Memoria Oltului

An. III, nr.
10 (32), octombrie 2014 MEMORIA OLTULUI
MEMORIA OLTULUI
Revistă de istorie şi cultură a Oltului şi Romanaţilor
Anul III, nr.10 (32), octombrie 2014
Editată de Asociaţia Culturală
MEMORIA OLTULUI
Director: Ion D. Tîlvănoiu
Comitetul de redactie:
Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, Nicolae
Scurtu, Dumitru Botar, Jeana Pătru, Al.Chirilă
Stanciu, Floriana Tîlvănoiu, Vasile Radian.
Planşele noastre:
1. Pan M. Vizirescu (ulei pe carton de Rodica Ciocârdel-Teodorescu, 1980. Originalul la Biblioteca
judeţeană ,,Ion Minulescu” din Slatina).
2. Sus: Scriitorul Mircea Damian şi soţia sa, Piroşka;
Jos: O parte a scrierilor prozatorului romanaţean născut la Izvoru;
3.Sus: Călin Jipa, Margareta Saimac şi Viorel Dianu la Slatina cu ocazia lansării volumului
,,Lumina interzisă” de Margareta Saimac;
Jos: Iancu Tănăsescu oferind autografe profesorilor slătineni Viorel Dianu, Mariana Botez şi
Ionel Nicolescu cu ocazia lansării volumului ,,După amurg”,(imagini din arhiva d-lui Viorel Dianu).
4.Imagini de epocă din Caracal (Biblioteca Academiei Române).
CUPRINS
1. Al. Stănciulescu-Bârda- Măria Ta, Ţăran Român! (II)………………………………….………...…../ 2
2. Ion Andreiţă- Un posibil Nobel…………………………………………………………………………..../3
3. Dumitru Botar- Cu bastonul prin Caracalul de altădată (V)……………………………………….…/6
4. Ion D. Tîlvănoiu- Alte mărturii şi documente despre Mircea Damian……………………………./ 12
5. Dr. Badea Cireşeanu- De la Spineni la Ierusalim (I)…………………………………………………./20
6. Viorel Dianu- Jurnal lapidar. Perioada slătineană………………………………………….…./31
7. O scrisoare de pe frontul primului război mondial…………………………………………...…/37
8. Dumitru Ceauşu- Un diplomat român prin furtuna unui secol prea lung (IX)………………..….../39
9. Pia Alimăneşteanu- Sub ocupaţia germană (VI)………………………..….……………...…………../48
10. Ion D. Tîlvănoiu, Vasile Radian- Scrisori şi documente din fondul Poroineanu (II)................../56
11. Jeana Pătru- Fundaţia Culturală ,,Principele Carol” şi satul model Dioşti, judeţul Romanaţi../67
12. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Note despre epistolograful Pan M. Vizirescu……………………….../75
13. Calendarul Memoriei Oltului. Octombrie………………………………………………………….…/82
14 Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi ……………..../85
15. Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi.
Monumentul eroilor din comuna Văleni- Olt……………………………………………………...…/92
ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman
www.EdituraHoffman.com
Tel./fax: 0249 460 218
0740 984 910
www.memoriaoltului.ro 1
An. III, nr.10 (32), octombrie 2014 MEMORIA OLTULUI
Măria Ta, Ţăran Român! - (II)
Pr. Al. Stănciulescu – Bârda
De când te ştii, te-ai înfrăţit cu glia, cu ţărâna. Din ea ţi-ai tras seva şi hrana, şi mărirea, şi
căderea, în ea ţi-ai găsit limanul şi odihna. Pentru ea ai muncit, ai trudit, ai iubit, ai luptat şi
ţi-ai jertfit tinereţea, şi anii, şi banii. A făcut parte din viaţa ta, din trupul şi din sufletul tău.
Cu ţărâna te-ai
botezat la vreme de nevoie,
în ţărână ţi-ai făcut bordei şi
mormânt. În ţărână ţi-a pus
Dumnezeu, ca-ntr-o trăistuţă,
merinde pentru drum lung: şi
aur, şi argint, şi aramă, şi sare,
şi petrol, şi gaze, şi cărbuni, şi
apă, şi uraniu, şi wolfram, şi
multe-multe altele. Glia
aceasta ai iubit-o cu patimă şi
ai sărutat-o când ai avut-o,
când ai părăsit-o, ori când ai
revăzut-o. Ai dus povara
dorului de glie, când paşii
ţi-au umblat în depărtări, ai
plâns ca la moartea unui fiu,
când duşmanii ţi-au răpit din
glia ţării. Ai căzut cu gura în ţărână pe câmpul de luptă, lăsându-ţi sângele s-o-ngraşe. Ai
fost convins întotdeauna, că, prin glia ţării, vei fi şi tu nemuritor. În glie ţi-ai îngropat
moşii, strămoşii, părinţii, soţia, copiii, în glie te îngropi şi tu. Când ai plecat departe şi ţi-a
fost teamă că nu-ţi vei mai revedea niciodată plaiurile ţării tale, ţi-ai luat între bagaje un
pumn de ţărână de acasă, pentru ca să-ţi înveleşti trupul cu ea la vremea când va fi să fie.
În felul acesta erai sigur că frigul singurătăţii şi al străinătăţii nu te va pătrunde.
Ai crezut cu tărie, Măria Ta, ţăran Român, că glia aceasta a ţării tale ai primit-o din
adânc de vremi de la moţii şi strămoşii tăi şi ai datoria sfântă s-o transmiţi mai departe
urmaşilor tăi întreagă, liberă şi neîngenuncheată. Cum spunea Ştefan cel Mare în Apus de
Soare al lui Delavrancea: ,,Moldova nu este a mea, nu este a voastră, nu este a copiilor
voştri, ci ea este a urmaşilor urmaşilor voştri!” Ai folosit cu grijă bogăţiile închise de
Dumnezeu în sânul pământului ţării tale, cu teamă. Ai luat atât cât ţi-a trebuit, ca să treci
peste praguri şi peste prăpăstii şi ai lăsat restul, ca să aibă şi urmaşii tăi la vremea lor,
pentru lumea lor.
Te doare inima astăzi, când plângi în ungherul tău de colibă, auzind cu câtă
largheţe şi indiferenţă mai marii zilei dau străinilor şi atâtor vântură-lume, pe preţuri de
nimic, pământuri petrolifere, aurifere, saline şi altele asemenea! Ai muncit cu sudoare
fiecare palmă de pământ, convins fiind că se supără Dumnezeu, dacă laşi ceva nemuncit,
năpădit de buruieni. Astăzi ţara în cea mai mare parte este o ,,ţară de păşuni”, o ţară de
mărăcini şi de pălămidă. Mai marii zilei te plătesc ca să nu munceşti pământul, să cumperi
fructe şi legume din cele patru vânturi, iar cernoziomul tău mănos să fie ,,rezervaţie”
pentru … ,,păsărica cu ochi albaştri şi guşă galbenă!”
Ai iubit, Măria Ta, Ţăran Român, cu patimă fiecare palmă de pământ, fiecare slog,
fiecare bucăţică. Erai altădată în stare să-ţi dai în cap cu fraţii, cu părinţii, cu vecinii, dacă
ţi-ar fi răpit o feliuţă din ce era al tău. Azi parcă nu te mai interesează pământul! Ţi-ai
plecat capul şi-ţi sângerează sufletul, când vezi în satul tău, în comuna ta, pe bucata de
pământ pe care ţi-au lăsat-o moşii tăi, cum se fac stăpâni cu acte în regulă învârtiţii zilei, de
care n-ai auzit neam de neamul tău. Te simţi mic, şi umilit, şi neapărat de cei ce ar trebui să
te apere. Te simţi strivit de cei ce au bani şi relaţii, de hoţii cu gulere albe. Cu o sută şi mai
bine de ani în urmă, George Coşbuc îţi traducea gândurile şi mesajul pe care-l transmiteai
ciocoilor de atunci prin cuvinte ca acestea: ,,Să nu dea Dumnezeu cel Sfânt/ Să vrem noi
sânge, nu pământ!/ Când nu vom mai putea răbda,/ Când foamea ne va răscula,/
Hristoşi să fiţi, nu veti scăpa/ Nici in mormânt!”
Ai mai fi în stare, Măria Ta, să semnezi şi astăzi un asemenea mesaj? Dar, de fapt,
tu chiar mai exişti?
Un posibil Nobel
Ion Andreiţă
O amintire. Se întâmpla în vara anului 1963. Studenţii-absolvenţi de la Filologie,

Filozofie, Teatru şi Conservator – infanteriştii! – efectuau ultimele trei luni de stagiu
militar, la Botoşani. Câtu-i ziua de lungă alergau cu (rar fără) masca pe figură pe o vale de
vreo 10 kilometri numită Drezleuca, pe care o udau cu sudoare şi, nu de puţine ori, cu
lacrimi. Valea începea de lângă unitatea militară (aşezată, la rându-i, în marginea oraşului,
lângă cimitirul evreiesc) şi îşi da duhul în marginea comunei Ipoteşti. Cu gândul la
Eminescu, uneori marşul şi alergarea păreau mai uşoare.
Într-o sâmbătă, patru filologi beneficiază de o învoire specială (datorată unuia
dintre ei, care ştia să bată la maşină – şi era folosit pe post de dactilografa regimentului): o
învoire de sâmbătă de la prânz până duminică seara. Cu boneta pe-o ureche şi rubaşca
descheiată – cum îi stă bine răcanului scăpat de sub pupila superiorului – cei patru pornesc,
nevoie mare, tot pe Valea Drezleuca, spre Ipoteşti. Şi ajung. Casa Poetului, încuiată.
Amuşină ei curtea pas cu pas, înfioraţi de paşii Poetului, se închină în modesta bisericuţă şi
la mormintele Căminarului şi Ralucăi, se odihnesc la umbra rară a teiului matusalemic – şi
o pornesc prin sat, ulicioară cu ulicioară; prin pădure, apoi, căutând cucul care întreba
„unde-i sora viselor noastre de vară?” – şi „lacul codrilor albastru”.
Când „peste vârfuri trece(a) lună” s-au întors în sat – şi au hotărât să doarmă în curtea
Poetului. Un paznic scrupulos i-a scos afară şi-a încuiat poarta. S-au întins, atunci, pe
marginea şanţului înierbat. Târziu, în noapte, a apărut un băieţel: „Vă cheamă bunica până
la noi”. Şi-au mers; alături, la doi paşi. „V-am urmărit peste zi şi mi-am dat seama că-l
iubiţi pe Eminescu. Fiţi bine veniţi în casa mea”. Casă în care au fost ospătaţi cu faguri de
miere, lapte şi vin – după poftă. Apoi bunica şi-a acordat o chitară, şi-a chemat lângă ea, pe
prispă, fiica şi nora, şi-au început să cânte şoptit poezii de Eminescu. Cei patru, întinşi
soldăţeşte pe pământul din faţa prispei, ascultau vrăjiţi. Se lumina de ziuă, când cântecul a
fost preluat de păsările cerului…
Cine sunt cei patru studenţi-filologi-soldaţi? Ei sunt: Stelian Cincă, devenit doctor
în Filologie, cercetător la Filiala Craiova a Academiei Române; Darie Novăceanu
(„dactilografa regimentului”!) valorosul poet de azi, imbatabil traducător din literatura de
limbă spaniolă; Traian Diaconescu, despre care va fi vorba mai la vale; şi subsemnatul,
pălmaş cu condeiul.
Despre Traian Diaconescu voi face referire, în continuare. De fel din Bălceştii
Vâlcei, absolvent al Secţiei de limbi clasice a Facultăţii de Filologie din Bucureşti, el este
cel care, luându-şi cu maximă răspundere talantul încredinţat de Dumnezeu, a trudit
perseverent, cu dragoste şi vocaţie, la înmulţirea lui. Nu cred că l-a muşcat de prea multe
ori şarpele îndoielii, dar nici nu s-a pripit vreodată spre succese rapide, mai mult sau mai
puţin facile, cu siguranţă însă meritate. S-a grăbit încet, ca omul care ştie că drumul spre
adevărata izbândă este lung, nescutit de vămi şi alte piedici. Şi a dat totdeauna vama
cuvenită, adesea cu asupra de măsură. În facultate s-a străduit să acumuleze o cultură vastă,
profundă, multilaterală. Nu şi-a însuşit doar vechile limbi ale destinului nostru european,
latina şi greaca veche (şi ceva ebraică) ci şi cultura acestor limbi (filozofică,
scriitoricească) din care distilăm şi astăzi (unii crezând că au descoperit ineditul!).
Repartizat asistent la facultatea de profil a Universităţii Cuza din Iaşi, Traian
Diaconescu a urcat cu sârg, fără grabă (dar senin, ca un antic) toate treptele carierei
universitare, devenind unul dintre cei mai reputaţi (şi căutaţi) magiştri pentru doctoratele
de specialitate.
În paralel, a început cealaltă lucrare: traducerea în româneşte a anticilor greci şi
latini (unii, pentru prima oară). Au început să curgă şi invitaţiile: la stagii de perfecţionare,
prelegeri la prestigioase universităţi din lume, la congrese internaţionale (la care – amănunt
semnificativ! – Traian Diaconescu susţine discursuri şi conversaţii în limba latină).
De câţiva ani s-a încumetat - şi a izbutit cu magna cum laude – să traducă în latină
(şi să publice, bilingv) poeţi români reprezentativi: Eminescu, Arghezi, Blaga, Bacovia,
Macedonski – şi principalele balade populare (Mioriţa, Meşterul Manole, Toma Alimoş,
Soarele şi Luna). Într-o latină fără hexametri, dar perfect autentică, în care poeziile sună
armonios, ca în româneşte, fără a ştirbi cu nimic valenţele limbii latine. La o recentă
întâlnire a latino-romaniştilor, care a avut loc la Torino, savanţii şi scriitorii participanţi
s-au arătat impresionaţi de lucrarea românului.
Tot lui îi revine meritul de a fi tradus în latină „Cântecul Gintei Latine” al lui
Alecsandri, pentru care, la aniversarea a o sută de ani de la premierea bardului de la
Mirceşti (la Avignon, 1878) a fost premiat (şi) Traian Diaconescu. Au precedat şi au
urmat, acest premiu, alte distincţii naţionale şi internaţionale, academice şi scriitoriceşti. În
acest context, a tradus recent un tratat despre Ortodoxie, scris în latină, de către
Mitropolitul Petru Movilă, la 1638. Acum trudeşte (după ce a scotocit prin arhivele
Veneţiei) la traducerea scrisorilor lui Ştefan cel Mare, redactate în latină şi adresate Papei
şi Dogilor veneţieni.
Dar noutatea cu care vine acum, la apogeul vârstei, Traian Diaconescu, este
propria sa creaţie literară; mai exact, poetică. Între anii 2009-2012 – a publicat nouă
volume de poezii (în Editura Ars Longa, în care au apărut şi traducerile). Citind (uneori
studiind!) aceste cărţi, poţi spune cu mâna pe inimă că este un poet uriaş, genial, universal.
Traductibil ca o axiomă, catifelat ca o adiere de aripă îngerească.
Un poet de Premiul
Nobel.
E drept, un poet nu la
îndemâna tuturor leneşilor ori
hărnicuţilor, cu ifose de
inspiraţie superioară. Un poet
care, în balanţă cu, să zicem,
un scriitor de talia lui
Umberto Eco, ar echilibra
verticala.
Greu – şi poate inutil,
în economia unei succinte
evocări – să analizezi o atare
poezie. Sunt necesare studii,
spaţiu, cărţi. Voi nota însă
titlurile celor nouă volume de Ion Andreiţă, poetul de la Perieţi-Olt.
poezie, în ordinea apariţiei
lor: „Anotimpul Acropolei”, „Meridianul Socrate”, „Flăcări în memorie”, „Clopote în
Atlantida”, „Zodia Clepsidrei”, „Duh peste ape”, „Pelerin la Tusculum”, „Drum spre
Eleusis”, „Ferestre la Solstiţiu”. Iar autorul anunţă că are pregătite pentru tipar încă şase
volume – rotunjind astfel o operă greu de egalat. Dar uşor de recunoscut.
Cine se încumetă să facă propunerea de înnobilare? Academia Română? (dar ea nu
l-a primit încă între membrii ei!). Universitatea Cuza? Uniunea Scriitorilor? (mira-m-aş!).
Altă instituţie?
…Şi din nou îmi vin sub pleoapa memoriei chipurile celor patru studenţi-soldaţi,
în căutare de Eminescu. Toţi patru marcaţi definitiv de acea fabuloasă întâlnire cu Poetul,
din care numai unul poate avea acces spre uşa întredeschisă a Nobelului; el este Traian
Diaconescu.
CU BASTONUL PRIN CARACALUL DE ALTĂDATĂ (V)
Dumitru Botar
Presa romanaţeană interbelică conţinea şi numeroase trimiteri acide la diferite

personalităţi din judeţ, nemenajând pe nimeni, fie că era vorba de prefect, primar sau
viceprimar. Unele sub forma unor epigrame sunt destul de reuşite, altele cel puţin atrăgeau
atenţia asupra unui fapt sau eveniment, aşa cum e cazul ţărăniştilor care prin 1919 îşi
făceau propagandă prin ziarul LUMINA, punându-l în prim plan pe profesorul Marin
Mihăescu (ŢUI). Dar opoziţia era pe fază:
Celor de la "Lumina" ŢUI LUMINA SATELOR
În partid băgară preoţi Nu-i electrică la sate

Pentru ce? Vă spun tot eu Nici felinar pe uliţi nu-i
Să nu credem că sunt oameni Astfel cu gazeta noaptea
Fără pic de Dumnezeu. Luminează numai ŢUI.
(VOINŢA POPORULUI - (VOINŢA POPORULUI
Anul I, Nr. 3, 17 II 1919) - Anul I, Nr. 7, 20 IX 1919)
Prin 1941, viceprimar în tandem cu primarul Petre Coteţ, era TICU COŞEA, cunoscut în
oraş şi ca negustor, dar omul acesta avea circa 130 Kg, la serviciu se ducea cu trăsura
primăriei situaţie în care locuitorii oraşului, sau jurnaliştii căutători de senzaţii priveau cum
bieţii cai abia puteau să-l ducă. Cei de la ROMANAŢUL ŞI OLTUL (25 XII 1941) nu-l
iartă, iar cu ocazia schimbării lui din funcţie consemnează acest fapt:
Bieţii cai de la trăsură
Bucuroşi se uşurară
Când de greutatea-ţi moartă
Au scăpat ca de-o povară.
Nici cei de la SORCOVA, nu pierdeau timpul degeaba, luându-l la ochi pe prefectul

Marin Voiculescu, despre care au aflat că are şi alte preocupări decât cele din fişa
postului:
Unui prefect milos
Dom prefect iubeşte lumea Mai cu seamă pe slujbaşii
Din judeţ, fără măsură Femenini din prefectură.
Foarte interesantă şi pe fază ni se pare observaţia celor de la ROMANAŢUL / 11
II 1938, care surprind un lucru rarisim pentru cele două instituţii principale: Prefectura şi
Primăria, care la acea dată aveau în frunte un prefect, medic (Ion Simionescu) şi un primar
farmacist (Ion Georgescu):
RECLAMĂ GRATUITĂ
Ca să taie-n carne vie
(Socială chirurgie)
Şi Guvernul ca să n-aibă
La Caracal succes trist,
A numit prefect un medic
Şi primar un farmacist.
G. OGAR
Nici celebrul ALEXANDRU CALOTESCU - NEICU, poet şi epigramist (1888 - 1952),

din Turceni (Gorj), nu scapă celor de la ROMANAŢUL, care-l încondeiază în fel şi chip,
el având relaţii "colegiale" cu directorul acestui ziar, Ştefan Oprescu, dar şi cu Ştefan
Ricman, directorul de la VREMEA. Înţepăturile erau totuşi cordiale, nimeni nu se supăra,
doar cititorii se amuzau copios. Un oarecare LAMBRACHE (desigur pseudonim), publică
în ROMANAŢUL / 26 sept. - 3 oct. 1937, câteva "gânduri" la adresa lui NEICU, care scria
în RAMURI, revistă condusă atunci de Şaban FĂGEŢEL; de reţinut că publica pe gratis:
De ce-n "RAMURILE" lor Când putea de mult să fie
Neicu publică de zor? Scriitor cu lei o mie
Ca s-ajungă scriitor În satul lui ... la primărie.
Asudând pe veresie
Tot în ROMANAŢUL / 24 IV 1938, un oarecare SILE dă şi el o INFORMAŢIE:
După câte s-a aflat (Popi rugându-se mereu)
Neicu, om foarte bogat De păcate literare
Şi evlavios din fire Fiindcă scrie, talent n-are.
Vrea să-nalţe mânăstire
Găsim în ROMANAŢUL / 9 III 1939 şi o epigramă mai prietenoasă pentru
NEICU, sub semnătura TELCYCLOP, anagrama de la POLYCLET, alt mare scriitor şi
epigramist oltean (1883-1962), fost primar al Craiovei (1920), prieten cu Neicu, duelurile
lor epigramistice fiind cunoscute în epocă:
Pe scheleticile "Ramuri"
Fără rod şi fără ţel
Neicu scrie "epigramuri"
Pricopsind pe Făgeţel.
Dar, Caracalul interbelic (chiar până în zilele noastre) a avut şi alte repere, care pigmentau
viaţa locuitorilor şi făceau deliciul domnişoarelor care se simţeau onorate (era la modă) ca
un ofiţer să le ceară mâna. Este vorba de armată, oraşul fiind reşedinţa unor unităţi militare
de elită, dacă ne gândim numai la două regimente: Regimentul 2 Călăraşi şi Regimentul 19
infanterie; cunoscute şi apreciate pentru modul în care s-au comportat în cele trei războaie:
balcanic, primul şi al doilea război mondial. Când mergi spre Corabia, pe dreapta era
Cazarma Reg. 2 Călăraşi, unitate care devine una de elită, când la conducerea ei s-a aflat
colonelul Gheorghe Argeşanu (1922-1927), viitorul prim-ministru ce obţinea cu
regimentul său
numai locul I,
la manevrele pe
brigadă şi
divizie, nu
întâmplător,
pentru că
Argeşanu, era
poreclit şi Ghiţă
soldatul
(Memoria
Oltului 4/2012).
Militar total,
poate cea mai
pitorească
figură a
Cavaleriei Colonelul Gh. Argeşanu la manevrele imperiale din Japonia în 1921.
Române din
toate timpurile, avea mustaţa în sus "a la Kaiser", piept bombat de muschetar, pantalonul
băgat în cizmă până la genunchi, cu pintenii ficşi şi cocoşei la tocuri, fiind singurul ofiţer
care mai purta pintenii ficşi, de aceia i s-a spus Ghiţă Soldatul, Ţinuta lui impecabilă era şi
ţinuta întregului regiment, în special a ofiţerilor, iar atunci când a fost Ministru al Apărării
Naţionale, când făcea o inspecţie la o unitate militară şi aceasta trebuia să se prezinte în
faţa lui avea pretenţia ca ofiţerii să bată pas de front, ceea ce nu era normal, regulamentul
militar nu prevedea acest lucru, dar cu Ghiţă Soldatul era greu de dialogat atunci când
dorea ceva.
La plecare, a lăsat la comandă un alt fiu al Caracalului, care a continuat activitatea
imprimată de el, venind şi cu alte realizări: Col. Dumitru Rădulescu, un militar foarte bine
pregătit, autor de manuale de tactica Cavaleriei, vorbea fluent germana şi franceza, scria şi
poezii. Preocupat de timpul liber al ofiţerilor , de cultura lor generală, îi obliga să citească,
apoi pe rând la Cazinoul ofiţerilor pe care-l înfiinţase în 1928, să prezinte rezumatul acelei
lecturi. Constatând că ofiţerii nu cunoşteau limbi străine, o invita de două ori pe săptămână
la Cazinou, pe profesoara de franceză Lili PURICESCU, pentru a le preda subalternilor
săi, taina însuşirii acestei limbi străine. Dumitru Rădulescu, ajuns general şi aghiotant al
Mareşalului de mai târziu, Constantin Prezan, a lăsat moştenire celor care au venit după el,
CAZINOUL ofiţerilor, apreciat de superiorii săi şi felicitat pentru această iniţiativă, fiind
conceput ca un loc unde ofiţerii să se adune, să aibă ocazie să se cunoască sufleteşte,
consolidând legăturile camaradereşti. Tot aici aveau la dispoziţie şi o bibliotecă, mijloc de
îmbogăţire a cunoştinţelor militare şi generale, reviste române şi străine, care să-i facă a fi
la curent cu noutăţile zilei, în concepţia comandantului, ofiţerul de cavalerie trebuind să fie
model din toate punctele de vedere în cazarmă, viaţa socială şi familie. Cazinoul era
structurat astfel: birou, salonaş de primire, sala de adunare şi conferinţe, sala de scrimă,
sala de mâncare şi camera ofiţerului de serviciu. Exista posibilitatea conform statutului
acestuia (publicat în 1928 la Tipografie şi Legătoria de cărţi IORGU PETRESCU -
Caracal), ca aici să fie invitaţi oamenii de cultură din Caracal, tineri ofiţeri; atunci când
serbau un eveniment, cum ar fi căsătoria, chiar să găzduiască acest eveniment. Astfel în
ROMANAŢUL / 5 II 1928, citim că, în ziua de Duminică, 29 I 1928, Reg. 2 Călăraşi a
avut privilegiul unei îndoite sărbători: inaugurarea Cazinoului ofiţerilor şi căsătoria
sublocotenentului Cebuc Marin, cu d-şoara Olga Ciurea. Naşi au fost toţi ofiţerii Reg. 2
Călăraşi, în frunte cu col. Dumitru Rădulescu, iar naşe toate soţiile ofiţerilor, fiind prezenţi
pe lângă cei
apropiaţi,
toţi
intelectualii
oraşului, şi
o delegaţie
de ofiţeri de
la Reg. 4
Roşiori. Cu
acest prilej,
oaspeţii au
dăruit
cazinoului
o splendidă
statuetă de
bronz, iar
petrecerea a
fost una
deosebită,
civilii Col. Dumitru Rădulescu, comandantul Regimentului II Călăraşi.
prezenţi fiind înconjuraţi cu multă atenţie, aşa că până la ziuă a fost o distracţie mai mult
decât reuşită, beneficiind şi de un bufet asortat cu toate bunătăţile momentului.
Ne despărţim de Reg. 2 Călăraşi, cu regretul că nu am putut participa la acest
eveniment de basm şi o pornim spre cazarma altui regiment glorios din Romanaţi, situat
lângă gară: Reg. 19 Romanaţi, care s-a acoperit de glorie lăsând pe câmpul de onoare mulţi
romanaţeni în cele două războaie mondiale. Nu despre asta vom vorbi, s-a scris mult şi
bine despre acest vestit regiment, gândul meu se îndreaptă către un alt erou, care până la
declanşarea celui de-al II-lea război mondial, era cunoscut şi temut în oraş: Maiorul
IANCU SPERIATU.
Era din Caracal, avea o statură mijlocie, musculatură neobişnuită, umeri laţi şi
drepţi, forţă herculiană din naştere probabil, pentru că el nu făcea pregătire pentru
performanţă, deşi, a obţinut ca sportiv rezultate notabile, fiind un alergător de talent şi de
mare perspectivă. Cei care mi-au povestit cele pe care le veţi citi, spuneau că avea un cal
(iapă) cu care venea la regiment, distanţa era mare între locuinţa lui şi unitatea militară, iar
când traversa oraşul până la destinaţie, mulţi caracaleni se fereau din faţa lui, pentru că
mergea cu calul fără să se asigure, femeile şi copiii fugeau din calea lui, cu mare spaimă.
Alerga pe distanţe medii şi lungi, având un stil propriu, câştigând cu uşurinţă probele de
1500 şi 5000 metri, la concursurile de la Craiova sau Bucureşti. Era în vara lui 1916 şi
atleţii craioveni din care făcea şi el parte, ajung la Bucureşti, frânţi de oboseală şi lihniţi de
foame doar cu puţin timp înainte să înceapă concursul. Întâlnind un plăcintar, Iancu
Speriatu, care mânca cât un pluton, devorează rapid 12 plăcinte, care i-au produs o
puternică indigestie, devenind galben la faţă şi transpirat, de parcă ar fi fost sub duş.
Începând concursul, conducătorul lotului craiovean, anunţă că din motive medicale Iancu
Speriatu nu poate participa pentru proba de 5000 metri, dar Iancu când aude, îşi bagă
degetele pe gât,
produce vomă,
apoi se ridică şi
porneşte în cursă
alături de ceilalţi
competitori,
pierzându-şi pur
şi simplu
adversarii pe
traseu, episod
care se va repeta
şi în după amiaza
aceleiaşi zile, dar
la proba de 1500
metri.
Tot cu
acest prilej, Iancu
Speriatu se
remarcă la o altă
probă pe echipe,
anume Un escadron al Regimentului II Călăraşi pleacă în aplicaţie.
„tracţiunea cu frânghia” dar frânghia era de fapt un otgon. La întâlnirea de la Craiova
această probă fusese câştigată uşor de olteni care-l aveau atunci în formaţie de Iancu
Speriatu şi încă doi romanaţeni: Ion Bancu şi Ion Iliescu-Zănoagă, acesta din urmă
ajungând un redutabil călăreţ, sportiv şi scriitor militar. Datorită dibăciei lui Iancu Speriatu
dar mai ales forţei, echipa olteană câştigă şi aici la Bucureşti în aplauzele spectatorilor,
care au apreciat forţa de excepţie a caracaleanului nostru.
Din păcate acest ofiţer al Regimentului 19 Infanterie – Caracal a avut un sfârşit
tragic. Aflat pe frontul din est obţine o permisie după doi ani de lupte şi bucuros se
îndreaptă spre casă, spre cei dragi. Era în anul 1943, trenul cu care venea spre Caracal este
atacat de avioanele inamice, o bombă cade chiar pe calea ferată, fără să explodeze, situaţie
în care trenul se opreşte, iar trei oameni se căznesc cu ea s-o înlăture dar fără rezultat.
Atunci din tren coboară un militar ce îşi dezbracă vestonul şi cu mânecile cămăşii suflecate
reuşeşte de unul singur să ridice bomba cu o uşurinţă care-i uimeşte pe ceilalţi călători.
Trece peste calea ferată cu ea în braţe, dar nu mai apucă s-o pună jos, bomba explodează în
braţele lui, spulberându-i pur şi simplu trupul. Acel militar era Iancu Speriatu. Mare
ghinion.
Dar după aceste secvenţe cu iz cazon să facem un popas, pentru destindere la
Teatrul Naţional din localitate, bijuterie arhitecturală a oraşului şi zonei pe scena căruia au
urcat personalităţi de marcă ale teatrului românesc: Agata Bârsescu, Aristiţa Romanescu,
H. Lecca, Toneanu, Nottara etc. Era în anul 1903, când la Caracal soseşte Nottara, în rolul
lui Hamlet, era aşteptat cu nerăbdare, afişe mari cu chipul lui fuseseră puse în tot oraşul, în
acel moment era şi lăsata secului de Paşti, deci mare forfotă. Calfele urmate de ucenici
târguiau pentru jupânii lor portocale, jupânii la rândul lor cumpărau pentru ei alviţă, în
timp ce simigii cu tăvile de plăcintă pe cap îşi strigau de zor marfa. În această atmosferă de
mare animaţie soseşte în Caracal, marele Nottara, care după ce vizitează teatrul, iese la aer,
pe o bancă din grădina publică din incinta Prefecturii Romanaţi.
Nici nu a apucat bine să se aşeze, că au şi început să se adune, elevi, ucenici, calfe
şi tot felul de oameni care-l recunoscuseră, arătându-l cu degetul prin gardul grădinii
publice. Surprins şi desigur deranjat de această situaţie neprevăzută, marele actor se ridică
şi porneşte spre ieşire, cu intenţia de a scăpa de „admiratorii” săi, care veneau după el
strigând: „Uite Nottara, uite Nottara...”. Deşi iuţeşte pasul, grupul se ţine scai de el strigând
mereu: „Uite Nottara, uite Nottara”, iar când credea că totul este pierdut, îi apare în cale o
birjă, în care se aruncă disperat, răcnind la birjar:
- Scapă-mă birjar! Mână, că mă mănâncă crăcălenii.
Seara, teatrul a fost arhiplin. De la lojă şi balcon i s-au aruncat portocale, era un
frumos obicei ca actorilor şi trupelor de teatru care treceau prin oraşul nostru, în semn de
admiraţie să li se arunce portocale. A fost o seară de vis.
Tot cu o asemenea seară s-au întâlnit caracalenii prin decembrie 1940, la foarte
puţin timp după Dictatul de la Viena, în urma căruia vecinii hrăpăreţi au muşcat adânc din
trupul ţării, cu ajutorul lui Hitler şi Mussolini care le-au „livrat” nord-vestul Transilvaniei,
ce cuprindea şi Clujul „capitala Ardealului”. În acest context de nemulţumire generală,
când demnitatea şi sufletul nostru fuseseră rănite, vine la Caracal Maria Tănase, tânără
frumoasă, deja un reper muzical (avea 27 de ani) folcloric, care pur şi simplu a electrizat
sala. Deşi era un ger năpraznic sala era arhiplină, dar prin cântecele ei, Maria a încălzit nu
doar sala ci şi inimile celor prezenţi, dar când la un moment dat ea a cântat: „Clujule măi,
Clujule,/ Nu plânge băiatule”, pur şi simplu sala a luat foc, cei prezenţi (mulţi tineri)
ridicându-se în picioare, cu pumnii strânşi, strigând: „să mergem la Cluj, să mergem la
Cluj”, încât dacă cineva ar fi luat iniţiativa, toţi cei prezenţi, în culmea entuziasmului şi
mâniei, ar fi ieşit din teatru şi ar fi pornit spre gară! Mulţi plângeau în timp ce glasul
puternic, fermecător şi răscolitor al Mariei Tănase străbătea prin ferestre şi se auzea în
stradă. Dar câte fapte şi evenimente interesante de mare simţire şi trăire românească nu
s-au derulat în oraşul nostru. Dacă vom avea şansa să ajungem până la ele, le veţi cunoaşte
şi dumneavoastră în continuare. Vă asigur că merită.
Alte mărturii şi documente despre Mircea Damian
Ion D. Tîlvănoiu
Despre scriitorul şi gazetarul oltean Mircea Damian s-a mai scris în revista noastră
( Memoria Oltului 13, 14/2013, 29, 30/2014). Credem că pe lângă activitatea ziaristică şi
corespondenţa inedită prezentate deja, pentru întregirea biografiei scriitorului de mare
importanţă sunt şi actele de stare civilă ori documentele de familie care ni s-au păstrat. De
asemenea scrisorile publicate în presa timpului- trimise ori primite- aduc date noi şi
interesante despre viaţa şi activitatea acestui fiu al Romanaţiului ca şi a intelectualilor de
primă mărime cu care se găsea în relaţii camaradereşti. Punem pe această cale la
dispoziţia cercetătorilor aceste mărturii, cu speranţa că ele vor fi de folos.
În arhiva primăriei Găneasa se păstrează registrul stării civile pentru născuţi al satului
Izvoru din anul 1899 unde la fila 31 găsim actul
de naştere al scriitorului:
Registrul stărei civile pentru născuţi
Din anul una mie opt sute nouă deci şi
nouă, luna martie, diua cinspredece, ora dece
dim[ineaţa]. Act de nascerea Constantin de secsul
bărbătesc născut la patru spre dece martie în casa
părinţilor sei din mahalaua Isvoru. Fiu al d-lui
Radu Dumitru Mătuşa de ani trei deci şi patru şi
al d-ei Catalina vârsta de ani trei deci ani, de
profesiune agricolă şi domiciliaţi în comuna
Dranovăţu, mahalaua Isvoru. După declaraţiunea
făcută de tatăl care ne-au înfăţişat copilul. Întâiul
martor au fost d-lui Vasile F. Iordache vârsta de
ani trei deci şi şase şi al doilea martor au fost
d-lui Marin D. Cârloganu vârsta de ani două deci
şi nouă ani, de profesie plugară şi domiciliaţi în
Mircea Damian. comuna Dranovăţu, mahalaua Isvoru care au
subscris acest act după ce li l-am citit împreună cu noi şi cu declarantele. Constatat dupe
lege de noi Badea Constantinescu, primarul comunei Dranovăţu şi oficer al stărei civile.
Ss. Radu Dumitru Mătuşa- declarante,
Vasile F. Iordache, Marin D. Cârloganu-
Martori ne sciind carte s-au subscris de noi, primar Badea Constantinescu.
Actul de naştere menţionat spulberă unele incertitudini care persistau asupra adevăratului
nume al scriitorului născut la Izvoru-Romanaţi. Însuşi George Călinescu în monumentala
sa ,,Istoria literaturii
române de la origini
pânâ în prezent”
(1941) face
menţiunea greşită
conform căreia
scriitorul s-ar fi
numit la naştere
Ovidiu Găină în loc
de Constantin
Mătuşa, greşeală
preluată şi în ediţia
a II-a revăzută şi Piroşka Damian (în spatele mesei) la cenaclul ,,Sburătorul”.
adăugită scoasă de
Al. Piru în 1982 (pag. 929) care în plus adaugă o altă eroare, fixând drept dată a morţii
scriitorului anul 1947, eroare perpetuată şi de Ion Lazu care fixează o placă memorială în
Bucureşti în str. Biserica Enei nr. 14 unde a locuit scriitorul o lungă perioadă.
Pe marginea actului de naştere mai sus citat sunt şi două însemnări . Prima are
următorul cuprins: ,, Căsătorit cu Piroşca I. Beczo în Bucureşti în ziua de 7 iulie 1934.
Înscrierea făcută în baza adresei cu nr. 12041/934 a primăriei Sectorului II Negru-
Bucureşti.” Cealaltă însemnare menţionează: ,, Schimbat numele de familie din Mătuşa în
acela de Mircea Damian spre a se numi pe viitor Constantin Mircea Damian. Această
menţiune s-a făcut pe baza adresei nr. 101660 din 15 noiembrie 1947 a Ministerului
Justiţiei , direcţiunea Judiciară şi conform deciziei nr. 70957 pub[licată] în M[onitorul]
Of[icial] nr. 170 din 21 iulie 1947. [Data:] 20 ianuarie 1948.
Despre căsătoria scriitorului cu Piroşka (Piri) în 1934 avem şi o altă mărturie
provenind de la Ioan S. Dumitrescu, învăţătorul din clasele primare al scriitorului. Într-un
caiet al acestuia cu note şi însemnări descoperit de noi, acesta menţiona că în 1934 a dat
,,300 de lei la cumetrie lui Mircea”.
Legăturile lui Mircea Damian cu învăţătorul său au fost cordiale, volumele sale ca
şi unele publicaţii fiindu-i oferite învăţătorului cu dedicaţii măgulitoare, unele ajungând în
posesia noastră.
După cum rezultă din mărturisirile rudelor ca şi din unele texte din tinereţe ale
scriitorului, acesta şi-a cunoscut viitoarea soţie la Dej unde el era prim redactor al ziarului
local Someşul (1927). Fără a avea veleităţi literare, după mutarea la Bucureşti (1928), Piri
Damian a frecventat împreună cu soţul său cenaclul Sburătorul condus de criticul Eugen
Lovinescu aşa cum o dovedesc însemnările acestuia (E. Lovinescu- ,,Sburătorul- Agende
literare”, vol. 1- 6, Ed. Minerva, 1996- 2002, ediţie îngrijită de Monica Lovinescu şi
Gabriela Omăt) dar şi câteva fotografii ce s-au păstrat.
Un document foarte important descoperit de noi întâmplător în arhiva învăţătorului
Ion Bodescu din Izvoru, cel care a cumpărat casa scriitorului în 1942, este şi testamentul
din 1937 al lui Radu Mătuşa, tatăl scriitorului, act având următorul conţinut:
Testament
Subsemnatul Radu D. Mătuşa din com. Isvoru, jud. Romanaţi, din libera mea
voinţă şi fiind în deplinătatea facultăţilor mele mintale dispun ca după încetarea mea din
viaţă averea personală să se stăpânească de copiii mei după cum urmează:
1.Fiul meu Constantin R. Mătuşa zis Mircea Damian cu domiciliul în Bucureşti,
str. Biserica Enei, nr. 14 va stăpâni:
a) Un teren loc de casă în suprafaţă de cca. 1250 m.p. situat în vatra com.
Isvorul- R-ţi şi vecin la R[ăsărit], A[pus] şi M-[iază]zi cu şoseaua, la M[iază]-N[oapte]
cu lotul nr.2;
b) Un teren plantat cu vie în supraf. de 2500 m.p. situat în raza com. Dranovăţu-
R-ţi şi vecin la R[ăsărit], A[pus] şi M[iază]-N[oapte] cu drumurile, la M[iază]-Z[i] cu
Mihalache P. Floarea, via fiind plantată de fiul meu
Constantin cu cheltuiala sa;
2. Nora mea Piroşka C. Mătuşa, zisă
Damian va stăpâni următoarele:
a)Un teren loc de casă în vatra com.
Isvoru- R-ţi în suprafaţă de cca. 1250 m.p. şi vecin
la R[ăsărit] şi A[pus] cu şoseaua, la M[iază]-Z[i]
cu lotul nr.1 şi la M[iază]-N[oapte] cu Gheorghe
N.R.Mătuşa;
b) Un teren plantat cu vie în suprafaţă de
5000 m.p. în raza com. Isvorul- R-ţi şi vecin la
R[ăsărit] cu şoseaua, la A[pus] cu planul, la
M[iază]-Z[i] cu Maria Ilie A. Purcăroiu şi la
M[iază]- N[oapte] cu Gh. N. R. Mătuşa;
3) Fiul meu Petre R. Mătuşa va stăpâni
următoarele:
a) Una bucată teren arabil în sup[rafaţă]
de 75 ari situat în Dranovăţ- R-ţi şi vecin la
Piroşka Damian.
R[ăsărit] cu Chiriţă, la A[pus] cu [loc rupt, Lixăn ?]droiu, la M[iază]-Z[i] şi M[iază]-
N[oapte] cu planurile;
b) Una bucată teren arabil în sup[rafaţă] de 25 ari în raza com. Isvoru-R-ţi vecin la
R[ăsărit] şi A[pus] cu planurile.
4. Fiica mea Maria David Jianu născută Maria R. Mătuşa va stăpâni:
a) Una bucată teren arabil în sup[rafaţă] de 5000 m.p. în raza com. Izvor- R-ţi,
vecin la R[ăsărit] cu D-tru Mătuşa la A[pus] cu Marin I. Răduţi, la M[iază]- Z[i] şi
M[iază]- N[oapte] cu planurile;
5. Fiica mea, Niculina Răduţ, născută Niculina R. Mătuşa va stăpâni:
a)Un teren arabil în raza com. Isvorul- R-ţi în sup[rafaţă] de 25 ari , punctul
,,Dârmana” vecin la R. şi A. cu planurile, la M.Zi cu moşt[enitorii] Ion R. Cârloganu şi la
M.N. cu Marin R. Mătuşa;
b) Un teren arabil în raza com. Isvoru-R-ţi în sup[rafaţă] de 25 ari, vecin la R.
cu Maria David Jianu, la A. cu moşt[enitorii] D-tru Şt. Raliţă, la M.Zi şi M. N. cu
planurile;
6. Fiul meu Ion R. Mătuşa va stăpâni următoarele:
a) Un pogon (5000 m.p.) teren arabil în raza com. Isvoru- R-ţi şi vecin la R. şi A.
cu planurile , la M.Zi cu Petre R. Mătuşa şi la M.N. cu David Jianu;
b) Una bucată teren arabil în sup[rafaţă] de 25 ari în raza com. Izvor– R-ţi,
punctul ,,Dârmana” şi vecin la R. şi A. cu planurile, la M. Zi cu Niculina M. Răduţ şi la
M.N. cu Marin R. Mătuşa;
7) Fiul meu Marin R. Mătuşa va stăpâni următoarele:
a) Un teren arabil în sup[rafaţă] de 5000
m.p.în raza com. Isvoru- R-ţi şi vecin la R. cu Marin
Tabacu, la A. cu moşt[enitorii] D-tru St. Vasile, la
M.Zi cu planurile;
b) Una bucată teren arabil în sup[rafaţă]
de [loc rupt] în raza com. Isvoru-R-ţi, punctul
,,Dârmana” , vecin la R. şi A. cu planurile , la M.Zi
cu Ion Mătuşa şi la M.N. cu Enache Bălaşa;
8) Nepotul meu de fiu, Gheorghe Mătuşa va
stăpâni următoarele:
a) Una bucată teren plantat cu vie în
sup[rafaţă] de 5000 m.p. pe raza com. Izvor-R-ţi şi
vecin la R. şi A. cu planurile, la M-Zi cu Piroşka M.
Damian şi la M.N. cu Ilinca Petre Măriuţa.
Subsemnatul mai declar că în modul acesta
sting pretenţiunile privitoare la averea mea între Marin Mătuşa, fratele scriitorului,
copiii mei şi menţionez că toate construcţiile şi şi soţia Catalina (arhiva prof.

Traian Guşatu).
îmbunătăţirile ca: casa, grajdurile, magazia, şoprul, pivniţa, şi toate celelalte existente pe
loturile dela nr. 1 şi nr. 2 mai sus, sunt făcute de fiul meu Constantin R. Mătuşa zis Mircea
Damian şi soţia sa Piroşka pe a lor cheltuială, urmând astfel ca ceilalţi legatari să nu mai
aibă nici un fel de pretenţie asupra lor.
Toate terenurile de mai sus sunt în trupuri separate .
Fiul meu Const. R. Mătuşa zis Mircea Damian va fi obligat să îmi pună la
dispoziţie o cameră lângă odaia de baie şi birou şi să mă întreţină cît voi trăi, plătind de
asemenea tot pasivul după moartea mea. În ceea ce mă priveşte, nu mă voi amesteca în
nici un fel în conducerea gospodăriei sale.
Făcut azi 16 aug. 1937 în com. Piatra R-ţi.
Ss. Radu D. Mătuşa
Redactor şi martor pentru identitate, ss. Alecu Ion, avocat Caracal.
Analizând acest act se cuvine să menţionăm că tatăl scriitorului a decedat în 1938 fiind
înmormântat în cimitirul satului. Rezultă din
document cu claritate că acesta era un ţăran înstărit
şi cumpătat, lucru relevat şi de scriitor în volumul
memorialistic ,,Gheorghe I. Marin” apărut în 1937:
,, Om cumpătat altfel şi cu judecată dreaptă, ştia să
stimeze şi să dispreţuiască” (p.28). Cum mama
scriitorului moare pe când acesta avea 7 ani (vezi
,,Confesiunile unui nebun” de C.D.Delavarona
(Mircea Damian) în ,,Zări Senine”, Bistriţa, nr.
2/1925), tatăl se recăsătoreşte deoarece avea 4 copii
mici la acea dată: Nicolae, Constantin (scriitorul),
Maria şi Niculina. Cu noua soţie va mai avea încă
trei copii: Petre, Marin (Minică) şi Ion (Oaie), toţi
beneficiind de atenţie egală din partea ambilor
părinţi. Această a doua soţie, Marina din Strejeşti a
murit prin 1917 (după cum ne-a mărturisit Marin
Mătuşa din Bucureşti într-o întâlnire din 1996) iar Gheorghe Mătuşa.
Radu Mătuşa s-a recăsătorit cu Ioana din Enoşeşti pentru că aceşti trei copii trebuiau
îngrijiţi.
În actul de moştenire sunt pomeniţi toţi cu excepţia lui Nicolae (1888-1916).
Acesta şi-a pierdut viaţa în primul război mondial iar soţia sa, Catalina (1890-1969)
rămasă văduvă cu copilul Gheorghe (Gică, 1914-2001) va trăi văduvă până la moarte.
Despre acest frate mai mare, scriitorul are amintiri duioase, fiind cel care îl cobora din
foişorul de la via din Voiniceşti pe copilul de 6 ani, îl lasă să doarmă o zi întreagă la umbra
unui copac în Dealul Viilor în timp ce familia seceră grâul (,,Gheorghe I. Marin”, 1937, p.
35) iar în ziarul ,,Someşul” din Dej (nr. 22 din 13 noiembrie 1926) publică foiletonul
,,Pentru ţară” în care îşi imaginează sfârşitul acestuia. Acesta este deci motivul pentru care
în document este pomenit nepotul de fiu Gheorghe Mătuşa, el moşteneşte partea cuvenită
tatălui său. Menţionăm că Gheorghe Mătuşa a devenit profesor de educaţie fizică,
funcţionând la început la liceul ,,Radu Greceanu” din Slatina iar apoi la Ploieşti unde s-a şi
stabilit, unul dintre elevii săi fiind -după informaţia oferită nouă epistolar în 1996 alături de
alte date- şi academicianul Eugen Simion.
Observăm de asemenea remarca din finalul documentului conform căreia scriitorul
a refăcut casa şi acareturile pe cheltuiala sa, lucru absolut în concordanţă cu însemnările
autobiografice din romanul ,,De-a
curmezişul” (1935) în care Marin
Dogaru, alter-ego al autorului, se
întoarce cu soţia în satul natal şi croieşte
planul unei case mari, spunând: ,, Asta
vreau, o casă mare şi largă în care să mă
învârtesc în voie, plină de lumină şi de
soare. Că destul am dormit prin şanţuri,
prin săli de aşteptare şi prin închisori.
Vreau să fiu odată la mine acasă, în casa
mea, făcută din truda mea, după gândul
meu…” (p. 238). Aici scriitorul a scris
romanul ,,Om” (Ed. Cartea
Românească”, 1936) după cum rezultă
din însemnarea de pe ultima pagină, aici
se retrăgea, uneori însoţit de prieteni
scriitori ca ,,să ia aer” ori să ia vin ,,din
Mircea Damian, Camil Petrescu şi Liviu viile proprii”.
Bratoloveanu în redacţia ziarului ,,Fapta”. Un alt document important
descoperit în aceeaşi arhivă a
învăţătorului Ion Bodescu este şi acest contract de vânzare din 1942.
Contract de vânzare
Subsemnaţii Mircea Damian/ C. Mătuşa şi Piroşka M. Damian/Mătuşa domiciliaţi
în Bucureşti, str. Alexandru Orescu nr.22, prin mandatarul nostru dl. Ioan N. Bodescu,
învăţător, domiciliat în comuna Izvoru, jud. Romanaţi, autorizat cu procura specială
autentificată la nr. 12874 din 7 maiu 1942 de Tribunalul Ilfov secţia notari.
Vindem d-ei Elena Ion Bodescu , învăţătoare din comuna Izvoru jud. Romanaţi
următoarele:
a. Un teren loc de casă în vatra com. Izvor, jud. Romanaţi în suprafaţă de una mie
cinci sute m.p. vecin la R[ăsărit] cu şoseaua comunală, la A[pus] şi M [iază] Z[i] cu
şoseaua comunală şi la M[iază] N[oapte] cu Gh. Mătuşa.
b. Una casă din cărămidă acoperită cu tablă cu temelie din cărămidă, situată pe
locul de casă de mai sus.
Terenul loc de casă ce vindem îl avem dobândit din succesiunea decedatului Radu
Mătuşa, tată şi socru, prin testamentul autentificat de judecătoria Piatra-Romanaţi, la nr.
631/1937, iar casa de la punctul b) fiind a noastră, construită pe a noastră personală
cheltuială.
Preţul vânzării este de lei 80000 (opt zeci mii), sumă pe care am primit-o astfel:
-Parte din ea cumpărătoarea a achitat datoriile la care eram obligaţi prin
testamentul menţionat iar parte am primit-o ambii vânzători în mod egal de la d-na
cumpărătoare în ziua de 16 mai 1942.
Cumpărătoarea dobândeşte astfel proprietatea şi folosinţa imobilelor vândute de
azi de la facerea actului.
Subsemnata Elena Ion Bodescu cumpăr averea de mai sus şi am numărat preţul.
Anexăm în original mandatul autentificat de Tribunalul Ilfov, sec[ţia] Notariat la nr.
13874/1942.
Făcut azi 9 septembrie 1942 în Piatra Olt-Romanaţi.
Vânzător, Ion Bodescu, mandatar pentru Mircea Damian/Mătuşa şi Piroşka
Damian/ Mătuşa.
[Pe verso, autentificarea Judecătoriei Romanaţi, ocolul Piatra şi semnătura
avocatului Ilie Gârniţă].
Asupra datei morţii scriitorului, aşa cum am văzut au

existat opinii diferite. Fără a fi în posesia actului de
deces, suntem de părere că data morţii trebuie
considerată 6 iunie 1948 şi aducem ca dovadă anunţul
apărut într-un ziar neidentificat, decupat şi păstrat în
arhiva învăţătorului Ioan S. Dumitrescu şi având
următorul conţinut: ,,Piri M. Damian- soţie, Dan
Damian-fiu, Maria, Niculina, Petre, Marin- fraţi şi
surori, Livia, Dohiţo, Maria, Constantin şi David-
cumnate şi cumnaţi, împreună cu toată familia au
nemărginita durere de [a] anunţa încetarea din viaţă a
scumpului lor MIRCEA DAMIAN, scriitor şi ziarist.
Înmormântarea va avea loc marţi 8 iunie ora 15 la
cimitirul Ghencea”. Acelaşi învăţător a păstrat şi un alt
decupaj din ziar cu următorul cuprins: ,, Piri şi Dan
Damian cu aceeaşi durere anunţă parastasul de 40 de
zile al iubitului lor soţ şi tată MIRCEA DAMIAN,
scriitor şi ziarist. Slujba religioasă va avea loc astăzi 17
iulie la ora 9,30 la biserica mănăstirii Antim”. Peste
ambele anunţuri, învăţătorul I.S.Dumitrescu a notat: ,,Anul 1948”. Şi pentru că Mircea
Damian s-a stins arestat de regimul comunist care îi suprimase în martie 1948 ziarul
,,Fapta” după 5 ani de apariţie, învăţătorul Dumitrescu presimţind parcă noaptea culturală
ce avea să urmeze lasă în caietul său de însemnări şi următoarea notă: ,,La 6-7 iunie 1948 a
murit Mircea Damian în Bucureşti, la închisoare”.
Stând de vorbă la mai

bine de 50 de ani de la decesul
scriitorului cu nepotul de soră
al acestuia, Jane Răduţ din satul
Izvoru şi chestionându-l asupra
locului unde acesta a fost
înmormântat, ne-a declarat că
mama sa- Niculina (sora
scriitorului) a fost martoră la
înmormântarea care a avut loc
Mircea şi Piroşka Damian. la cimitirul Ghencea Civil din
Bucureşti şi că mormântul său
se găsea lângă capelă. Familia neavând posibilităţi de a cumpăra un loc de veci, după cei 7
ani locul a fost atribuit altcuiva. Despre sărăcia în care
se găsea familia Damian în 1948 vorbeşte undeva şi
scriitorul Eugen Barbu ca şi fiul scriitorului- Dan
Damian. Acesta, într-un interviu mărturisea lui Al. Raicu
(,,Luminile oglinzilor”, Ed. Minerva, 1974, p.132-147)
cum la moartea scriitorului au apelat la ajutorul lui
Mihail Sadoveanu şi al fostului primar al capitalei Victor
Dembrovski iar apoi au fost nevoiţi să vândă mare parte
din cărţi dar şi lucrurile din casă ca şi majoritatea
tablourilor pentru a supravieţui.
Ulterior, Piroşka Damian a părăsit ţara iar Dan
Damian rămâne singur spre a suporta persecuţiile
regimului comunist.
Piroşka şi Dan Damian.
De la Spineni la Ierusalim. Călătoriile lui Badea Cireşeanu la Locurile Sfinte (I)
Badea Cireşeanu (Memoria Oltului 2/2012) s-a născut în localitatea Spineni, jud.
Olt, la 16 mai 1859. Mama sa, Floarea Barbu Cireaşă, a decedat în anul 1859, iar Badea
Cireşeanu a rămas orfan la două luni, fiind
crescut de bunica sa dinspre mamă. Tatăl său a
fost Gheorghe Anghel Cireaşă din Spineni, un om
evlavios care a făcut importante donaţii bisericii
din satul Vineţi-Spineni. Acesta a încetat din
viaţă la vârsta de 90 de ani în noiembrie 1893.
După terminarea studiilor primare cu dascălul
Dumitru, urmează la Şcoala Ionaşcu din Slatina,
este băiat de prăvălie la Piteşti iar în 1874 Badea
Cireşeanu se înscrie la Seminarul teologic
Curtea de Argeş unde absolvă prima parte în
anul 1879, iar cea de-a doua parte o continuă şi
o încheie în 1882 la Seminarul central din
Bucureşti. Având un mare interes pentru studiu,
Badea Cireşeanu pleacă la Cernăuţi unde obţine
licenţa în teologie şi titlul de doctor în anul 1891.
Este numit pedagog şi mai apoi profesor la
seminarul unde începuse studiile teologice,
funcţionând între 1884-1892. În timp, Badea
Cireşeanu şi-a câştigat respectul şi admiraţia
Dr. Badea Cireşeanu.
superiorilor, fiind numit în anul 1892 profesor de
Teologie practică la Facultatea de teologie din capitală. Erudiţia sa, rigurozitatea şi
responsabilitatea în săvârşirea slujbelor bisericeşti, ţinuta sa demnă şi înclinaţia spre
meditaţie şi filozofie, fac din Badea Cireşeanu un profesor iubit de studenţi. Un an mai
târziu, în 1893 este numit şi director al Cancelariei Mitropoliei din Bucureşti – 1893 - 1896.
După moartea profesorului Nicolae Nitzulescu, va fi numit în anul 1904 să suplinească şi
postul de profesor pe Catedra de studii biblice, arheologice şi limbă ebraică. Dr. Badea
Cireşeanu a desfăşurat şi o intensă activitate publicistică, fiind redactor al revistelor
Vocea Bisericei 1894-1896 şi Biserica Ortodoxă Română 1906-1907. Din anul 1913 şi până
în anul 1915, a fost decanul Facultăţii de teologie din Bucureşti, funcţie preluată după
decesul profesorului Ioan Cornoiu.
Dr. Badea Cireşeanu, cunoscător al mai multor limbi europene este autorul
,,Cursului de Catehetică” (1899, litografiat, Biblioteca Sfântului Sinod) ca şi al ,,Cursului de
Omiletică” (1899, litografiat de I.C. Popescu din Gura-Padinii, Romanaţi) dar opera sa
fundamentală rămâne ,,Tezaurul Liturgic” publicat în 3 volume în 1910, rod al unei munci de
cercetare de 17 ani. Numeroase articole şi studii istorice , predici, cuvântări funebre,
referitoare la cultura şi religia popoarelor vechi au rămas în revistele de specialitate
(Biserica Ortodoxă Română, Vocea Bisericii) şi mulţumită muncii părintelui Al.
Stănciulescu-Bârda, autorul bibliografiilor celor mai importante reviste bisericeşti, le putem
astăzi cu uşurinţă identifica.
Badea Cireşeanu a încetat din viaţă în anul 1919, în plină activitate creatoare.
Însemnările lui Badea Cireşeanu despre călătoriile sale în Orient sunt mai puţin cunoscute
acum, însă la vremea când au fost publicate s-au bucurat de o largă apreciere din partea
societăţii intelectualilor români, fiind unanim recunoscute ca valori ale teologiei, istoriei şi
nu în ultimul rând ale geografiei româneşti. În însemnările sale de călătorie, teologul român
prezintă nu numai reperele spiritualităţii creştine, dar şi elemente din cotidian,
îmbrăcămintea şi comportamentul oamenilor, vacarmul din pieţele şi vămile ţărilor
străbătute, obiceiurile orientale şi multe altele pe care cititorul le va descoperi parcurgând
însemnările teologului de la Spineni.
Textul original a apărut în mai multe episoade în revista ,,Biserica Ortodoxă
Română” din 1906-1907 şi se reproduce cu grafia originală.Titlul aparţine redacţiei noastre.
Intervenţiile noastre în textul original au fost încadrate între paranteze drepte.
Prof. Nedelcu Georgeta, C.N.V. ,,Nicolae Titulescu”- Slatina
1. Folosul călătoriilor în lume. Călătoriile în ţeri streine luminează pe om şi îi aduc lui

mângâiere şi îndulcire sufletească. Câtă bucurie simţeşte el la privirea pădurilor, munţilor,
văilor, oraşelor, satelor şi a altor frumuseţi pământeşti! Dar ce fiori se petrec în sufletul
său, şi câtă spaimă îl stăpâneşte atunci când marea se înfuriază şi leagănă cu putere vasul
său plutitor! Câtă frică cuprinde pe călător când, dintr-un moment într-altul se aşteaptă ca
corabia să se desfacă, şi peştii cei mari să-şi sature foamea cu cele ce se află în acest vas!
Iată câteva din simţirile ce se petrec în sufletul celui ce umblă pe apă şi pe uscat! Tainele
Dumnezeirei şi atotputernicia divină iarăşi se înţeleg, pe cât este omului îngăduit, din
străbaterea luciului apelor şi a munţilor îmbrăcaţi în veşmântul primăverii. Iar ciripitul
bucuros al paserilor lasă rece pe cel ce îl ascultă? Dar cântecul numeroaselor zburătoare
din aer, nu alungă de la noi gândurile posomorâte şi încordata grijă de cele lumeşti?
Popoarele ce se nevoesc a cunoaşte şi altă lume în afară de ţara lor, dovedesc o
puternică dorinţă de a trăi, a se lumina şi a aduce în vatra lor binele aflat aiurea. Iar
neamurile ce se închid între zidurile hotarelor lor, rămân în întuneric şi soarele propăşirei
nu le mai luminează. Cele 400 milioane de chinezi, dacă ar fi fost mai umblate în lume, şi
dacă ar fi avut cunoştinţă de cele ce se petrec şi în alte ţări, nu ar fi fost învinse acum câţiva
ani de fraţii lor de peste marea Japoniei. Şi nu ar fi fost jucăria expediţiei armatelor străine,
sosite între acele ziduri ca să pătrundă tainele ascunse acolo de multe mii de ani. Sfinţii
Părinţi, luceferii Bisericei noastre, au cunoscut folosul călătoriilor în lume şi la
mormintele martirilor, şi pentru aceasta îi vedem străbătând apele mărilor cu corăbiile
timpului de atunci. În aceste călătorii, ei suferă tot felul de nevoi, numai ca să-şi
liniştească dorinţa cea atât de arzătoare, de a se închina în locurile pe unde pătimiră
martirii, şi pe unde Domnul nostru Isus Hristos a săvârşit minunile sale. Oamenii ştiinţei
veacului în care trăim încă se nevoesc a cunoaşte insulele oceanelor, deşerturile africane
şi câmpiile în care locuiră odinioară alte sate. De aici culeg ei ca nişte albine muncitoare
dulceaţa învăţăturei şi a celor ce sunt de trebuinţă. Iar oamenii cari se mulţumesc numai cu
şederea pe loc, se aseamănă greerului ce nu-şi dă seama de soarta timpului şi de sosirea
ernei. Popoarele de astăzi, cuceritoare ale neamurilor mai mici şi nevoiaşe din alte
continente, nu ar fi ajuns la o astfel de stăpânire, dacă prin aleşii lor nu ar fi străbătut şi
cele mai necunoscute colţuri ale pământului. Eu în călătoriile mele, întinse şi îndepărtate ,
pretutindeni am întâlnit oameni din America şi din statele înaintate ale Europei, dându-şi
silinţa să ştie tot ce se petrece pe pământ. Foamea, setea, căldura şi frigul, deopotrivă erau
purtate de aceşti căutători ai luminei. Mulţi dintr’ânşii cu mijloacele foarte restrânse,
totdeauna îşi păstrau mulţumirea sufletului lor în faţa localităţilor pe care le doreau de mult
timp. Iar când vedeau monumentele lăudate de lumea întreagă, uitau orice suferinţă a
călătoriei, şi bucuria le îmbrăca întreaga lor fiinţă.
Folosul călătoriilor fiind îndeajuns cunoscut de mine, şi de toată lumea, pentru
aceea m-am hotărât a da la lumină, rând pe rând, cele ce voiu crede de cuviinţă, cu privire
la ce am văzut şi ce am întâmpinat în drumurile ce am străbătut în lume. Odată cu arătarea
călătoriilor mele, voi face şi reflectările trebuincioase, ca să nu fie numai o înşirare simplă
de fapte, ci să scot la iveală şi cele ce trebuiesc pentru
scumpa noastră ţară.
***
De mult timp aveam dorinţa ca să fac o
călătorie în ţările mai îndepărtate ale Orientului şi în
acele locuri acoperite de urmele apostolilor , ale
sfinţilor părinţi şi ale înţelepţilor asceţi, cari
propoveduiră lumina creştinismului şi îşi înfrânară
corpul de la dulceţile lumeşti. Mulţi ani umblasem în
toate ţările europene, asupra cărora voiu scrie mai
târziu, dar setea mea sufletească nu se putea stinge,
decât călătorind pe acolo pe unde se află rămăşiţele
din timpurile vechi creştine, despre care grăim în toate
timpurile vieţii noastre. De aceea în vara anului 1904,
cu toate înştiinţările ce aveam despre boala secerătoare
ce nu se mai sfârşeşte în Orient, m-am hotărât să plec
într-acolo cu încredere în Acela care îndepărtează de la om toate nevoile şi întâmplările
nenorocite. Şi apoi zilele omului nu sunt în mâna Domnului? Oare în palatele aurite nu se
sfârşesc zilele omului ca în coliba săracului? Acestea le ziceam cu gândul, când am început
a mă pregăti de plecare, ca să străbat acolo unde doream să mă aflu.
2.Constanţa. Luni 19 iulie, în anul mai sus arătat, la ora 6 şi 35 minute de
dimineaţă, am pornit cu trenul din Bucureşti spre oraşul Constanţa. Drumul până în portul
cel mai însemnat al ţărei noastre, nu-mi fu tocmai plăcut din cauza secetei din acel an, care
uscase semănăturile ogorului românesc. Călătorii cu care eram împreună se mâhneau
văzând câmpiile judeţului Ialomiţa desbrăcate de bogăţiile de odinioară. Şi trenul mergea
sburând pe făgaşul său, ca să ajungă mai repede acolo unde îşi ducea povara. Numai
sgomotul roatelor se mai auzea. Câte un călător mai nevoiaş, învins de sgomotul surd al
trenului, lâncezea pe scaunul său, pe când vecinul din apropiere mai viguros, sorbea cu
nesaţ priveliştea ce se desfăşura înaintea ochilor săi. Aşa e pe drum în tren, unul priveşte
pe fereastră, altul oftează, al treilea citeşte şi în fine al patrulea dormitează, tresărind din
când în când, până soseşte trenul în vreo gară. Aici şi acest din urmă călător deschide ochii,
priveşte pe fereastră, citeşte numirea staţiei şi apoi cade iarăşi în somnolenţă, ca şi mai
înainte. Sosim apoi la Dunăre. Aici podul uriaş se întinde până la Cernavodă. El este unul
din podurile cele mai mari şi mai frumoase din Europa. Când trenul merge pe aici, măreţia
şi strălucirea trec pe dinaintea privitorului. Un ocean de verdeaţă în dreapta şi în stânga se
întinde pe toată valea Dunării. Toţi călătorii din trenul cu mersul său încet şi lin, privesc
pe ferestre arătând cu mâinile cursul măreţ al Dunărei şi podul atât de înalt, mare şi falnic.
În staţia Cernavoda, călătorii nefiind sătui de cele văzute din tren, se mai dau şi pe jos şi
mai aleargă în fugă la dorobanţul ce stă de pază la capul monumentului, şi de aici mai
privesc încă odată podul lung şi nesfârşit. Semnalul de plecare fiind dat, toţi se grăbesc
să-şi ia locurile ce li se cuvin în tren. Se face intrarea pe pământul Dobrogei, recâştigată în
anul 1877, prin vitejii noştri de la Plevna, şi legată ca şi în timpul lui Mircea cel Bătrân -
1386-1418- de pământul nostru românesc. Dobrogea este o provincie frumoasă, bogată în
păşuni, păduri, pământ fertil şi pescării. Câmpii nesfârşite şi pline de verdeaţă se
desfăşoară înaintea ochilor, iar la distanţe mari se ivesc şi sate tătăreşti răspândite pe şesuri
ca nişte turme de oi. Geamiile cu minaretele lor înalte şi ascuţite, se deosebesc în mijlocul
satelor. Cimitirele închinătorilor lui Alah sunt lângă sat, împrejmuite cu şanţ, iar la capul
mormintelor sunt puşi bolovani de piatră ori stâlpi înalţi ca un stat de om, înfloriţi cu
inscripţii turceşti.
Mare plăcere simţesc eu când mă aflu pe câmpiile Dobrogei, aici îmi aduc aminte
de strămoşii noştri Romani, cari umblară odinioară pe aceste locuri şi ne lăsară
monumentul de la Adam-Klissi şi alte lucrări falnice, şterse de timp şi de mânia barbarilor.
Mai îmi aduc aminte de hoardele tătăreşti ce mişuiau pe aici prin secolul al XIII-lea, de
invaziile turceşti şi de toate evenimentele ce se împliniră pe aici din vechime şi până astăzi.
Ajunşi apoi în gara Constanţa, vedem că oraşul îşi păstrează în mare parte, tot frumuseţea
lui orientală de mai înainte. Români, Turci, Tătari, Greci, Albanezi, Evrei, se împestriţează
unii cu alţii şi se grăbesc cu iuţeală după treburile lor negustoreşti. Multă vorbă şi lungime
de cuvinte nu se petrece între dânşii, dar nici luxul, moda şi găteala nu-şi găsesc victime în
Constanţa, de cât numai în timpul verei printre oaspeţii veniţi de aiurea. Casele cu
arhitectura europeană împletită şi cu gusturi orientale, iar colibele tătăreşti nu-şi schimbă
cu nimic în lume ferestrele lor mici, curţile făcute de pământ, şi umezeala păreţilor ce se
resfaţă cu curaj, în tot căminul orientalului. Cu toate acestea sunt şi edificii musulmane
vrednice de toată lauda şi frumuseţea, cum d. e. şcoala cea mare, moscheea din mijlocul
oraşului, locuinţele celor bogaţi ş.a. Trei părţi ale Constanţei sunt înconjurate de apa
albastră a marei; iar valurile mânioase, izbesc cu
putere ziua şi noaptea în malurile oraşului şi mai ales
în puternicele diguri ale marelui port. Din când în
când şi peştii mărei mai ospătează vr-o victimă
omenească căzută în împărăţia lor, fie prin nebăgare
de seamă, sau din lăcomia valurilor. Plantaţiile de
salcâmi, grădinile cu flori şi verdeaţă, isvoare cu apă
rece, vii cu rod frumos, se văd cu îmbelşugare pe la
marginea oraşului. Iată frumuseţile fireşti ce cheamă
aici destulă omenire, cu deosebire în timpul călduros
al verei. Iarna însă frigul şi vânturile iuţi domnesc
nefiind supărate de nimene. După ce am rămas în
Constanţa 3 zile, m-am pregătit să plec mai departe,
cu inima cam îndoită, ca ori-ce om care pleacă singur
în nişte ţări depărtate şi cu paza cam nesigură. Pe
băncile de pe malul mărei din apropierea catedralei,
şedeam ore întregi privind în întinsul apelor şi gândindu-mă dacă trebuie sau nu să mă duc
în orient. Îndoeala mi se mărea şi mai mult atunci când auzeam că în Egipt boala holerică
seceră vieţi omeneşti cu prea mare grabă. Mai mă gândeam şi la frumuseţea oraşului
Constanţa şi a întregii provincii din dreapta Dunărei, pentru care naţia noastră a făcut multe
jertfe, şi mă întrebam dacă voiu mai vedea, ori nu, acest pământ. În aşa cugetări am şezut
cele 3 zile, hotărându-mă în fine definitiv, să plec.
3. Pe marea Neagră şi Bosfor. Joi 22 iulie, ora 11,30 noaptea, am mers la vaporul Carol
însoţit de mai mulţi amici, şi aici luându-ne rămas bun, m-am despărţit de dânşii. Îndată
apoi marele nostru vas începu a despica cu putere uriaşă undele clocotinde ale mărei,
depărtându-ne pe nesimţite de oraşul pe care cu părere de rău îl părăseam. Luminile
oraşului începură a se micşora, şi după aceea depărtându-ne mai mult, ele dispărură cu
totul, văzând numai un întunerec des în locul oraşului până adineaore plin de vieaţă. Şi
mergea vaporul cu atâta putere şi iuţeală prin întunerecul nopţei, în cât legănătura câte
odată prea aspră asupra valurilor, ne aducea sfârşeală la inimă. Eu deprins cu umblarea pe
ape multe, purtam cu linişte această legănătură; alţii însă mai neîncercaţi, începură a se
cam îngriji de cele ce se vor întâmpla. Noaptea o petrecurăm în vapor nu tocmai cu
plăcere; iar pe la 5 dimineaţa făcându-se lumină, întâmpinarăm pe mare mai multe corăbii
de pescari, ducându-se în toate părţile pentru vânarea peştelui. Acum dispăru monotonia
din vapor şi suindu-ne pe bord, ne făcurăm o plăcere din privirea vaselor marine cari
alergau cu rostul lor pe toate drumurile apelor. Numai cer şi apă se vedea în toate părţile;
valurile argintii se ridicau unele peste altele. Apoi ne apropiarăm de strâmtoarea Bosforul,
atât de frumoasă şi de lăudată de cântăreţii şi poeţii lumii.
Intrarăm după oare care timp în această strâmtoare, plină de fapte istorice şi de
povestiri minunate. Nici un om nu mai era în cabine. Toţi se suiră pe acoperişul vasului,
uitându-se cu lăcomie spre malurile apei, împodobite cu grădini frumoase şi palate
orientale. Numirea de Bosfor vine de la cuvintele greceşti Bousforos = bou trecător,
fiind-că după o veche legendă, Io fiica lui Inachus, a fost prefăcută în vacă înotătoare, ca să
treacă această strâmtoare. Strâmtoarea are 500-2000 metri lăţime. Aici este paradisul
oriental, isvorul povestirilor frumoase şi atâtor lucruri minunate. Fortăreţe turceşti, mici
mahalale ale Constantinopolului d.e. Bujukdere, Terapia, Beicos, Voidikioi , ş.a. se văd pe
laturile mărginaşe ale apei. Fel de fel de palate turceşti umbrite de chiparoşi, platani şi
sălcii pletoase, răsar în desişul arborilor şi grădinelor. Îndată se ivesc două turnuri rotunde
de piatră, negrite de timp şi lăsate în părăsire. Un turn este de o parte şi altul de altă parte a
Bosforului. Mi s-a spus că ele sunt făcute din porunca cuceritorului Mahomed al II–lea, ca
să se lege lanţuri puternice de fier de amândouă turnurile, şi în chipul acesta să împedece
corăbiile Bizantinilor de a mai intra sau de a mai ieşi din Constantinopole pe tot timpul
împresurărei oraşului de armatele turceşti. Mai sunt şi alte povestiri legate de aceste
turnuri. Se zice că după căderea Constantinopolului, din anul 1453, demnitarii turci căzuţi
în disgraţia Sultanului erau aruncaţi jos din vârful acestor turnuri, şi de aceea ele până azi
se cheamă Kanlîkule , adică sângeroasele, căci mult sânge s-a vărsat lângă ele. Trecurăm
după aceea cu vaporul pe lângă palate cu faţade şi ornamente meşteşugite şi ajunserăm în
faţa palatului de marmură Dolmabaccia, unic în lume prin frumuseţea lui. Sculpturele în
marmură sunt făcute cu atâta meşteşug şi bogăţie pe tot frontispiciul clădirei, încât eu n-am
mai văzut atâta strălucire la nici un palat împărătesc din lume. Dimitrie Bolintineanu
afirmă că Domnitorul nostru Cuza – Vodă în acest palat a fost primit, cu mare cinste de
sultanul de atunci. Astăzi măreaţa clădire serveşte numai pentru a se primi într-însa de
sultan, oaspeţii streini de ranguri imperiale.
4. În Constantinopole. Vineri 23 Iulie ora

11,30 înainte de amează, sosirăm la
Constantinopole, la locul unde trebuia să ne
coborâm din vapor, în dreptul vamei, nu
departe de podul plutitor dintre Galata şi
Stambul. Abia se opri vaporul cu tricolorul
românesc, şi îndată răsăriră ca din pământ şi
din apă, sute de indivizi cu strigăte puternice,
cerând să ne ducă hainele, lăzile cu lucruri de
călătorie, să ne poarte la hoteluri şi gazde, să
ne cureţe îmbrăcămintea, sau mai bine zis să
ne servească cu ceva în schimbul
tradiţionalului bacşiş . Câte odată se încaeră
câte 3-4 hamali, pe una şi pe aceeaşi haină a Dr. Badea Cireşeanu.
călătorului, până când abia o mai scoate din mânele lor, de multe ori sfâşiată, căutând
fiecare dintr-înşii să o ducă ca să capete ceva. Aici e şi vama pe unde trebuie să treacă
fiecare ins, unde se revizuiesc foile de drum, lucrurile şi apoi se duce călătorul la gazda
unde e condus pe jos şi rare ori cu trăsura, iarăşi într-un sgomot oriental. Ajuns în
Constantinopol, streinul se simte într-o învălmăşeală de oameni, neguţători cu marfa în
spinare, vânzători de zarzavaturi şi cu tot ce trebuie omului, toţi fiind iuţi la drum şi
strigând cât mai tare numele mărfei ce poartă, iar toate aceste strigăte îmbinate împreună
fac un sgomot cât un iad.
Oraşul Constantinopol cu aproape 1 200 000 de locuitori are 500 de moschee mari
şi mici. El e oraşul misteriilor şi al amintirilor istorice. Aici unde astăzi este vechiul
Stambul era odată orăşelul Bizanţiu, întemeiat prin secolul al VII-lea de Byzas. Aici fu
reşedinţa Marelui Constantin şi de la dânsul încoace Bizanţul fu numit Constantinopol,
unde îşi avură scaunul toţi împăraţii bizantini, până în anul 1453 când oraşul cu toată
împărăţia căzu în mânele Turcilor. Iar de la acel an şi până azi, Turcii dau acestui oraş
numirea de Stambul.
5. Sfânta Sofia. Cu toate că mai fusesem în Constantinopole în anii 1898 şi 1899, când
cercetasem cu deamănuntul toate rarităţile oraşului, totuşi nici acum în 1904 n-am pregetat
de a mai vedea multe din frumuseţile locului. După ce m-am stabilit la gazdă pentru
câteva zile, până când să plece vaporul la Muntele Athos, nu am şezut pe loc, ci am mai
cercetat din nou cele ce văzusem mai înainte. M-am dus deci la biserica Sfintei Sofii, o
minune a clădirilor creştine, văzută din depărtare de pe apele Bosforului şi ale marei de
Marmara. Gustul grecesc, roman, persan, sirian şi ionic, fură amestecate împreună de
fantezia vioaie a meşterilor încercaţi în această arhitectură. Aceşti meşteri, uimiţi fiind de
frumuseţile pitoreşti ale Bosforului şi ale mărei de Marmara, ale mărei Ionice şi de
fermecătoarele insule pierdute în largul mărei, apoi călăuzindu-se mai pe sus de toate de
învăţăturile creştine şi de căldura religioasă din secolul al VI-lea, toate acestea făcură să se
nască stilul bizantin atât de preţuit în biserica răsăriteană şi ajuns la culmea frumuseţei în
zidirea bisericei Sfânta Sofia, pe care eu am cercetat-o cu de-amănuntul de mai multe ori.
Monumentul închinat Înţelepciunii divine, fu început în anul 532 şi terminat cu mare grabă
în anul 537. Arhitectul Antemius de Tralles fu scump răsplătit de împăratul Iustinian 527-
565 ca să clădească această minune arhitectonică bisericească, pe ruinele Sfintei Sofia
zidită de Constantin cel Mare, dar nimicită în anul 532. Antemius încetă din vieaţă după ce
puse temelia edificiului. Succesorul său Isidor din Milet avu fericirea să dea lumei pe cea
mai falnică casă sfântă, cântată de întreaga lume şi imitată după putinţă de mulţi meşteri de
atunci şi până în zilele noastre.
Păreţii din lăuntru ai acestei biserici fură îmbrăcaţi cu marmură albă împestriţată
cu vine roşii, cu marmură din Laconia şi cu marmură albastră din Libia. Mai fu întrebuinţat
granitul din Egipt şi porfirul din Sais. Cu drept cuvânt deci, Iustinian, la sfinţirea ei, a
exclamat: te-am biruit Solomone , făcându-se cu aceasta asemănare între templul lui
Solomon, rămas mai pe jos în faţa bisericei lui Iustinian, şi între clădirea măreaţă de care
se miră o lume întreagă. Această strălucită biserică este zidită aproape în formă pătrată, dar
puţin mai lungă de cât largă, însă prin dispoziţia internă a columnelor, se compune în
lăuntrul ei un chip de cruce cu părţi egale. Edificiul are 84 m lungime, 76 m lăţime şi 65 m
înălţime împreună cu cupola. El pausează pe 8 stâlpi groşi pe care se sprijinesc boltele,
cum şi pe 28 columne de marmură policoloră. D-asupra naosului este o luxoasă galerie
pentru femei. Aurul, argintul, marmora, piatra, fură întrebuinţate cu prisos în splendoarea
Sfintei Sofii. Acoperişul era făcut din lespezi de marmoră! Lemne nu există în zidirea ei.
Lumina tainică ce străbate cu îndestulare în biserică prin mulţimea ferestrelor cupolei,
deşteaptă în sufletul nostru simţiri religioase şi pietate adâncă. Ea servi de model
arhitectonic bisericilor din Orient, cu deosebire până la căderea Constantinopolului, şi apoi
moscheelor mari din capitala sultanilor, bine înţeles în marginile mijloacelor de
construcţie. Şi fraţii noştri Români din Sibiu au împrumutat în catedrala lor, forma cupolei
de la Sfânta Sofia de la Constantinopol.
Mahomed al II-lea transformă mărgăritarul arhitecturei creştine în moschee
turcească. Astăzi, deşi acest monument a trecut prin grele împrejurări, totuşi îşi mai
păstrează urmele măreţiei cu care o îmbrăcase Iustinian. Chipurile sfinte lucrate în mozaic
aurit, sunt boite cu vopsea, căci după Coran, Islamistului nu-i trebuie pictură ori imagini
sfinte. Un derviş, pentru un bacşiş , m-a purtat prin tot edificiul pe jos şi prin galerie. El
mi-a arătat palma lui Mahomed al II-lea, adică o urmă de palmă omenească încrustată
într-o coloană de porfir. Apoi mi-a arătat două lumânări de ceară albă, groase ca nişte
stâlpi pe cari le aprind turcii la sărbători mari, după care am văzut tronul unde şade sultanul
când vine aici la Bairam, morminte de ale sultanilor turci, etc. Altarul nu mai este acum
despărţit de naos, căci aşa este întocmirea moscheelor.
6.Edificiile monumentale ale Constantinopolului.
Eşind din Sfânta Sofia, uimit de atâta admiraţie, am
trecut pe lângă zidurile vechiului Stambul (Eski-
Serai) din apropiere. Aci, în această cetate, nu poate
cineva intra decât cu o puternică intervenire. În
vechiul Stambul, încunjurat cu ziduri înalte şi păzit de
ostaşi, se păstrează avuţiile turceşti imperiale s[pre]
ex[emplu] obiecte de aur, veştminte vechi, pietre
preţioase şi în fine tezaurul de lucruri scumpe
otomane. În această cetate sunt palate vechi ale
sultanilor, moschee istorice şi o frumoasă poartă de
marmoră, de unde vine şi numirea de “Sublima
Poartă” păstrată astăzi pentru a se înţelege puterea
turcească. Tot acolo unde este vechiul Stambul, îşi
Dr. Badea Cireşeanu oferind
cititorilor ,,Tezaurul Liturgic”.
avură reşedinţa şi împăraţii bizantini; iar mai înainte
de dânşii aici au fost temple greceşti păgâne. Pe sub cetate e o veche cisternă ce se zice a fi
zidită de Marele Constantin, foarte adâncă şi în periferie de 110 metri. Sunt create multe
legende misterioase împrejurul acestei cisterne, dar multe din ele sunt efectul numai al
fanteziei orientale.
Mai pe urmă am intrat în cele două muzee de antichităţi orientale din apropiere; iar
eşind de aici am admirat pe colină un mare platan verde, de o grosime enormă şi de o
vechime adâncă. M-am preumblat apoi pe lângă o peşteră părăsită, d’asupra cărora [sic!]
în vechime trebue să fi fost un palat mare. Am intrat cam cu frică în această peşteră, bolţită
şi susţinută de stâlpi de piatră. De aici eşind, am venit în piaţa vechiului circ, la obeliscul
lui Teodosie, adus de la Heliopolis (în Egiptul de jos), unde fu lucrat pe la anul 1600
înainte de Hristos. Tot aci e ,,columna serpentina” făcută în formă de şarpe, şi adusă de la
Delfi, cum şi piramida zidită în secolul al X-lea de Constantin al VII-lea Porfirogenitul.
Am intrat după aceea în frumoasa şi măreaţa moschee a Sultanului Ahmed, zidită
în toată bogăţia stilului oriental, şi împodobită cu 6 minarete înalte de marmoră. Moscheea
e zidită de acest Padişah pe la anul 1610. Eşind din acest edificiu, văzui adânca cisternă
rămasă din timpul Bizantinilor, legată şi ea cu legende şi misterii orientale. În apropiere e
şi cisterna lui Teodosie, dar nici una din acestea nu are apă. Trecând pe lângă coloana lui
Constantin cel Mare, apoi pe lângă mausoleul sultanului Mahmud ( mort 1839), am intrat
in moscheea sultanului Baiazet, zidită în 1498, şi apoi am venit prin poarta triumfală în
piaţa Seraskieratului, unde m’am uitat la exerciţiile ostăşeşti, şi am ascultat muzică militară
turcească. M-am suit în turnul de aici, din care se desfăşura o măreaţă privelişte pe Bosfor,
Galata, Scutari şi Cornul de aur. N-am trecut cu vederea nici moscheea sultanului Suliman,
construită la anul 1556. Aci e reşedinţa patriarhului Islamismului, numit “Seic-ul-
Islamului”, cu mare putere politică şi religioasă în împaraţia turcească.
Toate moscheele mari din Constantinopole sunt o copie a Sfintei Sofii. Fiecare
moschee este înzestrată cu fântani mari de marmoră şi piatră pentru curaţirea islamiştilor.
Moscheele au şi veniturile lor proprii pentru întreţinere dăruite de Padişahi şi demnitari
turceşti. Minaretele înalte şi ascutiţe, sunt şi ele o frumoasă podoabă pentru aceste edificii.
Intr-o altă zi am mers in Fanar (o parte a cartierului Stambul), şi am vizitat
patriarhatul ecumenic, cu biserica catedrală făcută ca o casă fără turle. Am intrat şi în
cancelaria patriarhală. Directorul cancelariei, a dat ordin să fiu condus prin patriarhie. În
catedrală, tâmpla se deosebeste de a noastră; are numai icoanele împărateşti, 12 serbători
mari şi alţi sfinţi. Mi se arată un jet despre care se afirmă că a rămas dela Sf. Ioan
Chrisostom, apoi o coloană foarte veche şi mai multe relique sfinte. Catedrala are trei
naose; d’asupra naosului lateral din stânga e galeria femeilor, prevăzută cu grile dese, cum
am văzut aceasta în toate bisericile mari din Orient. Altă dată am ascultat şi o liturghie în
patriarhie, fiind de faţă şi patriarhul. Cântările erau făcute dupa psaltichie, iar nu după note
liniare.
7.Insulele principilor. Şcoala din Halchi. Cât am şezut în Constantinopole, m-am dus cu
vaporul şi la “Insulele Principilor”, grupate în marea de Marmara, nu departe de capitala
Sultanilor. Ele se numesc aşa fiindcă mulţi prinţi din Imperiul bizantin, îşi terminară în
vechime suferinţele exilului în aceste locuri. Când am plecat la insule, am trecut cu vasul
plutitor pe langă ,,Turnul Leander” zidit în apele mărei, în apropierea Stambulului. În acest
frumos turn de Marmora, după o legendă veche, fu închisă o fată ca să nu o muşte şerpii.
Plutind mai departe am ajuns la insula “Proţi”, unde muriră exilaţi, împaraţii Mihail
Rangabe, Roman Diogen după ce i se scoase ochii, şi Leon Armeanul care fu măcelărit.
Tot în această insulă muriră cu ochii scoşi din porunca lui Ioan Zemisca, prinţii Leon Foca
şi fiul Nicefor. Firul intrigăriilor bizantine, era aşa de lung, încât nici un împărat nu era
liniştit pe scaunul său. Din această cauză şi monarhul slăbit prin înşişi supuşii lui, de teamă
şi răsbunare, pedepsea amarnic pe cei bănuiţi de necredinţă către tron, fie aceştia chiar şi
membrii ai familiei imperiale. Aşa se slăbi împărăţia bizantină, până ce căzu în mânele
Turcilor.
Când am ajuns in insula “Halchi”, m-am coborât din vapor si m-am suit la şcoala
teologică de aici, ocrotită de patriarhie. Parintele Christodul Lazarides, m-a condus prin
institut si mi-a dat informaţiile trebuincioase. Şcoala e egală unui seminar complect din
România. Elevii se înscriu în şcoala din Halchi cu 4 clase gimnaziale, şi în şcoala mai
învaţă cele teologice încă 4 ani. Parintele Lazarides ‘mi spunea că pe acel timp erau 60 de
elevi interni cari frecventau cursurile predate de 12 profesori civili. Dealtfel frumosul local
era construit numai de 3 ani, fiind situat în vârful muntos al insulei, splendidă poziţiune cu
privire pe marea de Marmara, şi în spre Constantinopole. Am vizitat apartamentul
patriarhului în care se odihneşte când vine aici, capela, dormitoarele , salele de cursuri, ş.a.
În insula Halchi mai este o şcoală de comerciu şi alta de marină turcă. După ce am văzut
cele ce mă foloseau în insulele Principilor, seara m-am înapoiat în Constantinopole.
8.Scutari. Dervişii urlători. Am fost şi în cartierul Scutari de am vizitat marele cimitir
turcesc, umbrit de chiparoşi, dar cam lăsat în părasire. O mulţime de copii de Turci mă
împresurară ca să le dau bacşiş. Unii din ei se strâmbau spre mine şi chiar mă bârfeau dacă
nu le dam bacşiş. În acea zi la ora 2 după amează, am intrat în giamia (Teke) Dervişilor
urlători , o sectă monahală fanatică a Islamismului. Giamia e o construcţie veche de lemn,
cu două etage. Săbii, bice, cuţite, darale, măsci, erau decoraţiunea localului. Dervişul
superior dă semnale pentru toate mişcările ritmice, pe când ceilalaţi dervişi cu alţi turci
civili, tot aşa de fanatici, puşi în rând, şedeau în genunchi, în picioare, făceau diferite
mişcări din cap, din mâini, întorceau capul în toate chipurile, jucau ritmic şi regulat pe loc,
repetau în cor versete din Coran şi apoi oftau cu glas puternic. Turcii care erau de faţă erau
uimiţi de această frumuseţe. Intre fanaticii cari făceau aceste lucruri m-a impresionat un
ofiţer arab, mare la corp şi foarte puternic în mişcări. Acesta îi întrecea pe toţi cu
fanatismul său. Mulţi dintre ei cad la pământ de ameţeală. E foarte interesant de văzut acest
cult mahomedan, care durează vr’o 3 ore. La fine, Dervişul superior, un bărbat inteligent şi
cu priviri vii, a călcat pe spate pe credincioşi şi copii ca să fie sănătoşi. Cântările din tot
timpul acestor rugăciuni, erau foarte frumoase, dar destul de jalnice.
9.Selamlâcul . Intr-o vineri dintr-un alt an, aflându-mă în Constantinopole, n-am trecut cu
vederea nici sărbatoarea Selamlâcului. Potivit regulelor stabilite cu aceasta ocaziune, m-am
dus la Ildiz-Kiosc (chioşcul stelei), un palat nou de marmoră, în care locueşte Padişahul.
Aci am putut să intru in chioşcul streinilor distinşi care sunt de faţa la parade. Sărbatoarea
e tot ce poate fi mai măreţ şi impunător. Miniştri, Paşi, armata, statul major, Şeicul-
Islamului, dervişi, muzici militare, toate acestea se văd la parade în ţinută de cea mai
impunătoare strălucire. Un derviş începu la ora 12 (amează) să cânte foarte frumos în
minareta moscheei imperiale, imnul de chemare la rugăciune. Ondulaţiile dulci ale vocei,
se resfrângeau în valuri puternice peste toată lumea adunată. Intr-o tăcere profundă şi
foarte respectuoasă, dar întreruptă de urale şi sunetul trâmbiţelor, se coborî Padişahul din
palatul său ca să meargă să se închine la moschee. Luă loc în trăsura imperială înconjurat
de statul major ce meregea pe jos, şi aşa încet şi lin a mers dela locuinţa sa până la
moscheea din curtea palatului. Serviciul religios a ţinut o jumatate de oră, după care
Padişahul s-a înapoiat în palat, tot cu aceeaşi rânduială şi aclamaţiune din partea armatei şi
a multimei. Parada e întocmită cu tot luxul oriental al vechilor sultani.
Oraşul Constantinopole are întocmirea cu totul orientală. Nu e tocmai curat, şi nici
stradele nu sunt drepte ori largi, dar printre toate acestea se vede măreţia lui. Aci îşi arată
Constantin cel Mare zelul seu pentru creştinism; aci strălucira prin cuvântările lor,
patriarhul Constantinopolelui Grigorie de Nazianz, Ioan Chrisostom, şi alţi Ierarhi şi
dascăli învăţaţi. Tot în Constantinopole se întâmplară luptele Iconoclaştilor în contra
imaginelor sfinte, iar Biserica purtă biruinţa sa în contra duşmanilor ei. Până în acest oraş
îşi duse şi Arie cu trufie erezia sa, pentru care fu pedepsit de Cel A-Tot Puternic. Şi câte
lupte sângeroase politice şi religioase, nu s-au întâmplat pe aceste locuri! De ar avea
Bosforul graiu, câte nu ne ar şopti el, din faptele petrecute aci din vechime şi până azi.
Constantin Brâncoveanu şi alţi Domni şi demnitari români, tot in Constantinopole îşi
dădură viaţa pentru Biserică şi naţiunea românescă.
După ce m-am preumblat prin Cornul de Aur, Galata şi grădinile Taxim Bei,
Osman Bei din Pera, m-am dus într-o altă zi la mânăstirea greacă ,,Balocli”, aşezată la
marginea de apus a cartierului Stambul. Aci sunt cele 7 turnuri (Iedi-cule), cu ziduri uriaşe
încingătoare ale oraşului în acea parte. Zidurile fură construite de Mahomed al II-lea pe
urmele altor ziduri vechi bizantine. Intr-un izvor din mânastirea Balocli, am văzut nişte
peştişori vii şi foarte frumoşi, cari după o legendă veche, ar fi sărit în apă jumătate fripţi,
atunci când s-a luat Constantinopole de către Turci şi din acel timp şi până acum , trăiesc ei
în apă. Seara am venit iarăşi la gazdă în oraş. Pentru cumpărarea celor trebuincioase, am
intrat şi în marele bazar subpământean din Stambul, ce se întinde din deal până în vale.
Acesta este iarăşi una din rarităţile lumei, prin mărimea şi mărfurile ei. Multe ar fi să mai
mărturisesc încă despre acest mare oraş, dar spaţiul nu îngăduie o întindere mai mare.
10. Spre Sfântul Munte. Miercuri 28 Iulie, ora 6 seara, am pornit din Constantinopole cu
vaporul grecesc ,,Chios” spre Sfântul Munte Athos. Toată noaptea am mers necontenit pe
apă spre locaşurile sfinte. Joi 29 ale aceleeaşi luni, ora 6 dimineaţa, vaporul s-a oprit puţin
în portul oraşului Galipoli de pe teritoriul European. Nu m-am dat jos din vasul plutitor,
nefiind nimic de cercetat pe aci. La ora 8 jum. a. m., am ajuns in orasul Cianacali lângă
strâmtoarea Dardanelelor. La Cianacali se văd pe mal fortificaţii şi vapoare de răsboiu
turceşti, cazărmi şi apărări puternice. Nici aci nu m-am dat jos din vapor, ci am privit din
vas micul oraş, cu casele lui învelite cu olane şi ţigle de pământ ars. Acestea le mai
văzusem şi în anul 1899. Canalul său, mai bine zis strâmtoarea Dardanelelor, e lungă de 9
leghe şi largă de 2-9 chilometri. Fortăreţele vechi de pe mal sunt zidite de Mahomed al
IX-lea în anul 1659. Pe aci trecură Xerxe în Grecia, Alexandru cel Mare în Asia şi Turcii
în Europa. În faţa oraşului Cianacali, peste canal, pe teritoriul European, se află oraşul
,,Celembar” întărit şi el cu fortificaţii vechi şi noi. Pornind de aci după ce mi-am cumpărat
merindele de la neguţătorii ce veniră în vapor, iarăşi am mers necontenit pe apă. Până la 4
ore după amează, am avut timp frumos; iar la această oră marea s-a înfuriat şi suferinţa
boalei s-a întins printre noi. In acest timp mi se arăta în departare insula Samotrachi; apoi
pe la 7 ore seara ne apropiarăm de Sfantul Munte Athos, al cărui vârf înalt se vedea din
depărtare.
De pe vapor am văzut în trecere, schitul românesc ,,Prodromul”( Sf. Ioan Inainte
Mergătorul), chiliile pustnicilor de pe malul mărei, nutriţi cu apă şi cu pâine în toată viaţa
lor, cum şi mai multe schituri şi mânăstiri, până ce s-a întunecat şi nu mai vedeam decât
luminele din chiliiele Sfântului Munte. La ora 9 seara am sosit în micul port mânăstieresc
,,Dafne”, unde m-am şi coborât din vapor pe o vijelie înfricoşată. Pe mal furăm întâmpinaţi
de cercetătorii foilor de drum şi ai creştinilor sosiţi pentru Sf. Munte. Noaptea am mers în
hanul din port, în care se adăpostiseră mai mulţi călugări din Sf. Munte şi închinători laici.
Cât eram de obosit şi îngrijat când m-am văzut în acest han, şi mai ales când mă ştiam
singur! Noaptea n-am dormit de grijă şi nelinişte, deşi mai erau in odaie cu mine 3
călugări; un Sârb arhimandrid, anume Sava, un Bulgar şi un Rus. Dimineaţa ora 7, noi 4
inşi ne am pregătit să ne suim în Muntele cel sfânt. [va urma]
Jurnal lapidar – perioada slătineană (I)

Viorel Dianu
Dând curs invitaţiei noastre de a oferi cititorilor Memoriei Oltului amintirile d-sale din
perioada în care a activat ca profesor în oraşul Slatina, prozatorul Viorel Dianu ne oferă cu
generozitate aceste pagini de jurnal. Cititorii vor face cunoştinţă cu preocupările şi stilul
de viaţă al unui intelectual care a lăsat urme adânci în învăţământul slătinean, reuşind să
răzbată printre obstacolele vieţii în anii cenuşii ai totalitarismului. Mulţumim domnului
Viorel Dianu pentru promptitudinea cu care răspunde invitaţiei noastre, semn că prin fire
nevăzute se simte încă puternic legat de aceste locuri.
1979
5 ianuarie (vineri). Telefonat la Craiova. A intrat cartea Revelaţie în do minor în tipar
(predată Editurii Scrisul Românesc din anul 1973).
15 ianuarie (luni). Început lucrul la un nou volum de proză, al treilea, Ochiul
Demiurgului (Apoteoza Meşterului), cu povestirea Vocea din off.
15 februarie (joi). După-amiaza am mers la cenaclul Alutus, de la Casa de Cultură a
Sindicatelor.
19 mai (sâmbătă). Şedinţa omagială a Filialei Slatina a Societăţii de Ştiinţe Filologice, la
Liceul „Radu Greceanu”: 9.00-14.30. Refuz să reprimesc funcţia de secretar, ca să nu mă
sustrag de la scris, şi se cam supără oaspetele, profesorul Ion Dumitrescu.
22 mai (marţi). Am fost cu elevii la trageri, la Clocociov. Am avut apoi repetiţie cu
montajul literar, pentru duminică. Am şi scris puţin.
3 iunie (duminică). Domnul Ionescu, de la Editura Scrisul Românesc, mi-a adus de la
Craiova primul exemplar al cărţii Revelaţie în do minor. Ne întâlnim la Restaurantul Parc-
Hotel. În sfârşit, o văd apărută (18 septembrie 1973-3 iunie 1979). E foarte frumos lucrată,
culeasă cu caractere groteşti, aşa cum mi-am dorit-o.
8 iunie (vineri). Am fost la Craiova să-mi iau cartea, cele 30 de exemplare, cu un domn cu
maşina.
9-13 iunie. Am oferit cărţi cu autografe în Slatina, am trimis altele la Bucureşti, Piteşti şi
Ciulniţa, le-am dus şi şefilor de la judeţ şi de la municipiu, cu care mă cunosc de altfel;
i-am mulţumit pe toţi.
14 iunie (joi). A fost adusă cartea pentru vânzare în Slatina. S-au comandat doar 50 de
exemplare. Dacă e posibil!
26 iunie (marţi). Bacalaureatul la română, oral. Seara citesc o proză din carte la cenaclul
„Confluenţe” al ziariştilor din Olt.
27 iunie (miercuri). Am fost cu Teodor Firescu, cu maşina lui, la Craiova – ne-a însoţit şi
Aurelian Titu Dumitrescu – să mai aducem cărţi (încă 150 de exemplare, pe care le luăm
de la depozit) pentru lansarea ce se va face la Slatina.
29 iunie (vineri).Lansarea cărţii Revelaţie în do minor la librăria de lângă Casa de Cultură
a Sindicatelor. Participă din partea editurii Dan-Ion Vlad, redactorul de carte. Lume multă,
luări de cuvânt entuziaste: Dan-Ion Vlad, Teodor Firescu, Aurelian Titu Dumitrescu,
George Vaiman ş. a. O acţiune reuşită. Cu puţin înainte, soseşte Cristian din tabără de la
Cerbu şi e prezent şi el la lansare.
30 iunie (sâmbătă). Ziua Învăţătorului la Casa de Cultură a Sindicatelor! Librăria de
vizavi organizează în foaierul Casei un stand de cărţi cu vânzare la care e adusă şi
Revelaţie în do minor. Dau autografe colegilor care cumpără cartea. În Sala mare, în timpul
manifestării, profesorii cu cartea mea în mână. Sentiment tonifiant. Luna iunie a trecut
fără să fi scris un rând. Am fost preocupat numai de cartea care mi-a apărut.
3 iulie (marţi). Apare în „Oltul”, ziarul judeţean, recenzia lui Sin Filon la cartea mea.
17 septembrie (luni). Repetiţie Corul Sindicatului Învăţământ, din care fac parte,
dimineaţa şi după-amiaza, în vederea serbării de la Scorniceşti.
22 septembrie (sâmbătă). SCORNICEŞTI – 400. Ne ducem toată Slatina. Orele 6.00-
17.00.
4 octombrie (joi). Am fost la cenaclul Alutus de la Casa de Cultură a Sindicatelor. După
şedinţă, seara (21.00-23.30) am realizat o serată literară originală la mine acasă; am fost
cinci persoane.
18 octombrie (joi). „România literară” Nr. 42 publică, sub semnătura lui Laurenţiu Ulici,
cronica la Revelaţie în do minor.
8, 9 noiembrie (joi, vineri). Am fost cu elevii la cules de porumb: 7.00-15.00.
7 decembrie (vineri). Convocat la o Conferinţă la Comitetul judeţean de partid.
1980
2-4 ianuarie (miercuri, joi, vineri). Revăzut volumul Ochiul Demiurgului. Corecturi şi
final redus la povestirile Vocea din off şi Iubire patetică, final schimbat la Balada olarului
şi Scrisorile oraculare, lăsate neschimbate celelalte. Dactilografiat paginile cu prea multe
corecturi şi cele cu finalurile schimbate. Sper ca volumul să rămână în această formă,
definitiv.
10 iunie (marţi).Am început lucrul la a patra carte a mea (un volum de povestiri de
dragoste), Iubiri alese, pe care nădăjduiesc ca în mai puţin de un an s-o termin. Prima
povestire – Reverie. Lucrat între orele 9.00-20.00.
13 iunie (vineri). Lui Cristian i s-a publicat în Gazeta
de matematică prima problemă făcută de el. Felicitări
şi îi urăm să ajungă un bun matematician!
27 noiembrie (joi). Ne-a dat cu maiul în cap: s-a
îmbolnăvit Gabi de hepatită; l-am internat în spital.
Am plâns în hohote. Trei săptămâni îl vom vedea şi
vom vorbi cu el din curtea spitalului, printre gratiile
ferestrei de la etaj.
16 decembrie (marţi). L-am scos pe Gabi din spital.
Ne-am mai venit în fire.
1981
23-28 februarie. O săptămână foarte încărcată: Luni
(23 febr.) – de dimineaţă, lecţie deschisă la clasa a X-a
A; şedinţa comisiei diriginţilor, după-amiază. Marţi (24
febr.) – Cerc pedagogic la Curtişoara, profesorii de
română. Miercuri (25 febr.) – Învăţământ politico-
ideologic de partid. Joi (26 febr.) – Şedinţă de partid.
Viorel Dianu. Sâmbătă (28 febr.) – Program artistic susţinut de
Liceul Textil, la care funcţionez, plus distracţia aferentă, la Şcoala de Miliţie. Să se tragă
concluzia.
1 martie (duminică).Am început lucrul la o povestire mai grea şi mai lungă decât celelalte
pe care le-am scris. Sper să ajungă la 50 de pagini. Titlul: Luminoasa revelaţie. În două
luni ar fi bine dacă aş termina-o. Doamne ajută!
25-29 martie. Miercuri – învăţământ politic. Joi – şedinţă de partid. Vineri – de serviciu
pe şcoală. Astăzi, duminică, am putut să reiau, după o întrerupere de trei săptămâni, lucrul
la povestirea mea. Am revăzut textul de până acum şi am terminat pagina a treia. Sper să
nu mai intervină vreo întrerupere. Dar ar fi prea frumos.
27 aprilie (luni). La ora 17.30 am fost la o lansare de carte: Muzeul poetului de Ion Lazu,
care are legături strânse cu Slatina.
4 mai (luni). Pus punct final, după atâta muncă, povestirii Luminoasa revelaţie. Au ieşit
16 pagini de manuscris. Cu puţin mai scurtă decât plănuisem. Sper ca dactilografiate să
iasă 35 pagini.
31 mai (duminică). Ziua în care a câştigat Cristian premiul I la matematică la Concursul
„Gh. Ţiţeica”, pe municipiul Slatina, şi a fost un exemplu pentru Gabi şi o bucurie pentru
părinţi.
14 iunie (duminică). Astăzi, la serbarea de sfârşit de an şcolar, Gabi şi Cristi au luat
amândoi premiul I, spre bucuria părinţilor. Le urăm asemenea succese şi de aici înainte.
25 noiembrie (miercuri). Am terminat Şcoala de şoferi, dar nu sunt încă şi şofer.
10 decembrie (joi). Susţinut examenul pentru carnetul de şofer: la sală: bine, la poligon:
bine, la oraş: respins! Reexaminare – 14 ianuarie 1982. Mi-a mâncat cam mult timp
povestea asta.
1982
14 ianuarie (joi). Astăzi am pierdut toată ziua aşteptând să-mi vină rândul să dau
examenul de conducere auto, proba oraş, la care am căzut pe 10 decembrie 1981. Dacă
facem socoteala, acest nenorocit de examen mi-a luat mai mult de un an:
- Pe 17 dec. 1980, am depus dosarul.
- Pe 12 mai 1981, am susţinut testul psihologic.
- Pe 10 iunie, am fost programat să susţin testul de circulaţie pentru a fi admis la
şcoala de şoferi amatori. După o zi de aşteptare, seria pe care putea s-o pregătească Şcoala
s-a completat, până a apuca să intru şi eu la test.
- M-am prezentat deci din nou pe 23 sept. 1981, când am luat testul.
- Între 19 oct.-25 nov. 1981 am făcut Şcoala. În timpul ei, testul acela de
circulaţie l-am dat din nou.
- Pe 10 decembrie am susţinut examenul, fiind admis la testul de circulaţie
(iarăşi!) şi poligon, dar respins la proba de oraş.
15 ianuarie (vineri). Am repetat „oraşul”, după ziua de aşteptare de ieri, şi am fost
declarat admis. Nora nu poate să fie decât mulţumită. Dar, cum spuneam, examenul ăsta
tembel m-a solicitat cel mai mult şi mi-a luat cel mai mult
timp dintre toate examenele vieţii mele: peste un an de zile!
Suntem în sec. XX, în anii de graţie ’80… Cât priveşte
maşina, pentru care ne-am înscris în noiembrie 1980, abia
îndrăznim să sperăm a o avea prin luna iunie a acestui an,
1982.
14,15, 28, 29 martie. Zile întregi de scris.
2 mai (duminică). I-am cununat clandestin (substituindu-mă
în biserică lui Ilie Mangu, cumnatul meu, care e poliţist şi nu
are voie să intre în sfântul locaş) pe Ion şi Vica Mangu, de la
Drobeta Turnu- Severin. A fost frumos! Să-mi trăiască finii!
9 mai (duminică). Ziua lui CRISTIAN, pe care şi-a onorat-o
luând menţiune (cu diplomă) la Concursul interjudeţean de
matematică „Gheorghe Ţiţeica”, de la Turnu-Severin.
4 iunie (vineri). Mare concurs, mare! Între Învăţământ
Slatina şi Întreprinderea de Prelucrare a Aluminiului. Dialog pe aceeaşi scenă. Nora – cu
corul, eu – am citit un fragment din romanul Suplinitorul. Punctaj maxim amândoi.
Pierdut, în final, Învăţământul.
7 iulie (miercuri). Aseară târziu (ora 22.00), s-au dat rezultatele la examenul de admitere
la Liceul „Ion Minulescu”. A reuşit Cristian la profilul matematică-fizică. Suntem mândri
de el: a luptat cinstit, exclusiv cu propriile mijloace. De asemenea, noi înşine, suntem
împăcaţi sufleteşte că n-am încercat nici o intervenţie şi am avut încredere în el. Îi dorim
lui Cristian mult succes!
20 iulie (marţi). Astăzi se împlinesc 15 ani de la căsătoria noastră (a mea cu Nora), care a
avut loc în 1967 la Dragalina-Călăraşi. Ne urăm reciproc La mulţi ani!
21 iulie (miercuri). Am dus Lucrarea pentru gradul I la Craiova, lui George Sorescu. A
mers foarte bine. Mai rămâne acum doar inspecţia, la clasă.
14 august (sâmbătă). Am fost la Piteşti (cu Ilie Georgescu, un prieten) şi am luat maşina.
E superbă. Nora, Cristian şi Gabriel (mai ales) au fost entuziasmaţi când am adus-o acasă.
Culoarea alb 40 (crem), cu îmbunătăţiri: 76.764,50 lei. Să ne dea Dumnezeu noroc de ea şi
s-o stăpânim sănătoşi!
1983
1-5 ianuarie. Anul 1983 a debutat cu o excursie temerară. Ieri, 31 decembrie 1982, am
plecat din Slatina, pe Valea Oltului (cu gheţuş pe jos), spre Sibiu. Am petrecut Revelionul
şi Anul Nou la naşii Dascălu.
3 ianuarie (luni): Am pornit spre Braşov. Am tras la Hotelul „Postăvarul” – bucurie mare
pentru Gabi, pentru prima oară într-un hotel. În centru: Oraşul Copiilor, cu tot felul de
minuni.
4 ianuarie (marţi): Zi cu soare. Am urcat pe Tâmpa, apoi la Poiana Braşov, unde a fost ca
în vis – trebuie să mergi să vezi ca să-ţi dai seama –, am avut sania cu noi, s-au dat copiii
pe pantă, „Pârtieee!” strigau la oameni, şi tot nimereau în ei. Am servit masa la „Hanul
Haiducilor”, ne-am bucurat îndestul.
5 ianuarie (miercuri): Am luat-o spre Predeal. Drumul – un infern: ninsoare abundentă,
ceaţă, mâzgă pe jos. Ajungem de bine-de rău, în Sinaia. Oprim şi vizităm Muzeul cu
Colecţia de obiecte de porţelan şi de argint aurit a Regelui Carol. Am văzut (pe dinafară,
fiindcă era interdicţie) Peleşul şi am pornit mai departe. În Târgovişte: soare. Parcă
ajunseserăm în altă ţară. Am vizitat Mănăstirea Dealul, Cetatea, Centrul oraşului (foarte
frumos), după care, drum întins spre casă: Piteşti, Slatina. Am ajuns seara. S-au străbătut
700 Km. Examen greu, trecut cu bine, şi de şofer şi de maşină. Au fost 6 zile de neuitat.
Vor avea copiii şi Nora ce povesti.
9 ianuarie (duminică). Început lucrul la povestirea Întâlnire pe plajă, ultima (îmi place să
cred) din volumul Iubiri alese.
11 ianuarie (marţi). Lucrat în continuare, dar fără spor. Seara am fost la Cenaclul literar
Metafora, pe care îl conduc, de la Casa de Cultură a Sindicatelor.
15 februarie (marţi). Am terminat povestirea Întâlnire pe plajă şi am bătut-o la maşină:
13 pagini. Cu aceasta, am încheiat şi volumul, care are acum 140 pag. Mi-a luat trei ani de
lucru: iunie 1980 – februarie 1983. Când o să apară?... Romanul Suplinitorul, gata din
1977, nu s-a urnit nici până acum, deşi este trecut pentru a treia oară în Planul editorial.
Câtă răbdare să aibă un om?
21 februarie (luni). Astăzi mi s-a făcut inspecţia la clasă: ultima etapă în obţinerea
gradului I. Au venit de la Craiova George Sorescu şi Doina Negomireanu. A mers foarte
bine. Cea mai vrednică de laudă este Nora, care m-a determinat să fac şi acest lucru şi care,
prin felul cum a pregătit totul, s-a situat la înălţime.
2-4 iulie . 2 iulie (sâmbătă): A murit mama: Dianu Ioana, de 69 ani. Am primit ştirea seara,
de la Aurelian.
3 iulie (duminică): Am plecat spre Bârsoiu cu Nora. Am trecut prin Piteşti pentru a-i lua şi
pe Aurelian cu Mary şi Ovidiu. Nu ne-a oprit nimeni pe drum pentru a ne face necazuri că
circulăm cu maşina într-o zi necorespunzătoare numărului nostru, fără soţ.
4 iulie (luni): Am înmormântat-o pe mama. Am fost prezenţi toţi copiii ei: Aurelian,
Ovidiu, Viorel, Victoria, Elena; ginerii: Ionel Lazăr, Radu Frandeş; nurorile: Mary şi Nora.
A lipsit Puşica de la Bucureşti.
3-16 august. 3 august (miercuri): Am plecat cu familia într-o excursie mai mare, cu
maşina noastră. Până la Sibiu am oprit la Călimăneşti, Vadu Râului, Şelimbăr. Am ajuns
cu bine la Sibiu, la naşii noştri.
4 august (joi): Păltiniş. Apoi, am vizitat în Sibiu, Muzeul Tehnicii populare. A plouat toată
ziua.
5 august (vineri): La Mândra, satul unchiului Pavel. L-am văzut pe Vasilică, fiul lui.
6 august (sâmbătă): Vecerd, satul în care e preot naşul Ilie Slavu. A plouat toată ziua.
7 august (duminică): Am plecat din Sibiu. În satul Lancrăm am fost la mormântul lui
Lucian Blaga, din curtea Bisericii, apoi i-am văzut casa, pe dinafară. La Alba-Iulia, vizitat
Cetatea, Catedrala Catolică, Muzeul istoric, Sala Unirii, Poarta triumfală Carol VI, celula
lui Horia, Zidurile vechi ale cetăţii. Mai departe, Râmeţi. Văzut Mănăstirea. Peisaj
fantastic. Mergem pe jos prin Cheile Râmeţi, pe albia râului, prin apă. Dormit la căsuţă.
8 august (luni): Ne-am întors în Alba-Iulia. De aici, drum foarte frumos spre Abrud.
Ajungem la Câmpeni. Cazare la hotel, în două camere. După-amiază, vizitat comuna
Avram Iancu, Casa memorială, Muzeul Vidra, Dealul Melcilor. Seara, din nou la Câmpeni.
9 august (marţi): Plecat din Câmpeni. După un drum foarte greu, lung şi bolovănos, am
ajuns la Peştera-gheţar Scărişoara. Unică. De aici, mai departe – oraşul Dr. Petru Groza,
apoi Chişcani, Peştera Urşilor – excepţională. Ne-am întors la Arieşeni, unde am primit o
cameră în podul restaurantului de la şosea. Multă lume, peisaj minunat. Am suit pe deal şi
am stat lângă o căpiţă cu fân.
10 august (miercuri): Plecat din Arieşeni. Drum rău, cu gropi… Sălciua – târgul de vite,
foarte mare. Am ajuns la 15.30 la Cluj. După o oră şi jumătate de făcut coadă, pe Dealul
Clujului, ni s-au dat 5 litri de benzină. Găsim cameră la Hotel Transilvania.
11 august (joi): Ziua Clujului. Vizitat de dimineaţă Grădina Botanică, însoţiţi de Vasilică.
După-amiaza, monumentele oraşului. Stăm la un hotel vechi, cu curte.
12 august (vineri): Plecat din Cluj. Ora 10.30 – Târgu Mureş. Vizitat oraşul. Plecat apoi
spre Sovata. Am găsit o cameră, după ce am luat la rând casă cu casă, la o bătrână
unguroaică, în vale, care nu ştie decât foarte puţin româneşte.
13-14 august (sâmbătă, duminică): Zile de staţiune – Sovata. Frumoasă. Nu am putut pleca
din cauză că numărul nostru nu circulă. Eu am fost sus la Stână. Nora cu copiii au văzut un
film. Frig grozav.
15 august (luni): Plecat din Sovata. Sighişoara, Turnul cu ceas şi Parcul. Râşnov, văzut
Cetatea, căreia îi escaladăm zidul, fiindcă e luni şi e închisă. Bran, scurtă oprire. Piatra
Craiului – sus. Peştera Dâmbovicioara. Ne cazăm la Brusturet. Joc cu copiii badminton.
16 august (marţi): Nămăieşti, Casa lui Topârceanu, Mănăstirea rupestră. Câmpulung
Muscel – Mănăstirea medievală. Piteşti, Slatina. Am parcurs 1.650 Km. şi am consumat
135 l benzină.
15 septembrie (joi). Început şcoala. O luăm de la capăt.
8 noiembrie (marţi). Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Ziua copiilor noştri: Cristian
Mihail şi Gabriel. Le urăm sănătate şi fericire! Astăzi am început lucrul la un nou roman:
Crucea perpetuă.
(va urma)
O scrisoare de pe frontul primului război mondial
Domnul inginer Marian Doldurea

de la Caracal, împătimit iubitor
al istoriei şi valorilor
romanaţene, ne trimite un
document tulburător, important
deopotrivă prin valoarea sa
istorică dar şi educativă. Este
vorba despre o scrisoare (ar
putea fi la fel de bine
considerată un testament!) a
unui soldat din Dioşti –
Romanaţi, combatant în primul
război mondial. În clipele grele dinaintea luptelor, acest erou găseşte răgazul de a-i scrie
soţiei sale spre a-i da sfat despre ce are de făcut în cazul în care nu se va mai întoarce
printre cei dragi. Scrisoarea a fost copiată de profesorul caracalean şi marele colecţionar
Ilie Constantinescu (originar tot din Dioşti). Acelaşi Ilie Constantinescu a avut inspirata
idee de a face şi câteva fotografii în satul său natal pe
care printr-o fericită întâmplare le-am descoperit la
Arhivele Naţionale din Bucureşti. În ele apare şi
autorul acestei scrisori care a avut norocul de a se
întoarce nevătămat printre ai săi.
Copiată la 1918 aprilie 29, (mai 8 stil nou), Caracal

[nota Ilie Constantinescu].
Mult iubita mea soţie Mariţo
Am scris mai multe scrisori pe care le-am dat la mai

mulţi oameni din partea locului nostru să ţi le aducă
dupe pace că nu să ştie cine va mai scăpa cu viaţă din
acest grozav război, de aceea am scris mai multe că
din multe trebuie să vină vreuna în mâinile tele, care
să o socoteşti ca un testament al meu şi să faci
Vasile şi Ion Pătru din Dioşti
întocmai cum spun eu, adică. Cea dintâi grijă a ta să
în 1910.
fie pentru băieţii noştri adică să-i creşti bine, sănătoşi,
să-i înveţi să fie cuminţi, buni, vrenici, economi şi
cinstiţi, şi cel mai principal lucru este să-i dai să înveţe carte multă să se facă şi ei oameni
mari, ofiţeri sau altceva că e greu să fii mic, mai ales în armată că cei mari trăiesc bine
iar cei mici duc tot greul şi tot ei sunt de vină, bătuţi, munciţi şi nemâncaţi, de aceea să-i
sileşti să înveţe că copilul cât e mic îi e urâtă cartea dar după ce se măreşte îi prinde bine
şi tocmai atunci vede el, aşadar să-i sileşti să înveţe mult cum am spus, că să fiu aş face
eu, dar dacă nu voi fi, tu să faci tot că şi o femeie face ca şi un om când vrea, mai ales tu
că eşti destul de harnică şi am mare nădejde în tine că vei face aşa cum ţi-am spus căci
dacă nu vei face aşa, să ştii că nu mai dai ochii cu mine nici pe lumea aceasta nici pe
cealaltă, căci numai pentru asta aş vrea ca să mai trăiesc, numai pentru voi şi mai ales
pentru copii că vor rămâne pe mâini
streine care nu vor avea milă de ei, căci
dacă nu voi mai fi eu, ţeara nu e în mare
pagubă de un om iar pentru voi e mare
pagubă că n-are cine să vă îngrijească,
mai ales bieţii copilaşi rămaşi mici nici
nu-şi vor mai aduce aminte de tatăl lor
mult iubit. Nu regret ca alţii că n-am trăit
bine, din contră am fost prea mulţumit de
traiul care l-am trăit cu tine 13 ani şi de
aceea îmi pare aşa de rău de viaţă şi aş
,,Stejarul lui Ciucu” din Dioşti (mahalaua
vrea să mai trăiesc ca să trăim şi mai
Dopanilor) sub care se făceau horele
bine ca înainte, că omul până nu pate
satului (imagine din 1909).
multe nu se învaţă minte, aşa şi eu acu aş
vrea să pat cât de multe rele şi greutăţi numai să scap cu viaţă că acu m-am învăţat.
Despre alte afaceri, adică de moşie să o dai cu arendă, să vinzi pogoanele risipite care
sunt şapte, adică două la braniştea Grozăveştilor, 2 în lăculeţe, unu de la Liţu şi 1 de la
Leanca Ilie Ispas Nică cureaua lui Duţă Dragomir, 1 în dealu Nucilor tot în cureaua lui
Duţă Dragomir şi cele 2 din sălişte. Cu acestea, cu bani de la oameni şi cu arenda moşiei
să plăteşti datoria moşiei care nu este aşa de mare potrivit averii ce am lăsat căci să fiu
eu numai în 2 ani aş achita tot că ştii bine că numai anul trecut am luat numai pe
grâu 10 mii lei dar tu în 10 ani
să plăteşti şi tot e bine că e mult
până să împuţinează, apoi e
lesne. Altă datorie afară de a
moşiei eu nu mai am decât
tocmai două mii lei la Banca
Caracal iar restul sunt toţi ai
nenii după cum arată poliţele
de la tata pe care i le-am dat să
le ţie în casă dacă se vor mai
ţine. Dacă nu va mai fo nici
nenea nici poliţele, ştie şi
cumnata Anica şi nu cred să
tăgăduiască nici ea că cu bani a
făcut casele şi a cumpărat Ţărani din Dioşti pe uliţa satului în 1910.
moşia că nenea fiind membru la bancă nu putea să ia bani şi de aceea m-a pus pe mine de
i-am luat şi i-am dat lui şi el mi-a dat mie poliţe, ştie de asta şi tata şi tata al Anicăi, şi
Gheorghe, şi Nicolae şi D-nu Colţescu, că D-lui a făcut toată afacerea. Dacă va fi nenea,
n-am nici o teamă iar dacă nu va mai fi să nu să gândească nici cumnata Anica că eu am
vrut să le fac bine şi ei să lase copiii mei încurcaţi pentru încurcăturile lor.
Oricare ar mai fi din fraţii mei sau tata, îi rog din suflet ca să aibă grijă şi de
copiii mei şi de afacerile mele ca şi de ale lor că şi eu să fiu în locul lor aş face şi aş îngriji
ca şi de ale mele că tu ca femeie nu poţi alerga ca un om ci ei să alerge pentru afacerile
moşiei mai ales, iar tu să-i asculţi că nu vor ei răul nepoţilor lor.
Cu bine când va vrea D-zeu.
Ion C. I. Pătru- Dioşti. Scris pe malul Prutului, 6 august 1917.
Copiată exact cu ortografia şi punctuaţia. E scrisă foarte clar cu cerneală neagră pe o foaie
mică de hârtie (1/8 coala) pe amândouă feţele, mărunt. A adus-o din Moldova un soldat
demobilizat din Dioşti, Costică al lui Toma Popa Nicolae în luna martie 1918. [nota lui
Ilie Constantinescu].
Un diplomat român prin furtuna unui secol prea lung (IX)
Dumitru Ceauşu
Inceputul jurnalului ambasadorului Dumitru Ceauşu vine parcă din romanul Lumea în două
zile al lui George Bălăiţă, o lume însă inversată de radicala schimbare de sistem din 1989,
când transformările nu au ales, valorile şi non valorile fiind incluse în acelaşi creuzet al
distrugerii numai pentru simplul fapt că primele aparţinuseră unei epoci. Ambasadorul
Ceauşu a aşteptat şi uneori nu în zadar, recunoaşterea valorii sale, de mare diplomat şi
patriot. Munca, perseverenţa, atenţia detaliului, grija faţă de spaţiu şi mai ales gestionarea
lui, au constituit elementele fundamentale care au direcţionat cariera acestui mare
diplomat român, iar rădacinile personalităţii sale şi principiile directoare ale carierei sale
şi-au avut originile în copilăria sa din satul Buzeşti, com. Corbu, judeţul Olt. Jurnalul lui
Dumitru Ceauşu este, aparent, haotic, nerespectându-se ordinea cronologică firească a
unui jurnal, fiind astfel alcătuit din descrieri şi evenimente de sine stătătoare, dar care se
încadrează unui context existenţial şi narativ coerent. Atmosfera, oamenii politici,
diplomaţii de carieră români sau de aiurea, tratatele încheiate sunt prezentate realist,
nerespectând astfel, în acest jurnal, regulile consacrate ale diplomaţiei. Parcurgând
jurnalul lui D. Ceauşu, cititorul va rămâne impresionat de vigoarea morală a acestui om,
care cu toate loviturile primite de la viaţă, şi nu au fost puţine, a reuşit să se mobilizeze
pentru a depăşi multele situaţii de criză ivite în cariera de diplomat şi jurist şi în special în
negocierile României cu vecinii săi, mai ales după 1990, un exemplu fiind Tratatul de
prietenie şi asistenţă mutual cu fosta URSS (clarificarea situaţiei convenţiilor româno –
ruse, dar mai ales denunţarea de către partea română şi a tratatului de prietenie din 1970,
încheiat atunci cu Uniunea Sovietică şi a cărui valabilitate expira în 1995, iar dacă nu se
notifica denunţarea lui până în acest an, atunci tratatul din 1995 îşi prelungea automat
valabilitatea cu încă 5 ani). Jurnalul lui D. Ceauşu este într-o oarecare măsură şi o
împăcare cu lumea, cu trecutul, cu cei pe care de-a lungul existentei sale i-a cunoscut mai
mult sau mai puţin şi pe care uneori, vrând sau nevrând, i-a rănit sau nu i-a înţeles la
momentul potrivit… Începutul de nou secol şi mileniu îl găseşte pe ambasadorul Dumitru
Ceauşu dezamăgit, lumea în care trăia nu-i oferea nimic care să răspundă aşteptărilor sale,
peste tot rozătore bipede care toacă, iar singurul său refugiu rămâne trecutul. Notele lui
Dumitru Ceauşu sunt adevărate lecţii de viaţă, despre succes şi insucces, despre adevăr şi
minciună, despre iubire şi ură şi nu în ultimul rând despre culisele diplomaţiei şi
evenimentele mai mult sau mai puţin cunoscute care au marcat destinul României în
ultimele decenii ale secolului al XX-lea şi în primele decenii ale secolului nostru. Pentru D.
Ceauşu copilăria din satul natal este universul său de refugiu. Pagini semnificative din
jurnal cuprind descrierea acestei lumi a satului, fascinantă, plină de mister şi definitiv
pierdută. D. Ceauşu nu a uitat niciodată de unde a plecat, ce a făcut în copilărie, cum a
trăit şi de la cine a învăţat, convingerea sa fiind aceea că dacă nu se uită toate acestea,
oamenii vor avea în permanenţă un reper şi o busolă în viaţă. Încheiem cu acest episod
prezentarea amintirilor sale mulţumind încă o dată domnului profesor Ion Ceauşu din
Slatina pentru amabilitatea de a ne fi încredinţat spre publicare manuscrisul fratelui d-sale
şi exprimându-ne încrederea că se vor găsi oameni generoşi care să transforme într-o carte
aceste însemnări.
[…] Cu ce se mai ocupa în timpul revoluţiei un şef de cabinet? Cu tot felul de situaţii
de neimaginat. Instituisem un registru în care amicul meu Ion Tănase, un fel de adjunct al
meu, consemna toate problemele ridicate de cei veniţi în audienţă şi pe care nu-i putea
primi Mazilu. Într-o zi, după douăsprezece ore de consemnat în registru, Ion vine la mine
şi-mi spune: ,,Măi Mitică, nu mai pot. Aici vin toţi nebunii. Abia am scăpat de una care îmi
relata cum vin noaptea securiştii la ea, o scot afară în curte, goală, şi fac dragoste cu ea pe
zăpadă’’ . După această întâmplare, am început să-i triem pe solicitanţii de audienţe. O
parte i-am dirijat spre biroul de audienţe pe care îl preluase Dide. Dar au mai rămas unii pe
care nu-i puteam refuza. Unul dintre aceştia a fost şi generalul Hortopan, cel care, se
spune, a comandat tancul care a trecut peste baricada de la Universitate, în noaptea de 21
decembrie. Într-o zi vine Hortopan la Mazilu cu o problemă importantă. Mă gândeam că ar
putea fi ceva legat de cele întâmplate în acea noapte la Inter, sau despre terorişti, sau
despre conturile lui Ceauşescu. L-a primit Mazilu, singur. După câteva minute, Mazilu a
fost chemat la Iliescu sau la Roman. Când a ieşit din birou, mi-a spus să iau agenda şi să
notez ce-mi va spune Hortopan. M-am executat, aşezându-mă în faţa acestuia. Hortopan a
început, zicând: ,,Domnule, acum problema cea mai importantă este să reorganizăm sau să
desfiinţăm aprozarurile, unde toţi ne fură la cântar’’… Am rămas înmărmurit,
prefăcându-mă că notez.
Am făcut şi lucruri
importante la cabinetul lui
Mazilu. Într-o zi, am fost rugat
să redactez proiectul de decret
pentru proclamarea cântecului
Deşteaptă-te române drept imn
naţional. Am mers la
Biblioteaca MAE pentru a
verifica exactitatea datelor
Dumitru Ceauşu împreună cu copiii săi.
despre autorul versurilor şi al melodiei. Eu îl ştiam, dar voiam să fiu sigur. Într-o altă zi,
după ce începuseră manifestaţiile împotriva CFSN- ului, am fost însărcinat să redactez un
decret prin care se reglementa dreptul de a organiza manifestaţii. Am scris un text foarte
scurt, cu prevederi de bun simţ. Această reglementare nu a rămas mult timp în vigoare,
fiind înlocuită cu una mult mai restrictivă. De CFSN m-am despărţit în următoarele
împrejurări. Aşa cum aminteam, până la urmă, Mazilu a trebuit să-şi dea demisia. Un
exemplar din scrisoarea de demisie mi l-a dat să-l trimit, prin curier, la ziarul România
Liberă. Dintr-un impuls de solidaritate, am scris şi eu o scrisoare către acest ziar în care îi
luam apărarea lui Mazilu şi am cerut să fie publicată. Am dat curierului, în plic închis, şi
această scrisoare să o ducă la ziar. A doua zi, am fost chemat de Paul Jerbas, care era un fel
de secretar al noii structuri de putere din Palatul Victoria, iar mai apoi a şi fost secretar
general al guvernului Petre Roman, după alegerile din mai 1990. Jerbas m-a întrebat dacă
nu doresc să ader la FSN şi să primesc însărcinări mai importante în cadrul acestuia. I-am
spus că sunt diplomat de carieră, expert în drept internaţional, şi că ţara are mai multă
nevoie de mine ca expert. Jerbas a insistat să rămân în aparatul CFSN, dar cu condiţia
să-mi retrag scrisoarea trimisă la România Liberă. Am rămas stupefiat. De unde ştia el
despre această scrisoare şi mai ales despre conţinutul acesteia? Nu-mi mai amintesc în ce
termeni m-am despărţit de Jerbas, dar cu prietenii lui politici am rupt legăturile. Mi-am dat
seama că poliţia politică continua să funcţioneze şi că nu era nicio diferenţă faţă de trecut.
Această convingere m-a făcut să mă apropii de partidele din opoziţie şi să iau atitudine, în
scris, împotriva FSN-ului şi a liderilor săi.
Am fost, totuşi, cooptat în aparatul de experţi ai CPUN-ului, la dorinţa lui Corneliu
Mănescu, care fusese numit preşedinte al Comisiei de politică externă a acestui organism.
Mănescu a avut o părere prea bună despre mine. Am înţeles că şi în memoriile sale a scris
măgulitor şi despre mine şi alţi diplomaţi cu care a lucrat când a fost ministru. Pe Mănescu
l-am însoţit în 1990 în vizită la Consiliul Europei şi la Paris. Îmi amintesc că îmi cerea
mereu sfatul. În anii care au urmat, pe când mă ocupam de negocierea tratatului cu
Ungaria, l-am întâlnit de câteva ori pe la diverse recepţii. Nu-l mai ţineu picioarele. Se
aşeza pe câte ceva şi mă chema la el. De câteva ori, mi-a spus, îngrijorat: ,,Fii atent, măi
Ceauşule, ce faci cu ungurii, că ăştia sunt vicleni!’’ L-am asigurat, de fiecare dată, că am
învăţat suficient de la el, de la Maliţa şi Ecobescu pentru a nu fi tras pe sfoară de nimeni.
Într-adevăr, Mănescu a fost un mare ministru, singurul care, în regimul comunist, a ştiut şi
a putut să menţină ministerul ca instituţie relativ autonomă faţă de Partid şi faţă de
Securitate. Pe plan extern, a fost un demnitar cu care ne-am mândrit. Deşi militar de
carieră, a avut toate calităţile pentru a fi un diplomat desăvârşit, mânuind instrumentele
meseriei cu multă abilitate. Dar, calitatea lui principală a fost să se înconjoare de oameni
deosebit de capabili: Macovescu, Maliţa, Ecobescu, Flitan, ca şi de o pleiadă de directori,
între care şi Corneliu Bogdan. Mi se par de neînţeles aprecierile lui pentru persoana mea,
întrucât nu am fost printre apropiaţii lui. Am făcut parte, ca expert, din delegaţiile sale la
sesiunea Adunării generale a ONU în 1962, dar atunci eram un tânăr ataşat care îi purta
dosarele d-nei Dina Cocea şi lui Traian Ionaşcu, dar Mănescu nu mă băga în seamă. L-am
mai întâlnit odată la New York, în 1969. Într-un week-end, a fost organizat un picnic în
pădurea la ieşirea patru, up-state New York. La masa de prânz, m-am aşezat lângă doamna
Zoe Buşulenga, care se conversa cu Mănescu. Din politeţe, am ascultat fără să mă bag în
conversaţie. Nu ştiu ce l-a apucat pe ministru, că mi-a dat o palmă la ureche, de mi-a
înroşit-o: ,, Ce tragi bă cu urechea?’’ Apucături cazone, totuşi! De atunci, m-am ferit să
mă aflu în ochii şefului şi la
coada calului.
La o întâmplare amuzantă
cu Corneliu Mănescu am asistat în
1971. În acel an, Ministerul de
Externe se ocupa cu promovarea
rezoluţiei în Adunarea generală a
ONU pentru restabilirea
drepturilor Chinei Populare în
această organizaţie. În acest scop,
ministerul şi misiunile
diplomatice au făcut numeroase
demersuri pe lângă alte sate Soţia şi cei doi copii ai ambasadorului.
pentru a obţine sprijinul necesar la votarea rezoluţiei. Într-o şedinţă de colegiu, conducerea
ministerului urma să discute stadiul pregătirii acestei rezoluţii şi şansele adoptării ei. Eu
mă ocupam, în cadrul direcţiei ONU din minister, de dosarul China. În această calitate, am
fost invitat să particip la şedinţa de colegiu. Cu acest prilej, ministrul a anunţat numirea, în
calitate de secretar general, a unui domn Ghenea. Acesta, prezent fiind, a găsit necesar să
se ridice şi să-şi ia angajamentele de rigoare. Mănescu l-a întrerupt şi, pe un ton plictisit i-a
zis: ,,Stai jos, măi Ghenea’’.
*****
Cândva, în 1990, au hotărât şefii noştri, nu ştiu la ce nivel,

să declanşăm o acţiune de încheiere a unor tratate de prietenie
cu ţările europene, care să înlocuiască tratatele de prietenie şi
asistenţă mutuală semnate sub egida Tratatului de la Varşovia.
Ne-am apucat noi, Nelu Diaconu şi cu mine, de pregătirea
demersurilor necesare. Mai întâi, am redactat două proiecte tip
de tratat: unul pentru ţările aliate din Tratatul de la Varşovia şi
celălalt pentru ţările vest-europene. Proiectele au fost aprobate
de ministrul de atunci, cred că era deja Adrian Năstase, şi am
D. Ceauşu (oct. 2000)
început să le oferim ţărilor vizate, cu propunerea de a începe
cât mai curând negocieri, la nivel de experţi. Primele ţări care au reacţionat pozitiv au
fost Franţa, Italia, Grecia, Turcia, Polonia, Germania, Spania. A fost transmis un asemenea
proiect şi la Moscova. Nelu Diaconu şi cu mine am fost desemnaţi să conducem delegaţiile
de experţi. Ne-am împărţit ţările între noi. Eu am fost însărcinat, printre altele, cu tratatele
cu Germania, Turcia, Grecia, Spania, Polonia. Nelu Diaconu şi-a luat partea leului: Franţa,
Italia, Uniunea Sovietică ş. a.
În ianuarie 1991, s-a întâmplat ca negocierile cu Parisul şi Moscova să se
suprapună în timp. De aceea, am rugat să merg eu la Moscova. Era pe le sfârşitul lunii
ianuarie. Am călătorit cu trenul, după vechiul model al deplasărilor la Moscova. La gară,
m-a aşteptat omologul meu sovietic.
După acelaşi model socialist, negocierile au durat aproape două săptămâni, cu
câteva pauze de odihnă. Încă de la sosirea noastră, presiunea gazelor pe magistrala Kiev-
Bucureşti a scăzut brusc, după acelaşi pattern socialist. Amintirea cea mai bine imprimată
din aceste negocieri este atmosfera încărcată cu fum din micul birou unde ne găseam
aproximativ o duzină de oameni. În acea lună, mă găseam într-o pauză de fumător, pauză
pe care am făcut-o definitiv în luna mai din acel an. Am suferit îngrozitor în acea cameră
plină de fum pe care o comparam cu o cameră de gazare, iar situaţia celor din ea, cu o
tentativă colectivă de sinucidere.
Negocierile au mers dificil. Ruşii voiau să preluăm din tratatul de prietenie, rămas
în vigoare până în 1995, clauzele de vasalitate cunoscute: să nu punem teritoriul ţării la
dispoziţia altui stat sau a unei grupări de state şi să nu permitem folosirea acestui teritoriu
pentru comiterea unui act de agresiune împotriva celeilalte părţi contractante. De
asemenea, să ne angajăm că nu vom adera la organizaţii militare sau grupări de state opuse
celeilalte părţi contractante. Partenerii noştri de negocieri au făcut şi ei concesii: nu mai
insistau să avem o clauză de ajutor militar reciproc în caz de agresiune externă.
Le-am spus ruşilor că asemenea clauze sunt acum anacronice, în contradicţie cu
mersul istoriei Europei. Le-am promis că îi voi informa pe superiorii mei în legătură cu
aceste propuneri ale părţii ruse, dar am adăugat că eu sunt sceptic că ei le vor accepta. În
aceşti termeni ne-am despărţit în luna februarie 1991, după această primă rundă de
negocieri.
Întors în ţară, tot cu trenul, am făcut un amplu raport în care am făcut şi propuneri
pentru poziţia părţii române faţă de clauzele în discuţie. În esenţă, am propus respingerea
clauzei privind neparticiparea la organizaţii militare opuse şi amendarea celeilalte clauze,
referitoare la nepermiterea folosirii propriului teritoriu pentru comiterea unui act de
agresiune împotriva celeilalte părţi contractante.
În luna martie, a venit la Bucureşti adjunctul ministrului de externe sovietic,
Kvitzinski, cel care, în anii 80, negociase cu Paul Nietze acordul privind rachetele SS 20.
Din partea noastră, la negocieri participa Romulus Neagu, prim adjunct al ministrului. În
delegaţie, era şi Ion Diaconu, director la Tratate, şi cu mine, adjunctul lui. Ca de obicei, în
asemenea situaţii, negociau cei doi şefi de delegaţie, iar ceilalţi ascultau. Înainte de a
începe, i-am sugerat lui Neagu ca, în chestiunile controversate, să aibă doar un schimb de
opinii cu şeful delegaţiei sovietice, şi să nu treacă la redactarea, pe loc, a textelor. Să
propună ca experţii să se retragă şi să încerce să găsească şi soluţii de compromis. Ideea
mea era să tergiversăm, să câştigăm timp, convins fiind că, până la urmă ruşii nu vor mai
insista asupra acelor clauze. Neagu nu a ţinut cont de aceste sfaturi şi a început să discute
pe text şi să redacteze, împreună cu Kvitzinski, clauzele propuse de ruşi. Când au terminat,
Neagu s-a uitat spre noi şi a întrebat: ce părere aveţi, sunteţi de acord? Cum nici Diaconu
nu a zis nimic, nici eu n-am îndrăznit să-mi contrazic pe şeful nostru. Aşa că am tăcut cu
multă demnitate, cum a spus cândva un coleg. Am tăcut cu toţii, pentru că fuseserăm
educaţi într-o epocă în care era de neconceput să-ţi contrazici şeful, mai ales în faţa unor
străini. Neagu a procedat imprudent, incorect, faţă de noi şi de ministru. În primul rând, el
nu trebuia să redacteze texte împreună cu rusul. El trebuia să ne lase pe noi să negociem,
ad referendum, şi dacă nu-i plăcea ce am convenit, putea să ne dezavueze. Eu aşa am
negociat tot timpul: am redactat texte convenite provizoriu, ad referendum, cu înţelegerea
că, atâta timp cât nu am pus ultimul punct la textul redactat împreună, putem reveni
oricând asupra acestuia, modificându-l sau eliminându-l. Le-am spus întotdeauna şefilor,
miniştrilor: nu vă băgaţi în negocieri, în redactarea de texte, pentru că, dacă greşiţi, iese
scandal politic. Lăsaţi-ne pe noi, experţii, să încercăm să găsim formulări. Dacă nu vă vor
conveni, veţi putea spune că suntem proşti sau că ne-am depăşit mandatul.
La acea dată, în martie 1991, nici noi, experţii, nici Neagu, n-am avut curajul să
acţionăm într-un mod care l-ar fi contrariat pe Kvitzinski. Se pare că Neagu avea şi alte
motive pentru a se grăbi să finalizeze textul tratatului. În aprilie, urma să se deplaseze la
Moscova preşedintele Iliescu pentru a-l semna.
Aşa s-a ajuns la nefericitul tratat Iliescu-Gorbaciov, pe care parlamentul român a
refuzat să-l ia în discuţie pentru a-l ratifica. Din acel moment, mi-am jurat că nu voi mai
tăcea atunci când am obligaţia să-mi spun părerea, să-i consiliez pe şefi, oricare ar fi şeful
şi situaţia în care se află. Şi n-am mai tăcut niciodată. Am vorbit şi am scris contrazicând şi
contrariind pe mulţi oameni din ierarhia administrativă. Sechelele acelui tratat avort din
1991 se resimt şi astăzi după 12 ani. Tot ceea ce s-a negociat ulterior cu Federaţia rusă, a
fost viciat de textul redactat în martie 1991. Ruşii nu s-au împăcat niciodată cu ideea că ar
putea renunţa la ceea ce câştigaseră prin acel tratat. Negociatorii ruşi, tot timpul, porneau
de la acele texte atunci când redactam, în 1994 sau în 1996, textul tratatului. Am scris, în
2002, şi cred că aşa este, că tratatul cu Rusia este un tratat avortat şi rămân la convingerea
că nu avem nevoie de un asemenea document pentru a avea relaţii normale cu Rusia, ţară
cu care nu mai avem graniţă comună şi nimic de împărţit. Tezaurul din 1916 nu ni-l va
restitui decât dacă am ocupa Moscova. Şi nici atunci pentru că, probabil, l-a vândut
demult. Şi chiar dacă mai au ceva din el, cred că ruşii preferă să moară cu el în braţe decât
să-l vadă înapoiat României. Cât despre consecinţele pactului Ribbentrop-Molotov, acestea
nu vor putea fi eliminate printr-o frază scrisă pe o hârtie albă, probabil nesemnată.
Basarabia, Bucovina de nord şi Bugeacul sunt teritorii care aparţin unor state
suverane. Nu le mai putem revendica în virtutea unor drepturi istorice. După secole şi
decenii de stăpânire a acestor teritorii de către alte entităţi statale, şi aceste state pot să
pretindă drepturi la fel de istorice. Şi să nu uităm că drepturile istorice depind de istorie,
iar istorie face şi Ucraina sau Moldova. După cum o istorie şi mai constrângătoare fac
marile puteri europene. Până acum, în ultimele două secole, să nu uităm că am câştigat sau
am pierdut teritorii numai ca urmare a unor decizii luate de marile puteri europene sau
mondiale. În noile condiţii din Europa, este de neconceput că am recâştiga teritorii
împotriva voinţei Europei. A agita continuu problema teritoriilor pe care în ultimele două
secole le-am stăpânit doar două decenii, nu ne face decât rău, creâdu-ne imaginea de
tulburători de ape şi de atmosferă. Şi să nu uităm că o etnie adunată, toată, într-un singur
stat aproape nu există în Europa. În afara graniţelor propriului stat naţional există milioane
de ruşi, de unguri, de bulgari, de sârbi, de croaţi, de italieni, de englezi, de francezi, de
nemţi, greci etc. Să ne îngrijim, deci, de pământul pe care ni l-au lăsat generaţiile trecute,
aşa cum au putut şi cât au putut ele, şi să-l facem să rodească cât mai bine. Dacă în viitor
împrejurările ne vor fi favorabile, aşa cum spune în 1915 Take Ionescu, vor putea fi
anulate tratate, vor putea fi corectate şi frontierele şi vor putea fi reparate şi nedreptăţile
istorice. Pentru aceasta este nevoie de pace, de dezvoltare şi de civilizaţie mai multă. Este
nevoie, de asemenea, să convingem Europa că, sub administraţie românească, aceste
teritorii vor fi mai prospere iar oamenii, locuitorii lor vor fi mai bogaţi şi mai civilizaţi
decât sunt acum.
*****
Cu negociatorii ruşi m-am mai întâlnit de mai multe ori în anii când am fost
director la Tratate. În 1994, am reluat negocierile asupra proiectului de tratat politic de
bază. Le-am reluat din punctul unde le lăsaseră colegii mei care m-au precedat la
conducerea direcţiei. Multe articole fuseseră deja convenite ad referendum, unele fiind
preluate din defunctul tratat Iliescu-Gorbaciov, sau dintr-un proiect de declaraţie politică
cu Federaţia Rusă, început în 1991, când mai exista încă Uniunea Sovietică. Spun acest
lucru pentru a se înţelege de ce negocierile au mers prost tot timpul. Pe la sfârşitul lui
1995, majoritatea articolelor fuseseră convenite în mod provizoriu, la nivelul experţilor.
Rămăseseră de discutat propunerile noastre privind condamnarea pactului Ribbentrop-
Molotov şi clauza referitoare la angajamentul celor două părţi de a soluţiona, prin
negocieri, toate problemele litigioase din relaţiile bilaterale – formulare în care noi
includeam şi problema tezaurului. Este de reţinut că, în toată această perioadă, partea
română nu a ridicat problema Tezaurului românesc de la Moscova. Nu a avut instrucţiuni,
din partea guvernului, pentru un asemenea demers.
După o analiză atentă a clauzelor convenite ad referendum, în minister s-a ajuns la
concluzia că unele din acestea sunt necorespunzătoare, putând fi interpretate de Federaţia
Rusă pentru a se opune aderării noastre la NATO. De aceea, ne-am hotărât să propunem
ruşilor reluarea negocierilor şi asupra acestor clauze, ca şi asupra celor două probleme încă
nesoluţionate: pactul sovieto-german şi tezaurul. Bineînţeles că ruşii au refuzat. În acel
moment, a intervenit „pe fir” Ioan Talpeş, pe atunci director al SIE. Prevalându-se de
relaţiile sale cu Primakov, el s-a oferit să discute cu ruşii. Deşi nu a obţinut nimic în plus
de la ruşi, el l-a sfătuit pe preşedintele Ion Iliescu să accepte semnarea textului incomplet,
negociat de experţi. Pentru cele două clauze refuzate de ruşi, s-a preconizat semnarea unei
declaraţii comune a celor doi preşedinţi. Ruşii nici n-au vrut să audă de aşa ceva. În loc de
declaraţie semnată, ei spuneau că, cel mult, preşedintele Elţân ar putea zice ceva, foarte
vag, la conferinţa de presă care ar fi urmat după semnarea tratatului. Lucrurile s-au
precipitat în aprilie 1996, când urma să vină la Bucureşti, pentru o conferinţă de tipul
Crans-Montana, Evgheni Primakov, care între timp fusese numit ministru de externe. Deşi
împins de la spate de Talpeş, preşedintele Iliescu ezita să aprobe parafarea textului
tratatului. Cu toate acestea, Meleşcanu era presat de Talpeş să pregătească mapa cu tratatul
în vederea parafării. Am imprimat textul în română, am pregătit mapele şi m-am pomenit
cu ambasadorul rus la externe, cu mapa lui în braţe ca să colaţionăm textele în cele două
limbi. Am stat cu el aproape o oră aşteptând unda verde de la Cotroceni. Până la urmă,
decizia a fost negativă.
În anul electoral 1996 Iliescu n-a avut curajul să rişte parafarea şi semnarea
tratatului cu ruşii. Primakov n-a aflat despre contramandarea semnăturii decât când a
coborât din avion, pe aeroportul Otopeni, şi cu greu a fost convins să nu se întoarcă pe loc
la Moscova. Este de reţinut că la decizia negativă luată de Iliescu a contribuit şi
Constantinescu care dăduse o declaraţie fulminantă pentru a se plânge că puterea nu
procedase la consultările necesare cu partidele de opoziţie. Textul declaraţiei lui
Constantinescu i-l pregătisem eu.
*****
Sufletul mamei i-a părăsit trupul când avea numai 72 de ani. Îmbătrânise prea
devreme. O dezavantajase probabil şi moştenirea genetică, dar mai ales viaţa plină de
greutăţi pe care a dus-o. Cu cinci copii sub 10 ani, în 1940, la vârsta de 30 de ani, a trăit şi
a muncit mai mult singură, până în 1959, pentru a-i creşte şi a ţine gospodăria – în acel an,
tata a revenit în sat, pensionat medical, după 16 ani de muncă în subsolurile Poştei
Centrale. Nu fusese şcolarizată, nu ştia să scrie dar învăţase singură să citească. Singurele
cărţi pe care le buchisea erau cartea de explicare a viselor şi un fel de almanah, cartea cu
planetele care prezicea cum va fi timpul de-a lungul anilor. După ce am învăţat să citesc,
sarcina mea era ca, dimineaţa, să citesc explicaţia viselor pe care mama le avea în fiecare
noapte: câine de vei visa, duşman vei întâlni…etc.
Mama ştia, de la mama mare Sinica, să dea cu bobii sau să descânte de gălbenare,
să-l taie în frunte pe pacient cu o monedă de argint bine ascuţită, să-i dea să mănânce
seminţe de cânepă pentru a se vindeca de gălbenare. Mai cunoştea o buruiană care avea
rădăcini lungi, de culoare galbenă, din care făcea o fiertură în vin şi pe care o dădea drept
leac bolnavilor de gălbenare. Am folosit-o şi eu cu succes, în 1954, după un icter pentru
care am stat trei săptămâni în spital. Buruiana aceasta creştea într-un loc numit între
păduri, nu departe de casa mamei. Mama mi-a arătat locul pentru a-l ţine minte.
Am mai fost acolo, prin 1983, am făcut o rezervă de plante pe care am vrut să i le
dau unei doamne din Maroc care suferea de hepatită cronică. Am mai fost la locul cu
buruienile respective şi în ultimii ani, dar n-am mai găsit nici una. Nu ştiu de ce au dispărut
complet.
Nu cred că sufletul mamei s-a înălţat la cer. Sunt convins că s-a introdus în
leandrul pe care îl ţinea în casă, iarna, şi în grădiniţă, vara. De aceea, fraţi mei s-au îngrijit
de acel leandru ca să nu se usuce. Îl ţinem în continuare în casa părintească. Am luat
fiecare lăstari din el pe care i-am dus în casele noastre, la oraş. Al meu este mare şi frumos.
Face, ca toţi fraţii lui, flori albe, cu un parfum discret.
+++++
După ce am terminat de scris aceste rânduri, mi-am dat seama că am vrut să spun
şi altceva decât isprăvi sau să vă descriu întâmplări, dureri, lamentaţii. Am vrut să spun că
fiinţa umană oricât de rănită, de handicapată ar fi, oricâte suferinţe ar fi îndurat, poate
realiza ceva în viaţă dacă îşi mobilizează resursele care i-au mai rămas. Că poate avea
momente de autodepăşire, că poate avea sclipiri de moment.
Odată i-am spus fiicei mele: Încearcă să faci una sau două fapte cât mai bine, deşi
nu dispui de tot ceea ce îţi este necesar. Lăudabil este când reuşeşti să faci isprăvi cu
mijloace puţine. Oamenii sănătoşi, bine dotaţi intelectual, echilibraţi psihic, din mediu
familial perfect au toate şansele să reuşească în viaţă. Dacă asemenea oameni au succes,
dacă obţin diplome de studii, dacă fac bani, dacă se realizează profesional, pentru ei nu este
o mare ispravă. Anormal pentru ei ar fi să eşueze. Dar pentru fiinţe umane mai puţin
înzestrate de la natură, cu
răni, infirmităţi şi
handicapuri, a reuşi, din
când în când, câte un lucru
remarcabil, a face o mică
ispravă, dar cu mijloace
puţine, este un fapt mai
lăudabil decât pentru cei
înzestraţi de la natură.
Aşa am fost şi eu.
Mediul familial modest,
întâmplările nefericite din
viaţa mea, dramele familiale Nina şi Emil Constantinescu la înmormântarea
despre care am scris aici, pe ambasadorului Dumitru Ceauşu (25 martie 2011, Cimitirul
Ghencea civil).
toate le-am privit, de la o anumită vârstă, ca provocări ale soartei care m-au înverşunat să
merg înainte, să nu abandonez. Chiar şi atunci când mă simţeam ca un şoarece prins în
cursă am continuat să mă lupt pentru a scăpa, mi-am făcut datoria.
Am vrut, probabil instinctiv, să transmit un mesaj. Acela de a nu uita niciodată de
unde ai plecat, ce ai făcut în copilărie, cum ai trăit, de la cine ai învăţat. Convingerea mea
este că dacă nu uiţi toate acestea vei avea totdeauna un reper şi o busolă în viaţă. Este
foarte important să nu-i uiţi pe toţi aceşti oameni, să le porţi respect şi recunoştinţă. Dacă
unii dintre ei nu au părăsit satul natal, să fii conştient că şi tu ai fi putut să rămâi ca ei, la
coarnele plugului şi la coada vacii, dacă n-ar fi existat o succesiune de întâmplări care
te-au plasat pe o altă traiectorie. Care traiectorie n-a făcut din tine altceva decât ai fost.
Doar te-a dezrădăcinat. Te-a făcut doar să crezi, la un moment dat, că eşti de o altă esenţă,
că eşti ales, că ai o chemare. În fapt, nu ai fost decât o mică aşchie dintr-un lemn pus pe
foc. Ai sărit în aer ca o mică scânteie, ai strălucit preţ de câteva clipe, te-ai stins,
pierzându-te în atmosferă, nelăsând în urma ta nici măcar cenuşă.
Sfârşit
(Tehnoredactare: Ion D. Tîlvănoiu, Vasile Radian)
Sub ocupaţie germană

germană (VI)
Pia Alimăneşteanu
La un secol de la declanşarea Primului Război Mondial, gândul ne duce către momentele

de restrişte prin care a trecut poporul român în timpul conflagraţiei mondiale. Dintre
acestea, un episod de grea încercare a fost reprezentat
reprezentat de regimul ocupaţiei militare
germane, impus asupra a două treimi din teritoriul României.
Tratativele secrete purtate cu Antanta în anii neutralităţii, de către guvernul liberal
condus de Ion I. C. (Ionel) Brătianu, s-
s-au concretizat prin tratatul
tratatul din 4/17 august 1916 – un
adevărat certificat de naştere al României întregite – în care patru mari puteri ale lumii
(Franţa, Anglia, Rusia şi Italia) recunoşteau drepturile legitime ale statului român asupra
provinciilor româneşti din Austro-
Austro-Ungaria. Intrarea României în război, zece zile mai târziu,
a fost întâmpinată cu entuziasm de către românii transilvăneni, cu gândul la mult aşteptata
eliberare. Din păcate, ofensiva română victorioasă din Transilvania a fost umbrită rapid de
înfrângerea de la Turtucaia
Turtucaia şi de atacurile austro-
austro-germane care au străpuns trecătorile
Carpaţilor Meridionali. Iminenţa ocupării Capitalei, de către trupele conduse de
feldmareşalul von Mackensen, a determinat autorităţile române, familia regală, armata şi o
parte a locuitorilor
locuitorilor să se retragă în Moldova. Două treimi din teritoriul ţării au căzut sub
ocupaţia inamicului, suportând un regim de ocupaţie germană foarte sever.
Intrarea armatei lui Mackensen în Bucureşti, la 23 noiembrie 1916, a fost un moment
greu, emoţionant, perceput în modul cel mai profund de către societatea românească.
Asupra Capitalei au fost ridicate, încă de la început, pretenţii drastice referitoare la
aprovizionarea trupelor şi rechiziţionarea caselor, automobilelor, alimentelor, etc. Aspecte
relevante
relevante din perioada ocupaţiei germane au fost surprinse, în Bucureşti, de către sora cea
mai mică a lui Ionel Brătianu, Pia (căsătorită Alimăneşteanu) în ale sale “Însemnări din
timpul ocupaţiei germane”, volum publicat în 1929. Pia Alimăneşteanu (1872-
(1872-1962) a fost
căsătorită cu Alexandru Alimăneşteanu, membru al renumitei familii
familii din satul oltean
Alimăneşti (,,Memoria
(,,Memoria Oltului” nr.22/dec. 2013). Continuăm, în acest număr al revistei,
redarea conţinutului interesantului jurnal, dedicat, aşa cum apare scris pe pagina
pagina a doua,
“Memoriei mamei mele, Pia I. C. Brătianu şi fratelui meu Ion I. C. Brătianu”. Intervenţiile
noastre au fost încadrate între paranteze drepte.
Florea Cristina, Şcoala Gimnazială Oporelu.
29 Ianuarie [1917]. Într’adevăr, întrevederea cu Pătrăşcanu [scriitorul], a fost cum am
prezis-o. Mi-a arătat Basarabia pierdută, desnaţionalizată pe veci, Ruşii la Constantinopol,
independenţa României sfârşită. Eu îi răspundeam ca un refren: ,,Aşteaptă să vezi sfârşitul
şi atunci vom vorbi noi. Nu puteam merge decât cu cine am mers. Înfrângerea noastră
actuală trebuia să fie prevăzută. Nu de la noi se putea aştepta victoria finală”. Acestea erau
frazele ce căutam să le
intercalez în discursurile
sale neîntrerupte.
După plecare, în
drum spre casă, în
tovărăşia lui Ştefan
Popescu, aproape nu am
deschis gura. Ceva apăsa
pe sufletul meu, ceva
greu, neobişnuit. Poate Mortier greu german în poziţie de atac (1916).
din clipa când îmi luam
rămas bun de la Domnul Pătrăşcanu mi-a trecut prin gând întrebarea: “Dacă va avea
dreptate?” Sculându-mă a doua zi dimineaţa, am luat hotărârea să urmez pilda mamei, să
evit aceste discuţii, care nu aduc la nici un rezultat şi numai te turbură şi te mâhnesc. Dânsa
nu se coboară din odaie. Toţi
cei ce vreau să o vadă se urcă
sus, şi toată ziua se perindă
prietene şi chiar persoane pe
care nu le cunoştea până la
ocupaţie. Unii vin să-i ţină de
urât, alţii să-i istorisească
păsurile, mulţi să ia putere de
răbdare de la dânsa. Pe cei care
vorbesc fără nădejde, care cred
Proclamaţia lui Mackensen către
bucureşteni…
în victoria duşmanului sau veştejesc armata, nu vrea însă să-i mai primească. Aşa s’a
întâmplat cu Lily, care într’o zi s’a apucat să laude pe Nemţi, spunând că împerecherea
dintre Germani şi Românce va regenera rasa română. De atunci n’a mai vrut să o aducem
sus. Şi bine face. Duce o viaţă cât se poate de retrasă, nu iese decât dimineaţa câte un ceas;
se duce până la Măriuţa pe jos să vadă pe cei doi strănepoţi, Sandu Danielopol şi Pia Pillat,
pe care părinţii, la câteva săptămâni după naştere, au fost siliţi să-i lase la Pillat,
neputându-i lua la Iaşi. La întoarcere, până seara, îşi scrie jurnalul şi citeşte. Mă mir câte
odată că la vârsta de 75 de ani s’o intereseze totul: ştiinţa, literatura, gospodăria,
agricultura, arta. Este la curent cu toate. Bucuria cea mai mare i-o dau gazetele şi ştirele ce
mi-le trimite Liseta Grueff în fiecare zi de la începutul ocupaţiei, ca: ziarele ..Le Temps”,
sau altele, franceze şi germane, în care se spune mai mult ca în păcătosul de “Bukarester
Tagblatt” sau “Gazeta Bucureştilor”.
Un preot auzind strigându-se “Gazeta Bucureştilor” pe stradă, eşi să cumpere un
număr. ,,Ia dă, măi băiete, să văz ce minciuni mai spune azi.” Nu luase seama că alături de
dânsul trecea o diaconeasă. Aceasta s’a dus întinsă la poliţia germană să-l denunţe şi
preotul fu chemat la comănduire. Diplomaţia lui face admiraţia mahalalei, căci a isbutit să
scape din închisoare, sfătuind pe poliţai să nu se ia după vorba femeii, căci toată lumea ştie
că femeia vorbeşte multe.
Carp se strădueşte să convingă pe Maiorescu şi pe Marghiloman nu numai de
schimbarea administrativă, dar şi de proclamaţia abdicărei Regelui Ferdinand. Am aflat că
Maiorescu este ţinut în lături din pricina Bulgarilor, care nu pot uita pe 1913 – pacea dela
Bucureşti – iar Marghiloman din pricina incidentului din primăvară de la Jokey-Club, când
intrând Nicu Filipescu pe uşe şi Busche apropiindu-se de el cu mâna întinsă, acesta i-a
spus: ,,Nu-ţi dau mâna. Nu meriţi să-ţi dau decât piciorul în spate”. Ministrul Germaniei nu
a răspuns un cuvânt. S’a dus la preşedintele clubului, Marghiloman, să ceară satisfacţie.
Acesta voind să-i împace, le-a spus la amândoi că celălalt ţinea gata o scrisoare de scuze.
Descoperind guvernul german că Busche trimesese scuze înainte de a fi primit pe ale lui
Filipescu, îi făcuse mustrări
aspre. Începem să avem ştiri
de la ţară, prin proprietarii
ce merg acum sub escorta
germană să-şi cultive
moşiile. Dintre toţi, Zoe
Romniceanu era cea mai
îndurerată şi desnădăjduită
de munca ce o depusese
zadarnic ani de zile. A fost
silită să şeadă într’o casă
…apărută în gazeta ocupanţilor.
ţărănească. La dânsa şezuseră trei sute de Germani, adevăraţi vandali. Nici uşi, nici ferestre
la odăi, nimic prin gospodării sau casă. Grâul neridicat de nemţi fusese împărţit la ţărani tot
cu propaganda că nu mai vin boerii şi că, de le trebuie lemne, să se ducă să le taie din
pădurea proprietarului.
Emil Petrescu a fost şi el la ţară, dar simte cum simt şi eu: nimic din lucrurile materiale
nu-l ating. Este indiferent la dezastrul ce-l găseşte pretutindeni. Singura mulţumire pe ziua
de azi a fost consfătuirea şi stabilirea cantinelor şcolare şi populare. Vor începe de
săptămâna viitoare să funcţioneze sub inspecţia unui comitet de doamne şi a directorilor
respectivi. S’au găsit copii morţi pe străzi de frig şi foame. Lia a cerut să i se pue în gazdă
acasă, în strada Ţăranilor (ea şeade dela plecarea a lor noştri la d-na Stolojan), ofiţeri,
temându-se să nu pată ca la mama acasă, unde sunt soldaţi. Aceştia iau lemnăria din odaie,
scândurile, parchetul şi le bagă în foc, dulapurile le sparg şi le golesc, bucătăria o fac pe
ţevi de gaz deadreptul pe parchet. Mai deunăzi s’au aşezat cu toţii în fostul salon,
aduseseră un fotograf şi chemaseră şi pe băiatul ce ne păzia casa să se fotografieze cu ei,
căci vor să arate acasă cum s’au instalat la Brătianu. Unul din ofiţerii încartieraţi la Lia
este Austriac, om cumsecade. Germanul abia a venit de o zi, a reclamat îndată covoarele,
cristalurile, pianul, perdelele, pe care ministrul de război trebue să le fi avut; în cazul când
nu se aduc până a doua zi, le va cumpăra el pe contul stăpânei casei. Menagera zadarnic a
încercat să-l încredinţeze că, ne fiind casa sfârşită, nu era încă mobilată. A făcut toată
noaptea percheziţii, ameninţând să caute şi la d-na Stolojan şi să închidă pe Lia în caz când
nu ar găsi nimic. Abia ne istorisise Lia, în timpul mesei, cele de mai sus, că soseşte
rândaşul ei, rugând-o să vie repede, strada Cozma, căci a intrat un ofiţer şi rechiziţionează
lucruri. A pornit-o repede la faţa locului. Germanul plecase, dar vestise că se va întoarce cu
poliţia germană. A spart uşa de la pivniţa cu vinuri, a pus să i se deschidă dulapurile,
oprindu-şi un manşon, un boa, un cuţit de hârtie, o jachetă a d-nei Stolojan cu guler de
sconx, un covor şi în sfârşit tot ce i-a plăcut din odaie. A scormonit prin zăpada din grădină
să vadă de nu ascunsese ceva. Până la plecarea mea nu se întorsese încă.
2 Februarie. Iarăşi percheziţie eri la Lia, de acelaş ofiţer, însoţit de altul de rândul
acesta şi de patru soldaţi. Au intrat
spunând că, în urma unui denunţ
făcut de o germană din casă, voesc
să perchiziţioneze pretutindeni, să
vadă de nu sunt blănuri ascunse.
Lia le-a cerut ,,schein”-ul. Nevoind
să-i arate şi fiind dată obrăznicia
mai ales a celui nou venit, care
vorbia bine româneşte, le-a spus că
pot căuta. Au descuiat toate
dulapurile, prin pod s’au urcat ca
Piesă de artilerie gata de luptă (1916).
pisicile, s’au coborât prin pivniţă, au spart geamurile. La sfârşit au găsit într’un dulap o
blană scumpă neştiută de Lia, a sorei sale. Au luat-o, declarând că vor aduce un bon pe
care nu l-au adus. Apoi deodată, ofiţerul ce se da drept român a schimbat tonul, spunând cu
lacrimi în ochi (de crocodil) că este Român şi silit să facă ce face, că Lia de are lucruri
ascunse să nu le arate tovarăşului său. Când a dat însă de Domnul Radovici, care venise
din întâmplare, s’a intimidat şi, pe când celălalt striga că se va reîntoarce la o a doua
percheziţie mâine, acesta sărută mâna Liei şi au pornit. E groaznic să stai să te uiţi la ei cu
braţele încrucişate fără să le poţi spune o vorbă şi să nu poţi măcar reclama undeva, căci
D-l Ţigara [Samurcaş] şi D-l Lupu Costache ne-au declarat că nu mai intervin pentru
familia noastră, de oarece îşi aprind paie în cap când ne aud numele.
Ne gândiam aseară, după două nopţi nedormite de grija Liei şi de ameninţările că
o vor închide, că ar trebui să fim mai filosofi, să nu ne mai atingă aceste hărţuele şi totuşi
ne ating. Percheziţiile Liei au început să devie o tragi – comedie. Aceiaşi ofiţeri trimişi de
guvernanta lui Radu Brătianu, prietenă a acelei de la Lia, s’au dus la Popovici Haţeg, au
ridicat două sute sticle vin şi o căruţă de lemne, înjurând pe Brătianu. Cel ce vorbia
româneşte este un evreu, căpitanul Bancko.
Azi mi-a căzut în mână manifestul împărţit de Germani soldaţilor români în
tranşee. Iată-l : ,,Ţăranilor, Voi, ţăranii, n’aţi vrut răsboi ţărei. Noi am voit să-ne vedem
în pace de treburile noastre, dar guvernului nostru şi bogaţilor noştrii propietari nu-le pasă
de cerinţele noastre. Doar suntem robii lor. Nu vrem răsboi. Nu vrem să mai fim astfel !
Haideţi să isgonim pe uzurpatorii noştrii propietari şi arendaşi. Jos guvernul ! Să facem
pace cu învingătorii !”
Propaganda cea nouă este abdicarea regelui şi aducerea unui fiu al împăratului. La
întrunirea conservatorilor, la care lua parte şi Carp, d-l Neniţescu a propus această soluţie.
Maiorescu şi-a luat pălăria şi a plecat în semn de protestare.
Un ofiţer tânăr, sosit din Bulgaria, istoriseşte că erau douăzeci şi cinci de
prizonieri din Turtucaia. După ce fuseseră descălţaţi de cisme, desbrăcaţi de cămaşe şi
prădaţi de ceasornice, lăsânduli-se numai banii şi hainele, li s’a ordonat să lucreze la
corvoadă. Au declarat toţi că ofiţerii nu fac corvoadă. Li s’a tăiat mâncarea pe o zi, apoi,
cum stăruiau în hotărârea lor, au fost puşi în front şi s’au tras la sorţ. Câţiva, care fiind
desbrăcaţi, au fost bătuţi. Neavând încotro, s’au supus. Ofiţerul cunoştea la Sofia un tânăr
Bulgar, cu care făcuse studiile la Munich şi care, auzind că este prizonier, l-a luat la
Institutul meteorologic la Sofia, apoi, după intervenţia sa, fu reexpediat în ţară şi ataşat la
Institutul de la Filaret.
Mai istoriseşte că ura Bulgarilor pentru Români este de neînchipuit. Unul singur, se
vede că este Român macedonean: la plecare i-a dat o mulţime de merinde şi l-a silit să ia o
sumă de bani, temându-se să nu moară de foame pe drum.
Multe din edificiile noastre publice au fost preschimbate în biurouri militare şi
multe din casele particulare mai spaţioase, transformate în cluburi de beţie şi petreceri.
Banca Naţională a fost transformată într’o administraţie de uleiuri. S’au luat până şi
birourile directorilor, cărora li s’a spus că pot lucra acasă.
5 Februarie. De câteva zile scriu în silă. Dacă nu aş face o sforţare, nu aş scrie de loc,
mai ales că din pricina percheziţiilor hârtiilor, sunt silită să mă ascund. Îmi este ruşine să
mărturisesc că această stare de deprimare nu provine din ştirile rele de pe front, ci numai
din neîncetatele lupte ce le ducem de câtăva vreme cu percheziţiile şi rechiziţiile. Eri spre
seară, plecând în oraş, am dat în faţa casei de lume strânsă pe trotuar. Glumele şi râsetele
m’au mirat mai întâi. Dându-mi însă seama după câteva clipe, ce le stârnise veselia, m’am
înveselit şi eu. În faţa noastră, într’un automobil, un fotograf, altul jos lângă el. De jur
împrejur ofiţerii turci îşi aliniau soldaţii. Desperechiaţi, îmbrăcaţi alandala, unul din ei
purta chiar haine şi manta de ofiţer român şi fes pe cap. În coada cortegiului, cu o muzică
stridentă în cap, urmau, ca în triumfurile romane, prizonieri români, dar care erau aşa de
mândrii să fie luaţi în cinematograf, încât păşiau cu trupul încordat, capul sus. Păreau mai
mult învingători decât chiar învingătorii. În sfârşit după multă trudă au pornit-o în coloană
de marş. Aparatul fotografului din automobil înregistra cu repeziciune. Erau aşa de
caraghioşi, încât chiar ofiţerii austriaci şi germani opriţi şi ei pe trotuar, se ţineau cât
puteau să nu râdă cu hohot. Unul a şoptit altuia cu dispreţ: “sehen die mai an”.
Sosind la Mariuţa mi-a trecut pofta de râs. Pillat fusese din nou internat şi de rândul
acesta fără nădejde de scăpare, iar Mariuţa rămânea din nou singură cu cei doi copii,
luptând neîncetat cu percheziţiile şi rechiziţiile. Noroc că îşi păstrează optimismul. Deseori
când vine la noi, ştiind cum va răspunde, o întrebăm: “Cum le merge”. ,,Le merge rău de
tot.” La mama acasă trimiţând să caute lucruri în pod, deşi lacătul era la locul lui, s’au
găsit lăzile goale. De două ori au venit azi să ridice lemnele şi am isbutit să le scăpăm.
7 Februarie. În fiecare zi câte ceva nou. Dacă nu aş vedea pe mama că-şi face sânge rău,
aş fi mai răbdătoare. La zece dimineaţa a sosit iarăş soldatul de eri căruia i-am spus că nu-i
dăm lemnele fără Schein. De
rândul acesta era cu un
doctor, care a început să
strige la Sabina şi să facă
atâta sgomot, încât, ca să-l
potolească, i-a propus să vie
să vadă că nu are lemne
multe şi că aceste lemne sunt
de altminterea declarate la
foaia de rechiziţie.
Abia s’a încredinţat
singur că Sabina îi spusese
Efectele tifosului. adevărul, cam ruşinat de
purtarea lui, a început să spună că guvernul român a părăsit Germanii muritori de foame la
Ialomiţa. Sabina i-a răspuns că guvernul nu era de vină, dacă de la retragerea sa în
Moldova până la sosirea armatei germane au rămas supuşii ţărilor vrăjmaşe pe drumuri.
Asta era de datoria guvernului german să vază de ei; că dealtminterea, Românii
propuseseră la declaraţia răsboiului, să-i treacă pe toţi în Bulgaria şi că Bulgarii nu voiseră
să’i primească. I-a istorisit ce li-se întâmplase Liei şi Mariuţei, că ofiţerii cutreerau casele
şi luau orice le cădea în cale, sub mână, fără “Schein”, că la noi îşi permiteau şi mai mult,
erau şi mai răpitori, fiindcă suntem surorile lui Brătianu. Dânsul şi-a dat cuvântul de
onoare că n’o ştia. Sabina i-a mai vorbit de buna tratare ce o aveau compatrioţii săi în ţară.
Abia se înduplecase doctorul, că sosi alt ofiţer tânăr adus în grabă de soldatul ce
întovărăşise şi pe doctor. Fără să ţină seama de nimeni, începu la rândul său să ţipe şi să
ceară să vadă îndată lemnele, spunând că este la aprovizionare şi ştia că le ascunde. S’a dus
iar jos cu el şi a plecat tot furios. Doctorul îl aştepta la poartă. Abia ne aşezasem la masă că
sună din nou. Mama, de câte ori sună, acum tresare. Avea dreptate. Erau D-na Slătineanu
cu Marcela, care veniau în grabă să ne ia. La Lia, perchiziţie de două ore.
Sabina a plecat repede cu ele şi s’a reîntors istorisindu-ne că, pe când perchiziţionau
hârtiile, a sosit Ţigara, chemat de Lia. Când Germanii i-au arătat însă o hârtie, s’a retras.
Era un ordin de la poliţia secretă.
Aceasta nu i-a împiedicat să pună la o parte conserve cumpărate pentru copii, cinci
zeci cutii, fără bon. Au întrerupt perchiziţia şi trebuia să se reîntoarcă la trei ore, lăsând un
soldat de pază. Adineaori a chemat jos un ofiţer german pe Sabina. Era ofiţerul de azi
dimineaţă, care-i aducea o hârtie prin care ne oprea casa de rechiziţiile de lemne. Sabina a
înţeles că era influenţa doctorului, al cărui nume acesta nu a voit să i-l spună.
Sunt obosită. Aş vrea, ca şi Kundri din Parsifal, să dorm, să dorm, să nu mă deştept,
până în clipa când se vor reîntoarce ai noştrii. Câţi se vor mai reîntoarce? De când cu
ocupaţia am trecut prin trei faze faţă de vrăjmaşi. Prima a fost covârşită de simţimântul de
umilinţă, cea de a doua de răzvrătire, cea de a treia de ură. Dintre toate cea care te face să
suferi mai mult este cea din urmă, care este şi cea mai urâtă, fiindcă-ţi deprimează sufletul.
Poezia lui Macedonsky ce mi se părea, altă dată, că redă aşa bine ura, acum mi se pare
incoloră pe lângă ceea ce
resimt.
Când mă gândesc uneori
cum au prăpădit ţara, cum au
sfărâmat armata, cum îşi bat joc
de ea şi de noi toţi, nu simt
linişte decât la gândul că vor
trece şi ei prin clipele prin care
trecem noi acum, că vor fi şi ei
umiliţi, batjocoriţi fără cruţare
Slatina în vremea ocupaţiei (vedere de pe dealul
de celelalte puteri ale Grădişte).
quadruplei, căci după cum îi cunosc pe ai noştrii cu blândeţea lor înăscută, uneori până la
indolenţă, vor uita tot, prea iute. Îmi este totuşi ruşine să mă simt aşa, eu care nu urâsem
niciodată pe nimeni, şi-mi amintesc de starea sufletească descrisă de ucigaşul lui Andreief,
asemănătoare cu aceia a unei pantere în cuşcă. Ea se mişcă cu o rectitudine matematică în
faţa mulţimei vrăjmaşe, a oamenilor ce priveau la ea.
Dar iată mai bine cuvintele proprii: ,,Maintenant dans ma cage de fer, j’étais devenu
moi méme sembable à cette bête ; j’allais et je pensais. J’allais suivant une seule ligne, en
travers de ma cellule – d’un coin à l’autre et suivant une seule ligne, ainsi allaient mes
pensées si lourdes qu’il me semblait porter sur mes épavies non seulement ma tête, mais le
monde entier. Et toutes mes pensées consistaient en un seul mot – mais comme ce mot était
grand, comme il était nombreux comme il était méchant. Ce mot était mensonge.” La
mine, cuvântul mensonge l’aşi schimba în ,,haine” (ură).
8 Februarie. Iar au cercetat aseară la Lia, până la ora şase, dosarele deosebitelor
societăţi economice, întemeiate din îndemnul lui Vintilă, - veşnic preocupat de propăşirea
industriei naţionale. Par’că aud pe D-l Lascăr Catargi când ne ruga pe toţi din familie –
unul câte unul din cei sortiţi să rămânem în Bucureşti – să nu rămânem cu nici un preţ.
Văzând că rugămintele sale erau zadarnice, spunea mereu: ,,Vă daţi pradă vrăjmaşilor
Dumneavoastră celor mai înverşunaţi”. Avea dreptate şi totuşi nu puteam face altfel. D’ar
fi fost de reînceput, tot aşa am face. Mai întâi fiindcă ar fi fost o laşitate să părăsim
Bucureştii noi, toţi membrii familiei Brătianu, punându-ne la adăpost la Iaşi, lăsând
populaţia săracă la discreţia vrăjmaşului, şi al doilea fiindcă faptul că Ionel şi-a lăsat mama
şi surorile aici şi Vintilă, soţia şi copilul, a dat linişte celor siliţi prin situaţia lor să rămână.
Singura vorbă comică în frământările prin care trecem este ceace se petrece la comandatura
turcească din faţă. Cartierul nostru este aproape exclusiv turc. La patru ore reîncepe în
fiecare zi ceremonia de deunăzi, a cinematografului şi a muzicei aduse tocmai din Stambul,
adevărată muzică de Moşi. Cum defilau eri triumfal, o femeie din popor întrebând pe un
domn: ,,Unde îi duce?” , acesta răspunse în bătaie de joc, ,,La morgă”. Femeia luând cele
spuse în serios, le lămurea celor dimprejur că merg la morgă.
Bietul Pillat scrie de la Imperial că moare de frig, nu li se face foc şi afară iar ninge.
Pe când scriam, mă cheamă jos. Era un ofiţer german, însoţit de rândul acesta în loc de
Evreu, de scriitorul, fost monah – Galaction. Se scuza când l-a întrebat servitoarea mirată:
,,Cum, dumneata ne aduci în casă Nemţi?” Au cutreerat cu neruşinare toate odăile, cu
ofiţerul notând că putem încartiera un german foarte bine.
Chemată repede la Lia, iar m’am oprit din scris. Acolo am găsit pe Elveţianul
Wangler, care a scăpat băile Govora de a fi prădate de Nemţi. Ne aduce ştiri de la Florica.
Găsise pe d-l Gheorghiu, administratorul lui Ionel, sequestrat în două odăi. S’au schimbat
lucrurile decând au plecat Austriacii. De atunci au început jaful. Au făcut din capelă o
magazie de ouă. Comandantul este chiar nepotul lui Mackensen.
(va urma)
Scrisori şi documente din fondul Poroineanu (II)
Ion D. Tîlvănoiu, Vasile Radian
Continuăm prezentarea documentelor din Fondul Poroineanu de la Arhivele Naţionale din

Bucureşti (Memoria Oltului 31/2014) pentru mai buna cunoaştere a familiei şi personalităţii
aceluia care a fost senator de Romanaţi şi mare filantrop- Constantin Poroineanu. De fel din
Târgovişte, Sache Poroineanu, tatăl lui Constantin Poroineanu, a fost fiul polcovnicului
Badea Cocoşi Poroineanu şi al Mariuţei din Pietrari-Dâmboviţa. În anul 1790, Mariuţa, fiica
unui moşnean fruntaş din Pietrari, se căsătoreşte cu Badea Poroinenu, iar din această
pereche a descins Sache Poroineanu. Soţia lui Badea Poroineanu a primit ca dotă şi o
întinsă pădure în suprafaţă de peste 440 ha, situată pe la 1886 în apropiere de comuna
Pietrari. Până în anul 1876, proprietarul acestei păduri, înregistrată şi sub numele de
pădurea Manga-Adunaţi, a fost Sache Poroineanu, iar după 1876, anul decesului acestuia,
pădurea va intra în posesia fiului său, Constantin Poroineanu. Sache Poroineanu a făcut
toate studiile numai în limba elenă. Din anul 1812, când şi-a început studiile şi până în
1823, anul încheierii acestora, S. Poroineanu a schimbat vreo şapte dăscălii, aşa cum erau
denumite atunci şcolile. Când treburile administrative i-au mai dat răgaz, s-a ocupat cu
scrisul, mai ales traduceri, precum “Istoria slugerului Tudor Vladimirescu” pentru revoluţia
de la 1821, rămasă sub numele de Zavera, “Istoria lui George Dantescu” şi două volume
mai mici ale lui Grigorie Paleologu. În copilărie, S. Poroineanu citise un volum intitulat
“Descrieri morale”, carte grecească a lui Constantin Iconomu şi din care (regăsind-o mai
târziu în biblioteca sa) a tradus câteva capitole care i s-au părut mai valoroase, având în
conţinutul lor exemple de guvernări cu adevărat părinteşti, de generozitate, de
compătimire, de patriotism şi de moralitate.
Trebuie să adăugăm faptul că, “Descrieri
morale” au fost traduse în limba greacă de
Constantin Iconomu după o carte franţuzească
a lui Francisc Suav şi tipărită la Veneţia în
anul 1816. Traducând “Descrieri morale” din
greacă în română, S. Poroineanu nu a avut o
altă intenţie decât aceea de a salva virtuţile
descrise în unele capitole din această carte.
Până în anul 1871, după cele cunoscute şi
auzite de traducător, nu a existat un alt
demers al vreunui român care să se
materializeze în traducerea volumului. Şi chiar
dacă ar fi aşa, că un român a tradus
Descrierile morale, atunci acesta merită toată
recunoştinţa compatrioţilor, iar demersul lui S.
Poroineanu nu a fost inutil pentru că lasă fiului
său şi moştenitorilor săi un “suvenir părintesc”
(Arh. Naţ. din Prefaţa la traducerea
Articol închinat lui C. Poroineanu
Descrierilor morale, Fond Poroineanu, dosar
apărut în ,,Revista Poporului” din
49, fila 1). În prima jumătate a secolului al XIX-
ianuarie 1903, p. 9-10.
lea, Sache Poroineanu a ocupat diferite posturi : sameş, secretar de prefecură, judecător
etc, în cadrul diferitelor instituţii ale statului din judeţele Dâmboviţa, Ialomiţa, Romanaţi şi
Teleorman. În anul 1866, la 15 decembrie, Sache Poroineanu solicită printr-o cerere
adresată ministului de resort, pensionarea sa, ataşând un Certificat cu nr. 391, eliberat la 6
Iunie 1866 de Înalta Curte de Conturi a Principatelor Române Unite, în urma şedinţei din 1
iunie 1866 şi prezentat Curţii de I. Creţianu. Din raportul Curţii de Conturi rezultă că S.
Poroineanu a servit statul ca funcţionar puţin peste15 ani, începând cu anul 1833 după cum
urmează: între 1833-1835 a ocupat postul de sameş la Cârmuirea Râmnicului Sărat şi apoi
la Prefectură. De la începutul anului 1836, a îndeplinit aceeaşi funcţie de sameş la
prefecturile Ialomiţa (până la 1 septembrie 1836), Teleorman (începând de la 12 septembrie
1838 până la 1 iulie 1839) şi Romanaţi (de la iulie 1839 până la 9 septembrie 1842). Din
septembrie 1842, S. Poroineanu va fi numit în funcţia de secretar al Prefecturii Dâmboviţa
până la data de 1 aprilie 1847, când va fi încadrat ca judecător la Tribunalul Dâmboviţa.
Judecător la Tribunalul Dâmboviţa, S. Poroineanu a funcţionat până la 4 mai 1851, iar din
24 aprilie 1856 îl găsim ca Preşedinte al Tribunalului Dâmboviţa. Ultima demnitate deţinută
de Sache Poroineanu ca funcţionar al statului a fost cea de Administrator al Districtului
Muscel, între 25 octombrie 1858 şi 16 februarie 1859 (Arh. Naţ. Fond Poroineanu, dosar 40,
fila 1). Sache Poroineanu a avut 3 copii: Sache, Constantin şi Eufrosina. Din corespondenţa
păstrată rezultă dragostea şi grija părintească cu care şi-a înconjurat copiii, interesul de a
le da o educaţie aleasă.
[1] 1868 Ghenar 2

Prea iubiţii mei fii,
Astăzi primii telegrama voastră de felicitare pentru anul nou şi m-aţi bucurat. Vă
binecuvântez bunii mei fii şi cu părintească căldură, şi acum simţ mângâiere a ruga pe
creatorul să vă dăruiască ani prea îndelungaţi şi tot binele ce vă poate conduce la fericire,
spre deplina mea bucurie în cursul rămăşiţii zilelor mele şi spre exemplu viitorilor voştri.
Întâi greutatea drumului şi al doilea promisiunea unui muşteriu de vin, mă va face
să mai zăboveasc poate vreo săptămână până să viu.
La toţi ai familiei arătaţi-le respectuoasele mele complimente şi să vă găsesc
sănătoşi .
Sunt părintele vostru , Sache Poroineanu.
Costică pe dată să te duci la domnul Olănescu şi să-i dai alăturata scrisoare, scriindu-mi
de ceea ce-ţi va zice.
[Arh. Naţ., fond Poroineanu, dosar 30, fila 2, tuş negru în alfabet chirilic]
[2] 1874 August 3

Biţo. Prea iubita mea fiică.
Sunt foarte îngrijat că de la plecare-vă nu am nici o ştiinţă din parte-ţi şi nu ştiu de
ce. Acum găsind ocazie pe madam Iacomson ce vine la Braşov, te îndatorez cu dinadinsul
să-mi depeşezi negreşit în grab. Cum eşti? Şi în ce zi hotărâtă socotiţi să plecaţi de acolea.
De la frate-tău de când a plecat numai o depeşă am luat de la Turnu Severinului şi am şi de
dânsul mare grijă ştiindu-l că nu se păzeşte.
Aştept cu nerăbdare, Biţo tată, fără întârziere depeşă de la tine. Milostivul
Dumnezeu să te păzească sub a sa umbrire şi să ne vedem sănătoşi.
Sunt părintele tău, S. Poroineanu.
[pe plic: ,,Prea doritei mele fiice Efrosina Poroineanu]

[Arh. Naţ. Fond Poroineanu, dosar 56, fila 1, cu tuş negru în alfabet chirilic ]
[3] 1874 August 15

Prea iubita mea fiică,
Închipuieşte-ţi câtă bucurie am avut ieri când am primit scrisoarea voastră şi ce rugăciuni
de mulţumire am adus prea bunului Dumnezeu că din cura băilor v-aţi folosit amândoi şi
sunteţi sănătoşi.
Mi-a părut bine de vizitarea Parisului. Păzeşte-te însă fata mea ca nu admirând să
umbli cu gura căscată pe strade şi pe la locuri de admirat să râză franţezii de tine precum
tot spune Scarlat Tănăsescu că rămăsese cu gura căscată când s-a plimbat pă strada unde să
vând bijuteriile.
Când am scris lui frate-tău la băi unde să afla, ţi-am scris şi ţie la Ems şi după cum
te ecsprimi în scrisoare de acum a lui frate-tău îmi dai să înţeleg că n-ai primit-o. Mă mir
cum n-ai primit-o fiindcă mi-ai cerut să-ţi arăt ce să-mi aduci când vei veni. Să-mi cumperi
două tacâmuri - câte patru în tacâm -, coarde bune de vioară, iar frate-tău de nu va fi
mufluzit sau şi de va fi rămas iflifiu [lefter, fără bani] să ceară de la nento Şerban şi să-mi
cumpere o căciuliţă de catifea albastră închisă, că aceia ce o am de la răposatu Belu carea
şi-a băut de tot banii. Adică cusută frumos cu fir galben bun, cu ciucure de fir iarăşi galben
şi bun, decât să fie mai scurtă în păreţi decât cea de la Belu. Şi să o pui într-o cutie rătundă.
An fen, pur moa, je sui tre bien! [În fine, pentru mine, eu sunt bine!]
Acel dătător de bunătăţi, să vă aibă sub scutul său pururea şi să vă aducă în ţara
natală sănătoşi.
Sunt părintele tău,
S. Poroineanu.
[Arh. Naţ. Fond Poroineanu, dosar 56, f. 3,4, cerneală albastră în alfabet chirilic] .
[4] 1874 Decemb. 11
Costică,
Eri am primit scrisoarea ta. Nu sunt vrednic să mulţumesc bunului Creator că sunteţi
amândoi sănătoşi, şi căci şi eu acum sunt mai bine. Îngrijeşte de soru-ta, să se păzească. Îi
scrisei şi eu să te asculte pentru binele ei. De Dânsa îmi e dor grozav. Căci n-am văzut-o de
atâta timp. Cauza aceasta mă sileşte să viu cum se va mai domoli timpul. Este adevărat că
acum mi-ar fi curajul foarte vătămător. Cu înnapoierea Iorgului, trimite-mi o ţigaretă ca
aceea ce i-ai dat-o lui, având şi toc, ca să mă plătesc de promisiunea către profesorul
Petrescu precum ţi-am spus, arătându-mi preţul ca să ţi-l trimit. Pentru mine voi lua când
când voi putea veni, una mai bună, adică toată de chihribar [chihlimbar], căci aceia care o
am de mult de la tine de lemn, zis abanos, a ajuns de tot puturoasă, încât mi-e ruşine s-o
mai întrebuinţez. Vă binecuvântez pe amândoi, iubiţi mei fii. Am rugat, rog şi voi ruga cu
aceeaşi căldură pe Cel de Sus Atotputernic, pururea să vă aibă sub scutul său, să vă
dăruiască ani îndelungaţi până la cele mai adânci bătrâneţi, însoţiţi de toate fericirile ce le-a
dorit şi ce va dori până la mormânt părintele vostru, cel ce cu multe lacrămi, cu grele
suferinţe şi împovăratoare îngrijiri, v-a crescut ca să vă dea în braţele societăţii
prenumeraţi între cei cu opiniile cele mai frumoase! Recompensa cea mai sublimă!
Este prea adevărat că anevoie foarte anevoie se va mai potoli grozava amărăciune
pentru pierderea iubitului Grigore. Mare durere! Când mă gândescu că [atunci] când am
luat-o pe mama ta în căsătorie erau şase fraţi şi astăzi n-a mai rămas decât unul, toţi
ceilalţi smulşi de cruda moarte în etăţi ce promiteau ani, osebit de bieţii socrii miei. Nu
rămâne dar, fătul meu, de cât a zice ca David când i-a murit fiul: ,,Fie voia Domnului’’.
Stăruieşte asupra domnului Boliac să mă aboneze la Monitor negreşit şi să-mi
trimiţi imediat numerile de la 1 noiembrie.
Scrie-mi cu înapoierea lui Iorgu. De ai dat cele două scrisori, acele trei cărţi de
vizită, de ai vorbit cu păcătosul de deputat şezător aici, în privinţa dreptei mele cereri de
rectificarea pensii. Atinge prin flataţii amorul propriu al lui Boliac, spunându-i că ţi-am
zis sa-i arăţi că toată speranţa îmi este la dânsul de a năbuşi prin elocvenţa sa orice
absurde piedici ar întâmpina în privinţa aceasta.
Să dai soru-ti alăturata scrisoare. Să-mi trimiţi negreşit cu Iorgu ţigaretu pentru
Petrescu.
Sunt părintele tău, S. Poroineanu.
Ţigaretu pus în cutie, să mi-l trimiţi pecetluit într-o hârtie şi să nu spui Iorgului pentru cine
este. [Adăugat marginal pe prima pagină].
[Arh. Naţ., fond Poroineanu, dosar 30, fila 3, scris cu cerneală albastră în alfabet chirilic]
[5] 1876. Mai 20

Costică,
Sfinţii împăraţi ce se prăznuiesc mâine să-ţi fie de tot doritul bine. Marţi ai plecat şi ieri,
miercuri pe la 2 ore după 12 am primit vanilia. Bravo! Marţi seara din pricina afurisitei de
tuse m-a apucat ceilaltă patimă, ale căria cumplite dureri m-au pedepsit până aseară. Când
dabia m-am mai uşurat, slăbiciunea însă a ajuns în cel mai mare grad, încât m-a disperat
foarte, dacă nici condeiul de scris nu pot să-l ţiu în mână. Să nu faci în alt fel ci duminică
să vii negreşit ca luni isprăvind trebuinţa ce o cunoşti să şi pleci înapoi, numai aşa voi fi
liniştit. Te aştept dar.
Froso,
Să cumperi 8 pachete de tutun de calitatea I şi făcându-le ţigări, să mi le trimiţi cu
frate-tău. Trandafirii o să se treacă, şi eu o să rămân fără dulceaţă, căci cocoana rusoaica
dabea s-a înduplecat să-mi facă numai două oca şerbet . O să vie cu coacăzăle, nu ştiu ce
voi face. Marţi seara pe la 9 ore şezând lungit în pat, simţii că se deschide uşa şi iar se
trage. Întreb cine este. Comedie! Cocoana Zoiţa cu un taler cu fragi, zicându-mi: ,,M-am
gândit, ce o să zică coconu Sache, cum au plecat copiii, pă mine m-a uitat, aşa am zis
vierului de mi-a mai adus fragile astea”. Ne-am pus pe râs amândoi şi apoi au plecat.
Astăzi au venit o mulţime de oameni cari obişnuit trag în curte la noi. Crez că-mi vor fi
adus 10 oca fragi. Mă gândeam, unde e cocoana Elena şi Biţa să fabricăm câteva oca.
Le-am împărţit şi eu cu galantomie. Cocoanii Elenchi arată-i respectuoasele mele
complimente.
Sunt părintele vostru.
S. Poroineanu
[Arh. Naţ., fond Poroineanu, dosar 30, fila 5, cu cerneală albastră în alfabet chirilic]
[6] 1879, iunie 12 , Roman
Dragă Costică!
Scrisoarea ta din 9 iunie am primit tocmai astăzi 12 ale curentei seara. Îţi mulţumesc
din inimă că printre toate ocupaţiile tale de diferite soiuri ai rupt şi pentru mine atâtea
momente. Află dragă Costică că nu puţin şi eu am
regretat subita mea plecare fără ca să-mi pot
satisface via plăcere de a ne fi îmbrăţişat după
cum îţi spuneam şi prin scrisoarea ce ţi-am trimis
mai demult prin Maria şi al cărei rezultat mi l-a
comunicat şi răspunzându-ţi la el. Asemenea îmi
lipsesc cuvintele prin care a-şi putea să-ţi
mulţumesc pentru stăruinţa ce ai pus şi zici că vei
mai depune lângă D. ministru de Răzbel în
privinţa permutării mele. Ştiu că te întâlneşti cu
doctorul Sergiu precum şi cu D. Carp, te rog arată-
le ale mele mulţumiri pentru stăruinţa ce ţi-au zis
că au să pună şi ei pentru această permutare.
Sunt dezolat, nu am nici ce să mănânc,
birturi nu sunt decât două care nu gătesc decât
supă şi friptură, iată ce mănânc de trei săptămâni
aici, fără a gusta un fel de bucate cu zarzavat.
Despre chestia ovreilor, tranşaţi-o într-un
chip bun pentru ţară. Dacă ai fi numai azi aici C. Poroineanu prezentat în albumul
desigur că i-ai împuşca pe toţi ovreii. Sâmbăta este ,,Parlamentul Român” din 1905.
îngrozitor! Toate Prăvăliile închise ca în ziua de Paşti şi ei inundă străzile care mai de care
în haine infecte-de sărbătoare.
Pe aici necontenit au fost ploi şi se vede că acum norul a trecut într-acolo deşi pe
noi tot ne vizitează câte o oră sau două pe fiecare zi şi-apoi se luminează. Văd că nu-mi
spui nimic atât de Frosa cât şi de cucoana Elenca dacă sunt în deplină sănătate, cărora te
rog arată-le sincerele mele îmbrăţişări. Asemenea dragă Costică primeşte afecţionate
îmbrăţişări.
S. Poroineanu.
[Arh.Naţ., fond Poroineanu, dosar 75, fila 3]
[7]
[7 1879 iunie 15 seara, Roman
Dragă Costică!
Am primit epistola ta cu data de 14 astăzi 15 ale curentei seara, la care în moment chiar
mă grăbesc a-ţi răspunde. Mai întâi că nu ştiu de ce te-ai desperat mergând prin aluziune că
rătăcindu-ţi-se adesea corespondenţa între noi te-a silit a-mi trimite pe aceasta cu retur şi în
frontispiciul epistolei să-ţi scrii cu litere mari adresa, când nu mi-ai scris decât o singură
dată-afară de aceasta- pe care o am şi primit şi la care asemenea ţi-am răspuns imediat
crezând asemenea că o ai primit şi tu.
Zici iarăşi că nu găseşti că te-ai putea socoti la înălţimea sentimentelor ce profesezi
dacă mi-ai fi răspuns la epistola ce ţi-am adresat prin Marie. Aci nu ştiu despre care este
vorba din două scrisori ce ţi-am trimis prin Marie? Dacă este pentru cea dintâi apoi ea nu
conţinea un rechizitor la care nu ai fi putut a-mi răspunde tot cu acea francheţe cu care
m-am adresat către tine! Dacă însă este pentru a doua, apoi atunci nu ştiu ce ai voit a
conchide în fraza de mai sus din epistola ta actuală decât că te-ai putut convinge de
adevărul ce ea conţinea şi astfel fiind faţă cu ideile de adevăr şi convicţiune ce profesezi, te
abţii a-mi răspunde. Din partea-mi îţi mărturisesc că pentru această logică plină de
moralitate şi de ferm caracter nu pot şi acum ca totdeauna să te stimez! Cât pentru
respectul ce-mi spui că ai simţit, eu sunt acel nenorocit care repet că dezinteresarea ce
ţi-am arătat de la început în această afacere a adus în contra aşteptării mele asemenea
rezultate.
Îmi zici încă că răspunzându-mi nu o faci decât că ,,necesitatea reclamă venirea
mea acolo’’ arătându-mi şi timpul cât te poci numai găsi. Află şi aceasta Scumpe Frate că
eu nu-ţi răspund numai din acest punct, ci şi din acela de dragoste ce simt pentru voi toţi şi
în parte pentru tine.
Eu sper că cu ajutorul lui Dumnezeu pe joi 21 ale curentei să viu în Bucureşti. Sunt
foarte bucuros că toţi vă aflaţi sănătoşi. Facă cerul ca numai acest cuvânt să bucure
todeauna întreaga familie, căci ca sănătatea nimic nu este mai scump, printr-însa omul
îndură toate mizeriile vieţii umane.
În privinţa stăruinţelor ce-mi arăţi că depui pentru a mea permutare, şi în trecuta
mea scrisoare ca şi acum îţi mărturisesc sincer că nu am cuvinte de a-ţi esprima
mulţumirile mele şi sper în promisiunea lui Dabija care desigur se va realiza prin
neobositoarele tale de toată ziua stăruinţe pe lângă el şi Cruţescu care mi-a promis foarte
mult. Eu am disperat aici pe acest pământ jidovesc. Nu! Voiam să zic Moldo-Românesc.
Terminând te rog arată cucoanelor, servindu-mă în bloc de acest cuvânt ca tine,
sincerile şi afectuoasele mele complimente. Iar tu primeşte afectuoase îmbrăţişări,
S. Poroineanu
[Arh. Naţ., fond Poroineanu, dosar 75, fila 5]
[8] 1881 Decem. 10 Galaţi
Dragă Costică!
La opt seara am primit scrisoarea ta dimpreună cu toate hârtiile pe care legalizându-le

conform cu indicaţiunea ce mi-ai făcut, mă grăbesc a ţi le înapoia spre a proceda la
definitiva achitare a formelor pentru ipotecă. Îţi mulţumesc de osteneala ce-ţi ai dat. Regret
asemenea cazul tău de boală ce-mi spui că ai suferit, fiind tot atât de vesel că a fost
trecătoare şi că acum te afli bine. Nu-ţi mai recomand nimic în afacerea formelor convins
fiind că tu care le cunoşti profund nu-ţi va scăpa nimic din vedere pentru asigurarea mea,
bineînţeles nu în privinţa Siţei [Liţei] care este destul de onestă şi loial, dar în privinţa
celorlalţi membri din consiliu şi în particular pe viitor vis-à-vis de mine şi Vladimir.
Te rog arată scumpei noastre Frusinica mii de frăţeşti îmbrăţişări iar Tiţichii
sărutări de mână, şi tu primeşte simţămintele fratelui tău ce te iubeşte şi te îmbrăţişează.
S. Poroineanu.
[Arh. Naţ., fond Poroineanu,dosar 75, fila 7]
[9] 1862 Septembrie 14 Bucureşti
Prea scumpa mea surioară,

Cât de mare îmi fu mirarea, când, de unde te aşteptam din moment în moment a
veni la pension, primii epistola de la tata în care era una către M-elle Blaremberg, pe care
după cum îmi scrie o dedei pe dată, scrisoare care îi făcea cunoscut M-elei, că te-a scos din
pension, care scotere negreşită fu cu consimţământul tău, cu toate că până acilea mereu
ziceai că nu vrei să părăseşti
pensionul , şi într-adevăr aveai
drept cuvânt căci acolo n-ai o
camaradă sau o amică de seama ta,
în fine n-ai nici măcar cu cine
conversa.
Mademoiselle Blaremberg
după ce i-am citit scrisoarea toată,
cu o mină plină de întristare, îmi
zise că este adevărat , Domnule
Între premiantele pensionului Blaramberg…
Poroineanu, că-mi pare prea rău că
pierd din pension o elevă ca sora D-le, care niciodată nu m-a supărat, o elevă care făcea
laudă pensionului meu; dar cu toate acestea mă întorc şi zic că ar fi fost cu totul de prisos a
mai şedea în pension dacă o dată şi-a terminat studiul, având acum trebuinţă a învăţa
lucrurile casei, care nu se pot învăţa niciodată în pension, adăugându-mi că noul Director
al Şcoalelor, a dat ordin pe la toate pensioanele de fete, că pe dată ce o elevă şi-a terminat
cursul, să iasă din pension.
Iată dară buna şi draga mea surioară că ar fi fost cu neputinţă de a mai şedea în
pension. În fine după toate acestea mă convinsei şi eu că ar fi de prisos şederea ta în
pension, mai cu seamă că ai terminat studiile cu destulă onoare. Cu toate acestea nu gândi
că, odată ieşită din pension, ai terminat totul, nu mai ai trebuinţă de nimic. Nu soro, nu! Ba
din contră, tocmai acasă unde ai destule ore de repaus , urmează a le întrebuinţa cu lucrul,
cu afaceri d-ale casei, în fine cu lectura, singura în stare a te face a nu uita limba franceză,
a nu uita cele studiate.
Cât despre pian şi desen, aceste două arte atât de frumoase, şi pentru care natura ta
este înzestrată cu oarecare talent, destul de forte ca, cultivându-le să le mai perfecţionezi ,
apoi sileşte-te că, deşi fără profesori, todeauna să desenezi, să faci exerciţiu, însărcinându-
mă a-ţi trimite toate necesariile; nu mai puţin stăruieşte de tata a-ţi lua negreşit piano,
convingându-l că a te scoate din pension şi a nu-ţi lua procura, ar fi că toate cheltuielile
făcute în a studia această muzică, ar rămâne pierdute, desluşindu-i că puţine luni încă fără
pian ar fi de ajuns ca aflându-te atunci în faţa lui, să fii cu totul în stare chiar de a face o
singură notă, precum cunoşti chiar tu, cât de greu îţi venea când şedeai două luni acasă fără
el, fără niciun exerciţiu, te întorceai la pension spre a-l reîncepe.
Toate acestea sau mai bine această epistolă - ce pentru prima oară veni ocazie a-ţi
adresa, este după consiliul M-elle Blaremberg, pe care
m-a rugat a ţi le comunica, până când vă veţi vedea
spre a ţi le explica chiar ea.
Aceste consilii, draga mea surioară, ţi le
explic, ca rezonându-le chiar tu, să te convingă şi
executându-le să mă bucur şi eu ca frate de frumoasele
succese ce a câştigat buna mea surioară, căreia îi trimit
sărutul meu fratern. …întâlnim şi numele Eufrosinei
Al tău frate mai mare care te iubeşte, Poroineanu alături de Zoe
C. Poroineanu. Bolintineanu, Iulia Iarcu ş.a.
[Arh. Naţ., fond Poroineanu, dosar 28, fila 2]
[10] Domnule preşedinte,

Subsemnaţii alegători înscrişi pe listele electorale ale Colegiului I de Senat din jud.
Romanaţi, propunem candidat al acestui colegiu la alegerile ce vor avea loc în ziua de 7
februarie 1905 pe Domnul Constantin Poroineanu.
Odată cu aceasta depunem şi suma de lei 30, costul a 300 de buletine şi imprimatul
lor.
Declarăm totodată semnul distinctiv al candidatului nostru mai sus numit va fi o
cruce şi vă rugăm să ordonaţi ca acest semn distinctiv şi numele candidatului să se imprime
pe buletine cu cerneală neagră [cruce neagră îngroşată].
La această declaraţiune alăturăm şi clişeul de metal al semnului distinctiv, care va
servi la reproducerea lui pe buletine. În termen legal ne rezervăm dreptul de a propune pe
alegătorii asistenţi şi delegaţi.
Primiţi Domnule Preşedinte asigurarea deosebitei noastre consideraţiuni.
[ Urmează 11 semnături, unele indescifrabile: Al. Constantinescu, I. Dobruneanu
[ ?], H. Fundăţeanu, M.C.Chintescu, N.I.Guran, G.T.Constantinescu [?], D. Şuculescu, M.
Demetrian, Th. Popescu, A. Ciura, Nicolae V. Ionescu]
Domnului Preşedinte al Trib. Romanaţi, Caracal.
[pe verso însemnarea : Noi, preşedintele Trib. Romanaţi certificăm că acest
exemplar de petiţiune a fost primit de noi azi 25 ianuar anul una mie nouă sute cinci ora
două şi jumătate p.mer. Preşedinte, indescifrabil, ştampila Tribunalului Romanaţi].
[Arh. Naţ., fond Poroinenu, dosar 126, fila 1]
[11] 1905, ianuarie Bucureşti, Strada Corabia Nr. 3.

Domnului Dincă Protopopescu, Alegător la Colegiul I, Comuna Redea
Domnule alegător,
Între candidaţii partidului naţional liberal figurez şi eu la Colegiul I de Senat şi
mi-aş fi îndeplinit o plăcută datorie să vin în persoană a vă vedea. Cum însă mă găsesc
bolnav de mai mult timp şi medicii mă opresc, deocamdată, de a face un drum prea lung, în
aşteptare de a ne întâlni îmi permit a vă adresa această scrisoare pentru a cere încrederea
D-voastră, votul D-voastră.
Sunt 26 de ani de când reprezint Colegiul I de Romanaţi, la Cameră şi la Senat.
În 9 rânduri m-aţi cinstit cu încrederea D-voastră chiar sub guvernele
conservatoare.
Ca reprezentant de Romanaţi, am luat parte la numeroasele acte importante
săvârşite sub guvernul marelui Brătianu şi acela al neobositului patriot D. A. Sturdza.
Am servit întotdeauna, fără preget, interesele judeţului şi ale oraşelor Caracal şi
Corabia. Am căutat pe cât mi-a fost în puteri, a sprijini cu dezinteresare dreptele cereri ale
acelora care s-au adresat la mine, fie ei alegători sau ne alegători, chiar printre adversarii
mei care se află azi în câmpul conservator , se găsesc mulţi cărora le-am făcut odinioară
mari serviciuri.
Aveţi în faţa dumneavoastră candidaţii liberali şi conservatori.
Domnia Voastră îi cunoaşteţi bine şi pe unii şi pe alţii; judecaţi şi cinstea privată şi
politică a fiecăruia şi veţi alege.
Partidul naţional liberal v-a asigurat secretul votului. Sunteţi dar stăpâni pe voinţa
voastră. Nimeni nu mai poate afla ca în trecut cum aţi votat şi pe cine aţi votat şi orice
abateri din partea funcţionarilor, cum şi orice ameninţări cu ocazia votării, sunt aspru
pedepsite de lege.
Mergeţi dar la vot fără şovăire şi fără frică.
Ca unul care o viaţă întreagă am iubit acest judeţ şi am arătat prietenie şi
devotament conjudeţenilor mei, vă făgăduiesc că, ceea ce am fost în trecut, am să fiu şi în
viitor.
Constantin Porroinianu
[Arh. Naţ. fond Poroineanu, Dosar 125, fila 1]
[12] 1901, octombrie 26, Craiova
Scumpe amice,
Cu ce mâhnire am citit epistola ta unde ne detaliezi boala d-şoarei Efrosina, am
regretat cu toţii, îi urăm din tot sufletul o
grabnică însănătoşire.
Am fost la Curte, am citit
procesul verbal de la 24 aprilie 1901 care
este redactat astfel: S-a prezentat advocatul
statului d-lui Vasile Livian din partea
creditului, lipsind C. Porroinianu, Efrosina
Porroinianu, Mihail Jianu, Nicolae Jianu,
aceşti câte trei fii şi moştenitori majori ai
repos[atului] Amza Jianu, precum şi soţul
căpitan Neagu în privinţa cărora procedura
este îndeplinită; s-a prezentat încă necitat d-
lui M. Demetrian din Caracal, care ceru a fi
citat şi dânsul în proces deoarece a cumpărat
moşia Fălcoiu a intimaţilor cu ordonanţă de
adjudecare a trib. Romanaţi nr. 219 din 5
martie 1901. Cei prezenţi au consimţit ca dl.
M. Demetrian să fie citat în proces şi cerură
ca ajurnându-se procesul să se ceară dosarul
trib. Romanaţi de la Curtea din Bucureşti
unde a fost trimis. Curtea în vederea celor ce
preced şi în unire cu conclusiunile d-lui Invitaţie cu iniţialele ,,C.P.” la un dejun
procuror general amână procesul la 23 oferit de C. Poroineanu în onoarea
noiembrie când au cerut advocaţii prezenţi ,,marelui Brătianu” în 1881 la domiciliul
şi pentru când se vor cita din nou intimaţii primului, din str. Ştirbey Vodă, nr.27.
absenţi cum şi Creditul Funciar, deoarece
advocatul nu este autorizat să ia cunoştinţă de termen . Se va mai cita şi dl. M. Demetrian
din Caracal ca cumpărător al moşiei Fălcoiu, proprietatea intimaţilor absenţi. În acelaşi
timp se va scrie d-lui prim preşedinte al Curţii din Bucureşti să restituie dosarul trib.
Romanaţi nr. 442/847. Termenul şi dispoziţiunea Curţii s-au pus în cunoştinţă celor
prezenţi în şedinţă. Procedura nu este
îndeplinită . [nesemnată]
[Arh. Naţ. fond Poroineanu, Dosar 113, fila 5].
[13] [1901]
Domnule Poroineanu
Fiind bolnavă de opt zile cu mare regret nu-ţi pot arăta decât prin scris marea parte ce am
luat la nenorocirea ce te-a atins prin încetarea din viaţă a mult iubitei şi stimatei noastre
prietene; asemenea sora mea P. Arion care a răcit îngrijindu-mă, se uneşte cu mine a-ţi
trimite bunul nostru suvenir dimpreună cu condoleanţele noastre.
Cu amiciţie, Eg. Economu.

[14] [Regest]
[…]1.Cănuţă Jianu murit la 1865 martie 10. Partea

sa trecut jumătate la Niculin Jianu şi cealaltă
jumătate la nepoţii săi Grigore Jianu şi Şerban
Zianu fraţi; iar în privinţa strănepoţilor Poroineanu
şi Apostolescu, aceştia renunţat la dreptul lor în
favoarea unchilor săi Grigore Jianu şi Şerban Zianu
cu actul din 9 noiembrie 1867 legalizat de
tribunalul Ilfov, Secţia I
la 16 ianuarie 1868
(dos. 191/867) astfel că
partea repos. Cănuţ a
rămas jumătate lui
Niculin şi jumătate lui
Grigore şi Şerban.
2. Niculin
Eufrosina Poroineanu (tablou de
Jianu murit la 1868
nov. 21. Partea sa s-a
Costin Petrescu).
împărţit în 4 părţi egale
între Grigore Jianu, Şerban Jianu- fraţi şi nepoţi; fraţii
Poroineanu şi fraţii Apostolescu ale căror mume erau surori cu
Grigore şi Şerban.
Aşadar la 1872 iunie 7, moşia Fălcoi aparţinea
jumătate lui Fană Jianu şi cealaltă jumătate lui Grigore Jianu,
Şerban Jianu frate şi nepoţii lor fraţii Poroineanu şi fraţii
Apostolescu, aceştia reprezentaţi de părintele şi tutorele lor
Costache Apostolescu. […]
[Arh. Naţ. fond Poroineanu, Dosar 118, fila 12, acte relative la
Anunţ din ,,Epoca”.
moşia Fălcoi]
[15] Despre Constantin Poroineanu

De la primăria Caracal unde cred că se găsesc toate scriptele ce s-a luat din casa sa de la
Bucureşti, cred că se pot culege toate informaţiile.
Eu pot să vă spun că Porroinianu descinde din părinţi: Sache Porroinianu din
oraşul Târgovişte şi Elena, născută Ştefan Jianu din Caracal. El a făcut studii liceale în
Bucureşti . A avut funcţiunea de grefier la Curtea de Apel Bucureşti . Unchii săi dinspre
mamă anume Grigoraş [şi] Şerban Jianu murind fără moştenitori ( căci n-au fost căsătoriţi),
averea - compusă din moşii în Romanaţi- l-a atras aici în Caracal şi făcând parte din
Partidul Liberal , la început sub şefia lui Nică R. Locusteanu, a fost ales în mai multe
rânduri deputat şi senator. În anul 1908 când a încetat din viaţă era deputat. Având pentru
oraşul Caracal o atracţie osebită, prin testamentul ce a făcut, a lăsat toată averea oraşului şi
ca imobile moşia Fălcoi şi Jieni.
[dedesubt cu creionul, Ilie Constantinescu a notat: ,,Notele
făcute de dl. Alecu Constantinescu, fost primar, 71 de ani,
Caracal, 1920 sept. 14]
Monumentul funerar al familiei Poroineanu din cimitirul Bellu ( de Rafaello Romanelli) şi

anunţul morţii lui Constantin Poroineanu apărut în ,,Epoca”.
Fundaţia Regală Culturală „Principele Carol” şi satul model – DIOŞTI,
judeţul Romanaţi
Profesor Pătru Jeana

Colegiul Naţional Ioniţă Asan, Caracal
Ne-
Ne-am propus să întrerupem serialul intitulat: Cronică de familie,
familie, nu din lipsă de
subiecte, ci din dorinţa cercetătorului de a oferi cititorului materiale ştiinţifice bine
documentate, girate prin autenticitatea şi ineditul izvoarelor, prin completarea şi
armonizarea informaţiilor provenite din mai multe surse. Asigurăm
Asigurăm cititorul nostru că saga
familiilor romanaţene care s s--au ridicat prin muncă şi au intrat în elita socio
socio--economică şi
politică a judeţului şi ţării va continua, în prezent fiind în studiu câteva dintre aceste
familii.
pentru acest număr al prestigioasei reviste Memoria
Schimbând registrul tematic pentru
Oltului, propunem cititorului un subiect nu mai puţin important, şi anume incendiul din
aprilie 1938 din satul romanaţean Dioşti şi construirea acestuia ca sat model, în urma unui
proiect care a aparţinut, în totalitate, Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”,
condusă de profesorul Dimitrie Gusti. Importanţa subiectului, cantitatea informaţiilor,
numărul mare al surselor – literare, arhivistice, orale-
orale-, ne-
ne-au obligat să organizăm
materialul în trei părţi:
părţi: prezentarea satului Dioşti, istoricul Fundaţiei şi activitatea
echipelor studenţeşti regale la proiectul Dioşti-
Dioşti-sat model.
În articolul din acest număr vom prezenta localitatea, din Câmpia Romanaţeană,
Dioşti, ale cărei începuturi se pierd în negura istoriei şi de unde au plecat personalităţi
remarcabile ale culturii româneşti.
Istoricul localităţii
Dioştiul este una dintre
aşezările privilegiate, din câte
cunosc, dacă luăm în calcul
preocuparea fiilor satului pentru
redactarea unor lucrări ştiinţifice,
dovezi, peste timp, ale istoriei
oamenilor, faptelor şi locurilor din
acestă parte de ţară. Astfel, s-au
aplecat asupra cercetării istoriei
localităţii profesorul Angelo
Ciobanu care şi-a ales ca temă de
cercetare, pentru lucrarea ştiinţifico-
metodică de înscriere la examenul
de obţinere a gradului didactic I, Dioşti, satul regal
monografia Dioştiului, inginerul
lt.col. Mihai Bălăianu1, autorul lucrării Dioştii, pagini de istorie, şi profesoara universitară
doctor Veselina Urucu2 care a scris volumul Dioştii, un sat în câmpia Romanaţilor.
Teritoriul actualei localităţi este altul decât cel original. S-au modificat vatra şi
forma satului, dar şi calitatea solului. Vom folosi, în lucrarea de faţă, termenul moşie –
moşia satului, deşi astăzi se folosesc expresii mai tehnice, ca teritoriu administrativ,
intravilan, extravilan ş.a. În legătură cu vechimea localităţii, vom apela la hotărniciile
medievale pentru a descoperi primele informaţii cu privire la atestarea documentară a
Dioştiului. Nu puţini sunt cei care susţin că satele sunt anterioare formaţiunilor politice
prestatale româneşti – Nicolae Iorga, Henri Stahl, C.C.
Giurescu, Dinu C. Giurescu ş.a. Istoricul Dinu C.
Giurescu este de părere că „atestarea documentară a
satelor arată numai o schimbare sau o confirmare a
stăpânirii lor şi nu constituie nicicum o dovadă asupra
începuturilor lor... ele există, iar autoritatea de stat le
înscrie în acte ca realităţi binecunoscute, aşa încât, nu
o dată, nu mai socoate necesar să dea vreo indicaţie
privind localizarea lor. Firesc să fi fost aşa, fiindcă
ceea ce interesa pe beneficiarii actelor nu era atestarea
satelor, ci „drepturile” şi deci „veniturile” ce le
dobândeau sau li se confirmau în legătură cu aceste
ocini.” (D.C. Giurescu, Ţara Românească în secolele
XIV şi XV, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, pp. 27).
Am considerat util să venim cu această informaţie
pentru a explica de ce apar informaţii aşa de târziu
pentru unele localităţi.
Ing. Mihai Bălăianu
În această categorie se înscrie şi Dioştiul,
(1923-2007).
localitate alcătuită din moşneni, despre care istoricii
Dinică Ciobotea şi Vladimir Osiac, de la Universitatea
din Craiova, afirmă că satele moşneneşti au o vechime
egală cu a întregului neam. Cneazul şi, apoi,
Domnitorul au confirmat ceea ce legea pământului –
jus valachium- impunea în cazul moşnenilor,anume
dreptul la deplină proprietate, în devălmăşie
(indiviziune), asupra pământului moştenit din moşi şi
strămoşi. Moşia satului, stăpânită în devălmăşie de toţi
membrii obştei, era un bun comun indivizibil, conform
dreptului, autohton, de stăpânire a pământului de către
toţi oamenii liberi.
În epoca medievală, moşia era o entitate teritorială
bine definită şi delimitată. Dimensiunile puteau fi
modificate doar prin voinţa unanimă a obştei sau prin
obligaţia ce le era impusă forţat, din exterior, de către
Domn, prin subjugare în război etc. Prof. dr. Veselina Urucu.
Dioştenii au fost moşneni, adică stăpâni de
ocini mici. Din datele disponibile, se cunoaşte cu
exactitate situaţia începând cu secolele XIV-XV, dar se poate aprecia ca fiind posibilă
existenţa încă din mileniul anterior a unui grup restrâns de moşi ce stăpâneau şi lucrau în
devălmăşie pământul obştei.
Despre atestarea documentară şi provenienţa numelui
Prima atestare a satului datează din 12 septembrie 1570, din timpul lui Alexandru
al II-lea Mircea Vodă (1568-1577) şi este vorba despre scrisoarea jupanului Dobromir,
mare ban al Craiovei, către fiul său, jupan Pătru ban, în care se vorbeşte despre Vladislav
din Deoşti. După Mihai Bălăianu, Vladislav este unul dintre moşii mari ai obştei satului
Dioşti, al cărui neam avea puterea să stăpânească pământ şi în alte sate decât în Dioşti.
Acesta împreună cu fraţii săi, Negomir şi Prodea, aveau în stăpânire câteva mii de hectare
de pământ şi au intrat în conflict, pentru dreptul de proprietate asupra lor, cu mari familii
de boieri-vezi disputa cu jupâneasa Calea din Caracal, membră a familiei Craioveştilor,
bunica lui Matei Basarab Voievod, privind stăpânirea satului Răcluţa (Mihai Bălăianu,
1983, vol. III). Despre numele, de provenienţă slavă, al acestui moş, putem emite două
ipoteze: una, potrivit căreia, sub influenţa timpului, se dădeau nume după persoane de vază
din trecut sau prezent, demonstrând prezenţa elementelor slave şi în această zonă, a doua,
dar mai puţin probabilă, este aceea ca Vladislav să aibă descendenţă slavă şi să-l fi
acceptat comunitatea obştei, prin căsătorie sau stăpânire de pământ. La acea dată, satul era
locuit de oameni liberi, moşneni.
Situaţia s-a menţinut până la sfârşitul secolului al XVI-lea, când în Ţara
Românească are loc un proces de extindere a domeniului boieresc şi domnesc, prin forţarea
multor sate, în urma incapacităţii acestora de a-şi plăti birurile sau alte danii impuse de
către Domnie, să admită rumânirea. Acest proces de aservire capătă dimensiuni deosebite
în timpul lui Mihai Voievod Viteazul (1593-1601), 24 de sate din Câmpia Romanaţiului
devenind dependente de boieri sau de însuşi Domnitorul3. Este creat contextul ca, în actele
domneşti, aceste sate rumânizate să apară din ce în ce mai des, în diverse procese de
tranzacţie. Acesta este izvorul pentru a doua categorie de surse istorice care datează de la
sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui următor. În actele domneşti emise de către
Mihai Viteazul, Radu Şerban, Gavrilă Vodă şi Constantin Brâncoveanu, satul este
menţionat ca obiect de
aservire, vânzare şi, apoi,
de răscumpărare.
Cel mai
important act din această
categorie a fost cel prin
care satul a fost
rumânizat; din păcate, nu
s-a păstrat. Cunoaştem,
doar, că el nu a aparţinut
domeniului feudal al
Domnitorului, nici
înainte-când era boier,
nici în perioada cât a fost
Domn, dovada constând
în faptul că Dioştiul nu
Schiţa moşiei Dioştiului: 1- vatra din Dealul Nucilor, 2- vatra apare în lista satelor
din Valea Părului/Fântânele, 3- vatra actuală a satului, 4, 5, domeniului său, cu
6- vetrele satelor Grozăveşti, Drăghiceni şi Liiceni. centrul la Caracal.
Din cel de-al
doilea document (19 mai 1608, dat de Radu Şerban-prin care întăreşte posesiunea marelui
ban Preda Buzescu asupra mai multor sate, inclusiv asupra Dioştiului), deducem că satul a
fost rumânizat, între 1593-1595, lui Danciu Vornicul din Brâncoveni (sau mamei lui,
Calea, din Caracal) care a murit în 1596 şi despre care am amintit mai sus. Satul a rămas
moştenire fiilor lui Danciu, Matei paharnic (viitorul Matei Basarab, 1632-1654) şi fratelui
său, Barbu postelnicul.
O bună parte a
satului împreună cu moşia
de la răsărit, actualul sat
Radomir, au fost luate de
către boierii din Fălcoi4.
Ca o reacţie faţă de
nedreptatea făcută, o parte
dintre locuitorii aşezării,
poate chiar toţi, părăsesc
vechea vatră a satului, de pe
Dealul Nucilor, şi se mută
într-un loc mai ferit, spre
sud-vest de vechea aşezare,
probabil prin 1618-1620.
În 1608, Radu Bordeiul a reprezentat, pentru multă vreme, principala
Şerban întăreşte lui Preda locuinţă a dioştenilor.
Buzescu Banul posesiunea
asupra unor sate, între care şi asupra Dioştiului. Sub Gavrilă Vodă, între 1618-1620,
deoştenii reuşesc să-şi răscumpere moşia, printr-un lung proces cu boierii care o
acaparaseră. Această stare de rumânizare a determinat obştea să ia hotărârea răscumpărării,
datorită banilor sau din alt motiv, numai a unei părţi din moşia avută anterior. Se renunţa,
astfel, la aproape jumătate din moşia avută înainte şi, ceea ce este mai interesant, partea la
care renunţau era fosta vatră a satului, de pe Dealul Nucilor. Un fapt cert este acela că,
dintr-un motiv sau altul, o serie dintre neamuri nu a părăsit vechea vatră, această parte
rămânând
aservită pe mai
departe, ca şi
moşia satului
vecin,
Grozăveşti. Cel
mai important
argument în
susţinerea acestei
afirmaţii este
folosirea bisericii
din vechea vatră,
de pe Dealul
Sistemul de moştenire a pământului în satul Dioşti, după Ilie Nucilor,
Constantinescu, 1923. construită pe o
fundaţie de cărămizi romane, care rămâne în activitate până pe la 1850.
Moşia dioştenilor a fost mult mai întinsă înainte de Mihai Vitezul,dar partea
răscumpărată-care pare să fi avut numai 4 110 pogoane şi numai cinci moşi, cu bucata
fiecăruia de moşie-se desprinde din vechea obşte5.
Documentul oficial care s-a păstrat şi care descrie, precis şi amănunţit, moşia
răscumpărată la 1620 este hotărnicia acesteia, autorizată de către căimăcămia Craiovei şi
realizată la 9 noiembrie 1755. Măsurarea şi întocmirea planului cadastral al moşiei s-au
făcut „la cererea moşnenilor dioşteni Stan Doia, Radu şi Barbu, împreună cu cetaşii lor, ca
să le hotărască şi să le aleagă cine şi câtă parte de moşie are în hotarul Dioştilor, punându-
le semne”6. Hotărnicia a fost legalizată de ispravnicul judeţului Romanaţi, în 1782.
Din documentele istorice păstrate se poate deduce că acei cinci moşi mari – Cazan
cu două cete, Dan Bărbosul cu două cete, Jitea cu şapte cete, Ursu cu trei cete şi Vijulie cu
ceata lui- şi alţi câţiva mai mici au construit o vatră nouă la un loc, dar în cuprinsul
aceleiaşi moşii. Ulterior, cel de-al cincilea moş, Vijulie, a ales, pe la sfârşitul secolului al
XVI-lea, să se mute, cu ceata lui şi a altor moşi mai mici, mai aproape de Dealul Nucilor,
dar nu departe de moşia boierilor Fălcoieni, formând, astfel,cătunul Vijuleşti.Mai târziu,
acest cătun, Vijuleşti, desprins din vechiul sat Dioşti, avea să se contopească, cu satul
Radomir, în 1968.
Cea de-a doua vatră a satului s-a format pe locul numit Valea Părului-Fântânele7.
Avantajul noii vetre – siguranţa oferită de pădure- nu a putut compensa dezavantajul –
terenul, jos, era des inundat de apa aflată la suprafaţă. Se poate ca acesta să fi fost motivul
care i-a determinat pe dioşteni să se mute pentru a treia oară. Alte cauze ar fi putut să fie
consecinţele ciumei din anii 1812-1814 şi măsurile administrative, luate în perioada
regulamentară, de a scoate satele la linie şi a se sistematiza
gospodăriile în vatră. Strămutarea dioştenilor a fost acum un proces mai complex decât
data anterioară. De data aceasta, s-a hotărât mutarea bisericii din lemn Sf. Nicolae, cu
ajutorul unor butuci de stejar traşi de mai multe perechi de boi. Hotărârea de a scoate satele
la linie a fost aplicată, între 1837-1849, în toată Ţara Românească şi poate fi considerată ca
fiind prima încercare de sistematizare rurală din ţara noastră.
Dioştenii au continuat să cumpere pământ, încercând, astfel, să refacă dimensiunile
de altă dată ale moşiei. Astfel, în
1858, dioştenii au cumpărat moşia
Joiţa, de 2 686 de pogoane, de la
satul vecin, Grozăveşti; între 1906-
1923, au mai fost cumpărate 1 150
de pogoane, iar altele 600 au fost
primite ca loturi de împroprietărire,
în cuprinsul terenurilor satului
Drăghiceni.
Pentru o perioadă
îndelungată de timp, locuinţele
dioştenilor, ca, de altminteri, şi în
satele învecinate, erau bordeiele. Mobilitatea teritorială a vetrei satului Dioşti, după
Din a doua jumătate a secolului al Veselina Urucu, 2008.
XIX-lea, au început să apară, în
localitate, şi case. Astfel, Constantin Pătru, student în echipele regale conduse de Dimitrie
Gusti, cercetând localitatea în 1938 – anul fatidic al izbucnirii incendiului care a distrus
localitatea-, ajungea la trista, dar reala concluzie că în Dioşti erau doar trei case, construite
din cărămidă, nu prea mari, restul locuitorilor trăind în bordeie8.
Cât priveşte denumirea localităţii, trebuie să reliefăm că doamna Veselina Urucu a
remarcat că Dioştiul este singura localitate, de pe harta ţării, cu acest nume. În zonă,
numele satelor s-au format, de obicei,
cu sufixul eşti/eni, pornind de la
nume de persoane – Dioşti, Vijuleşti,
Ciocăneşti, Ghizdăveşti,
Liiceni/Lihăceni, Grozăveşti. În alte
cazuri, ele pornesc de la nume de
persoană – Zănoaga, Radomir-, formă
a vetrei – Strâmba, Boanta-, extensie
a unei denumiri de încăpere din
Cea mai veche casă din Dioşti a aparţinut lui
gospodărie – Celaru-, prezenţa
Iordache Voiculescu ( construită în 1866). pădurii – Redea, Bold-, o anumită
aşezare în funcţie de un astru – Valea
Soarelui, Soreni9. Despre numele localităţii Dioşti, sunt mai multe variante care explică
provenienţa.
Inginerului Mihai Bălăianu îi aparţin două variante posibile ale provenienţei
numelui: di+oşti, locul unde s-au bătut două oşti (variantă apărută în volumul din 1981) şi
de+oşti, locul unde ar fi existat o tabără de oşti (variantă apărută în volumul din 1998). În
zona aceasta, voievodul Mihai Viteazul a purtat o bătălie, posibil, deci, să fi fost şi o
tabără, dar numele era anterior domniei voievodului, el fiind menţionat în hrisoave înainte
de 1593, anul urcării pe tronul Ţării Româneşti.
O altă variantă, preluată din Monografia
judeţului Romanaţi, realizată în 1928, vorbeşte
despre o provenienţă ungurească a numelui:
Dioşti/Diost = Nucet, făcând legătură cu vechea
vatră a satului, de pe Dealul Nucilor. Ipoteza,
interesantă, poate constitui varianta corectă,
dacă ne gândim că localitatea se afla pe drumul
de transhumanţă al oierilor munteni care
coborau cu oile, de la munte spre Dunăre.
Posibil ca această localitate să se fi numit altfel,
înainte de a se chema Dioşti, de ce nu chiar
Dealul Nucilor. În sprijinul acestei ipoteze,
aducem numele văii din apropriere, Valea
Oslenilor,poate după numele vârfului Oslea, din
munţii Vâlcan.
O clarificare, în acest sens, aduce
profesorul Ilie Constantinescu, posesorul unei Prof.Ilie Constantinescu (1874-1960)
impresionante colecţii de documente, printre
acestea fiind şi hotărnicia moşiei Dioşti din anul 1755. Din analiza acesteia, deducem că
numele satului se înscrie în regula generală a genezei satelor din vecinătatea lui, numele
fiind, de fapt, numele unei persoane, unui neam: Doe (Doia). Dioşti este, deci, o formă
recentă a alteia mai vechi (Deoşti) care, la rândul ei, a rezultat din forma iniţială Doeşti,
semnificând moşia şi locuitorii urmaşi ai unui anume Doe (Doia).
Forma actuală (Dioşti) a apărut de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Astfel, pe
harta austriacă din 1790 este notat Diosty, până atunci folosindu-se numele Deoşti:
„...Radu Pârlogea din Deoşti vinde moşia...”, în 1734, în actul lui Ştefan Pârşcoveanu
(1734), în hotărnicia satului (1755), pe harta lui Schwantz (Dehost, 1722) etc.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, localitatea
moştenească se dezvoltase considerabil; se ridicaseră câteva familii care, prin cumpărare
de pământ, intrau în noua categorie socială, cea a proprietarilor de pământ – moşierii-,
unele familii având şi veleităţi politice. Amintim familiile Tirilă, Voiculescu, Gheorghe
Ionescu, Stan Iliescu, Gheorghe Stancu ş.a. Influenţa unora dintre aceste familii se pare că
a fost însemnată, ajungând până la Vodă.
(va urma)
Note:
1
Mihai Bălăianu s-a născut în comuna Dioşti (20.03. 1923 – 11.01.2007), fiind unul dintre cei trei copii ai
soţilor Nicolae şi Oprica Bălăianu. Bunicul matern–Vasile Pătru- a fost frate cu Constantin Pătru, tatăl
profesorului şi colecţionarului Ilie Constantinescu. Clasele primare le-a făcut în localitatea natală, repetând
clasa a IV-a la Caracal. A urmat cursurile liceului Ioniţă Asan, între 1935-1943, secţia reală. După liceu, a
urmat cursurile Şcolii de artilerie din Piteşti şi ale Facultăţii de Mecanică din Bucureşti. Marea pasiune a vieţii,
moştenită, probabil, de la unchiul său, a fost istoria, îndeosebi istoria localităţii natale. A început să
colecţioneze documente şi informaţii încă din clasa a IV-a de liceu – 1938- şi până în 1990. Roadele muncii
sale pot fi apreciate prin cele 5 183 de documente inedite, donate Arhivelor Statului Bucureşti, unde există
fondul Colecţia de documente ing. Mihai Bălăianu-Dioşti. Din dragoste pentru comuna locală, ing. Mihai
Bălăianu a redactat o monografie alcătuită din 18 volume, întocmită pe baza a 17 500 de documente. În această
monumentală lucrare se găsesc documente şi pentru alte localităţi din Oltenia.
2
Veselina Urucu s-a născut la 28 ianuarie 1941. Cursurile şcolii primare le-a făcut în satul natal, iar pe cele
liceale în Caracal. A urmat cursurile Facultăţii de Geologie-Geografie, secţia geografie economică, din cadrul
Universităţii din Bucureşti, finalizându-le ca şef de promoţie. A obţinut doctoratul în anul 1972, cu o temă
despre satele şi oraşele din Câmpia Romanaţilor. Mai bine de un deceniu a trăit în Africa, timp în care s-a
documentat asupra geografiei unora dintre statele Africii de Nord. A publicat numeroase articole şi cărţi,
singură sau în colaborare: Oraşele milionare ale lumii, Popas în insula comorilor etc. În 1993 a scris cartea
N-a fost să fie sau lacrimi pentru tinereţea pierdută, în memoria fiului său student, ucis în timpul
evenimentelor din 23 decembrie 1989 (Dumitru Botar, Fiii Romanaţiului, vol. II, Editura Universitaria,
Craiova, 2005, pp. 181-182).
3
Dintre satele aservite, amintim: Drăghiceni, Grozăveşti, Liiceni. Mai târziu, unele dintre ele, prin obştea
sătenilor, se răscumpără, devenind, iarăşi, sate libere.
4
Veselina Urucu, Dioşti. Un sat în Câmpia Romanaţilor, Craiova, Editura Arves, 2008, pp. 28.
5
Mihai Bălăianu, Dioşti, pagini de istorie, vol. V, Documente şi mărturii, 1984, manuscris, pp. 178
6
Acest document a fost publicat de către profesorul Ilie Constantinescu în 1923, apoi, într-o formă extinsă, în
1940, folosindu-se actul original din 1755.
7
Astăzi se numeşte Sălişte.
8
Revista: Sociologie românească, director Dimitrie Gusti, Institutul Social Român – secţia Sociologică,
Fundaţia Regală Culturală „Principele Carol”, aprilie-iunie 1938, Bucureşti, 1938, pp. 218.
9
Veselina Urucu, Dioşti..., pp. 92-93.
Inscripţii
NOTE DESPRE EPISTOLOGRAFUL
EPISTOLOGRAFUL PAN. M. VIZIRESCU
VIZIRESCU
Nicolae Scurtu
Bibliografia poetului, eseistului, jurnalistului şi memorialistului Pan. M. Vizirescu
(1903–2000) se întregeşte, în posteritate, cu pasiunea de împătimit epistolograf.
E necesar să precizez că poetul Pan. M. Vizirescu (Memoria Oltului 25, 26, 28/2014)
era înzestrat cu darul de a comunica, permanent, cu prietenii, rudele şi, mai ales, cu unii
dintre confraţii săi. Se cunosc, astăzi, epistolele pe care le-a trimis, în timp, lui Mihail
Dragomirescu, Ovid Densuşianu, Const. Rădulescu-Motru, Vasile Voiculescu, Ion Pillat,
Pamfil Şeicaru, Ovidiu Papadima, Nicolae Crevedia şi Nichifor Crainic, pe care l-a
considerat, întotdeauna, ca pe un autentic părinte literar şi spiritual.
Epistolele trimise poetului şi eseistului Nichifor Crainic (1889–1972) sunt extrem de
preţioase întrucât, în aceste pagini, discipolul îşi mărturiseşte admiraţia şi preţuirea
absolută faţă de un mare profesor de conştiinţă naţională şi, totodată, faţă de un cărturar
care a coordonat una din cele mai occidentale reviste – Gândirea.
Până în acest moment s-au publicat, doar, câteva epistole1 ale lui Nichifor Crainic
către Pan. M. Vizirescu, trimise înainte şi după al doilea cataclism mondial. Unele s-au
pierdut, altele au fost confiscate de securitatea naţională, unde se află şi acum, iar o parte
s-au deteriorat fiind conservate în condiţii improprii.
Remarcabile sunt informaţiile de istorie literară, culturală şi politică pe care Pan.
M. Vizirescu i le comunica îndrumătorului şi maestrului său. Dialogul epistolar dintre cei doi
însemnaţi poeţi şi foarte speciali eseişti va fi cunoscut, atunci, când se vor recupera,
adnota şi restitui, integral, piesele acestui incitant dosar, ignorat, al istoriei literare.
*
[1] Craiova, 14 aug[ust] 1967
Str[ada] Al. I. Cuza, nr. 16, Tel[efon] 7192
Mult iubitul şi doritul meu maestru,

Vă scrie Pan! Pan! Cu aceeaşi iubire curată şi nesecată pe care i-o ştiţi. După
douăzeci şi trei de ani, am revenit la viaţă dintr-o profundă izolare şi însingurare în casa
părintească. Mă bucur de toată stima şi respectul autorităţilor, care m-au găsit nevinovat şi
m-au repus îndată în drepturile cetăţeneşti, cu invitaţia de a-mi relua activitatea de scriitor.
Din prima clipă aş fi zburat la
d[umnea]v[oastră] să vă revăd, să vă
îmbrăţişez, fiindu-mi una din marile dorinţi pe
care le-am nutrit de-a lungul anilor. Nu pot
însă. Sunt bolnav de inimă. Suferinţa e de mult,
dar de când am reluat contactul cu lumea, îmi
provoacă stări şi mai grave. Pretutindeni sunt
întâmpinat cu iubire şi bunătate. De mâine mă
instalez în spitalul cardiac de-aici, după cum s-a
găsit necesar de medicii care-mi arată o
deosebită bunăvoinţă.
Sunt la verişoara mea Zoica,
fosta elevă a d[oam]nei Crainic2, care mi-e de
Casa lui Pan M. Vizirescu de la Slatina. un mare folos, după cum a învăţat de la
nepreţuita ei maestră. Mă asaltează avalanşe de bucurii, cât inima mea nu le poate
cuprinde. Între ele, sunt mai întâi puternicile afirmări ale fiinţei noastre naţionale, cărora le
dă curs sub toate formele, cu atâta înţelepciune şi fermitate, înalta conducere de azi a ţării.
Odată cu aceasta, trăiesc cu nerăbdare dorinţa aprigă de a vă revedea cât mai
curând.
Vă îmbrăţişez ca un om înviat, cu toată bunătatea inimii mele,
Pan.
[P.S.]
La familia ing[inerului] Valeriu Şotropa.
[2] Slatina, duminică, 5 ianuarie 1969

Str[ada] Filimon Sârbu, nr. 8
Scumpe şi iubite d[omnu]le profesor,

Vă scriu cam târziu, deşi, vă rog să mă credeţi, am fost şi sunt cu gândul numai la
d[umnea]v[oastră]. Când am plecat, nu v-am lăsat tocmai bine cu sănătatea şi dacă nu
veneau sărbătorile, aş fi mai rămas câteva zile să vă pot vedea. Am primit, însă, o veste
bună de la fratele meu3, pe care l-am rugat să vă viziteze în acest timp şi să-mi comunice.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, o bună odihnă şi poate chiar cu puterea înnoitoare a
acestor frumoase sărbători ale Naşterii Domnului, nădăjduiesc într-o posibilă întremare şi
refacere, cum atât de mult îmi arde sufletul să vă găsesc la întoarcere.
Eu am ajuns aici întreţinut de proaspetele ecouri ale clipelor frumoase petrecute în
casa d[umnea]v[oastră] chiar în ajunul plecării şi mult evocatoare de alte amintiri, păstrate
în inima mea de-a lungul unei vieţi de om.
De-atâtea ori m-am găsit lângă d[umnea]v[oastră] ca în propria mea familie
şi-atâtea zile mari le-am trăit împreună că toate îmi vorbesc despre d[umnea]v[oastră]. Îmi
stăruie în minte primele mele vizite în poetica d[umnea]v[oastră] casă din str[ada] Polonă,
unde cei mai de frunte scriitori, printre care şi câţiva din generaţia mea, veneau să vă aducă
salutul şi omagiul lor. În cuibul d[umnea]v[oastră] plin de căldura inimii şi spiritul celei
mai alese literaturi ce se făcea atunci, ne întâmpina cu surâsul şi graţia sa desăvârşită, în
bucuria acelor clipe, întru tot lăudata d[oam]na Crainic şi dulcea d[umnea]v[oastră] odraslă
Nini4, ca o încântare a familiei şi a poeziei în care creştea.
Nicăieri nu se mai putea respira aerul acelei sărbători, în care cu adevărat sufletul
d[umnea]v[oastră] şi al întregii familii, se împărţea cu dăruire evanghelică în prietenia
celorlalţi. Ştiam că mă aflu într-una din pajiştele cele mai luminoase ale culturii noastre şi
în cea mai curată limpezime de suflet, singura după care eram însetat.
Colindul nostru de Sf[ântul] Ion, nu putea găsi o uşă mai primitoare şi nici pe
cineva mai drag căruia să-i aducem prinosul celei mai sincere iubiri ca bunul şi mult
căutatul nostru îndrumător, Nichifor Crainic.
În vânturarea anilor, nu ştiu câţi se vor fi împlinind acum, de când într-o asemenea
zi de cinstire, am cunoscut în casa d[umnea]v[oastră] pe V. Voiculescu, Lucian Blaga, Ion
Pillat, Horia Furtună, Dan Botta şi alţii, veniţi să vă aducă salutul lor, ca o adevărată
încununare a celui mai de seamă dintre toţi, spre lauda poeziei.
Ei au plecat dintre noi, dar îi regăsim în icoanele trecutului, înconjurându-vă cu adevăr şi

iubire, în ctitorirea unei mari epoci literare.
Atâtea şi-atâtea amintiri mi se ridică turburătoare în suflet şi-odată cu stihurile pe
care le aud vibrând din depărtare, revăd viaţa şi oamenii între care am trăit lângă o tâmplă
de veac – Nichifor Crainic. Pe-atunci nu se putea vorbi de o afirmare la treaptă înaltă în
literatura noastră, fără consacrarea venită de la Nichifor Crainic, pe care toţi din generaţia
mea o căutau cu aviditate. Fie-vă întru mângâiere, prin mine, recunoştinţa tuturor
datornicilor. Cred că o pot spune eu, fiindcă mai altfel decât alţii, eu am avut lângă
d[umnea]v[oastră] şi o prezenţă lirică şi sunt fericit că m-am putut regăsi întocmai.
Mă simt în anii de-atunci şi în panorama vremii cu aceeaşi căldură în iubirea pe
care mi-o ştiţi.
Când eram mici, ne sorcoveam părinţii şi pe cei dragi, vă rog să mă vedeţi în
această imagine cu buchetul de flori către d[umnea]v[oastră], regretând că nu pot găsi şi o
cântare mai pe ales. Mă aflu întru zidurile bătrâne ale casei părinteşti, ziduri care stau să
cadă sub măcinarea vremii, iar acum sub povara nămeţilor de zăpadă. Zidurile acestea,
însă, au pentru mine şi toată familia o adevărată sfinţenie. Ele mi-au ocrotit singurătatea şi
mi-au lărgit orizontul cunoaşterii peste limitele în care trăisem. Le iubesc şi de aceea simt
nevoia să le revăd, întâlnindu-mă cu cel mai de preţ din mine însumi, cel păstrat în
tăinuirea lor.
Sora mea a primit cu multă emoţie cuvintele d[umnea]v[oastră] de luminoasă
preţuire pentru fapta ei, ca şi fratele meu mai mare, prin a căror grijă şi ajutor jertfelnic, am
fost redat vieţii.
Vă transmit mulţumirile lor, împreună cu veche admiraţie şi dragoste ce o am
pentru d[umnea]v[oastră]. Poimâine e Sf[ântul] Ion şi aş dori ca aceste rânduri ale mele să
vă intre în casă, nu numai cu felicitările
obişnuite, dar şi aducătoare de mult bine,
cum sunt încredinţat că vor fi.
Dumnezeu să vă cuprindă în
iubirea lui, cu multă sănătate şi darurile
cele mai de preţ în bucuria şi cinstirea ce
vi se cuvine.
Duduiei Nini îi dorim toate
fericirile şi izbânzile în frumuseţea celei
mai plăcute vieţi.
Vă rog să primiţi omagiul şi
îmbrăţişarea mea,
Pan. M. Vizirescu
[Domnului profesor Nichifor
Placa memorială de la casa Vizirescu. Crainic, Bulevardul Dinicu Golescu, nr.
43, Bloc 7, Apartament 1, Scara A. Bucureşti. Recomandată: Pan. M. Vizirescu, Strada
Filimon Sîrbu, nr. 8, Slatina, judeţul Olt].
*
[3] Slatina, 21 aprilie 1969

Str[ada] Filimon Sîrbu, nr. 8, Judeţul Olt
Scumpul şi iubitul meu maestru,

Cristos a înviat! Vă transmit salutul renăscător al Sf[intei] Învieri, cu urările
noastre cele mai fierbinţi de multă sănătate şi viaţă lungă, în marele triumf al operei
d[umnea]v[oastră] care încununează cu o nouă şi măreaţă strălucire literatura românească.
Vă dorim o împrimăvărare fericită şi binefacerea iubirii lui Dumnezeu şi în deplina
linişte şi mulţumire a gândurilor d[umnea]v[oastră].
Am petrecut Învierea cu inima plină de miracolul a cărui autenticitate mereu o
mărturisesc oamenii, prin imensa lor participare la chemarea clopotelor din noaptea
luminată. Mult aş fi dorit să mă aflu lângă d[umnea]v[oastră] în acest cutremurător ceas,
dar de când sunt iarăşi stăpân pe paşii mei, cu părere de rău văd că încă nu mă pot
învrednici de această bucurie. Aş fi însă fericit să vă ştiu întru totul sănătos, întremat de
zvâcnetele acestei primăveri, care, măcar că se chinuieşte atât de mult să irumpă în toată
măreţia ei, o simţim totuşi cum aleargă şi se vesteşte puternic prin vinele şi sufletul nostru.
Am venit acasă de sărbători, unde pe lângă schimbarea priveliştilor şi a aerului pe
care-l respir, mă regăsesc în farmecul amintirilor din aceste zile mari, când ne strângeam
toţi laolaltă în cuibul părintesc şi în mireasma pomilor înfloriţi, cu sentimentul fericirii pe
care o trăim din plin.
Din câte s-au prefirat pe sub ochii mei, chiar şi în izolarea ce le-a fost dată, din
suferinţele care m-au încercat cu pierderea părinţilor în momente cumplite, mi-a fost
rezervată totuşi bucuria de care nu mă pot sătura, aceea de a vă revedea pe
d[umnea]v[oastră].
O socotesc ca pe o recompensă ce mi se putea oferi pentru curăţenia gândurilor ce
le-am nutrit. S-ar putea să repet această mărturisire, dar şi aceasta constituie o necesitate a
sufletului meu. Sunt convins că bunul Dumnezeu mă va ajuta să vă aflu mai bine decât
v-am lăsat la plecare şi că vom avea prilejul să ne mişcăm în câte o călătorie plăcută,
aducătoare de sănătate şi voie bună.
Mi-aduc aminte de un izvor limpede ca lumina dimineţii, departe, în sus, la
Voroneţ, pe un prundiş de pietricele ca nestematele. De-acolo aş vrea să sorbim o „bărdacă
de răcoare“, şi-apoi, cu o rugăciune, să sorbim şi un strop de nemurire din mănăstirea
marelui Ştefan. Zilele mohorâte de pe-aici mi-au luat orice poftă de lucru. Totuşi, încerc să
pun la punct câte ceva pentru vreo editură, cu toate că nu cred că am şanse. Mă preocupă
mai mult scrierile d[omnu]lui I[on] Petrovici5, pentru convorbirea ce doresc s-o am cu
dânsul după cum ştiţi.
Azi primii o scrisoare de la Ovid Caledoniu6, impresionantă prin credinţa lui
aproape religioasă în poezie şi dorinţa de a se regăsi prin ea cu toată candoarea sufletească
(gândirism). Vede lucrurile frumos, cu o simţire aleasă şi caldă care i-a rămas statornică.
Sufletele curate eu le preţuiesc ca adevărate valori, chiar când ne sunt bântuite de fiorul
artei, cu atât mai mult când e vorba de un poet înzestrat ca el. În reîntâlnirea mea cu
prietenii, am găsit multe frumuseţi de acelea, dar şi câteva modele de falsitate şi gânduri
piezişe, de pismă şi clevetire cu ochii aprinşi de duşmănie în goana lor după glorie. Le
mulţumesc şi acelora că au binevoit să mă cinstească totuşi cu atenţia lor.
Adevărat, liniştea izolării e preferabilă târgului cu flori artificiale şi mărăciniş
camuflat.
Multe mă năpădesc să vi le spun ca în neuitatele convorbiri cu d[umnea]v[oastră],
când uitam că mai trece vremea şi mă trezeam la
ceasuri târzii, încă fără gând de plecare. De vină e
duhul d[umnea]v[oastră] inspirator.
Îmi dau seama că am fost un păcătos.
Plecând, încă nu v-am eliberat de timpul pe care-l
pierdeţi cu mine să-l folosiţi pentru odihnă, ci spre
altă oboseală, v-am lăsat pe masă volumul de proză
al fratelui meu. Dacă, totuşi, va putea stârni
interesul şi gustul d[umnea]v[oastră], eu mă voi
simţi iertat, iar autorul va cunoaşte una din cele mai
plăcute mângâieri la care ar fi putut spera.
Venind acasă, el m-a rugat să vă scriu că
În fondul documentar ,,Pan M. nuvela Două cruci7, de la sfârşitul volumului, a fost
Vizirescu” de la Biblioteca scrisă special pentru Gândirea şi numai
Judeţeană ,,Ion Minulescu” din împrejurările nefericite prin care a trecut l-au
Slatina… împiedicat să v-o predea. O face acum după
aproape patruzeci de ani, când Gândirea nu mai
apare, dar e vie prin spiritul şi creatorul ei care există.
Eu mai rămân la Slatina vreo trei săptămâni şi aş dori să am veştile cele mai
frumoase despre d[umnea]v[oastră],
precum şi despre buna d[umnea]v[oastră]
soră, căreia îi dorim din toată inima ca
această Sf[ântă] Înviere să-i aducă
tămăduirea şi refacerea deplină a sănătăţii.
Vă rog să transmiteţi duduiei Nini
omagiile şi stima deosebită a vechii mele
prietenii, dimpreună cu urări de viaţă
frumoasă şi fericită.
La toate urările ce vi le adresez, …se păstrează mai multe dosare cu
aşa şi fratele meu de aici, ca şi cei de la documente inedite din arhiva poetului.
Buc[ureşti] sunt împreună cu mine.
Vă rog să primiţi iubitul meu maestru, îmbrăţişările şi sărutul devotamentului meu.
Pan M. Vizirescu
[Domnului profesor Nichifor Crainic, Bulevardul Dinicu Golescu, nr. 43, Bloc 7,
Scara A, Etaj I, Bucureşti, Sectorul VII; Pan. M. Vizirescu, Strada Filimon Sîrbu, nr. 8,
Slatina, judeţul Olt].
*
[4] Slatina, 9 martie 1970
De-atâta vreme nu v-am mai văzut şi nici vreo scrisoare nu am mai schimbat cu
d[umnea]v[oastră], iar timpul a trecut şi văd că trece mereu cu o şedere pe loc care se
dălungeşte. Mi-au comunicat fraţii mei, precum mi-a scris şi Crevedia8, că aţi avut o nouă
criză de infarct şi aţi fost internat la ASCAR. Vestea asta m-a neliniştit, mai ales că nu
trecuse prea mult timp de la cealaltă criză din care aţi ieşit biruitor şi sărbătorit.
Ştiu că Dumnezeu vă poartă de grijă şi nu vă lasă, încercările totuşi vin fără să vă
cruţe şi aceasta ne face multă grijă. Preţuiesc sănătatea d[umnea]v[oastră] ca şi pe a mea,
fără să fac vreo deosebire, ba şi mai mult mă nelinişteşte când îmi vin veşti de o nouă
suferinţă.
Ştiu cât rău vi se face şi cât de grea e patima care vă chinuieşte, cu nopţi în
neodihnă şi respiraţii anevoioase până la istovire. Numai organismul d[umnea]v[oastră] cu
rezistenţa lui ancestrală şi silinţa medicului care vă cunoaşte atât de bine boala şi ştie să
umble la şuruburile întremătoare, vă ajută şi vă dă puterea bunei speranţe.
Eu mă rog lui Dumnezeu şi am pus şi preoţii de-aici să stăruiască în rugăciunile lor
pentru sănătatea şi binele d[umnea]v[oastră].
Iarna asta am avut multe necazuri de-acestea, în primul rând aici cu sora mea, care
după trei luni de suferinţă, abia simte o uşoară ameliorare, la fel şi câţiva buni prieteni ai
mei, iar gripa a făcut ravagii pe-aici.
Se începuse o vreme mai frumoasă, dar n-a ţinut decât câteva zile, iar acum când
vă scriu, se porni altă mizerie cu zloată. Casa noastră e într-un hal de părăginire cum nu vă
puteţi închipui, cu peretele din spate care ameninţă să se prăbuşească. Se cere multă muncă
şi cheltuială, ceea ce e peste puterile noastre. Pe deasupra, nici la Buc[ureşti] nu am
locuinţă, de aceea nici nu pot veni mai des. Va trebui, totuşi, să iau legătura cu vreo
editură, dacă nu cumva va fi lucru zadarnic, după cum văd că numele meu nu prea e agreat.
Mă resemnez şi eu în spiritul nostru strămoşesc – ce-o da Dumnezeu.
Mie mi-e foarte dor de d[umnea]v[oastră], acesta e sentimentul puternic pe care-l
trăiesc acum şi ard de dorinţa de a vă vedea, iar până atunci să ştiu cum vă aflaţi.
Primiţi de la toţi ai mei urările cele mai bune de sănătate şi fericită împrimăvărare,
odată cu îmbrăţişarea mea cea mai caldă.
Pan. M. Vizirescu
[Domnului profesor Nichifor Crainic, Strada Dinicu Golescu, nr. 43, Apartament
6, Etaj I, Bucureşti, Sectorul 7; Expeditor – Pan. M. Vizirescu, Strada Filimon Sîrbu, nr. 8,
Slatina, judeţul Olt].
*
[5] Slatina, 19 martie 1970

Sunt foarte bucuros că am putut afla chiar prin mâna d[umnea]v[oastră], vestea
plăcută că în momentul de faţă sănătatea d[umnea]v[oastră] este oarecum restabilită,
desigur cuvântul fiind luat cu multă îngăduinţă.
Eu vă felicit din toată inima şi pentru acest rezultat, după încercarea gravă prin
care aţi trecut. Aducem laudă şi mulţumire îngerului d[umnea]v[oastră] păzitor, duduia
Nini, prin a cărei grijă şi neobosită stăruinţă aţi primit ajutorul salvator, ca şi altădată.
Aveţi dreptate şi în ceea ce priveşte medicii cu harul şi misiunea lor atât de
binefăcătoare pentru alinarea suferinţelor omeneşti. Adevărat că fapta lor întrece oricare
lucrare omenească, fiindcă iau asupra lor toată mizeria şi neputinţa omului, toată
schilozenia şi infecţia trupească, spre a-l reda vieţii pe cât posibil atins de minunea
tămăduirii. În ceea ce priveşte slujitorii bisericii d[umnea]v[oastră] manifestaţi o mare
decepţie, cu îndreptăţirea ce v-o dă faptul de a fi participat la formarea şi pregătirea unora
dintre ei şi, mai ales, prin contribuţia înaltă a cugetării d[umnea]v[oastră] adusă în
lămurirea şi susţinerea dogmelor noastre.
Sunteţi cel mai în drept să înregistraţi cu mâhnire scăderile şi comportarea
necorespunzătoare a multora dintre aceştia, aci însă, lăsându-le răspunderea în seama
propriei lor conştiinţe, îi consider în misiunea ce le-a fost dată.
Peste toate, socotesc că puterea rugăciunii dă
cea mai mare rezistenţă şi ajutorare sufletului omenesc.
Vă scriu acum despre altceva, nu ştiu dacă aţi
văzut o carte apărută de curând – Dictatura regală9 de
Al. Gh. Savu. Sunteţi citat şi d[umnea]v[oastră] la
pag[ina] 412 cu două mărturii de o importanţă deosebită
şi pline de adevăr în legătură cu împrejurările care au
dus la mutilarea Ardealului, sfârşitul lui august 1940.
Dacă nu se mai găseşte cartea aci, pot să v-o
reţin eu. Dar aş vrea să ştiu cât mai curând, după cum
am înţelegerea cu librarul.
A mai apărut şi s-a epuizat foarte repede
lucrarea lui D. Caracostea, Poezia tradiţională
română10, în două volume mari, cu studii şi analize
asupra poeziei populare şi un portret al autorului.
Deşi vremea rece şi mohorâtă întârzie, a început
să se resimtă şi duhul primăverii cu oarecare tresăriri
sufleteşti de sănătate şi înviorare.
Mi-e dor de plimbările cu d[umnea]v[oastră] în Pan M. Vizirescu.
orgia de flori a Cişmigiului.
Vă mulţumesc pentru dorinţa ce mi-o împărtăşiţi de a ne revedea la măsuţa
d[umnea]v[oastră] de sub bibliotecă. Memoria mea reţine cu toate detaliile acest tablou, în
care vreau să mă regăsesc cât mai repede.
Multă sănătate şi tot binele din partea noastră a tuturor pentru duduia Nini şi
d[umnea]v[oastră].
Vă îmbrăţişează,
Pan. M. Vizirescu
[Domnului profesor Nichifor Crainic, Bulevardul Dinicu Golescu, nr. 43,
Apartament 6, Etajul 1, Bucureşti, Sectorul 7; Expeditor – Profesor Pan. M. Vizirescu,
Strada Filimon Sîrbu, nr. 8, Slatina, judeţul Olt].
Note
• Originalele acestor epistole, inedite, se află în biblioteca profesorului Nicolae
Scurtu din Bucureşti.
1.Pan. M. Vizirescu – Corespondenţa mea cu Nichifor Crainic în Manuscriptum, 26, nr. 1–4 (98–
100), 1995, p. 402–414. [Se publică şaptesprezece epistole ale lui Nichifor Crainic trimise lui Pan. M.
Vizirescu şi una a lui Pan M. Vizirescu adresată dascălului său].
2. Aglaia Crainic (1891–1946), soţia lui Nichifor Crainic, medic, cu studii strălucite la Universitatea
din Viena. A fost evocată cu simpatie şi preţuire de Ovidiu Papadima, Pan. M. Vizirescu, Margareta Sterian,
Solomon Segall, Nicolae Crevedia şi alţii.
3. Sm[arandache] M. Vizirescu (1901–1981), prozator, poet, eseist, dramaturg şi jurnalist. Autorul
cărţii Geapanale. Ediţie îngrijită, prefaţă şi notă asupra ediţiei de Radu Ţeposu. Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1987, 180 pagini.
4. Fortuna Ioana Crainic (1921–1983), fiica soţilor Crainic. Traducătoare şi memorialistă.
5. Ion Petrovici (1882–1972) filosof, eseist, memorialist. A colaborat la prestigioasa revistă
Gândirea.
6. Ovid Caledoniu (1914–1974), poet şi memorialist. Apreciat de cei din gruparea revistei Gândirea.
7. Sm. M. Vizirescu include în cartea sa Geapanale şi această nuvelă.
8. Nicolae Crevedia (1902–1978), poet, prozator, jurnalist şi memorialist. A colaborat la ziarele şi
revistele literare conduse de Nichifor Crainic.
9. Al. Gh. Savu – Dictatura regală (1938–1940). Bucureşti, Editura Politică, 1970, 487 pagini.
10. Dumitru Caracostea (1879–1964), istoric literar, teoretician şi critic literar născut la Slatina
stilistician şi folclorist. Autorul cărţii – Poezia tradiţională română. Balada poporană şi doina. Volumul 1–2.
Ediţie critică de Dumitru Şandru. Prefaţă de Ovidiu Bârlea. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969,
418 pagini (1) şi 648 poezii (2) + 4 planşe.
Calendarul Memoriei Oltului – Octombrie

• oct. 1590, m. Radu Buzea vel armaş, tatăl celor trei fraţi Buzeşti. Înmormântat la Călui.
• 2 oct. 1602, moare Stroe Buzescu în urma rănii din lupta de la Teiuşani cu nepotul
hanului tătar. Este înmormântat la biserica din Staneşti Vâlcea.
• 25 oct. 1632, în urma luptei de la Plumbuita, Matei Basarab ocupă tronul Ţarii
Româneşti.
• 28 oct. 1688, începe domnia lui C-tin Brâncoveanu.
• 1 oct. 1711, Domnitorul Constantin Brâncoveanu termină podul peste Dâmboviţa de la
Podul Dâmboviţei şi pune în acel loc o cruce de piatră care s-a păstrat până azi.
• 5 oct. 1781, Ilinca Dobrosloveanca termină zidirea bisericii din Reşca.
•Toamna 1817, Iancu Jianu se căsătoreşte cu Sultana Gălăşescu.
• 27 oct. 1819, m. Mariţa Pârşcoveanu, fiica vornicului Ştefan Pârşcoveanu şi soţia lui
Iordache Cantacuzino.
• 5 oct. 1830, m. Dinicu Golescu. Fusese căsătorit cu Zoe, fata Dumitranei Pârşcoveanu.
•12 oct. 1835, m. la Slatina dascălul Gheorghe Ardeleanu, tatăl lui P. S. Aurelian.
• 5 oct. 1860, n. la Caracal Dimitrie Petrescu, agronom, tatăl scriitorului Cezar Petrescu.
• 10 oct. 1864, n. I. S. Floru, istoric, autor de manuale şcolare (Floru-Olt, Memoria Oltului
18, 19/2013).
• 27 oct. 1874, n. la Dioşti R-ţi profesorul şi colecţionarul Ilie Constantinescu, fost director
al Liceului „Ioniţă Asan” din Caracal.
• 1 oct. 1880, n. la Zvorsca-Romanaţi g-ralul amiral Petre Bărbuneanu (Memoria Oltului,
nr. 5/2012).
• 2 oct. 1880, n. Craiova g-ralul N. M. Condiescu, preşedinte al Societăţii Scriitorilor
Români, înmormântat la moşia sa Grozaveşti-Romanaţi la 15 iunie 1939.
• 22 oct. 1880, m. Şt. Protopopescu,om politic liberal, fondatorul Şcolii nr. 2 Slatina.
•17 oct. 1881, n. liderul ţărănist C.G.Căpăţineanu (Memoria Oltului 25/2014).
• 21 oct. 1881, n. la Slatina Demetru D. Stoenescu, jurist.
• 15 oct. 1883, inaugurarea Şcolii de Agricultură de la Strehareţi lânga Slatina.
• 26 oct. 1884, n. C. Şaban Făgeţel, gazetar, animator al vieţii culturale din Craiova
(Memoria Oltului 13/2013).
• 1 oct. 1885, apare la Slatina prima revistă pentru copii din România -„Amicul Copiilor”.
• 10 oct. 1888, apare la Slatina ziarul „Oltul”.
• 10 oct. 1888, ia fiinţa gimnaziul „Ioniţă Asan” din Caracal, un rol important având D.
Cezianu.
• 14 oct. 1888, n. g-ralul Aurel Aldea la Slatina.
•Ante 1 oct. 1889, apare ,,Dicţionarul Geografic al judeţului Romanaţi” de C. Locusteanu.
•4 oct. 1891, n. g-ral Ion Mihăescu la Amărăştii de Jos- Romanaţi.
•14 oct. 1894, n. Ilie Popescu Spineni, jurist , romanist, istoric.
• 28 oct. 1897 , m. la Mirila- Romanaţi Gheorghe Chiţu, om politic, fost primar al
Craiovei.
• 30 oct. 1899, apare la Caracal ziarul „Caracalul” .
•2 oct.1900, n. la Strejeşti prozatorul şi gazetarul Dumitru Diaconeasa.
• 21 oct. 1900, n. Neda Marinescu, fizician la Grădinile-Romanaţi.
• 25 oct. 1902, n. Dăneasa cărturarul Dumitru Popovici.
• 29 oct. 1902, m. Ioan N. Guran, fost deputat de Romanaţi, fost primar al Caracalului.
• 14 oct. 1903, n. la Caracal pictorul Ion Musceleanu.
• 23 oct. 1903, n. la Enoşeşti actorul şi regizorul C-tin Ţăpârdea.
• 23 oct. 1905, apare „Gazeta Balşului”.
• 25 oct. 1906, C-tin Dissescu devine ministru al Cultelor după retragerea lui M. Vlădescu.
• oct. 1907, apare la Caracal „Viaţa şcolară”.
• oct. 1907, C-tin Dissescu devine decan al Baroului Ilfov.
• 4 oct. 1908, n. N. Popescu Optaşi, istoric şi profesor al liceului „Radu Greceanu”.
• 21 oct. 1909. m. la Bucureşti Rola Piekarski, fost profesor de desen la Slatina.
• 16 oct. 1911, N. Iorga susţine la Caracal conferinţa „Presa româna şi menirea ei”.
• 12 oct. 1912, inaugurarea monumentului eroilor de la Cezieni (Memoria Oltului 7/2013).
• 16 oct. 1912, se formeaza noul guvern condus de Titu Maiorescu. C-tin Dissescu (n.
Slatina) este Ministrul Instrucţiunii Publice.
• 25 oct. 1915, ia fiinţă la Caracal „Federala Dacia”.
• 10 oct. 1916, m. pe front în Valea Jiului Tiberiu Popescu, fost profesor la Gimnaziul
„Radu Greceanu” din Slatina (Memoria Oltului 16/2013).
• 24 oct. 1916 n. juristul Mihai T. Oroveanu, reputat specialist în drept administrativ.
• 25 oct. 1920, Balşul devine oraş.
• 16 oct. 1921, apare la Caracal ziarul „Viitorul Romanaţului”.
• 1 oct. 1922, apare ziarul „Olteanul”, organul Partidului Poporului din judeţul Romanaţi
(Memoria Oltului 17/2013).
• 1 oct. 1922, dezvelirea monumentului eroilor din Crăciunei de Jos.
• 18 oct. 1923, apare la Caracal „Gazeta Romanaţilor”.
• 26 oct. 1923, dezvelirea monumentului eroilor din Ştirbei-Iancu Jianu.
• 7 oct. 1924, m. C. Ştefănescu Zănoagă, fost prefect de Olt, lider P. Naţionalist Olt.
• 12 oct. 1925, m- institutorul slătinean G. Poboran, autorul „Istoriei oraşului Slatina”
(Memoria Oltului 10/2012, 11, 12, 16/2013).
• 10 oct. 1926, congresul prin care din fuziunea. P. Ţărănesc cu P. N. Român ia fiinţă P. N.
Ţărănesc. Pavel Brătăşanu devine vicepreşedinte al formaţiunii.
• oct. 1928, inaugurarea monumentului eroilor din Doba.
• oct. 1928, în parcul oraşului Caracal este instalat bustul lui C-tin Poroineanu (Monografia
judeţului Romanaţi, 1928, p.176).
• 8 oct. 1928, m. poeta Ada Umbră.
• 26 oct. 1928, are loc la Recea un cumplit accident feroviar (Memoria Oltului 27/2014).
• 1 oct. 1929, I. Ionaşcu devine directorul Şcolii Normale „Preda Buzescu” din Slatina.
• 21 oct. 1929, Mircea Damian scoate la Bucureşti revista „Vitrina Literară” (Memoria
Oltului 13/2013).
• oct. 1931, se înfiinţeaza prima bibliotecă publica din Slatina în casa donată de M. S.
Andreian.
• 10 oct. 1931, m. profesorul Aurel Cetăţeanu care funcţionase la Liceul „Radu Greceanu”
din Slatina, profesorul de limba română al scriitorului Mircea Damian.
• 25 oct. 1931, moare într-un accident de avion Octav Oculeanu (n. Brastavăţu, Memoria
Oltului nr. 5/2012).
• 5 oct. 1932, n. scriitorul Ion Precupeţu la Boşoteni-Romanaţi.
• 11 oct. 1932 n. la Topana Vasile Smărăndescu, poet, prozator şi gazetar.
• 17 oct. 1932, m. dr. Titu Oroveanu (n. Caracal), fost deputat de Buzău.
• 15 oct. 1933, este inaugurat bustul lui H. G. Lecca la Caracal, opera lui Vasiliu-Bârlad .
•19 oct. 1935, m. scriitorul Gib Mihăescu (n. la Drăgăşani la 23 apr. 1894). A studiat la
liceul Radu Greceanu din Slatina.
• oct. 1936, apare „Şcoala Noastră”, revista Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Olt.
• 10 oct. 1937, inaugurarea monumentului eroilor din Gropşani.
•13 oct. 1937, n. la Stoeneşti Stelian Niculescu, dr. în matematică.
• 15 oct. 1938, apare la Caracal revista „Făclia” (Memoria Oltului, nr. 7 /2012)
• 21 oct. 1940, n. la Coteana gazetarul Dumitru Tinu, preşedintele Clubului Român de
Presă, directorul ziarului ,,Adevărul” (Memoria Oltului 8/2012).
• 5 oct. 1941, n. la Caracal Gh. Dincă, dr. în matematică.
• 14 oct. 1941, apare la Slatina „Gazeta Oltului” (Memoria Oltului 10/2012).
•1 oct. 1942 se deschide la Slatina tipografia ,,Tiparul Oltului” a Constanţei Noale.
• 10 oct. 1943, n. la Caracal prozatorul Radu Niţu.
• 5 oct. 1944, n. la Caracal istoricul şi numismatul Onoriu Stoica.
• 21 oct. 1944, apare ziarul „Libertatea Romanaţului” la Caracal.
•20 oct. 1947, n. prozatorul Aurel Antonie la Castranova- Romanaţi.
• 17 oct. 1949, m. în detenţie la Aiud g-ralul Aurel Aldea .
• 29 oct. 1950, n. scriitorul disident Viorel Padina, la Gura Padinii.
•6 oct. 1951, n. scriitorul Florin Chintescu.
•14 oct. 1951, n. Iuliana Manţoc, scenograf, la Caracal.
• 12 oct. 1971, scriitorul Marin Mincu (n. Slatina) îşi susţine teza de doctorat intitulată
„Opera literară a lui Ion Barbu”.
•4 oct. 1976, n. la Dobrun caricaturistul Gogu Neagoe.
• 28 oct. 1983, m. Ionel Marinescu, poet şi critic (n. 1909).
• 27 oct. 1985, m. prozatoarea Alice Botez.
• oct. 1994. m. actriţa Pola Illery (Paula Iliescu) în S. U. A. (n. Corabia).
•31 oct. 2000, g-ralul Mihai Popescu (Memoria Oltului 28/2014) devine şef al Marelui Stat
Major al Armatei.
• 7 oct. 2001, s-a dezvelit monumentul eroilor din Curtişoara (Memoria Oltului 17/2013).
• 28 oct. 2001, m. pictorul I. Popescu Negreni (Memoria Oltului 17/2013).
Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi

Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu
ŢĂRĂNCUŢA, ziar periodic al democraţiei rurale din judeţul Romanaţi. Apare în localitatea
Găvăneşti (com. Baldovineşti), Romanaţi. Apare de la 5 decembrie 1896 până la 22 martie
1906, cu întreruperi (din cele 8 numere cunoscute , primele 6 apar la Găvăneşti la 5 dec.
1896, 30 apr. 1899, 24 mai 1899, 9 ian.1905 , 20 ian. 1905, 23 ian. 1905. Ultimele 2
numere apar la Slătioara –Romanaţi la 29 ian 1906 şi
22 martie 1906). Redactor şi fondator, pr. Ion
Pretorian. După decesul acestuia, director este (la
ultimele 2 numere) învăţătorul Ilie Criveanu (tatăl
viitorului mitropolit al Olteniei, Nifon Criveanu) din
Slătioara . Tipografia Iorgu Petrescu-Caracal. Primul
număr cuprinde un cuvânt ,,Către cititori” : ,,Rog pe
toţi cititorii prezentei scrieri a-mi scuza erorile
ortografice, stilistice şi retorice. Cât priveşte însă ca
idee, primesc orice critică şi toţi aceia care vor binevoi
a se ocupa puţin de această scriere , îmi vor răspunde
pe adresa. pr. I. Pretorian, com. Găvăneşti, prin Balş.
Mai cu seamă asupra proiectului de statute al societăţii
ce voiesc a înfiinţa în această comună , primesc orice
adaose şi omisiuni, dacă se va potrivi cu necesităţile
din această comună. Cu dragoste frăţească, pr. I. Pretorian.” Redactorul ziarului cere
locuitorilor de la sate să participe cu material la redactarea ziarului şi să fie prezenţi în
viaţa publică. Intelectualilor satului le cere : ,,Să ne grupăm la un loc pentru a face să apară
un ziar serios pentru deşteptarea ţărănimii”
Pentru acea vreme, premergătoare declanşării marilor răscoale ţărăneşti, redactorul
I.Pretorian are şi mesaje ce nu vor fi fost pe placul autorităţălor , ca acela din nr. 2/1899 în
care arată necesitatea şi puterea ţărănimii ,,de a lua cu forţa moşiile şi a le împărţi între
noi” ( ,,Iubiţi săteni”, nr. 2/1899). În acelaşi număr , redactorul analizează noua lege rurală
scoţându-i în evidenţă neajunsurile (,,Pământurile după Legea Rurală”).
În fondul Arhivelor Statului Slatina se păstrează un raport al Protoeriei judeţului
Romanaţi adresat Episcopiei Râmnicului în care este semnalată activitatea preotului
I.Pretorian în aceşti termeni: ,, Preotul paroh Ion Pretorian,al parohiei Găvăneşti , plasa
Oltul-Olteţul, judeţul Romanaţi, a redactat şi publicat un jurnal politic cu numele de
,,ŢĂRĂNCUŢA”, fără ca să mă puie în cunoştinţă despre aceasta , deşi s-a găsit în ajun
la cancelaria Protoieriei. Acest preot a mai publicat cu altă ocazie nr. 1 din acest jurnal , la
care s-a făcut observaţie de chiriarhie că: ,,Talentele tale în a vorbi şi a scrie să le
întrebuinţezi în folosul bisericei”. Drept care , după datoria ce am , cu adâncă smerenie
înaintez Prea sfinţiei voastre un exemplar din acest jurnal , rugându-vă să binevoiţi a
dispune cele ce veţi găsi cu cale” (Arhivele Statului Slatina, fond Protoieria jud. Romanaţi,
dosar 2/1899, nepaginat).
Prima colaborare a lui Ilie Criveanu poartă numele ,,Apel către săteni”. Aici
autorul pledează pentru unirea învăţătorilor şi preoţilor din judeţul Romanaţi împreună cu
sătenii spre a face posibilă alegerea unui deputat ţăran la Colegiul al III lea. Revista se
dorea ,,un fel de club politic al nostru ca la partidele istorice şi vom ţine alături cu alţii
care ar veni alături cu noi câteva conferinţe relativ la alegerea deputatului nostru ţărănesc
de la Colegiul al III lea ce are a se alege la 5 februarie viitor la Caracal.” Tot aici, în
articolul intitulat ,,Deputaţi”, Ilie Criveanu arată că aceştia trebuie să se aleagă din 3
categorii: a)proprietari; b)negustori; c)ţărani. Autorul arată că de la 1866 interesele
ţăranilor şi ale negustorilor nu sunt reprezentate în cameră deoarece deputaţii aleşi la
Colegiul II şi III sunt tot din rândul marilor proprietari. Metodic, Ilie Criveanu explică pe
înţelesul tuturor de ce un mare proprietar nu poate reprezenta în Cameră interesele
ţăranilor: ,,proprietarul […] care a avut o educaţiune şi o instrucţiune în un mediu şi într-o
atmosferă unde se exală numai mirosuri de esenţă de parfumuri , de alte mirodenii , unde
este altă cultură sistematică, unelte agricole perfecţionate […] Acel proprietar, târziu vine
la noi în ţară unde şi aici locuieşte tot departe de
proprietatea lui care este arendată din moşi strămoşi
[…] şi vara locuieşte într-un superb castel tip elveţian
situat pe sub poalele vreunui munte , cu o poziţiune
admirabilă sau pe lângă ţărmul mării, şi iarna în
mijlocul capitalei ,,Parisul Orientului” în un palat
somptuos şi plin de lux orbitor. Prevăzut cu mari
ferestre pentru lumina zilei şi noaptea cu candelabre
de argint aurit , cu sute de becuri de lumini electrice ,
cu instalaţii calorifere şi sobe de porţelan , cu zeci de
camere spaţioase pentru saloanele de primire, de bal,
de toaletă, de lectură, de sufragerie, de dormit, etc,
osebit de apartamentele cuhniei şi grajdurilor. Cu apă
distilată de la Bragadiru. Saloanele prevăzute cu
mobilă din industria străină sculptate în frunze de
Ilie Criveanu de la Slătioara.
stejar şi tapiţate cu lână şi atlaz de mătase , ferestre cu draperii grele etc. Alimentaţia lui
din diferite mâncări grase acompaniate de musafiri din elita nobilimei şi de câte un taraf de
lăutari sau noi invenţiuni fonografice care-l distrează şi alte fericiri mondene copiate din
Occident. Ei bine, iubiţi săteni , un astfel de proprietar – deputatul nostru. Ne cunoaşte el?
Cunoaşte ţara la sate? Cunoaşte el satul nostru situat cu greu pe coaste , pe râpe? […] Dar
bordeiul , casa , cocioaba noastră , un fel de coşare de nuiele cu sau fără acoperiş de coceni
, fără lumină, fără aer? Dar înăuntrul bordeiului mediul acela viciat din resturile cutanee,
ceapă, praz, usturoi, ridiche, varză, ardei, etc, asemenea din exalaţiunile putinei cu varză, a
corpului plin de murdării de la plug, a opincilor cu obielele lor , a scutecelor copiilor mici ,
a purcelului, viţelului, mielului mic amestecat şi cu acidul carbonic ce-l exaltă soba crăpată
în care ardem paie şi bălegar de vite, cu al lampei şi al 5-6 copii din familie în o cameră
fără spaţiu . Dar că ne lipseşte lumânarea focul şi porumbul –singura existenţă a noastră
zilnică? Cum le poate el şti toate aceste neajunsuri din fericirea lui care nu vine niciodată
pe la satul nostru? […] Deci aceşti deputaţi nu reprezintă interesele noastre, ci p-ale lor de
mari proprietari mai cu seamă că îi alege administraţia. Atunci de ce mai zicem că se fac
alegerile? N-ar fi mai bine să se înlăture Constituţiunea şi să se aleagă ei dintre ei de pe
gustul lor şi pe noi să nu ne mai transporte la reşedinţa judeţului a pierde vremea , a cheltui
banul ce ne lipseşte şi duşi îndărăt cu primarii şi subprefecţii , ca nişte vite până la uşa de
vot?” El afirmă în încheierea aceluiaşi articol: ,,Şi să ştiţi domnilor guvernanţi că
procedeul dumneavoastră electoral este nu numai greşit şi dezastruos pentru noi ţăranii, dar
are să fie odată un cataclism şi pentru dumneavoastră şi pentru ţara întreagă ; rău şi fără
cale această a dumneavoastră greşeală”.
Ultimul număr al ziarului s-a distribuit gratuit.
Cercetătorul Paul Lică a identificat şi un număr al ziarului
din 13 dec. 1909, inexistent în colecţiile B.A.R., tipărit la
tipografia C.A. Bâscoveanu-Slatina. Învăţătorul Ilie
Criveanu semnează aici articolul ,,Avem două biserici!!
N-avem nici o biserică” în care afirmă: ,,În Slătioara , sunt
două biserici cu legenda pierdută în întunericul trecutului.
Ambele s-au tot reparat până ce celei filiale la 1891 i s-a pus
bazele de isnoavă şi în 1864 s-a sfinţit... Biserica filială
condusă de preotul Mănescu, avea 92 de enoriaşi, deci avea
venit mic, biserica parohială avea 300 de enoriaşi, deci avea
venit mare. Cu aceasta fuzionându-se, desigur se fuziona şi
prinoasele şi veniturile patrafirului şi preotului paroh
A.Bădescu cu toate că era cumnat cu decedatul Mănescu.”
(B.A.R. P.IV 2601, F.47x31 cm) Ilie Criveanu prezentat
Bibl.Paul Lică-Istoria Presei Romanaţene, p.22. de revista ,,Vorbe bune”,
Balş, (aprilie 1907).
ŢĂRĂNCUŢA CULTURALĂ ŞI POLITICĂ, Balş . Apare de la 1 nov. 1929 până în septembrie
1930. Ultimul număr, cel din ianuarie 1931 apare sub numele BIBLIOTECA LUMINA
PENTRU TOŢI . Apare în 8 pagini sub conducerea Comitetului Cultural ,,Sfânta Cruce”,
director George Vasilescu-Balş. Tipografia Balşului , proprietar Gh.Neagoe. Îşi propune să
apară de două ori pe lună. Se cunosc numerele: 1/1 nov. 1929, 2/15 nov. 1929, 3-4/dec.
1929, 5/ian. 1930, 6/martie 1930, 7/aprilie 1930, 8/mai 1930, 9/iunie 1930, 10 /iulie 1930,
11/august 1930, 12/sept. 1930 şi ultimul nr. cu noua denumire , din1 ian. 1931.
În articolul program se precizează: ,,Avem prea puţine cărţi şi gazete scrise în graiul
sătenilor , pentru mintea şi folosinţa lor şi nevoile casnice şi
gospodăreşti. ŢĂRĂNCUŢA vine să ocupe un loc numai în
acest mare gol. Fără multe vorbe , şi pe înţelesul tuturora, ea
va căuta să răspândească cartea, adică cunoştinţele de folos
fiecărui om în viaţa zilnică. (...)ŢĂRĂNCUŢA va sta de
vorbă mai ales cu cărturarii satelor. Le va cerceta
neajunsurile şi va ajuta cu sfatul şi cu fapta ca să se ridice din
toropeala în care lâncezesc acum la o viaţă nouă .(...)
ŢĂRĂNCUŢA va face o politică nouă , pe temeiul omeniei ,
adevărului şi dreptăţii; va fi duşmanca de moarte a vechilor
obiceiuri politice a lichelelor şi şarlatanilor politici şi va
stărui mult asupra educaţiunii cetăţeneşti în masa cea mare a
G. Vasilescu-Balş…
poporului. Pornind pe acest drum plin de bolovani şi
mărăcini , ŢĂRĂNCUŢA reia activitatea societăţii culturale ,,Sfânta Cruce”, întreruptă
acum câţiva ani.”
În paginile revistei găsim articole despre boli (reumatism , epilepsie), vicii (,,Beţia”),
lucrări agricole , sfaturi practice pentru stârpirea omizilor, cultura lucernei, bolile
animalelor (trichina). Consecvenţi crezului de a contribui
la luminarea ţărănimii ,,care ne-a păstrat toate scumpetiile,
mărgăritarele nestemate ale neamului, limba, tradiţiile,
datini, obiceiuri, adică întreg rostul şi firea românească”,
redactorii inserează în cuprinsul revistei şi nestemate
folclorice. Este cazul ,,Doinei necăjitului” sau a culegerilor
de ,,Cântece poporane de pe Someş” ori a ,,Doinelor şi
cântecelor olteneşti”, culese de învăţătoarea Anuţa
Fărcaşiu, definitivă-Chiuza. Este recenzat volumul lui
G.T. Niculescu-Varone intitulat ,,Jocuri româneşti
necunoscute” spunându-se că ,,Poezia populară, portul,
credinţele, datinile, jocurile sunt caractere etnice ale
neamului nostru (...) aşa cum este jocul, aşa este şi …şi una dintre lucrările
românul: zglobiu, vesel şi plin de decenţă”. sale (Biblioteca Academiei

Române).
Colaborează cu poezii: Th. D. Speranţia (,,Cărturăreasa”, nr.6/martie 1930), George
Gregorian (,,Cântecul poporului”, nr.12/sept.1930, P. Grimm. Cu proză : N.I.Dumitraşcu
(Boureni-Dolj), St.St. Truţescu (Catane- Dolj).
Cu ocazia dezvelirii monumentului eroilor din oraşul Balş,
la 12 sept.1930 apare în paginile revistei poezia ,,Eroilor din
Balş”. La ultimul număr (ian. 1931), administratorul revistei,
Popescu V. Dumitru lămureşte cititorii asupra motivului
schimbării denumirii revistei: ,,Pricina care ne-a hotărât să
schimbăm numele este că mulţi au crezut judecând numai după
titlu că ŢĂRĂNCUŢA este o gazetă politică, închinată unui
anumit partid. Ca să scăpăm de această bănuială am schimbat
numele de ŢĂRĂNCUŢA în acela de LUMINA PENTRU
TOŢI, nume care arată lămurit scopul străduinţelor noastre.”
Alţi colaboratori: G.Vasilescu, Gr. Rădulescu (Balş),
preot V.Enăceanu (Izlaz-Brăila), dr. P. Robescu, Dinu
Dumbravă.
Bibl.P.P.R. tom.I, p.712.
UGERI, revistă de poezie. Redactor –şef Radu Miriade. Apare la Slatina, revista elevilor
din cursul superior de la Liceul Radu Greceanu,1931(?). Apar 1 sau 2 numere după cum îşi
amintea B.Valeriu. Revista îşi propune un program de înnoire poetică.
UNIVERS DIDACTIC, ziar al Sindicatului Învăţământ Olt. Am consultat nr.2 /30 iunie 1990
(An.I) Colectivul de redacţie este format din : Fl. Chintescu, Viorel Dianu, Al. Chirilă
Stanciu, Nicolae Truţă şi C.Voinescu. Numărul 2/30 iunie 1990 este dedicat zilei
învăţătorului. Colaborează: Elena Cruceru (,,Învăţând veşnicia”), A. Buzincu, Viorel
Dianu, Ionel Niculescu. Se aduce un călduros omagiu educatoarelor, învăţătorilor şi
profesorilor olteni ce s-au pensionat în vara anului 1990 (în p.2 este publicată lista
completă a acestora). Epigramistul Constantin Nicola- fost dascăl slătinean- publică mai
multe epigrame . Apar maxime, cugetări, proverbe despre învăţătură.
(Arhiva autorilor,F.22x32 cm).
Bibl. Viorel Dianu- ,,O amintire’’, în Memoria Oltului nr.29/2014
UNIVERSUL CARACALEAN, ziar de opinie şi informare, Caracal, 2004-2005. Director Florin

Pătran, redactor-şef Gheorghe Bănică. Colaborează Dumitru Botar. Ion I. Marin
colaborează începând din august 2004 cu ştiri, informaţii, opinii grupate sub genericul
,,Univers filatelic”.
Bibl.,,OLTUL” nr.1010/27 mai 2005.
UNIVERSUL AGRAR, Slatina, 1990. Director Călin Jipa. Este una din primele publicaţii
apărute după Revoluţie la Slatina. Apare în 4 pagini, 2 lei nr. În contextul discuţiilor în
vederea adoptării Legii Fondului Funciar, ziarul lansează o ,,Invitaţie la dialog” pe tema
,,Agricultura încotro?” În cadrul rubricii , lucrătorii pământului îşi spun opinia cerînd să nu
se fărâmiţeze proprietatea funciară, să nu se revină la ,,stăpâni şi slugi”, să fie folosite
raţional pământul, animalele, apele, păsările, populaţia, iar la bunul mers al agriculturii să
fie chemaţi ,,conducători cu înaltă calificare, cinstiţi şi sinceri”.
Bibl. ,,Domnişoarelor, doamnelor şi domnilor de la redacţia GAZETA OLTULUI
şi toţi gazetarii”, nesemnat , în GAZETA OLTULUI, nr. 1590/21 martie 2002, p.7.
VESTITORUL, gazetă ocazională pentru iluminarea poporului. Apare la Caracal la 1

dec.1928. Tipografia Românească ,,Fraţii Mărculescu”, nu indică preţul. Sunt publicate
apeluri către preoţii, învăţătorii şi plugarii din judeţ pentru susţinerea candidaturii lui
I.G.Duca pe lista P.N.L. la Cameră.
(B.A.R. P. III . 42187, F. 48x33 cm) . Bibl.P.P.R. tom. IV., p.1004.
VIAŢA, revistă şcolară a elevilor Liceului Agroindustrial Caracal, 1978. Din colectivul
redacţional fac parte elevii: Rusu Elena, Ruţă Angela, Paraschiv Oprea, Dinu Victoria,
Grădinaru Rodica. Coordonator- prof. Constantin Avram împreună cu dr. ing. Olaru
Constantin. Revista este realizată cu sprijinul revistei ,,Ramuri” din Craiova.
(B.A.R. P.II. 44 723) . Bibl.Tudor Opriş-Reviste literare ale elevilor, p.231.
VIAŢA ŞCOLARĂ, revistă pentru familie, Caracal. Apare lunar din oct. 1907 până în martie
1908, sub îngrijirea direcţiunei ,,Institutului
modern” din Caracal. 6 lei abonamentul pe un an ,
60 bani numărul. Secretar de redacţie: Sabina
Negreanu. Tipografia Iorgu Petrescu, Caracal, str.
Carol, nr. 9. De la nr. 2/nov. 1907 schimbă titlul în
,,VIITORIMEA” . Din febr. 1908. 50 bani
numărul. Articolul–program apărut în nr. 1/oct.
1907 se intitulează ,,Întâiul cuvânt” şi autorul
subliniază că ,, Învăţătura şi scrisul cules de prin
cărţi smulge sufletul rămas în întuneric , plin de
greşeli, premeneşte mintea întru dovedirea puterii
omului pe pământ creată de Dumnezeul tuturora.
Sufletul omului , cât de înalt şi de bogat , are
nevoie de hrana trebuitoare care se găseşte în slovă
, îndemnătoarea căilor drepte, netede, cinstite,
mulţumitoare. (...) Dacă cele citite vor plăcea
tuturor, cu atît mângâierea noastră va fi mai mare.”
Publică cugetări, traduceri, teatru, poezii, corespondenţă, opinii despre foloasele
cititului, rezumate după scriitori cunoscuţi. În chiar primul număr (1/oct. 1907), Lelia
Dumitrescu face o prezentare reginei Elisabeta (Carmen Sylva). În nr. 2/nov. 1907 suntem
informaţi despre spectacolul ,,Ginerele lui Poinier” jucat la Caracal de Niculescu şi
Soreanu de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Tot de aici aflăm programul companiei
teatrale Petre Liciu care joacă piesa ,,Sherlock Holmes” după Doyles de F. Bonn, având în
distribuţie şi pe Constantin Tănase. În articolul ,,Noi, românii- descrişi de un străin” se
face un rezumat al impresiilor lui Jules Michelet despre români: ,,Pe români dacă îi ajuţi cu
ceva –ceva, îţi rămân îndatoritori, iar blândeţea se observă chiar în limba lor”.
Alţi colaboratori: Angela Suditu, Constanţa Celarianu, Angela C.Dobrotescu, Maria
Angelescu, Gabriela Hristescu, Lelia Dumitrescu, Matilda Glostain, Laura Christescu,
Eugenia Popescu, Marioara Tobescu, Marica Lefache, Constanţa Mihail, D-tru Ştefănescu,
Ecaterina Burcă, Adriana Buzoianu.
(B.A.R. P.I. 2458,F.24x17 cm.) Bibl.,,Amicul Tinerimei”, Bucureşti, 1907; ,,Gazeta de
duminică”, Şimleu , Arad, 1907; ,,Neamul Românesc”, Bucureşti, 1907 ; ,,Ramuri”,
Craiova, 1907; ,,Vocea Tutovei”, Bârlad, 1907.
VIITORUL ROMANAŢULUI, organ al

Partidului Naţional Liberal . De la nr. 3/16
oct. 1921, schimbă subtitlul în ,,Gazeta
Partidului Naţional Liberal din judeţul
Romanaţi” iar de la 1 febr. 1922 apare cu
subtitlul ,,Ziarul Partidului Naţional
Liberal”. Redacţia şi administraţia
la Clubul Naţional –Liberal, Caracal.
Apare de la 1 aprilie 1921. Tipografia
Cooperativa, 5 bani numărul. Semnul
electoral al P.N.L. este crucea şi ziarul
poartă pe frontispiciu cuvintele: ,,Pregătiţi
calea Domnului prin dreptate; Fericiţi cei
ce ştiu şi spun adevărul”. Articolul –
program intitulat ,,Rostul nostru” este
semnat de Jean Popescu şi precizează între
Avocatul Jean Popescu ales decan al altele: ,,Vremurile noi, chemarea la viaţa
baroului de Romanaţi ( ziarul ,,Vremea” din
publică a zeci de mii de alegători , care
apr. 1929).
până ieri au stat deoparte, ne îndreptăţesc
să credem că apariţia noastră corespunde unei nevoi , că avem datoria ca partid democratic
şi conştient de rolul lui să arătăm noilor cetăţeni şi drepturile şi datoriile lor. Gazeta noastră
apare nu în vederea unor alegeri , adică spre a ajuta pentru moment o propagandă în
favoarea Partidului Naţional Liberal. Socotim că este necesar judeţului Romanaţi să aibă o
foaie periodică permanentă în care
pe lângă chestiunile generale
interesând ţara , să se vorbească şi
de nevoile noastre judeţene să se
arate atât greşelile care se fac de
cei chemaţi să conducă, cât şi
îndreptările şi îndrumările ce
,,Romanaţiul” din 12 febr. 1944 anunţă moartea
trebuiesc. Vom căuta să fim cât se
avocatului Jean Popescu.
poate de obiectivi şi nepărtinitori,
vom recunoaşte meritele oricui va face bine , vom lovi în oricine va face rău. Ne vom
ocupa de tot ce interesează judeţul nostru, cercând să dăm un avânt mai puternic iniţiativei
locale , pentru ridicarea oricărei ramuri de activitate interesând viitorul acestui colţ de ţară.
Cu nădejde că vom fi înţeleşi şi ajutaţi , pornim la luptă.”
Colaboratori: Ilie N.Mărculescu-Conţu, Mihai Popescu, Jean Popescu.
(B.A.R. P.IV. 5947, F. 48x32 cm) ;
Bibl:P.P.R., tom. III, p.1040; Paul Lică- Istoria Presei Romanaţene, p.55; Gh. Mihai-
Istoria P.N.L. în Olt, Slatina, f.a. ; ,,Noul organ”,în ,,ROMANAŢUL”, Caracal, an I,nr.
1/12 dec. 1926,p.1.
Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi
Monumentul eroilor din comuna Văleni, jud. Olt.
Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu
Este printre puţinele monumente din judeţul Olt

înălţate în perioada comunistă, în anii 70 ai
secolului trecut, în onoarea celor care şi-au jertfit
viaţa în ultimele două războaie mondiale.
Monumentul ridicat în anul 1979, are
inscripţionate numele şi prenumele eroilor din
primul şi al doilea război mondial. Deşi intenţia
construirii unui monument închinat eroilor din
localitate este veche, abia peste o jumătate de veac
ea s-a materializat. Eugen Colibăşanu, mare
proprietar în comuna Văleni, prin 1923 a luat
iniţiativa strângerii fondurilor necesare ridicării
unui monument în comuna Văleni în amintirea
ostaşilor din această comună morţi pe câmpul de
onoare. În acest scop, Eugen Colibăşanu a donat suma de 10.000 lei după cum aflăm
dintr-o notă din ziarul ,,Gazeta Oltului” din 15 Mai 1923, p.3, având următorul cuprins: ,,
Dl. Eugen Colibăşanu a luat iniţiativa strângerii fondurilor necesare ridicării unui
monument în comuna Văleni, în amintirea ostaşilor din acea comună morţi pe câmpul de
onoare. În acest scop, d-sa a dat 10000 lei”. Eugen Colibăşanu era fiul lui C. Colibăşanu,
care venise din Mehedinţi pe la 1874 şi cumpărase moşia din Văleni, ctitor al bisericii de
aici, lider al organizaţiei de Olt a P. Conservator, prefect de Olt (1885-1889, 1895, 1899) şi
senator (Memoria Oltului 9/2012, 14/2013).
Iniţiativa lui E. Colibăşanu nu a fost dusă la îndeplinire.
Monumentul eroilor din comuna Văleni este aşezat într-un
mic parc, închis cu un gard metalic, în centrul administrativ al
comunei, nu departe de Liceul Tehnologic Văleni şi de biserica cu
hramul “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”. Faţada monumentului
este orientată spre drumul judeţean 679, intersecţia cu şoseaua
Stoicăneşti-Drăgăneşti-Olt. Monumentul este alcătuit din patru
blocuri de piatră astfel dimensionate încât dau un aspect piramidal.
În vârful monumentului este sculptată flacăra eternă. Muchiile
corpului pe care sunt încrustate numele eroilor sunt decorate cu
sculpturi în relief ce reprezintă frunzele de stejar. Este construit în
totalitate din calcar de Albeşti.
Monumentul impresionează prin masivitate. Pe faţada
principală a monumentului se află inscripţia comemorativă: OMAGIU ETERN EROILOR
COMUNEI VĂLENI CARE AU PECETLUIT CU SÂNGELE ŞI VIAŢA LOR TRECĂTOARE HOTARELE
VEŞNICE ALE ROMÂNIEI ÎNTREGITE ŞI INDEPENDENTE. Tot pe partea principală a
monumentului, orientată spre apus, sunt inscripţionate numele a 42 de eroi din ultimul
război mondial, iar pe primul bloc care se sprijină pe un suport în două trepte este scris în
piatră Comitetul fondator: Din iniţiativa primarului NAE LEONIDA, în colaborare cu:
1. Prof. ILIESCU LUCIAN 9. PREDA ION

2. RAICU ALEXANDRU 10. CIMPOAE MARIN
3. DINCĂ ALEXANDRU 11. BOLBOAŞĂ ION
4. RĂDULESCU ILIE 12. ILIESCU MIRCEA
5. SCARLAT NĂSTASE 13. NISTOR PETRE
6. GHIDOVĂŢ NICOLAE 14. ZAMFIRACHE ILIE
7. Preot TECUCEANU ILIE 15. Prof. FLORESCU ILIE
8. Prof. ROŞOIU ION
La partea superioară a monumentului sunt sculptate pe trei laturi însemnele militare

tradiţionale: casca ostăşească şi baioneta. Deşi contrastul dintre elementele care compun
monumentul este evident (dimensiuni, ornamentaţii), constatăm că, pe ansamblu,
monumentul capătă armonie, iar coerenţa simbolisticii devine evidentă. Cel de-al doilea
segment al monumentului fiind mai voluminos, în cele patru colţuri piatra este tăiată astfel
încât dă impresia unor trepte care simbolic duc spre numele eroilor aflate pe corpul mai
zvelt situat deasupra. Tot pe corpul al doilea se găseşte un tablou sculptat în basorelief: un
grup de şase soldaţi aflaţi la atac pe câmpul de luptă. Jos, în partea dreaptă a scenei de
luptă, apare o semnătură în piatră: sculptor C. ŞTEFAN – MUSCEL ALBEŞTI - 1979
Eroi 1941-1945
1. Vlad M. Ghe. 33. Barbu F. Ion

2. Pencea Eftimie 34. Cimpoae V-tor
3. PiepteaF. Ion 35. Vlad Iancu
4. Nicula Mihai 36. Păun A. Mihai
5. Cutcunel Marin 37. Pieptea Ion
6. Sandu M. Ghe. 38. Dincă Ion
7. Ioniţă I. Ghe. 39. Marinescu Stan
8. Luţă I. Ghe. 40. Sofaru V. D-tru
9. Grigore A. C-tin 41. Bolnavu Dima
10. Grigore N. C-tin 42. Paraschiva Petre
11. Rădoi St. Ion
12. Păciucă Florea Partea sudică
13. Pieptea R. Gr-re
14. Ureche F. Ilie 43. Ciobanu Marin
15. Sterpan Marin 44. Ristea T. Ghe.
16. Sterpan Ion 45. Pieptea G. Ion
17. Văduva R. Ion 46. Truţă M. Ion
18. Stoica St. Matei 47. Ilie St. Ene
19. Borcănea Florea 48. Caliţescu D-tru
20. Dirnea I. A-ndru 49. Pătraşcu Şerban
21. Ciucă Nicolae 50. Caliţescu I. Ilie
22. Iancu C. Florea 51. Cîrstea E. Ion
23. Iancu M. Ion 52. Marcu R. Ion
24. Balac M. Marin 53. Grigore Dumitru
25. Niţu M. Ion 54. Povarnă Stancu
26. Nicula A. Ion 55. Cimpoae M. Va-le
27. Simu N. D-tru 56. Stoica Ion
28. Neagoe G. Ion 57. Pârvu C. Gh.
29. Dinu M. D-tru 58. Nedelea I. D-tru
30. Barbu Ilie 59. Stoica N. Marin
31. Păciucă D. C-tin 60. Zănăgianu Radu
32. Rădoi St. D-tru 61. Cimpoae M. Vasile
62. Stoica Ion.
Eroii 1916-1918
Partea sudică 30. Militaru Ion

1. Cîrstea Stancu 31. Mihai E. D-tru
2. Ceauşu Marin 32. Militaru I. Ene
3. Truţă D-tru 33. Roşoi N. Voicu
4. Drugă Stan 34. Ciulu B. D-tru
5. Ureche D-tru 35. Pârvu M. Florea
6. Tudor Florea 36. Dascălu I. Nic.
7. Iancu B. D-tru 37. Garu R. Marin
8. Ilie G. Toma 38. Vochin D. Nae
9. Ureche Florea 39. Cimpoae D. Călin
10. Popescu Ghe. 40. Ristea Neagoe
11. Zanfir D-tru 41. Ristea R. Ghe
12. Tudor N. Marin 42. Melinte C. Ion
13. Popescu N. Năstase 43. Biţu C. Ilie
14. Pîrvu Ion 44. Cimpoae D. Marin
15. Voinea C. Florea 45. Bolboaşă V. Florea
16. Drugă St. Ghe. 46. Marcu St. Niţă
17. Popescu D-tru 47. Cuprinsu I. Ilie
18. Dascălu M. N-ae 48. Zamfirache Gri
19. Sora Marin 49. Marcu B. Ion
20. Zanfir Radu 50. Şerbănică F. Ion
51. Tosmac M. D-tru
Partea estică 52. Soica N. Mi-che
21. Voinea C-tin 53. Militaru V. Ion
22. Sima Alexandru 54. Tărăntişi Marin
55. Manea D. Marin
23. Dogaru M. Marin
56. Ciobanu Tudor
24. Grigoran D. Ştef
25. Răduţ N. D-tru 57. Iancu B. Alex.
26. Ciuvică I. Marin 58. Guliman M. Marin
59. Dinescu Ion
27. Tunaru M. Marin
60. Ioniţă Florea
28. Nistor D. Ilie
29. Cuprinsu St. Ghe.
Pe corpul monumentului din comuna Văleni nu sunt trecuţi eroii din satele Mandra şi
Tirişneag.
Eroii satului Mandra căzuţi în războiul din 1916-1918
1. Dabu Z. Călin 7. Şofaru D-tru

2. Belez M. Ilie 8. Tilea T. Marin
3. Ghindaru Radu 9. Tilea R. Nicolae
4. Luţan M. Tudor 10. Tilea R. Petre
5. Mihăilescu C-tin 11.Manda Tudor
6. Neagoie Alex.
Eroii satului Mandra 1941-1945

1.Bindu D-tru 3.Ristea Gheorghe
2.Manea D. Ion 4.Ristea Nicolae
Lista eroilor din satul Tirişneag:
1916-1918
1. Butoi Marin 8. Tănase Stan

2. Marinică Panait 9. Tinca Marin
3. Matea Nicolaie 10. Tudor Marin
4. Matei Ilie 11. Vişan Ion
5. Nicula Grigore 12. Vişan P. Marin
6. Olaru Vasile 13. Vîlcea Matei
7. Pîrjol Marin 14. Proorocu Petre
1941-1945
1. Bitoleanu Florea 7. Lupu Ion

2. Catrinoiu D-tru 8. Matei Radu
3. Cimpoieru D-tru 9. Moţoi Stancu
4. Filip Matei 10. Proorocu Marin
5. Gheorghe Petre 11. Stroie Matei
6. Liţă Ilie
Puteţi redirectiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală Memoria

Oltului, cont RO02CECEOT0130RON0581998 Sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F.
28429585. Detalii pe www.memoriaoltului.ro
Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului”, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str.
Libertăţii, nr.96. Tel. 0724219925; 0728057172; e-mail tilvanoiu.ionel@yahoo.com

Memoria Oltului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Memoria Oltului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

An. III, nr.

10 (32), octombrie 2014 MEMORIA OLTULUI

ISSN 2284 – 7766

Măria Ta, Ţăran Român! - (II)

Pr. Al. Stănciulescu – Bârda

O amintire. Se întâmpla în vara anului 1963. Studenţii-absolvenţi de la Filologie,

CU BASTONUL PRIN CARACALUL DE ALTĂDATĂ (V)

Presa romanaţeană interbelică conţinea şi numeroase trimiteri acide la diferite

Celor de la "Lumina" ŢUI LUMINA SATELOR

În partid băgară preoţi Nu-i electrică la sate

Bieţii cai de la trăsură

Când de greutatea-ţi moartă

Au scăpat ca de-o povară.

Nici cei de la SORCOVA, nu pierdeau timpul degeaba, luându-l la ochi pe prefectul

Dom prefect iubeşte lumea Mai cu seamă pe slujbaşii

Din judeţ, fără măsură Femenini din prefectură.

Ca să taie-n carne vie

La Caracal succes trist,

A numit prefect un medic

Nici celebrul ALEXANDRU CALOTESCU - NEICU, poet şi epigramist (1888 - 1952),

De ce-n "RAMURILE" lor Când putea de mult să fie

Neicu publică de zor? Scriitor cu lei o mie

Ca s-ajungă scriitor În satul lui ... la primărie.

Tot în ROMANAŢUL / 24 IV 1938, un oarecare SILE dă şi el o INFORMAŢIE:

După câte s-a aflat (Popi rugându-se mereu)

Neicu, om foarte bogat De păcate literare

Şi evlavios din fire Fiindcă scrie, talent n-are.

Vrea să-nalţe mânăstire

Fără rod şi fără ţel

Neicu scrie "epigramuri"

Alte mărturii şi documente despre Mircea Damian

copiii mei şi menţionez că toate construcţiile şi şi soţia Catalina (arhiva prof.

Asupra datei morţii scriitorului, aşa cum am văzut au

Stând de vorbă la mai

Piroşka şi Dan Damian.

De la Spineni la Ierusalim. Călătoriile lui Badea Cireşeanu la Locurile Sfinte (I)

1. Folosul călătoriilor în lume. Călătoriile în ţeri streine luminează pe om şi îi aduc lui

4. În Constantinopole. Vineri 23 Iulie ora

Jurnal lapidar – perioada slătineană (I)

O scrisoare de pe frontul primului război mondial

Domnul inginer Marian Doldurea

Copiată la 1918 aprilie 29, (mai 8 stil nou), Caracal

Am scris mai multe scrisori pe care le-am dat la mai

Un diplomat român prin furtuna unui secol prea lung (IX)

Cândva, în 1990, au hotărât şefii noştri, nu ştiu la ce nivel,

Sub ocupaţie germană

La un secol de la declanşarea Primului Război Mondial, gândul ne duce către momentele

Continuăm prezentarea documentelor din Fondul Poroineanu de la Arhivele Naţionale din

[1] 1868 Ghenar 2

[2] 1874 August 3

[pe plic: ,,Prea doritei mele fiice Efrosina Poroineanu]

[3] 1874 August 15

[4] 1874 Decemb. 11

[5] 1876. Mai 20

[6] 1879, iunie 12 , Roman

[Arh.Naţ., fond Poroineanu, dosar 75, fila 3]

[Arh. Naţ., fond Poroineanu, dosar 75, fila 5]

[8] 1881 Decem. 10 Galaţi

La opt seara am primit scrisoarea ta dimpreună cu toate hârtiile pe care legalizându-le

[Arh. Naţ., fond Poroineanu,dosar 75, fila 7]

[9] 1862 Septembrie 14 Bucureşti

Prea scumpa mea surioară,

[Arh. Naţ., fond Poroineanu, dosar 28, fila 2]