Dezbatere istoriografică

Natalie Zemon Davis, Descentering History: Local Stories and Cultural Crossing in
a Global World, History and Theory, 2011, pp. 188-202

Conceptul de transfer cultural a început să suscite tot mai mult interesul cercetătorilor
de-a lungul secolului al XX-lea, cea dea doua jumătate a secolului marcând o nouă etapă în
istoriografia problemei. Treptat, studiile teoreticienilor istorii culturale, precum Jacob
Burckhartd sau Johann Huizinga au început să fie studiate și încadrate în anumite tipare de
analiză, încercându-se o extensie a conceptului de cultură, văzută nu ca o componentă
independentă, ci ca pe una interconectată.

Istoricii secolului al XXI-lea, precum Natalie Zemon Davis, Manuela Rossini,

Michael Toggweiler, Anna Malinowska, Michael Wemer ori Benedicte Zimmermann au
început un viguros proces de identificare și urmărire a unei culturi transferabile,
interconectate, care să se juxtapună peste noi teritorii cu care intră în contact. Conceptele
abordate de autorii menționați mai sus (traversare culturală Natalie Zemon Davis, transfer
cultural - Manuela Rossini și Michael Toggweiler, transplant cultural - Anna Malinowska,
ori histoire croisee - Michael Wemer ori Benedicte Zimmermann), deși par a fi concepte
diferite, în esență duc spre același rezultat = urmărirea modului în care cultura unor popoare a
reușit să conveargă și să se suprapună sub o altă haină într-un spațiu geografic cu totul nou.

Manuela Rossini și Michael Toggweiler cu al lor articol „Cultural Transfer: an

Introduction”, apărut în 2014, leagă începuturile acestui concept de cultură de tranziție de
teoretizarea conceptului de transfer cultural efectuat în anul 1980 de istoricii Michel Espagne
și Michael Werner, pe vremea când aceștia se ocupau de relațiile istorice între Franța și
Germania, ei axându-se pe cercetarea simultană a unor zone periferice din cele două
provincii. Anna Malinowska la rândul ei, amintește în articolul „Cultural transplantations
and Problems of Transferability” despre acest eveniment, spunând că anul 1980 a schimbat
optica acestor analize, celor doi teoreticieni atribuind-li-se meritul de a deschide noi
dimensiuni de analize, punându-se accentul pe ‚schimb” și nu pe „auto-suficiență”. Focusul
atenției cade pe demonstrarea modului în care zonele culturale sunt interconectate dinamic și
nu dispun de un sistem cultural unitar.

Conceptul de traversare culturală este abordat de Natalie Zemon Davis în lucrarea

numită „Descentering History: Local Stories and Cultural Crossing in a Global World”,
apărută în anul 2011. Respectivul articol a fost prezentat întâia oară în cadrul simpozionului
din 2010 al Premiului Ludwig Holberg din Bergen, Norvegia unde Natalie Zemon Davis a
efectuat o pledoarie în vederea activității sale ca și cercetător. Dar înainte de a discuta despre
articol, se cuvine să precizez câteva date despre cel ce l-a redactat

Natalie Zemon Davis este o cercetătoare canadiano-americană, născută în anul 1928,

specializată în studiul perioadei moderne timpurii. Cariera profesională a acestei este
încununată de numeroase premii onorifice și titluri obținute de Natalie (2000 – Premiul Aby
Warburg pentru știință; 2011 devine membru al Societății Filosofice Americane; în 2013
primește Medalia Națională de Științe Umaniste). În prezent ea este profesor adjunct de
istorie medievală la catedra Universității din Toronto.

Scopul articolului este de a prezenta procesele interconectate de descentrare a istoriei

în cadrul istoriografiei occidentale de după cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, cu
accentul pus pe studiere unor teme noi apărute, precum: comunitățile definite de etnie și rasă,
studiul unor popoare non-occidentale, studii post-coloniale dar și studii cu privire la
prezentarea unei istorii totale.

Întrebări de cercetare

1. Poate un istoric să scrie o istorie locală, cu multe detalii dar să se abordeze totodată o
istorie globală?

Pornind de la analiza scrierilor a două personaje care au trăit la cumpăna secolelor XIV-
XV (Ibn Khaldun și Christine de Pizan), miza studiului este de a observa cum aceste scrieri
care deși sunt părți ale unei istorii descentrate, pot fi înglobate însă într-un tot unitar care să
răspundă unor cerințe universale. În anul 1403 judecătorul Ibn Khaldun aflat la Cairo
efectuează ultimele corecturi asupra introducerii cărții sale de exemple (Book of Ecemples),
un amplu studiu în limba arabă în care a vorbit despre istoria civilizațiilor. Doi ani mai târziu
în 1405, autoarea italiană Christine de Pizan reușește să finalizeze la Paris ultimele retușuri
aduse cărții sale numite Orașul Doamnelor în care efectua o pledoarie realizărilor și
contribuțiilor aduse de femei. Un aspect interesant este acela că deși cele două personaje, cei
doi autori (care trăiesc în areale geografice îndepărtate), nu se cunosc și nu își cunosc scrierile
unul altuia, ajung totuși să se juxtapună. Scrierile lui Ibn Khaldun ajung în spațiul occidental
abia în secolul al XVI-lea când sunt traduse în limba franceză, în timp ce scrierile Christinei
de Pizan nu au fost traduse niciodată în limba arabă, doar astăzi probabil sunt citite în limba
franceză la unele universități din Africa de Nord.
 Interesul studiilor post-colonialiste este observat de mai mulți autori care au în vedere
studiul culturii și al transferabilității acesteia. Natalie Zemon Davis observă cum istoricii
post-colonialiști au început să cerceteze tot mai mult istoria unor popoare occidentale ajunse
pe tărâmurile celor două Americi și ale Africii. Ei nu s-au mulțumit doar cu studiul politicilor
națiunilor cuceritoare, a acțiunilor soldaților efectuate pe noile pământuri ori atitudinea
manifestată de cuceritori în teritoriile cucerite, ci au cercetat mai departe, dorind să afle și
receptarea vizitatorilor de triburile băștinașe și mentalitatea lor vizavi de modificările aduse
odată cu venirea europenilor. Rossini și Toggweiler precizează cum transferul cultural
începe să fie studiat dintr-o perspectivă bilaterală și trilaterală, cu accentul pus pe
interacțiunile dintre state. Noile studii post-coloniale încep să ia în calcul nu doar o
perspectivă unilaterală (spre exemplu a coloniștilor), ci și o perspectivă venită din partea
celor care au intrat în contact cu noii veniți (popoarele băștinașe). Michael Wemer și
Benedicte Zimmermann în articolului lor apărut în 2006, „Byond Comparison: Histoire
croisee and the Challenge of Reflexivity”, observă și ei la rândul lor cum noua dimensiune
care se deschide prin intermediul acestui concept de studiu post-colonialist, permite în
termeni empirici luarea în considerare a unei perspective bivalente: a guvernanților și a celor
guvernați.

Natalie Zemon Davis este de părere că, pentru a studia o istorie universală avem
nevoie de o perspectivă multivalentă, perspectivă pe care istoricii secolului al XX-lea au tins
să o evite. Este oferit exemplul istoricului indian Dipesh Chakrabarty care sugera colegilor
săi să evite gândirea istorică modernă care se bazează pe ideea că Europa este modelul
exclusiv al modernizării. Occidentul – spune istoricul – este doar o singură cale spre prezent.
Prin urmare, mai sunt și altele la fel de valide! Anna Malonowska prezintă ipoteza
antropologului Arjun Appudrai în a cărui opinie, cultura reprezintă un construct cu mai multe
fațete determinate de diferență. Concentrarea asupra acestor fațete diferite ale culturii permite
identificarea contrastului pe care aceasta o poartă în medii diferite. Wemer și Zimmerman la
rândul lor, observă cum orice transfer cultural are un punct de plecare și un punct de sosire,
însă ei extind ipotezele, precizând că și respectivele puncte pot la rândul lor să transmită
cultura altor puncte și așa mai departe. În consecință, încrucișarea a două culturi nu reprezintă
doar relația uneia cu cealaltă, ci mai degrabă relația uneia prin cealaltă.

Această ideea a încrucișării culturii o regăsim și la Natalie Zemon Davis, autoarea

sprijinind acest demers. În argumentarea acestei ipoteze ea se folosește de exemplul negrilor
veniți din Africa în Suriname, care au adus cu ei practici ale divinației și ale vindecării. Ea
utilizează scrierile observatorilor europeni ai Africii de Vest (precum Giovanii Atonio
Cavazzi, misionar capucin în regatele Kongo și Angola, ori însemnările chirurgului John
Atkins aflat pe o nava de sclavi care plecase din Africa spre America) pentru a sublinia
această încrucișare culturală. Sunt oferite câteva exemple ale practicii divinației în regiunea
Guineei situată în vestul Africii

 clarvăzătorul juca un rol important în cadrul triburilor africane de aici, toiagul său
găzduind puteri mistice, în interiorul lui fiind încapsulată puterea unui zeu. Vindecătorii
erau cei care pe baza puterilor primite de la zei puteau oferi leacuri bolnavilor. Ghicitorul
era cel care era chemat în cazul unei crime. Dacă victima se găsea că a murit otrăvită,
ghicitorul întreba defunctul dacă într-adevăr așa au stat lucrurile, iar în urma unui răspuns
afirmativ, cei care purtau mortul pe brațe era impulsionați să meargă direct la casa
ucigașului.

Toate aceste obiceiuri și credințe au fost transportate de negrii africani în ținuturile de

peste Atlantic, acolo unde au intrat în contact cu alte popoare africane. Comunicarea acestora
în Suriname spre exemplu a fost posibilă prin apariția unui dialect creol, care îmbina engleza
cu limba africană. Practicile divinației născute în Africa au început să fuzioneze cu practicile
locale din Suriname peste care s-au suprapus credințele unor indieni aborigeni existenți în
comunitățile locale. Această ideea a imixtiunii mai multor elemente de cultură o regăsim în
argumentele lui Wemer și Zimmermenn care afirmă că încrucișarea presupune nu doar o
juxtapunere singulară, ci și o împletire, iar împletirea la rândul ei înseamnă o traversare
repetată printr-un punct focal.

Menținându-ne în sfera ipotezelor celor doi istorici germani, ei precizează cum această
acțiune a încrucișării culturii trebuie privită de un observator obiectiv, aspect pe care îl putem
regăsi și la Davis care identifică cum anumite practici africane (cum este cea a detectării
criminalului pe baza întrebării adresată defunctului) au fost identificate și la coloniștii din
Suriname, observatorii încrucișării - misionarii din Moravia - descriind aceasta drept
procedeul de detectare și determinare.

Manuela Rossini și Michael Toggweiler prezintă multitudinea perspectivelor în care

conceptul de transfer cultural a fost dezbătut în istoriografie. Terenul de desfacere a fost
marcat de organizarea unui simpozion care a avut loc în 2011, în cadrul căruia o serie de
istorici și-au prezentat ipotezele privind această paradigma a transferului cultural. Anil Bhatii
propune o concentrare a atenției asupra similitudinilor din cadrul acestui transfer cultural,
considerând că doar așa pot fi analizate linii de legătură, prin intermediul cărora să iasă în
evidență anumite spontaneități particulare. Simpozionul continuă cu discursul susținut de
Anna Malinowska pe tema transplantului cultural și a problemelor transferabilității.
Termenul de „transplant cultural” nu este ales întâmplător, întrucât acest transplant este
asemănat cu un transplant medical, prin care a anumite obiceiuri, tradiții ori obiecte sunt
analizate de Malinowska în cadrul „noului corp”, respectiv în cadrul noului teritoriu în care
ele au pătruns. Ideea acestui transplant cultural presupune mutarea acestor elemente născute
într-un mediu local, care până atunci trăiseră într-un singur corp, într-un altul nou, pentru a
observa cum reacționează, în mod asemănător cum un organ al corpului uman este
transplantat într-un corp nou.

În cadrul acestor dezbateri istoriografice a fost abordată și ideea unei asimilații culturale
defectuoase ori parțiale. Un exemplu elocvent - pe care Malinowska îl identifică - unde
transferul este efectuat însă nu este adoptat în adevăratul sens al cuvântului, este cazul
bețișoarelor de mâncat chinezești. Specifice Extremului Orient, ele pătrund în spațiul
european însă nu au capacitatea de a înlocui tacâmurile Occidentale, ele menținându-se însă
ca și element exotic. Un alte exemplu oferit de Malinowska în care transferul cultural s-a
efectuat într-o manieră superficială este reprezentat de seria cărților Fifty shades of Grey, care
deși născută în limba engleză, ea a început să fie publicată la nivel internațional în limbile
vernaculare. Este prezentat cazul Poloniei, care în momentul apariției acestei serii în anul
2012, a întâmpinat numeroase dificultăți lingvistice. Traducătoarea poloneză a seriei, Monika
Wisniewska a recunoscut greutatea traducerii unor expresii engleze în limba poloneze,
spunând că deseori a trebuit să inventeze termeni și expresii noi, pentru ca publicul polonez
să poată înțelege intriga subiectului. Peste toate acestea s-a suprapus și minima cultură
poloneză în domeniul sexualității, domeniu cu care publicul slav nu era obișnuit. Cultura
sexuală subdezvoltată, dublată de lipsa unui vocabular pentru exprimarea sexualității a
reprezentat un obstacol în schimbul cultural efectuat între cultura textuală americană și cea
poloneză.

Ne întoarcem la analiza lui Nataliea Zemon Davis, analiză în cadrul căreia autoarea
efectuează o comparație între Ibn Khaldun și Christine de Pizan. Pornind de la ideea că
studiile recente au evitat să îi pună Ibn Khaldun și Christine de Pizan în același discurs
istoriografic, autoarea se decide să ofere câteva exemple despre cum istoria descentrată poate
fi inclusă în istoria universală. Se realizează o analiză comparativă a biografiei celor doua
personaje care au trăit la sfârșitul secolului al XIV-lea începutul secolului al XV-lea. Ambii
s-au născut într-o familie cu tradiție literară, Ibn Khaldun în Tunis, iar Chirstine de Pizan în
Veneția. Ambii au plecat ulterior din locurile lor natale, Ibn Khaldun în Fez, iar Christine de
Pizan la Paris. Dacă personajul tunisian a studiat la școlile din Tunis, având parte de
profesori, poeta italiană a fost învățată de tatăl ei, iar ulterior a devenit autodidactă. Autorul
Cărții de Exemple s-a axat pe lucrări despre teologie, logică, aritmetică, scriind chiar și o
carte despre sufism, autoarea Orașului Domnelor în schimb concentrându-se pe poezie și
proză, scriind mici tratate despre conduita femeilor, ea chiar fiind însărcinată cu realizarea
unei biografii a lui Carol al V-lea. Publicul Christinei de Pizan se compunea din bărbați și
femei de la curțile regale, precum și clerici învățați, pe când în rândul cititorilor lui Ibn
Khaldun se înscriau sultanii și anturajul acestora, alături de studenții cărora tunisianul le ținea
prelegeri.

Putem observa așadar, în urma analizei comparate pe care o realizează Davis, cum istora
nu este unilaterală și nu are un singur drum spre trecut, la fel cum Europa nu este modelul
absolut și barometrul de referință a studierii trecutului. Articolului lui Davis ne-a arătat cum
două personaje din două zone geografice diferite, receptori ai unei culturi diferite și
practicanți ai unor meserii diferite, au capacitatea ca prin scrierile lor (care nu prezintă
neapărat aceleași subiecte), au capacitatea să abordeze același substrat: de a prezenta o istorie
nișată care se dorește a fi inclusă într-un circuit mai larg (Christine de Pizan = rolul femeilor,
iar Ibn Khaldun = rolul istoriei nord africane).

Contribuțiile textuale realizate de cele două personaje au avut consecințe recente, ele fiind
integrate în medii universitare internaționale, contribuind la realizarea unei istorii totale. Să
vedem cum! Scrierile Christinei de Pizan au marcat baza cursului introductiv despre Societate
și Sexe pe care Natalie Zemon Davis l-a inaugurat în anul 1971, nouăsprezece ani mai târziu
ea chiar publicând cartea Femeia de la Margini, în timp ce scrierile lui Ibn Khaldun au
permis introducerea în ambiantul musulman al unor teritorii din Sud-Vestul Europei și
Nordul Africii de la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea, informații
care i-au permis autoarei să publice în anul 2006 lucrarea Trickster Travels, în care a analizat
anumite teritorii geografice precum Spania, Maroc ori Africa de Nord pe baza însemnărilor
făcute de Leon Africanul, pe care Khaldun îl pomenește în lucrările sale. Mai mult decât atât,
relatările acestui Leon Africanul i-au dat posibilitatea scriitorului de origine libaneză Amin
Maalouf să publice în anul 1986 lucrarea în limba franceză numită Leon Africanul, apărută în
limba română la Editura Polirom în februarie 2020.