Romantismul este o orientare ideologică, artistică şi literară care a marcat prima
jumătate a secolului al XIX-lea (aproximativ 1790-1850) în spațiul european. Reprezintă un curent literar polemic, care a apărut ca reacție împotriva raționalismului şi a clasicismului rigid. Curentul literar pătrunde la noi pe filierǎ franceză, datorită scriitorilor paşoptişti, iar articolul-program Introducție la „Dacia literară”, scris de Mihail Kogălniceanu (1840), susține ideologia romantică. Trăsăturile definitorii ale romantismului sunt: afirmarea individualităţii, a originalității, a spontaneității; expansiunea eului individual; primatul sentimentului şi al fanteziei creatoare; cultivarea emoției şi a sentimentului; lirismul ca expresie a subiectivității; revolta împotriva convențiilor sociale şi artistice; respingerea regulilor impuse de clasicism; libertatea de creație; amestecul genurilor, speciilor şi al stilurilor; fascinația misterului şi a excepționalului; antiteza; culoarea locală; atracția pentru natură, trecutul istoric (Evul Mediu), folclorul local, miturile, fantasticul, fabulosul; tendința de evadare din realitatea mărginită și meschină spre lumi imaginare (fantastic, vis, trecut istoric, loc natal sau spații exotice); cultivarea antitezei (trecut-prezent); personaje excepționale în împrejurări excepționale; antiteza (înger - demon); titanul; lărgirea şi îmbogățirea limbii literare prin elemente de limbaj popular, arhaic. Nuvela este o specie a genului epic, în proză, cu un singur fir narativ, cu acțiune comprimată, desfășurată pe o perioadă scurtă de timp și personaje relativ puține, care ajută la conturarea personajului principal, al cărui destin este urmărit. Nuvela „Alexandru Lăpușneanul” apare în revista „Dacia literară”, în ianuarie 1840, fiind inclusă ulterior în ciclul „Fragmente istorice” din volumul „Păcatul tinereților” din 1847. Titlul nuvelei este acela al personajului eponim, personajul principal inspirat din istoria Moldovei. Tema nuvelei este lupta pentru consolidarea puterii în epoca medievală, personajul fiind unul excepțional, pus în situații excepționale. Sursa de inspirație este „Letopisețul Țării Moldovei” al lui Grigore Ureche în principal, dar și al lui Miron Costin: personajul istoric Alexandru Lăpușneanul, cu cele două domnii; căsătoria cu doamna Ruxanda, fiica lui Petru Rareș și căsătoria anterioară a acesteia cu Jolde; boierii Spancioc (Spanciog în „Letopisețul Țării Moldovei”) și Stroici; uciderea celor 47 de boieri (50 în „Letopisețul Țării Moldovei”); presupusa moarte prin otrăvire; înmormântarea la ctitoria „Slatina”; replicile memorabile din mottourile din capitolele I-IV. Opera este alcătuită din patru capitole, fiecare având câte un motto reprezentativ pentru acțiunea prezentată (capitolul I: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau...!” ; capitolul II: „Ai să dai samă, doamnă!” ; capitolul III: „Capul lui Moțoc vrem” ; capitolul IV: „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu...”) . Nuvela debutează cu întoarcerea lui Alexandru Lăpușneanul în Moldova, într-o perioadă tulbure în istoria țării, când domniile se succedau cu repeziciune. El vine cu ajutor turcesc, fapt ce îl face pe vornicul Bogdan să-l încredințeze pe domnitor de reușita sa. Atunci când este întâmpinat de boierii Veveriță, Spancioc, Stroici și Moțoc, își arată inteligența, dar și determinarea de a se întoarce pe tron. El înțelege foarte repede că nu țara, ci boierii nu-l doresc, demonstrând faptul că-și cunoaște adversarii. Pe Veveriță îl știe drept dușman vechi, dar pe față, îi admiră pe boierii Stroici și Spancioc pentru patriotism, dar îi consideră imaturi și remarcă fățărnicia lui Moțoc, prototipul boierului trădător. Îl păstrează, însă, pe acesta lângă el, deoarece știe că va avea nevoie de un țap ispășitor în fața mulțimii. Mai mult, îi promite că el personal nu îl va ucide. Capitolul al II-lea corespunde, ca moment al subiectului, desfăşurării acțiunii. Acesta începe cu ocuparea tronului de către Lăpușneanul, care începe să își consolideze puterea monarhică. Pentru început, arde cetățile Moldovei, în afară de Hotin, apoi confiscă averile boierilor, pe unii chiar îi ucide și în final desființează oștirea țării, înlocuind-o cu una de mercenari. Portretul doamnei Ruxanda este unul idealizat în stil romantic, fiind puse în antiteză bogăția vestimentației, specifică epocii cu tristețea ei. Cererea ei de a se opri omorurile este întâmpinată de Lăpușneanul întâi cu mânie, apoi cu o ironie crudă și cinică, el promițând un leac de frică, însă acesta pregătindu-se de uciderea tuturor boierilor. Capitolul al III-lea conține mai multe scene romantice, prin caracterul memorabil sau excepțional: participarea şi discursul domnitorului la slujba religioasă de la mitropolie, ospățul de la palat şi uciderea celor 47 de boieri, omorârea lui Moțoc de mulţimea revoltată şi ,,leacul de frică" pentru doamna Ruxanda - ,,Intâmplările sângeroase au aceeaşi rațiune documentară ca în întreaga proză scrisă de romantici; caracterul ilustrativ este evident." Capitolul cuprinde punctul culminant. În capitolul al IV-lea, este înfățişat deznodământul, moartea tiranului prin otrăvire. După patru ani de la cumplitele evenimente, Lăpuşneanul se retrage în cetatea Hotinului. Bolnav de friguri, domnitorul este călugărit, după obiceiul vremii. Deoarece când îşi revine, ameninţă să-i ucidă pe toți (inclusiv pe propriul fiu, urmaşul la tron), doamna Ruxanda acceptă sfatul boierilor de a-l otrăvi. Conflictul nuvelei este complex şi pune în lumină personalitatea puternică a personajului principal. Principalul conflict, exterior, este de ordin politic: lupta pentru putere între domnitor şi boieri. Impunerea autorității centrale/ domneşti în fața oligarhiei boiereşti a constituit în secolul al XVI-lea un factor de progres, dar mijloacele alese de Lăpuşneanul sunt sângeroase, caracteristice tiranului feudal. Însă actele personajului sunt motivate psihologic: cruzimea devine expresia dorinței de răzbunare pentru trădarea boierilor în prima sa domnie. Conflictul secundar, între domnitor şi Moțoc (boierul care îl trădase), particularizează dorința de răzbunare a domnitorului, fiind anunțat în primul capitol şi încheiat în capitolul al III-lea. Conflictul social, între boieri şi popor, este limitat la revolta mulțimii din capitolul al III-lea. În proza romantică, conflictele exterioare plasează personajele într-o relație de antiteză. Din acest punct de vedere, se poate vorbi despre contrastul dintre Lăpuşneanul şi doamna Ruxanda, evidențiat în capitolul al II-lea. Timpul şi spațiul acțiunii sunt precizate şi conferă verosimilitate naraţiunii: întoarcerea lui Lăpuşneanul pe tronul Moldovei, în a doua sa domnie. În primele trei capitole, evenimentele se desfăşoară îndată după revenirea la tron, iar în ultimul capitol se trece prin rezumare patru ani mai târziu, la secvenţa morții domnitorului. Personajele sunt realizate potrivit esteticii romantice: personaje excepționale (au calități şi defecte ieşite din comun) în situații excepționale, antiteza ca procedeu de construcție, liniaritatea psihologică, replicile memorabile - „Liniaritate psihologică se vede în construcția personajelor [...]. Gesturile şi cuvintele personajelor au menirea de a fi memorate.” Alexandru Lăpușneanul este caracterizat direct (de către narator, de alte personaje, autocaracterizarea) şi indirect (prin fapte, limbaj, atitudini, comportament, relații cu alte personaje, gesturi, atitudine, vestimentaţie). Naratorul realizează, în mod direct, portretul fizic al domnitorului prin descrierea vestimentației specifice epocii: „Purta coroana Paleologilor, şi peste dulama poloneză de catifea stacoşie, avea cabanița turcească.” De asemenea înregistrează gesturile şi mimica personajului prin notații scurte asemenea indicațiilor scenice şi având pretenţia obiectivității: ,,Spun că în minutul acela el era foarte galben la faţă şi că racla sfântului ar fi tresărit"; "răspunse Lăpuşneanul cu sânge rece." Prin utilizarea substantivelor, se precizează ipostazele personajului ,,rotund” - „vodă”, „domnul”, ,,tiranul”, „bolnavul” -, dar epitetele de caracterizare, în inversiune, sunt mărci ale subiectivității: ,,nenorocitul domn”, ,,această deşănțată cuvântare”. Caracterizarea realizată de alte personaje este succintă: „Crud şi cumplit este omul acesta” (mitropolitul Teofan), „sângele cel pângărit al unui tiran ca tine” (Spancioc). Autocaracterizarea evidențiază trăsături morale: ,,n-aş fi un nătărău de frunte, când m-aş încrede în tine? ”. Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiază în manieră romantică cruzimea personajului şi dorinţa lui de a distruge influenţa boierilor: uciderea şi schingiuirea lor, distrugerea cetăților şi reducerea numărului oştilor moldovene. Prin înlănțuirea gradată a scenelor din capitolul al treilea, se dezvăluie magistral complexitatea portretului moral al tiranului care pune în aplicare un plan diabolic. Inteligent, îi atrage pe boieri la curte spre a-i ucide. Abil, disimulat, se foloseşte de momentul slujbei religioase, de vestimentația şi de coroana domnească, de citate biblice presărate într-un discurs mincinos, dar persuasiv. Crud, ordonă soldaților uciderea boierilor, apoi alcătuieşte el însuşi piramida din capete, pe care o arată cu satisfacţie doamnei. Râde în timpul masacrului. Pe Moţoc îl dă cu sânge rece mulțimii revoltate şi spune că face un act de dreptate. Replicile personajului sunt memorabile, două dintre ele figurând ca motto al capitolului I și al IV-lea. Răspunsul dat boierilor a-,,Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau(...) şi dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voasträ" - a devenit o emblemă a pesonajului care se autodefineşte prin voința de neînfrânt. Ameninţarea ,,De mă voi scula, pre mulți am să popesc şi eu..." redă aluziv ,,dorința de răzbunare" a celui căzut. Orgoliul este exprimat în prima replică rostită: „Am auzit de bântuirile țării şi am venit s-o mântui". Inteligența/ abilitatea politică a personajului este concentrată în celebrul răspuns „Proşti, dar mulți!”, care a trecut în limbajul comun, unde funcționează ca un proverb (pentru că exprimă un adevăr universal). În opinia mea, Alexandru Lăpușneanul este un personaj ilustrativ pentru estetica romantică, în sensul că reprezintă o imagine a demonului, fără echivalent în sadism și răutate. Cruzimea este trăsătura dominantă a personajului. Scriitori și critici literari au apreciat în diferite epoci și moduri aspectul psihologic al lui Alexandru Lăpușneanul. Vasile Alecsandri a vorbit despre „tragedia cruntă a lui Lăpușneanul”, iar Ovidiu Densusianu despre „cruzimea, răzbunarea, viclenia lui”. Liviu Leonte constată la erou „o înclinație diabolică, sadică, spre teroare, o dorință bolnăvicioasă de a vedea curgând sânge”. Mai analitic, Nicolae Iorga vede aici „sufletul unui bolnav ce-și afla alinarea unei suferințe tainice numai la vederea și auzul suferinței altora”.