Argumentarea necesitatii si a impactului interventiei individualizate

Tanasa Ana-Maria
Grupa 2
An 3

Evaluare individuala se completeaza dupa ce cazul a fost deschis prin completarea fisei de
deschidere a cazului. Este un instrument important in dosarul cazului deorece contine
informatii cu caracter general obtinute din primele intrevederi cu beneficiarul.Interventia se
realizeaza pe baza planului individulizat de asistenta elaborate cu implicarea actorilor echipei
multidisciplinare ,care este un grup de specialist din mai multe domenii ,ce fac parte din
reteaua de servicii adresate copiilor si familiilor aflate in situatii de risc.

In procesul interventiei asistentul social trebuie sa monitorizeze actiunile realizate pe cazul

dat.Monitorizarea este procesul de verificare permanenta a progreselor stabilite in cadrul
planului individualizat de asistenta,pentru a sesiza evolutia cazului dat .Acest lucru este foarte
important pentru schimbarea interventiei si a tipului de caz ,daca nu se observa o schimbare in
bine a situatiei beneficiarului ,precum si la imbunatatirea calitatii serviciilor si al impacturilor
pe care le au ele. După cum bine cunoastem, o interventie asistentială eficientă este una
dintre condiţiile bunului mers al unei societăţi democratice, dat fiind că asisten a socială
desemnează un ansamblu de ț instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate, servicii
specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităţilor cu probleme speciale, aflate
temporar în dificultate, care, datorită unor motive de natură economică, socio-culturală,
biologică sau psihologică, nu au, prin mijloace şi eforturi proprii, posibilitatea de a conduce
un mod de viaţă decent. Limita dintre cele două componente de bază ale managementului de
caz - evaluarea şi intervenţia - este greu de a fi stabilită, deoarece cunoaşterea cazului nu se
opreşte la faza de evaluare. Trebuie să cunoa tem că evaluarea trebuie astfel condusă încât să
nu ș agraveze starea beneficiarului printr-un stil de investigaţie poliţienesc, ci, dimpotrivă, să
o amelioreze prin aspectele ei de ordin terapeutic, prin care beneficiarul dobândeşte încredere
în asistentul social, care va trebui să-l sprijine e întreg parcursul interven iei. Astfel, o ț
evaluare realizată într-un mod profesionist asigură succesul intervenţiei. Intervenţia este
miezul activită ii asistentului social; ea este ceea ce în ț mod natural urmează după evaluarea
subiectului. Intervenţia reprezintă “îngrijirea a unui subiect aflat în criză” cu scopul readucerii
lui la nivelul de competenţă şi funcţionare adaptativă din precriză şi de a preveni sau reduce
impactul negativ al evenimentului/evenimentelor declanşatoare la care a fost supus (Everly Jr.
si Mitchell, 1999). Intervenţia îşi are radăcinile în timpul celui de la II-lea Război Mondial,
cînd au apărut o mulţime de soldaţi cu consecinţe psihologice, sociale şi fizice severe în urma
traumei războiului şi care au creat necesitatea de intervenţii specifice pentru a le restabili situa
ia. A urmat o lungă ț perioada de eforturi de teoretizare a crizei, a relaţiei cu factorii
declanşatori/predispozanţi, a stadiilor crizei, însă teoria intervenţiei nu a primit în mod
explicit aceeaşi atenţie. Aceasta din urmă a fost concepută doar ca un mănunchi de tehnici
derivate din teoria crizei care se aplică în funcţie de tipul crizei şi de nevoile particulare ale
subiectului, ca o formă de terapie (Ewing, 1978). Principalele tehnici utilizate erau: 1) tehnica
recompensării, focalizată exclusiv pe problemele subiectului cu scopul prevenirii
decompensării psihologice; 2) modelul orientat pe stress, cu accentul pe factorii externi
subiectului şi 3) modelul sistemic care lua în considerare relaţia dintre subiect/familie şi
contextual social. Modelele erau reciproc exclusive, o abordare înlocuia automat pe alta şi ele
se limitau doar la o “manipulare generica” a unui şir de factori implicaţi în criză (Poal, 1990).
Ulterior, intervenţia a început să se desprindă de terapie şi astfel Rosenbluh (1981) şi Hafen şi
Peterson (1982) concep intervenţia în criză ca un fel de “prim ajutor” oferit subiecţilor pentru
ai ajuta să depăşească perioada temporar de incapacitate de coping dată de o situaţie dificlă
sau stresantă. Aceast punct de vedere plasează intervenţia în prima linie de răspuns şi îi
conferă principala ei caracteristică, rapiditatea de răspuns şi întinderea pe un timp limitat. Au
fost folosite diferite modele teoretice pentru explicarea crizei si a metodelor de intervenţie dar
nici unul nu a putut cuprinde toate aspectele pe care criza le poate avea. Fiecare individ este
unic în felul cum trăieşte şi descrie criza pe care o străbate şi aceasta conduce la o multitudine
de aspecte şi interpretări ale crizei. Scopul şi principiile intervenţiei: În ciuda abordărilor
diferite, s-a conturat un scop comun al tuturor intervenţiilor în criză şi anume, restaurarea şi
îmbunătăţirea capacităţii de adaptare şi de coping a individului în faţa unei situaţii
neprevăzute, stresante şi generatoare de stres.

O serie de autori au stabilit care sunt scopurile intervenţiei i anume: ș  identificarea factorilor
cauzali ai crizei şi înţelegerea rolului lor schimbarea percepţiei individului asupra agentului
precipitant  stabilizarea cu încercarea de oprire a escaladării stresului  uşurarea simptomelor
(Butcher si colab. (1983))  reducerea stresului subiectului 6  înlăturarea semnelor şi
simptomelor stresului  restaurarea nivelului optim de funcţionare preexistent crizei(Kanel
(1999))  restabilirea funcţionării adaptative a subiectului  restaurarea funcţionării şi
capacităţii de coping  identificarea şi utilizarea resurselor individuale, familiale şi comunitare
în depăşirea crizei  furnizarea de informaţii şi psihoeducaţie(Flannery si Everly (2000)) Mai
jos menţionăm câteva principii conform cărora trebuie să se realizeze intervenţia în asisten a
socială: ț - rapidă – o intervenţie timpurie i care va fi desfăşurată imediat va exclude mai
repede ș consecinţele secundare i îi va asigura clientului o reintegrare socială eficientă ; ș -
simplă şi scurtă - interven ia trebuie să vizeze direct problemele evidenţiate în evaluare ț ini
ială i complexă. O interven ie axată concret pe necesită ile clientului va garanta rezultate
eficiente. - imediată – pe parcursul interventiei, subiectul are posibilitatea să se adreseze
direct către serviciiile specializate iar asitentul socil este profesionistul care asigur acest acces
către servicii, - cît mai aproape de re edin a subiectului – clientul trebuie inclus în toate
programele de interven ie din raza teritorială în care acesta îi incredinteaza - concretă- în
sensul abordării problemelor ridicate de subiect şi nu a celor “descoperite” de specialist; -
realist - bazată pe resursele psihologice şi sociale ale subiectului - sa nu creieze false aşteptări
precum cele legate de beneficiul secundar urmărit uneori de subiect.