LICEUL TEHNOLOGIC „C.A.

ROSETTI „ – CONSTANȚA

PORTOFOLIU

M6 : STAGIU DE PREGATIRE PRACTICA IN UNITĂȚILE DE TURISM

PROFESOR COORDONATOR:KOSMA MAGDALENA ELEV:TURCU ALECSA MARIA

AN ȘCOLAR:2022-2023
 Apariția turismului se pierde în negura timpurilor și este greu de stabilit o dată

certã a detașări sale ca activitate distinctã, deoarece unele forme incipiente de turism s-au practicat din
cele mai vechi timpuri.
Etimologic cuvântul TURISM provine din englezescul «TO TOUR» (a cãlãtori,
A colinda), având deci semnificația de excursie; el a fost vehiculat în Anglia, în

Secolul al XVII-lea și a desemnat inițial acțiunea de a voiaja în Europa.

(«TO TOUR» derivã la rândul sãu din cuvântul francez «TOUR» – mișcare în aer

liberr, plimbare, drumeție, și a fost preluat treptat de majoritatea limbilor moderne pentru

a exprima cãlãtoria care urmărește cu preponderență un scop de agrement, de recreere.

De-a lungul anilor, conținutul noțiunii de TURISM s-a modificat și s-a

îmbunătățit continuu. În prezent, dupã ce a cunoscut o multitudine de definiþii, putem

Spune cã: TURISMUL se referã la activitățile desfășurate de persoane, pe durata

calãtoriilor si sejururilor, în locuri situate în afara reședinței obișnuite, pentru o

perioadã consecutivã ce nu depășește un an (12 luni), cu scop de loisir , pentru afaceri

sau alte motive. (OMT)

Elemente de referință ale activității de turism:

a) Locul – în afara reºedinþei obiºnuite;
b) Perioada – consecutiv, sã nu depãºeascã un an;
c) Scopul – loisir, afaceri sau alte motive.

Pot fi identificate formele principale ale turismului :

-Turismul intern: rezidenții unei tari date care cãlãtoresc numai în interiorul

acesteia;

-Turismul internațional care grupeazã:

• turismul receptor: non-rezidenții care cãlãtoresc în țară datã;

• turismul emițător: rezidenții țarii date care cãlãtoresc în alte țări.

TURISTUL reprezintã persoana care se deplaseazã spre un loc situat în afara reședinței

sale obișnuite, pentru o perioadã mai micã de 12 luni si ale cãrei motive principale de

cãlãtorie sunt altele decât exercitarea unei activități remunerate la locul vizitat.

Elemente de referință pentru a distinge turiștii de alte categorii de cãlãtori:

1. deplasarea sã fie fãcutã într-un loc situat în afara reședinței obișnuite;

2. perioada sã fie mai micã de un an;
3.scopul deplasãrii poate fi:
 a) loisir, recreere si vacanță(odihnã): vizitarea orașelor, efectuarea cumpãrãturilor, plaje,
croaziere, voiaje de nuntã, practicarea diferitelor sporturi (de amatori) etc.;
b) vizite la rude si prieteni: concedii în familie, vizitarea părinților, participarea la
funeralii, participarea la programe de îngrijire a invalizilor etc.;
c) afaceri si motive profesionale: inspecții, vânzãri si cumpãrãri în contul între prinderilor

strãine, participare la reuniuni, conferințe si congrese, târguri și expoziții, misiuni

guvernamentale, studii, cursuri de limbi strãine sau de pregãtire profesionalã,
instalarea de echipamente, participarea la activități sportive profesionale; orice

persoanã care se deplaseazã în scop profesional (chiar si ºșantieriștii);

d) tratament medical: stațiuni balneare, stațiuni termale, diferite tipuri de cure

si tratamente (fitness, talazoterapie, kinetoterapie, slãbire, înfrumusețare);

e) religie/pelerinaje: participarea la diverse evenimente religioase, pelerinaje
f) alte motive: echipajele aeronavelor ºi vaselor, tranzit etc.

EXCURSIONIST este orice persoanã care călătorește pentru propria plãcere

pentru o duratã mai micã de 24 de ore într-o altã localitate (țară) decât cea în care

îmi are reședința si nu exercitã nici o ocupație lucrativã.

CÃLÃTOR ÎN TRANZIT este orice persoanã care tranziteazã o țară, chiar

dacã rãmâne mai mult de 24 de ore, cu condiția ca toate opririle sã fie de scurtã

duratã si sã aibã alte motive decât turistice.

Pentru a identifica locul turismului în cadrul economiei naționale se impune

evidențierea clasificãrii ramurilor economiei naționale.

1. SECTORUL PRIMAR – include: agricultura (creșterea animalelor, silvicul -

tura), vânãtoarea, pescuitul, industria extractivã.
2. SECTORUL SECUNDAR – industriile de prelucrare (manufacturierã, grea,
ușoară, alimentarã, producția si furnizarea de energie);

3. SECTORUL TERȚIAR – sectorul serviciilor (comerț, transporturi, alimen -

tație publicã, serviciile si activitățile care nu produc bunuri materiale, inclusiv

instituțiile de culturã, învățământ, asistență socialã si medicalã, sportul etc.).

Principalele caracteristici ale serviciilor sunt importante pentru identificarea
Si delimitarea lor fata de celelalte componente ale activității economice si sociale.
 Acestea se referã la :
– imaterialitate si intangibilitate: spre deosebire de produs, serviciul în general
este impalpabil, intangibil, nu poate fi vãzut, încercat, gustat (din acest motiv
serviciile sunt catalogate drept «invizibile» iar comerțul cu servicii denumit

«comerț invizibil»);
– nestocabilitate (perisabilitate): neavând în general, formã materialã, acestea
nu pot fi stocate si pãstrate pentru un consum ulterior;

– simultaneitatea producției și consumului serviciului – determinã ca orice

neconcordanță de timp sau de loc sã se soldeze cu pierderi;

– inseparabilitatea serviciilor de persoana prestatorului si a utilizatorului;

– eterogenitatea sau variabilitatea (variație în funcție de specificul prestatorului,

condiții de mediu etc.).

Turismul se constituie ca o ramurã distinctã a economiei naționale.

Locul turismului este evidențiat de urmãtoarele elemente:

– este o componentã a sectorului terțiar – apartenentă susținută de:

• conținutul sãu (include activități de natura serviciilor: transport,

alimentație, oferirea de informații, tratament) ;

• caracteristicile sale (nematerialitate, intangibilitate, nestocabilitate,
simultaneitatea producției si consumului, consum mare de muncã),

comune tuturor componentelor sectorului terțiar;

– are caracter de ramurã de interferentă – rezultat al diversității activi -

tãților ce dau conținut prestațiilor turistice si prezenței unora dintre ele în

structura altor ramuri ale economiei: transporturile, alimentație publicã –

comerț, tratament balneo-medical, ocrotirea sănătății;

– este o ramurã de sintezã – desfășurarea activităților turistice necesitã

intrãri din alte ramuri ca industria construcțiilor (si indirect: industria mate -

rialelor de construcții, a sticlei, lemnului, construcții de mașini, chimicã,

industria energeticã), alimentarã, textilã, agriculturã, transport, telecomu -
nicații, gospodãrie comunalã, culturã și artã ;

– dezvoltarea turismului nu se va putea asigura armonios decât într-o strânsã corelare cu nivelurile și
ritmurile de dezvoltare ale celorlalte ramuri ale economiei naționale .

 Rolul economic direct al turismului este evidențiat de:

– contribuția turismului la creșterea produsului intern brut si a venitului

național datoritã creșterii volumului încasãrilor din turism (realizate atât de prestatorii

direcți – unități de cazare, alimentație, agrement, transportatori, cât si a agențiilor de

turism), ca urmare a sporului de producție;

– contribuția turismului internațional de recepție la reechilibrarea balanței comerciale de plăti ca

urmare a creșterii volumului încasãrilor valutare rezultate din:

• vânzarea serviciilor turistice pe valutã;

• exportul intern;

– contribuția lui la valorificarea unor categorii de resurse ca frumusețea peisajului, condiții de climã,
calitățile curative ale apelor minerale sau termominerale, monumentele de artã, vestigiile istorice,
tradiția popularã care gãsesc în turism cea mai bunã valorificare sau chiar singura;

– contribuția acestuia la creșterea prosperității zonelor în care se dezvoltã

turismul (favorizând dezvoltarea infrastructurii în zonã, valorificarea resurselor, a

forței de muncã etc

Turismul (care implicã ideea alegerii deliberate a itinerarelor, a perioadei ºi

duratei sejurului de cãtre fiecare turist în parte) are ca scop satisfacerea anumitor

necesități de ordin social, cultural, spiritual, medical si urmărește satisfacerea

nevoilor de consum turistic. Ținând seama de aceste considerente, s-au delimitat

diferite clasificãri ale formelor de turism practicate:

a. Dupã locul de proveniență a turiștilor turismul se divide în douã ramuri

principale:

• turism național (intern) practicat de cetățenii unei țări în limitele granițelor ei;

• turism internațional (extern) care include:

– vizitele turiștilor strãini într-o altã țara decât cea în care își au reședința

permanentã (turism receptor, turismul activ, de primire)

– plecãrile turiștilor în afara granițelor þãrii lor (turism emițător, turismul

pasiv, de trimitere).

b. Dupã gradul de mobilitate a turistului:

1. turismul de sejur – turistul rãmâne un timp mai mult sau mai puțin lung într-o

zonã (stațiune) turisticã.

El se subdivide în:

– turismul de sejur lung (rezidențial) în care durata sejurului într-o localitate, statiune etc. depãºeºte
o lunã de zile. Acesta este specific turismului de trata ment
balneo-medical, persoanelor cu un venit ridicat ºi timp liber, pensionarilor.

– turismul de sejur de duratã medie a cãrui duratã este mai micã de 30 de

zile – perioada care coincide cu durata apreciatã ca limitã a concediilor

plãtite. El este practicat de toate categoriile de populaþie, indiferent de

nivelul veniturilor (turism de masã).

– turismul de sejur scurt în care durata sejurului este mai micã (de regulã

pe o duratã pânã la o sãptãmânã). Aici se includ cu preponderenþã formele

turismului ocazional (de circumstanþã) ºi diversele variante ale turismului

de sfârºit de sãptãmânã.

2. turismul de circulaþie (itinerant, în circuit etc.) – cu un grad ridicat de

mobilitate, presupune deplasãri continue, pe itinerare stabilite dinainte sau

ocazional, cu opriri scurte în diferite localitãþi (microzone) de pe traseele

traversate.

3. turismul de tranzit (în turismul internaþional) – presupune traversarea, cu sau

fãrã oprire, a unor þãri sau zone, pentru a ajunge la anumite destinaþii mai

îndepãrtate.

c. În funcþie de sezonalitate distingem:

1. Turism continuu practicat pe întreaga duratã a anului (curã balnearã, afaceri,

cultural);

2. Turism sezonier legat fie de existenta unor conditii naturale sau a unor eveni -

men te cultural artistice, sportive. El se grupeazã în:

– turismul de iarnã (pentru zãpadã si pentru soarele cãutat în timpul iernii);

– turismul de varã (legat de apã, soare, litoral, bãi de nãmol, cure heliomarine).

– turismul de circumstanță (ocazional) este determinat de desfășurarea anumitor

acțiuni specifice (sezonul de vânãtoare si pescuit sportiv) sau de participarea la

diferite festivități , cu caracter periodic sau ocazional (folcloric, cultural-artistic,

sportiv etc.).

a. În funcție de mijlocul de transport folosit de turist pentru parcurgerea

distantei dintre localitatea (tara) de reședință si localitatea (tara) în care își petrece concediul se
disting:

1. drumeția – excursiile pedestre cu scop recreativ si de îngrijire a sănătății în

zonele nepoluate, cu o naturã nealteratã. La aceasta se pot asocia excursiile în

munți, alpinismul, camparea în corturi, vânãtoarea si pescuitul sportiv.

2. turismul feroviar – trenul rãmâne un important mijloc de transport solicitat de

persoanele dornice de a cãlãtori, datoritã avantajelor în privința comodității,

siguranței, costurilor.

3. turismul rutier – cu formele sale specifice: cicloturismul, motociclismul, dar

mai ales turismul automobilistic (cu autocare si autoturisme proprietate

personalã sau închiriate de la agențiile specializate). Folosirea autoturismelor

în scopuri turistice a crescut în mod semnificativ, îndeosebi în ultimele

decenii, pe mãsura sporirii numãrului de proprietari de autoturisme si libertății

de mișcare pe care o oferã.

4. turismul naval – folosește ca mijloc de transport navele maritime si fluviale;

se pot organiza croaziere maritime si fluviale foarte apreciate de turiști. În

cadrul turismului naval în ultimul secol s-a dezvoltat foarte mult si turismul

nautic, sportiv, care constã în exexcursiile si plimbãri de agrement cu bãrci cu motor

Si vele, cu cauciucuri, canoe pe porțiunile navigabile ale râurilor, pe

oglinzile de apã ale lacurilor naturale, ale deltelor si ale lacurilor de acumulare.

5. turismul aerian – este o formã de transport în plinã evoluție, practicat în

special pe distanțe lungi si foarte lungi datoritã vitezei mari de deplasare si

confort pentru cãlãtori, folosindu-se avioanele, elicopterele etc.

b. Din punct de vedere al motivațiilor deplasãrilor se disting urmãtoarele

forme de turism:

1. turismul de agrement – practicat de cãlãtorii dornici sã profite de frumuseþile

naturii, de a cunoaște oameni si locuri noi, istoria si obiceiurile lor si în general

doresc sã-ºi foloseascã timpul de vacanþã pentru practicarea unor hobby-uri;

turismul de agrement se interfereazã cu turismul cultural.

2. turismul de odihnã si recreere (destindere) – turismul, în general, prin carac -

teristicile serviciilor sale este un turism de odihnã si recreere (destindere)

deoarece prin destindere si recreere nu se înțelege abandonarea tuturor

activităților, ci exercitarea în mod voluntar a unor activități diferite de cele

practicate în mod obișnuit.

3. turismul de tratament si cura balneo-medicalã este o formã specificã a

turismului de odihnã, care a cunoscut o mare dezvoltare îndeosebi în ultimele

decenii, odatã cu creșterea surmenajului si a bolilor profesionale provocate de

stresul vieții din marile aglomerații urbane. El îmbinã destinderea cu diferite

forme de curã si tratament balneo-medical si se practicã în stațiunile balneo-medicale si climaterice,

situate de obicei în zonele cu un microclimat specific,adecvat pentru tratarea diferitelor afecțiuni.