţă normală pe cît posibil,
avînd o dietă echilibrată (cu puţine grăsimi şi fără alcool) şi tinzînd spre o
atitudine pozitivă în viaţă. Bolnavul nu trebuie să se lase cuprins de
depresie, nu trebuie să se suprasolicite, trebuie să încerce să găsească un
echilibru interior. Este important să se odihnească atunci cînd se simte
obosit.Odihna suficienta şi exerciţiile moderate pot contribui la crearea
unei stări de bine. Activităţile care necesită un consum energetic crescut
trebuie programate dimineaţa cînd persoana respectivă este odihnită şi cu
forţele proaspete.
orice produse din plante, ceaiuri sau alte remedii naturiste nu trebuie luate
înainte de a avea consimţămîntul medicului, deoarece unele dintre ele pot
influenţa negativ evoluţia bolii.
Ce rol are dieta în evoluţia Hepatitei C ?

avînd în vedere că ficatul joacă un rol important în toate procesele

metabolice din organism (toate alimentele, substanţele îngerate trec prin
ficat unde sunt prelucrate), putem spune că dieta ajunge astfel să aibă un

93
 rol important în procesul evolutiv al hepatitei cronice!
ca principii generale, se recomandă un stil sănătos de viaţă, fără excese
alimentare, FĂRĂ ALCOOL, o alimentaţie săracă în grăsimi, aportul
energetic fiind completat în principal prin glucide (carbohidraţi).
deoarece de multe ori se întîmplă ca pofta de mîncare a acestor bolnavi
să fie scăzută, se recomandă mai multe mese pe zi în cantitate mica, care
sunt mai uşor de tolerat.

Ce rol are alcoolul în evoluţia Hepatitei C ?

alcoolul este metabolizat (prelucrat) în ficat. Acţiunea sa toxică este

directă asupra celulelor hepatice.
acest efect distructiv poate duce la apariţia cirozei sau a cancerului
hepatic.
riscul pentru aceste boli nu îl au doar marii băutori de alcool, ci şi cei care
consumă alcool în cantităţi moderate (băutorii "la ocazii")
astfel, la acţiunea distructivă a virusului hepatitei C se adaugă şi acţiunea
distructivă a alcoolului, scăzînd astfel mult speranţa de viaţă a acestor
persoane. Riscul evoluţiei bolii în aceste cazuri, spre ciroză sau cancer
hepatic creşte foarte mult.
de aceea pentru bolnavii cu hepatita C consumul de alcool este interzis.
Ce rol are fierul în evoluţia Hepatitei C ?

ficatul are un rol important în metabolizarea fierului, fiind unul dintre

organele care depozitează acest metal în organism.
la bolnavii cu hepatita C are loc o tulburare a acestui metabolism,
întîlnindu-se la mulţi dintre cei bolnavi un nivel mai mare de fier
depozitat în ficat, care poate avea efecte negative asupra celulelor
hepatice.
în plus, studiile au arătat că fierul în exces scade răspunsul la tratamentul
cu Interferon la aceşti pacienţi.
în concluzie, bolnavii cu hepatită virală C, care au nivele crescute ale
fierului în sînge, sau care au ciroză, trebuie să evite suplimentele cu fier.
În plus, ei trebuie să reducă din alimentaţia lor alimentele care pot aduce
un aport crescut de fier în organism cum ar fi: carnea roşie, ficatul,

94
 cerealele îmbogăţite cu fier.

Ce rol joacă grăsimile în evoluţia Hepatitei C ?

persoanele obeze prezintă adeseori tulburări ale funcţiei ficatului datorită

depozitelor de grăsime din ficat (steatoză hepatică) precum şi datorită
fenomenelor inflamatorii care pot însoţi aceste depozite grase
(steatohepatită). Aceste anomalii se pot normaliza în cazul în care
persoanele respective revin printr-o dietă echilibrată şi un program de
exerciţii fizice la greutatea normală.
de aceea este foarte important ca bolnavii cu hepatită cronică C să se
menţină în limitele greutăţii normale (raportată la înălţimea fiecăruia).
Pentru bolnavii care prezintă obezitate, este foarte important să înceapă
un program de exerciţii fizice şi o dietă echilibrată, săracă în grăsimi, care
să-i ajute să revină la greutatea normală. Acest efort trebuie făcut sub
supravegherea şi consilierea atentă şi riguroasă a medicului!
bolnavii care au şi o dislipidemie (tulburare a metabolismului grăsimilor
în organism) trebuie să urmeze o dietă săracă în colesterol.
Ce rol joaca proteinele în evoluţia Hepatitei C ?

un aport proteic adecvat este important pentru a forma şi a menţine masa

musculară, precum şi pentru a participa la procesele de vindecare şi
reparare. Necesarul proteic diferă in funcţie de greutate şi starea de
sănătate a organismului.
pentru o persoană sănătoasa, aportul de proteine este în medie de 1-
1,5g/kg corp/zi
în cazul pacienţilor cu ciroză, una din complicaţiile care poate apărea este
encefalopatia (manifestată prin afectarea statusului mental, cu
dezorientare şi confuzie). Cauza exactă a acestei encefalopatii nu este
încă foarte bine înţeleasa, unii specialişti considerînd că nu există nici o
legatură între aceasta şi aportul de proteine, în timp ce alţi experţi
consideră că reducerea aportului de proteine şi în special a celor de
origine animală, cu aderarea la o dietă vegetariană, ar putea îmbunătăţi
statusul mental.
astfel, pentru pacienţii cu risc de encefalopatie, se recomandă reducerea
aportului alimentar de proteine animale la 0,6-0,8 g/kg corp/zi (sursele de
95
 proteine animale fiind reprezentate de carne, peşte, ouă). Nu sunt
necesare limitări ale proteinelor vegetale.
Ce rol joacă aportul de sodiu (sare) în evoluţia Hepatitei C ?

În fazele avansate ale fibrozarii ficatului (ciroză) se poate produce o acumulare

anormală de fluide în abdomen (ascită). Pentru pacienţii cu hepatita C şi ascită se
recomandă o dietă săracă în sodiu (sare).

Pentru fiecare gram de sare consumată se acumulează în organism 200ml de lichid!

Cu cît dieta este mai săracă în sare, cu atît eliminarea acestui lichid este mai bine
controlată.

Consumul de sare trebuie limitat la sub 1g/zi . Aceasta înseamnă urmărirea atentă a
conţinutului în sare al alimentelor, citind cu atenţie compoziţia lor de pe etichetele de
prezentare. Trebuie evitate alimentele de la fastfood-uri, deoarece în general ele
conţin multă sare. De asemenea carnea conţine sare multă, în special carnea roşie, de
aceea o alimentaţie vegetariană ar trebui luată în considerare.

Ce trebuie să ştie bolnavul de hepatită C despre consumul de medicamente?

Majoritatea medicamentelor sunt prelucrate la nivelul ficatului, astfel încît bolnavul

de hepatită cronică C trebuie să fie foarte atent la medicamentele pe care le ia şi la
dozele acestora. De multe ori va fi necesară reducerea dozelor în cazul unui ficat
insuficient, pentru a evita efectele nocive pe care aceste medicamente le-ar putea avea
în această situaţie (doze care pentru un ficat cu funcţie normală nu ar avea efecte
nocive).
Chiar şi în cazul medicamentelor care se pot cumpăra fără reţetă, trebuie citite cu
atenţie instrucţiunile de administrare ale medicamentului şi cel mai bine ar fi să fie
consultat medicul înainte de a lua orice fel de medicament.

Hepatita virală D
Ce este hepatita D ?

Hepatita D este o afecţiune inflamatorie a ficatului datorată virusului hepatic D, avînd

ca rezultat distrucţia celulelor hepatice şi care se întîlneşte doar la persoanele cu
hepatită virală B.

Se evideanţiază două tipuri de infecţie cu virusul D:

• VHB-VHD Coinfecţie – atunci cînd are loc infectarea simultană cu virusul

hepatic B şi virusul hepatic D.
96
 • VHB-VHD Suprainfecţie – atunci cînd infectarea cu virusul hepatic D are loc
la o persoană cu hepatită cronică B.

Persoanele imune la infecţia cu virusul hepatic B în urma vaccinării sau suportării

infecţiei , nu pot fi infectate cu virusul hepatic D.

Cum se transmite Hepatita D ?

Virusul hepatic D poate fi transmis prin contactul cu:

• Săngele infectat cuVHD
• Obiecte contaminate cu sănge infectat cu VHD
Spre deosebire de VHB, transmiterea sexuală şi perinatală este relativ ineficientă.
Cum nu se transmite virusul Hepatitei D ?

Virusul hepatic D nu se transmite prin contacte întîmplătoare ca:

strînsul mîinilor;
sărutul pe obraz
consumul de alimente pregătite de o persoană purtătoare a virusului
vizitarea unei persoane infectate
joaca cu un copil care este purtător
strănutul sau tusea
Care sunt persoanele expuse riscului de infecţie cu virusul hepatic B ?

Risc înalt:
• Recipienţii de sînge sau produse sanguine
• Utilizatorii de droguri intravenoase
• Hemofilicii
• Persoanele contactante la domiciliu cu bolanvii afectaţi de infecţia
cu VHD

Risc mic:
• Nou-născuţii mamelor cu VHD
• Persoanele care au avut contacte sexuale cu bolnavi afectaţi de
VHD
• Lucrătorii medicali.

97
Cum se pune diagnosticul de Hepatită virală D ?

Singura metodă de a identifica infecţia cu virusul hepatic D este prin intermediul

testelor de sînge specifice ( aceste teste nu sunt incluse în testele de rutină):

Anti-VHD: cînd acest test este pozitiv, înseamnă că persoana respectivă

este infectată cu virusul hepatic D şi îl poate transmite şi la alte persoane.
Deasemeni se poate determina ARN-VHD(ARN viral)

Cum se poate asigura protecţia împotriva virusului Hepatitei D ?

Coinfecţia
• Prevenirea infecţiei cu VHB prin vaccinare.
Superinfecţia
• Prevenirea expuneri la sîngele contaminat
• Redicerea comportamentului de risc
- praticarea injectărilor sigure
- practicarea sexului protejat

Cum se trateaza Hepatita D ?

NU EXISTĂ TRATAMENT SPECIFIC !

Peroanele coinfectate cu VHB şi VHD pot beneficia de tratament pentru VHB

conform indicaţiilor respective.

Hepatita virală E

Ce este Hepatita E ?

Hepatita E este o afecţiune inflamatorie a ficatului produsă de virusul hepatic E,

avînd ca efect distrugerea ţesutului hepatic. Acest tip de hepatită se întîlneşte rar în
Republica Moldova, dar este o problemă serioasă pentru unele ţări din Asia,
Orientul apropiat şi Africa de Nord.

Cum se transmite Hepatita E ?

98
Hepatita virală E se transmite pe aceaşi cale ca şi hepatita virală A – fecal-orală şi
de cele mai dese ori prin întrebuinţarea apei contaminate. Transmiterea directă de
la om la om se realizează rar.

Care sunt persoanele expuse riscului de infectare cu virusul Hepatitei E ?

Vîrsta cea mai susceptibilă este 15-30 ani.

Cei mai expuşi riscului de infectare sunt locuitorii regiunilor endemice şi călătorii
acestor zone.

Care sunt simptomele în cazul infectării cu virusul Hepatitei E ?

Semnele clinice ale HVE sunt similare cu cele ale HVA şi pot include febra înaltă,
pierderea apetitului, oboseală, urina întunecată, greţuri, vomă, decolorarea
scaunului şi icter.

HVE nu evoluează în infecţie cronică şi majoritatea persoanelor se vindecă

complet. Însă, 20% din femeile gravide care suportă HVE decedează.

Cum se stabileşte diagnosticul de Hepatită virală E ?

Singura metodă de a identifica infecţia cu virusul hepatic E este prin intermediul

testelor de sînge specifice ( aceste teste nu sunt incluse în testele de rutină):

- Anticorpi Anti-VHE din clasa IgM

- ARN-VHE (ARN viral)

Cum se poate face prevenţia pentru Hepatita virală E ?

- Evitarea întrebuinţării apei fără a lua măsuri de siguranţă.

- Eficacitatea imunoglobulinelor în regiunile endemice nu este cunoscută.

NU EXISTĂ VACCIN PENTRU HEPATITA E !

Vaccinurile pentru hepatitele virale A şi B nu oferă protecţie pentru hepatita
virală E !

Cum se tratează Hepatita virală E ?

99
 NU EXISTĂ TRATAMENT SPECIFIC !

Tratamentul este patogenetic şi simptomatic.

Capitolul VI. Acte legislative ale Republicii Moldova în

domeniul infecţiei cu HIV
Capitolul VII. Acte legislative ale Republicii Moldova în
Domeniul hepatitelor virale B, C.

100
101