Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Orice persoană aflată într-o călătorie între două sau mai multe ţări reprezintă un călător
internaţional. Dacă respectiva călătorie prezintă interes pentru turism, atunci ne referim la
„vizitator”= conceptul de bază în ansamblul statisticilor turismului.
Conform definiţiei O.M.T., nu toţi călătorii sunt vizitatori. „Vizitator internaţional” reprezinta
„orice persoană care vizitează o ţară, alta decât cea în care aceasta îşi are reşedinţa sa obişnuită,
pentru o perioadă care să nu depăşească 12 luni şi al cărei motiv principal al vizitei este altul
decât cel de a exercita o activitate remunerată în ţara vizitată”.
Cele două criterii pentru a face distincţia dintre vizitatori şi ceilalţi călători internaţionali sunt :
reşedinţa şi motivaţia călătoriei.
- Criteriul reşedinţei se referă la toate persoanele care nu îşi au locul lor de reşedinţă în ţara
vizitată, inclusiv cetăţenii unei ţări care îşi au domiciliul permanent în străinătate.
- Criteriul motivaţiei călătoriei stabileşte o distincţie clară între vizitatori şi persoanele care se
deplasează într-o ţară pentru a munci acolo.
Aşadar, vizitatorul internaţional reprezintă orice persoană care călătoreşte într-o altă ţară decât
cea în care îşi are reşedinţa, pentru mai puţin de 12 luni şi al cărui principal scop al călătoriei este
diferit de exercitarea unei activităţi remunerate în locul vizitat.
Turiştii internaţionali constituie una dintre cele două categorii de vizitatori internaţionali,
alături de excursionişti. Atunci când vizitatorii petrec o noapte în ţara vizitată, aceştia sunt
consideraţi a fi „turişti”, în timp ce aceia a căror deplasare durează mai puţin de 24 ore, deci fără
a înnopta, sunt consideraţi a fi „vizitatori de o zi” sau „excursionişti”.
Următoarele categorii de călători nu trebuie incluşi în categoria de vizitatori internaţionali :
a) Persoanele care intră sau ies dintr-o ţară ca imigranţi, inclusiv persoane care îi însoţesc sau li
se alătură;
b) Persoanele care locuiesc în apropierea graniţei şi lucrează în ţara învecinată;
c) Diplomaţii, personalul consular şi membrii forţelor armate care călătoresc, din ţara lor de
origine, către ţara în care au fost repartizaţi, inclusiv personalul casnic care li se alătură sau îi
însoţesc;
d) Persoanele care călătoresc ca refugiaţi sau nomazi;
e) Persoanele aflate în tranzit, care nu intră formal într-o ţară ori pasagerii unei nave cărora nu li
permite să debarce.
Turiştii internaţionali sunt vizitatori temporari, care se află pentru cel puţin 24 de ore, dar pentru
mai puţin de 12 luni, în ţara vizitată şi pentru care motivele principale ale călătorie pot fi grupate
în: - loisir , vacanţă, familie, sănătate, religie, sport; - afaceri,deplasări profesionale
François Vellas clasifică aceste motivaţii în trei categorii principale : cele motivate de preţuri, de
climat şi de diverse motive personale ale turistului.
a) Preţurile reprezintă motivaţii esenţiale în decizia turiştilor de a călători în afara frontierelor
ţării de reşedinţa. Diferenţele dintre nivelurile preţurilor produselor turistice practicate în
diferitele ţări ale lumii, pentru oferte similare, ca nivel de confort, diversitate a serviciilor şi
calitatea acestora, se explică prin nivelul mai scăzut al salariilor din industria turistică, în unele
ţări, majoritatea aflate în curs de dezvoltare.
b) Climatul reprezintă un motiv determinant pentru caracterul internaţional al turismului.
Beneficiază, din plin, de avantajul acestui factor tarile in care turiştii vor găsi un climat cald, cu
plaje însorite şi posibilitatea de a face baie.
c) Motivele personale ale turistului se pot clasifica, la rândul lor, în 6 categorii principale:
- Loisir şi vacanţe. Motivele pot fi diverse: odihnă, dorinţa de „smulgere” sau „evadare” din
mediul său obişnuit, descoperiri culturale, vizite la rude şi prieteni, practicarea unor sporturi etc.
- Afaceri, respectiv călătorii întreprinse în cadrul activităţilor profesionale.
- Congrese şi alte reuniuni
- Sănătate, respectiv călătorii pentru a beneficia de îngrijiri medicale. Sunt incluse, în această
categorie, şi sejururile în staţiunile termale şi tratamentele terapeutice de orice natură (oncţiuni
sau împachetări cu nămol, inhalare de gaze cu efect terapeutic etc.).
- Studii, respectiv călătoriile realizate pentru a asista la cursuri sau pentru formare sau
perfecţionare profesională.
- Religie, respectiv călătoriile întreprinse pentru a participa la un pelerinaj sau pentru o vizită la
un loc sfânt.
Într-o altă abordare, se poate aprecia că un turist îşi va alege o destinaţie turistică internaţională
în următoarele situaţii:
- oferta de vacanţă a ţării în care îşi au domiciliul obişnuit este limitată produsele turistice oferite
în ţara sa sunt inaccesibile, fie datorită preţurilor ridicate, fie datorită faptului că respectivele
produse sunt mai bine vândute la export, adică turiştilor străini;
- absenţa unor produse turistice din oferta internă a ţării de domiciliu
- cererea pentru unele produse turistice având caracter de unicat în lume (de exemplu, vizitarea
Sfinxului şi a piramidelor egiptene, a locurilor sfinte, la Ierusalim ori a Turnului Eiffel, la Paris
etc.).
Fluxurile turistice se mai pot clasifica în două mari categorii :
a) „Sunlust”, care sunt fluxuri asociate turismului de soare ori determinat de alte condiţii naturale
(existenţa zăpezii, a unor izvoare termale etc.). În alegerea unor astfel de destinaţii, principalele
criterii de selecţie sunt preţurile şi distanţele.
b) „Wonderlust”, respectiv turismul de cunoaştere (având motivaţii culturale – de participare la
diverse manifestări culturale, artistice, sportive, de vizitare a unor monumente, muzee sau a unor
obiective naturale deosebite).
Statul intervine în economie prin politicile economice pe care le adoptă şi le pune în aplicare
pentru a asigura şi menţine o creştere economica durabila şi echilibrata.
Statul dispune de două categorii de instrumente de politică economică: politicile conjuncturale şi
politicile structurale.
- Politicile conjuncturale constau în acţionarea asupra mecanismelor pe termen scurt (preţuri,
venituri, monedă naţională, cheltuieli publice) şi în restabilirea echilibrelor, fie pentru a ieşi
dintr-o criză temporară, fie pentru a modera o „supraîncălzire”a economiei. Tendinţa actuală a
politicilor conjuncturale este cea de liberalizare a preţurilor, de dereglementare monetară şi de
introducere a unei mai mari mobilităţi a pieţei muncii.
- Politicile structurale pun în aplicare reformele profunde, ale căror efecte vor fi vizibile pe
termen mediu şi lung (pe piaţa monetară, a forţei de muncă etc.).
Dintre instrumentele de politică economică aflate la îndemâna statului mai pot fi menţionate:
- politica în domeniul concurenţei, condamnând practicile anti-concurenţiale şi abuzul de poziţie
dominantă;
- politica repartiţiei veniturilor politică prin care se sprijină obţinerea de venituri suplimentare
pentru gospodării (prin salarii şi alte venituri) sau pentru întreprinderi (sub forma profiturilor
obţinute de acestea);
- politicile de mediu, ce privesc mediul natural.
1) În funcţie de efectul macroeconomic urmărit:
a) politici orientate către cerere, fie în sensul creşterii acesteia (politici expansioniste), fie în
sensul reducerii cererii (politici restrictive), prin politica fiscală şi cea monetară;
b) politici orientate spre ofertă, prin care se acţionează asupra ofertei, în vederea stabilirii unui
echilibru cu cererea.
- politici de perfecţionare a sistemului fiscal.
2) În funcţie de scopul politic urmărit, se pot adopta şi aplica o serie de politici:
a) politici antişomaj
b) politici antiinflaţie
c) politici de stabilizare macroeconomică
d) politici de creştere economică
e) politici comerciale
f) politici valutare.
În practică se utilizează combinaţii ale acestor politici. Politicile de reglare sunt politici
conjuncturale, menite să corecteze unul sau mai multe dezechilibre precum lupta împotriva
inflaţiei sau favorizării creşterii economice şi creării de noi locuri de muncă. Cele mai importante
politici de reglare, la care apelează statul, sunt: politica bugetară, politica monetară şi politica
privind forţa de muncă.
Politica bugetară reprezintă ansamblul măsurilor luate de stat şi cadrul reglementărilor în
domeniul economic, având drept consecinţe creşterea economică sau atingerea unor obiective
sociale. Obiectivul statului este să realizeze un echilibru bugetar, adică încasările să fie egale cu
cheltuielile, dar, în practică, fie că încasările sunt inferioare cheltuielilor, determinând un sold
bugetar deficitar, fie că încasările sunt superioare cheltuielilor, iar soldul bugetar este
excedentar.
Politica monetară reprezintă acţiunea prin care autoritatea monetară (banca centrală) a unei ţări
acţionează asupra masei monetare aflate pe piaţă, în scopul atingerii scopului de asigurare a
stabilităţii monedei naţionale. Principala miză a politicii monetare este cea de a ţine sub control
creşterea preţurilor, pentru a evita dezechilibre care să afecteze activitatea economică. Există mai
multe tipuri de politici monetare. Obiectivele politicii monetare se referă la menţinerea, pe
termen lung, a marilor echilibre economice
Politica privind forţa de muncă vizează reducerea nivelului şomajului, acţionând asupra cererii
de forţă de muncă, prin diminuarea contribuţiilor sociale sau introducerea unei mai mari
flexibilităţi a forţei de muncă. De fapt, analiza pieţei muncii se poate realiza sub două aspecte:
- din punct de vedere cantitativ, şomajul având drept cauză o insuficienţă a ofertelor de locuri de
muncă, în raport cu cererile exprimate de indivizi;
- din punct de vedere calitativ, aducând în discuţie conceptul de potenţial de angajare a forţei de
muncă, pornind de la faptul că şomajul provine, parţial, din neadecvarea dintre ofertele de locuri
de muncă şi cererea pentru acestea. Este o situaţie întâlnită, în special, în domeniul hotelier şi în
cel al restaurantelor.
Punerea în aplicare a anumitor politici macroeconomice în turism este limitată de existenţa unor
constrângeri, datorate de:
a) factori interni, ce ţin de însuşi sistemul turistic şi care pot fi modificaţi prin diferite politici
turistice;
b) factori externi, aflaţi în afara controlului direct al sistemului turistic.
Constrângerile datorate factorilor interni se referă la :
- calitatea atracţiilor şi a dotărilor turistice existente, care pot limita numărul turiştilor;
- gradul de utilizare a atracţiilor şi dotărilor turisticede către populaţia gazdă.
- disponibilităţile limitate ale forţei de muncă locale pentru a ocupa locurile de muncă din turism,
în special în cazul destinaţiilor turistice sezoniere;
- disponibilităţile limitate de terenuri şi de finanţări pentru investiţii, acestea fiind disputate şi
pentru alte utilizări, decât cele pentru turism.
Constrângerile datorate factorilor externi se referă la împrejurări ce nu pot fi modificate prin
politici turistice, dar care influenţează procesul de fundamentare a deciziilor politice. Astfel de
factori pot fi:
- situaţia economică a ţărilor emiţătoare de turişti care este un factor determinant al cererii
turistice;
- factorii climatici : lipsa zăpezii, pe pârtiile de schi sau vremea ploioasă, în plin sezon turistic, în
special pe litoral, va împiedica desfăşurarea principalelor activităţi ce au constituit principalele
motivaţii pentru turişti
- preţul petrolului, la nivel mondial, a cărui evoluţie influenţează în special deplasările pe
distanţe mai lungi. Creşterea preţului la carburanţi are ca efecte scăderea numărului deplasărilor
turistice cu autoturismul, iar scăderea preţului la carburanţi favorizează dezvoltarea circulaţiei
turistice.
Politica poate fi definită ca „un cadru de referinţă pentru luarea deciziei şi un mijloc de orientare
a comportamentului şi de a canaliza iniţiativele”. O politică poate fi considerate ca un ghid de
acţiune, un cod de conduită, având un anumit câmp de aplicare. Pentru o întreprindere, politica
este: - o modalitate de a concepe întreprinderea
- o modalitate de administrare (conducere) a acesteia;
- un cadru de referinţă pentru diferitele decizii ce trebuie luate.
În cadrul unei întreprinderi, politica se adresează mai multor domenii:
1) politica permite definirea portofoliului de activităţi în cadrul căreia întreprinderea va trebui să
investească.
2) Politica fixează principalele opţiuni pe termen mediu şi lung
3) Repartizarea sarcinilor şi responsabilităţilor
4) Cele mai importante opţiuni financiare se decid în acest cadru: investiţii, fuziuni, absorbţii etc.
Noţiunea de politică este strict legată de existenţa unor obiective. O politică fără obiective ar
putea fi asemanata unei călătorii fără destinaţie. Fixarea obiectivelor înseamnă a se decide asupra
orientărilor întreprinderii, pentru a permite observarea scopului ce trebuie atins şi să fie
canalizate energiile personalului într-o anumită direcţie.
Obiectivele pot fi clasificate în trei mari categorii: generale, comerciale şi de comunicare.
A. Obiectivele generale pot fi exprimate într-o formă general. Exemple de obiective generale:
- întreprinderea să ajungă sau să se menţină lider pe o piaţă dată;
- diversificarea activităţii întreprinderii;
- creşterea rentabilităţii;
- sporirea cotei de piaţă.
Obiectivele pot fi formulate într-o manieră şi mai precisă, ceea ce ar fi chiar preferabil să se
întâmple, în practică. Exemple de astfel de obiective:
- creşterea cotei de piaţă pentru produsul X cu 5% în trei ani, pe piaţa europeană;
- reducerea deficitului, pentru a se realiza un profit de cel puţin Y euro, în 5 ani;
- creşterea productivităţii muncii orare cu Z% pe an, în viitorii 4 ani;
- creşterea prezenţei unei mărci pe teritoriul naţional, de la 75, la 100 de restaurante, în 5 ani.
Pentru a fi precis, un obiectiv trebuie să fie compus din trei elemente:
- cuantificarea obiectivului;
- termenul (orizontul) de timp;
- o piaţă de referinţă, în cazul în care este posibil.
B. Obiectivele comerciale evidenţiază politica comercială şi pot să se refere la:
- cifra de afaceri de atins: în mod global, pe produs, pe o gamă de produse, pe o regiune, pe
echipe de vânzări, pe persoană etc.;
- volumul sau cantităţile de produse ce urmează a fi vândute;
- cotele de piaţă: definirea pieţei şi prezenţa dorită pentru un produs, faţă de produsele
concurente, pe o piaţă dată;
- distribuţia: numărul de puncte de distribuţie ce urmează a fi dezvoltate, alegerea reţelei (ex.– în
cazul unui hotel: lanţ integrat, lanţ voluntar, franciză sau contract de management)
- ţinta: trebuie definit segmentul de piaţă căruia se adresează;
- exportul: după stabilirea ţărilor în care să se realizeze „implantarea”, vor fi adoptate diverse
obiective ce trebuie atinse în acele ţări.
C. Obiectivele de comunicare pot fi de trei categorii:
a) – obiective cognitive, ce constau în creşterea notorietăţii unui produs sau a unei întreprinderi,
cunoaşterea unei mărci ori a unor prestaţii speciale
b) – obiective afective, transpuse în termeni de imagine (a produsului sau a mărcii), în încercarea
de a-l determina pe client să îi placă un produs, etc.;
c) – obiectivele de cunoaştere sau comportamentale, ce constau în a obţine un comportament
deosebit din partea „ţintei” – să „acţioneze”, să încerce un produs, să se deplaseze la un punct de
vânzare etc
La nivel de întreprindere, strategia urmăreşte asigurarea unui avantaj competitiv, pe termen lung,
dificil sau chiar imposibil de combătut de concurenţi.
Strategia poate fi abordată în 3 modalităţi diferite: prin prisma gestiunii portofoliului, abordarea
de marketing şi cea în legătură cu competenţele distinctive.
a) Abordarea prin prisma gestiunii portofoliului presupune considerarea întreprinderii ca pe un
portofoliu de activităţi, pentru care se urmăreşte optimizarea gestiunii globale. Scopul acestei
strategii este optimizarea gestiunii patrimoniului proprietarilor respectivei întreprinderi.
b) Abordarea de marketing, relaţia dintre produse şi pieţe, consideră întreprinderea, unitate
activă, ce caută oportunităţi de dezvoltare pe pieţe favorabile, mizând pe poziţia concurenţială pe
care o deţine. Acest demers se bazează pe analiza concurenţială şi pe preocupările de marketing.
c) Abordarea în legătură cu competenţele distinctive se referă la specializarea întreprinderii,
întreprinderea trebuie să-şi definească domeniul de activitate în care are cele mai bune
competenţe, în raport cu concurenţa, domenii pe care ar putea să şi le extindă.
Pornind de la teoria lui Michael Porter , cele 5 elemente ce stau la baza confruntării economice
pe piaţă sunt următoarele:
• Concurenţa dintre ofertanţii prezenţi pe piaţă;
• Intrarea pe piaţă a unor noi ofertanţi;
• Progresul tehnic şi tehnologic, care aduce o nouă ofertă sau o modificare importantă a ofertei
existente;
• Puterea de negociere a furnizorilor şi prestatorilor;
• Puterea de negociere a clienţilor.
Având în vedere specificitatea activităţilor din domeniul turismului, ar mai putea fi adăugate 2
alte două elemente, suplimetare:
• Dimensiunea internaţională a activităţii turistice
• Nivelul implicării turistului: aspectele emoţionale, culturale, afective şi, uneori, tehnice, implică
foarte mult clientul în alegerea unui produs turistic.
În elaborarea strategiei de marketing a unei organizaţii o importanţă deosebită o are alegerea
ţintelor pe care aceasta le are în vedere deoarece este indispensabil să se ştie cărei ţinte i se
adresează organizaţia pentru fiecare dintre produsele oferite de aceasta, fie că este vorba de
bunuri sau de servicii.
11. Analiza strategică.
Aceasta implică luarea în considerare a principalelor influenţe ce afectează stabilitatea
organizaţiei de a-şi îndeplini misiunea, din punct de vedere al resurselor şi al mediului. Analiza
strategică se raportează la punctele forte şi la cele slabe, actuale şi viitoare şi la oportunităţile şi
ameninţările, cu care se confruntă organizaţia (analiză de tip SWOT). Oportunităţile şi
ameninţările arata factorii din mediul extern cu care se confruntă o organizaţie.
Elementele – cheie ale mediului extern se referă la mediul:
- concurenţial;
- politic;
- economic;
- socio-cultural;
- tehnologic.
Analiza punctelor forte şi a celor slabe expune, pe scurt, situaţia resurselor interne ale
organizaţiei.
Mediul concurenţial al industriei turismului arata in ce măsura organizaţiile şi destinaţiile
turistice se influenţează una pe cealaltă şi influenţa pe care o au furnizorii şi cumpărătorii.
Mediul concurenţial se poate analiza în două modalităţi:
a)Analiza structurală, prin care se examinează presiunile structurale din întreaga industrie
turistică. În analiza mediului concurenţial poate fi utilizat „Modelul celor 5 forţe” al lui M. Porter
si anume: – ameninţările noilor intraţi pe piaţă;
– puterea cumpărătorilor;
– puterea furnizorilor;
– ameninţarea substitutelor (produselor de substituţie);
– gradul de rivalitate între competitori.
b) Analiza concurenţială presupune o cercetare detaliată a competitorilor existenţi şi potenţiali ai
unei organizaţii turistice. Porter concepe o schemă pentru analiza concurenţială, prin alcătuirea
profilului organizaţiilor concurente. Întrebările detaliate ce trebuie să primească un răspuns
pentru alcătuirea profilului includ: - liniile de produs; - preţurile; - calitatea; - diferenţierea; -
publicitatea; - segmentul de piaţă; - practicile de marketing; - creşterea şi prognozele.
• Mediul politic este important pentru organizaţiile turistice, întrucât aici apar modificări ale
legilor, reglementărilor şi politicilor. Este importanta stabilirea locului pe care îl ocupă puterea
politică, precum şi a modalităţii în care se poate schimba în viitor şi efectele asupra politicii
turistice. De asemenea, presiunea grupurilor este importantă în influenţarea politicii şi activităţii
unor grupări ecologiste, precum Greenpeace, dar si grupări extremiste, teroriste, precum Al
Qaeda, Stat Islamic(Daesh) etc., care există în afara politicii oficiale, pot avea efecte
semnificative asupra turismului.
• Mediul economic afectează destinaţiile şi organizaţiile turistice, atât în privinţa factorilor cererii
cât şi în privinţa ofertei şi a costurilor.
Principalele variabile economice analizate sunt:
- Cheltuielile pentru achiziţionarea de bunuri de consum şi servicii = suma de bani efectiv
cheltuită în acest scop şi sunt determinate de nivelul veniturilor, de economiile personale,
precum şi de aşteptările consumatorilor şi de creşterea cererii turistice.
- Cursul de schimb valutar = valoarea valutei unei ţări, comparativ cu alte valute. Un curs de
schimb ridicat al monedei naţionale, încurajează turismul în afara graniţelor acelei ţări, însă
descurajează turismul în interiorul graniţelor.
- Rata dobânzii. Dobânzile mari determină creşterea costurilor organizaţiilor turistice şi
diminuează cererea turistică.
- Impozitarea. Include impozitul pe venit, pe cheltuieli şi pe profit (inclusiv pe dividende)
precum şi TVA. Creşterea nivelului de impozitare poate reduce cererea turistică, datorită creşterii
preţurilor şi tarifelor la serviciile turistice.
- Inflaţia = schimbarea nivelului general al preţurilor şi poate afecta competitivitatea
destinaţiilor turistice.
• Printre factorii ce trebuie analizaţi în cadrul mediului socio-cultural al organizaţiilor turistice
se numără: dimensiunea şi structura populaţiei, atitudinile şi valorile. O importanţă deosebită o
are structura pe vârste a populaţiei, în analiza privind ciclul vieţii, care poate fi utilă în
prognozarea cererii turistice.
• Mediul tehnologic oferă atât oportunităţi, cât şi ameninţări, pentru organizaţiile turistice.
Oportunităţile = dezvoltările tehnologice pentru îmbunătăţirea bunurilor şi serviciilor,
aprovizionare cu produse mai ieftine, marketing mai eficient şi în schimbări ale sistemului de
distribuţie. Tehnologia poate transforma, însă, produsul sau serviciul, într-unul învechit sau îl
poate supune unor noi forme de competiţie.
13. Strategiile de lansare și de dezvoltare a unui produs turistic sau a unei prestații.
Una dintre primele clasificări a tipurilor de strategii i se datorează lui M. Porter care a evidenţiat
„strategiile de dezvoltare de bază”. Conform lui Porter, avantajul competitiv care se așteaptă să
susțină creșterea firmelor face parte din dualitatea dintre capacitatea fiecărei firme de a
controla costurile și capacitatea de absorbție a pieței.
Pornind de la această premisă, pot fi trei tipuri de strategii: cele bazate pe menţinerea unor
costuri scăzute, strategiile de diferenţiere şi strategiile de focalizare a ofertei.
a) Strategiile bazate pe menţinerea unor costuri scăzute se bazează pe reducerea costurilor,
pentru ca acestea să fie mai mici decât cele ale concurenţei, astfel încât, la oferte pentru produse
identice, preţul să fie mai mic. Aceste strategii mai sunt numite şi „strategii de dominare prin
costuri”. De exemplu, strategiile ofertei transporturilor aeriene de tip „low cost”.
b) Strategia de diferenţiere se referă la modificarea caracteristicilor unui bun sau a unui serviciu
ce urmează a fi vândut pe piaţă, faţă de produsele asemănătoare, oferite de concurenţă. Această
diferenţiere poate veni de la emblemă, de la marcă, de la inovările aplicate produsului sau
serviciului prestat, de la modelul comercializat sau de la modul de vânzare pe piaţă.
c) Strategiile de focalizare a ofertei (de specializare presupune ca eforturile companiei sa fie
concentrate pe un segment de piata bine delimitat, ba chiar pe unele segmente, unite de un
anumit tip de consum Se încearcă să se răspundă unei cereri foarte bine ţintite. Avantajul
concurenţial obţinut poate fi diferenţierea, prin servicii suplimentare sau prin avantaje de cost,
respectiv prin pret.
Atunci când mai multe întreprinderi concurente îşi desfăşoară activitatea pe aceeaşi piaţă, acestea
pot fi tentate să se definească unele faţă de celelalte. Din acest punct de vedre, pot exista trei
categorii de poziţii pe care o întreprindere le poate ocupa pe o piaţă dată:
- poziţia de lider;
- poziţia de challenger (de candidat la titlul de lider, de provocator al liderului);
- poziţia de urmăritor.
a) Strategia poziţionării ca lider- Liderul este o întreprindere care a ştiut să inoveze şi care deţine
o poziţie dominantă pe piaţa unde acţionează. În afara unor cazuri particulare, în care liderul
beneficiază de o poziţie de monopol, datorată statutului său legal, liderul trebuie să facă eforturi
pentru a evita să piardă poziţia deţinută. Astfel, întreprinderea respectivă, are la îndemână
diferite opţiuni strategice, cum ar fi strategia intensivă sau extensivă, precum şi alegerea unor
strategii bazate pe o variabilă a planului mix-ului de marketing. Exemple de nume celebre ale
unor întreprinderi-lider, pe pieţele respective sunt: Coca-Cola, McDonald’s, ACCOR, etc.
b) Strategia poziţionării ca challenger - Challenger-ul lansează o provocare continua liderului, în
umbra căruia rămâne, asumându-şi astfel, mai puţine riscuri. Pentru a-şi îmbunătăţi poziţia,
challenger-ul poate adopta o strategie concurenţială, în vederea câştigării unei cote suplimentare
din piaţă, fie din cota deţinută de lider, fie din cotele celorlalte întreprinderi mai mici din piaţa
respectivă. Atacul asupra liderului este foarte dificil de realizat, mai ales dacă acesta rămâne
vigilent şi utilizează cele mai puternice mijloace de comunicare în masă, pentru a-şi întări
notorietatea şi imaginea sa de marcă. Exemple de companii considerate challenger: Pepsi Cola,
faţă de Coca-Cola, Quick, faţă de McDonald’s, grupul Overture, faţă de ACCOR etc.
c) Strategia de urmăritor -Pe o piaţă în care un lider şi un candidat la titlul de lider îşi împart cea
mai mare parte a pieţei, rămâne puţin loc pentru firmele mai mici sau mai puţin cunoscute.
Acestea vor fi tentate, în asemenea condiţii, să-şi fidelizeze clientela proprie şi/sau să se
concentreze pe segmentele de piaţă lăsate libere de către lider şi challenger. Urmăritorul se
caracterizează prin dorinţa sa de a-i imita pe primii clasaţi pe piaţa data.
Planificarea
În domeniul turismului, planificarea are ca scop să aducă beneficii socio-economice întregii
societăţi si sa asigure caracterul durabil al sectorului turistic. Planificarea publică în turism se
realizează sub diferite forme (de exemplu: programe de dezvoltare, de infrastructură, amenajare a
teritoriului, promovare, marketing etc.) şi implică instituţii sau agenţii ale statului la diferite
niveluri (naţional, regional, local, sectorial). Acţiunea de planificare a turismului, la nivel
naţional, este realizată printr-un program-cadru, pe termen lung (10-20 de ani), ce include
întregul sistem economic şi totalitatea regiunilor unei ţări. Prin planificare se realizează
identificarea scopurilor şi obiectivelor urmărite, a mijloacelor şi resurselor necesare pentru
atingerea acestora, atât la nivel naţional, cât şi regional sau local. Deşi planificarea se realizează
pe termen lung, ea oferă baza necesară pentru luarea deciziilor privind acţiunile pe termen scurt
şi mediu. Planul trebuie să fie sensibil la modificarea condiţiilor reale, faţă de cele anticipate, să
fie flexibil, adaptându-se la noile situaţii apărute, să aibă o abordare cuprinzătoare, trebuie să ţină
seama de mediul înconjurător, să respecte cerinţele dezvoltării durabile, să fie pragmatic, să se
bazeze pe planificarea strategică, iar turismul trebuie să facă faţă acestor schimbări.
Procesul planificării turistice variază dar urmăreşte, în general, parcurgerea următoarelor etape:
- pregătirea studiului
- determinarea obiectivelor de dezvoltare turistică;
- analiza amănunţită şi evaluarea tuturor elementelor relevante;
- formularea politicii turistice şi a planului;
- implementarea şi managementul planului.
O importanţă deosebită pentru succesul planului de dezvoltare turistică o are gradul ridicat de
implicare a comunităţilor locale din zonele vizate în etapele principale ale planificării şi
implementării planului.
Promovarea
În plus, este responsabilitatea statului să garanteze că țara, regiunile și zonele sale sunt
promovate ca atracții turistice atât în țară, cât și în străinătate. Promovarea turistică trebuie
realizată într-un mod unitar, în colaborare cu asociațiile profesionale, patronatele și autoritățile
regionale și locale. Aceste autorități ar trebui, de asemenea, să contribuie cu finanțarea acțiunilor,
activităților și materialelor de promovare. De obicei, funcția de promovare este atribuită unor
organisme guvernamentale specializate. Această funcție implică consilierea administrativă și
financiară a statului în campanii de marketing și promovare cu scopul de a crește cererea
internațională sau internă, precum și de a atrage investiții. Chiar dacă susţinătorii economiei
liberale de piaţă vor libertatea de opţiune a consumatorului şi nu promovarea firmelor de către
guverne, urmând ca decizia consumatorului să fie suverană nu trebuie scăpată din vedere
necesitatea realizării unei acţiuni unitare de promovare turistică a unei ţări, ca destinaţie turistică.
Guvernele națiunilor trebuie să coordoneze acest efort. Firmele de mici dimensiuni care lucrează
în turism nu pot finanța campanii promoționale de mare amploare din cauza costurilor ridicate.
Pe piața internațională, promovarea unei țări ca destinație este cea mai importantă înainte de
promovarea unei regiuni sau stațiuni turistice care aparțin țării respective.
Funcţia de reglare - unii specialişti includ reglarea în cadrul funcţiei de coordonare,
supraveghere şi control sau în cadrul funcţiei de intervenţie. În Franţa, de exemplu, funcţia de
reglare urmăreşte trei aspecte principale:
- accesul pe piaţă în cadrul sectorului turistic, existând prevederi restrictive, în special în
domeniul înfiinţării de cazinouri şi în cel al transporturilor;
- normalizarea, mai ales în domeniul hotelier, în privinţa stabilirii de clase şi standarde de
calitate;
- fixarea unor preţuri, de exemplu, în privinţa taximetrelor, care, la Paris, au stabilite: preţuri de
noapte, de zi, de periferie, supliment pentru bagaje, pentru autogară, etc.
21. scos
22. Tendința de dezangajare a statului în politicile turistice.
Din anii '80 problema dezangajării statului, a reducerii rolului acestuia în elaborarea politicilor
turistice, în coordonarea activităţii de turism, a început să devină din ce în ce mai evidentă, în
special în Europa. Acest lucru a dus la crearea de organisme semiguvernamentale pentru a
gestiona aceste probleme și la promovarea parteneriatelor de tip public-privat.
Au fost evidenţiate trei fenomene care favorizeaza aceste tendinţe, respectiv:
1) Tendinţa mondială spre dereglementare;
2) Creşterea rolului Uniunii Europene, prin instituţiile sale, în susţinerea dezvoltării turismului;
3) Sporirea rolului colectivităţilor locale în planificarea şi amenajarea turistică a teritoriului, în
promovarea turistică şi în formarea profesională a personalului din turism.
1) Tendinţa mondială spre dereglementare -Termenul de dereglementare este utilizat pentru a
evidenţia diminuarea treptată şi chiar anularea regulilor privind organizarea şi funcţionarea unor
activităţi, considerate ca fiind „reglementate”. Este o operaţiune prin care se trece de la un mod
de reglementare, la altul, care este rezultatul acțiunilor economice pe piață în conformitate cu
regulile liberei concurențe. Principalele domenii în care se aplică dereglementarea sunt:
liberalizarea preţurilor, eliminarea anumitor distorsiuni fiscale şi concurenţa impusă în traficul
aerian.
2) Creşterea rolului Uniunii Europene - implicarea instituţiilor Uniunii Europene în elaborarea şi
implementarea politicilor şi strategiilor privind dezvoltarea durabilă, inclusiv în domeniul
turismului şi în adoptarea de reglementări privind turismul, ce trebuie respectate în toate statele
membre, este din ce în ce mai mare. O importanţă deosebită o au posibilităţile de finanţare
oferite de UE, prin intermediul fondurilor structurale, dar şi prin împrumuturile avantajoase pe
care Banca Europeană pentru Investiţii le acordă firmelor din statele membre ale Uniunii,
inclusiv pentru finanţarea unor proiecte de investiţii în domeniul turismului.
3) Sporirea rolului comunităţilor locale -Turismul reprezintă un important factor al dezvoltării
locale. În vederea satisfacerii unei cereri complexe şi în plină transformare, administraţiile
publice regionale, judeţene şi locale intervin în realizarea şi administrarea echipamentelor de
agrement şi a celor turistice. Descentralizarea a condus la creşterea autonomiei decizionale, dar
şi a surselor de finanţare, sporite, ale acestor administraţii locale. In plus, majoritatea fondurilor
structurale europene sunt acordate regiunilor europene, în special celor cu niveluri de dezvoltare
economică mai scăzute decât media UE, pentru a rezolva probleme de infrastructură. În ceea ce
privește politica turistică, tendința dezangajării treptate a statului este mai frecventă în țările cu
economii dezvoltate, unde regulile economiei de piață sunt în vigoare de mult timp, iar piețele
turistice sunt mature.
24. Politici, strategii și planuri naționale privind turismul în țările OCDE- scos
25. Priorități ale politicilor în turism, în țările membre ale OCDE.
Guvernele statelor membre ale OCDE dezvoltă tot mai multe politici pentru a maximiza
beneficiile economice, de mediu și sociale ale turismului, în timp ce reduc stresul care apare
atunci când creșterea fluxurilor turistice nu este gestionată și nici planificată. Acest lucru se
datorează trendurilor pozitive ale sectorului în ultimii ani. Iar măsurile de politică menite să
rezolve aceste preocupări au devenit prioritare. De ex., au fost depuse eforturi deosebite pentru
rezolvarea unor probleme de tipul supra-aglomerării unor destinații populare, pentru răspândirea
beneficiilor economice și de altă natură spre zone ce atrag mai puțini vizitatori, pentru
dezvoltarea de noi produse și extinderea duratei sezonului turistic, precum și pentru a încuraja
obținerea unei productivități mai mari, a unor mai bune utilizări a resurselor și a unei angajări
mai stabile a forței de muncă. Țările din întreaga lume și-au consolidat coordonarea și
implementarea mecanismelor, au îmbunătățit practicile de management al destinațiilor, au
actualizat reglementările, au adoptat soluții digitale, au întărit discuțiile cu societatea civilă și au
implicat sectorul privat în formularea politicilor pentru a se asigura că aceste politici au efectul
dorit.
În prezent, guvernele se confruntă cu două probleme critice, în privința gestionării sectorului
turistic:
a) Valorificarea beneficiilor transformărilor digitale;
b) Asigurarea că politicile privind turismul sustenabil sunt implementate.
Tehnologiile continuă să evolueze în ritm rapid și reprezintă un factor revoluționar pentru
afacerile din turism și pentru cei care adoptă politicile. Dezvoltările rapide ale economiei
collaborative, ale sistemelor de plată mobile, ale aplicațiilor privind realitatea augmentată, ale
tehnologiilor blockchain și ale inteligenței artificiale, influențează produsele turistice, modelele
de afaceri, serviciile și alegerile vizitatorilor. Aceste evoluții solicită reflecția pentru noi politici,
noi reglementări și intervenții pentru maximizarea oportunităților, precum și pentru protecția
consumatorilor. Guvernele se implică activ în promovarea dezvoltării turismului, care aduce
beneficii economice și care aduce o gamă largă de avantaje pentru locuri, comunități locale,
afaceri, angajați și pentru vizitatori. Succesul turismului nu mai poate fi măsurat doar prin prisma
unor indicatori precum numărul de sosiri, număr locuri de muncă nou create și venituri obținute.
Tendința politicilor prioritare în acest domeniu este aceea de asigurare că beneficiază, de pe
urma turismului și comunitățile locale
26. Mesajele cheie ale politicilor privind turismul în țările membre ale OCDE.
28. Principalul obiectiv al noii politici europene privind turismul și principalele domenii
asupra cărora se va concentra noua politică în turismul european.- scos
29. Categorii de țări în curs de dezvoltare, din punctul de vedere al politicilor aplicate în
domeniul turismului.
Cota de piaţă a ţărilor în curs de dezvoltare, la nivel mondial, era, în anul 2019, de cca 47%, în
privinţa sosirilor de turişti şi cca de 37,1%, în privinţa încasărilor din turismul internaţional.
Această proporţie dovedeşte conştientizarea rolului de motor pe care turismul îl poate juca în
cadrul procesului de dezvoltare a economiilor.
Dezvoltarea turismului, în aceste ţări, se realizează prin participarea a 3 categorii de „actori”,
având scopuri diverse şi mijloace de acţiune foarte inegale:
- autorităţile locale;
- profesioniştii din turism, din ţările respective (agenţii de voiaj, transportatori, conducători ai
lanţurilor hoteliere sau ai hotelurilor independente, ai cluburilor de vacanţă etc.), care caută să
ofere destinaţii şi prestaţii turistice cât mai diverse;
- instituţiile internaţionale, precum Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) sau Fondul Monetar
Internaţional (FMI) şi Banca Mondială, care încurajează dezvoltarea turismului şi contribuie la
finanţarea acestuia.
Politicile turistice în ţările în curs de dezvoltare prezintă o serie de trăsături comune:
- adjudecarea marilor lucrări de infrastructură (aeroporturi, drumuri, autostrăzi, etc.) de către
unii operatori străini, mai frecvent decât de către întreprinderi din ţările respective;
- crearea, în localităţile şi regiunile turistice, a unor şcoli şi institute de învăţământ hotelier şi
pentru turism, capabile să formeze un personal specializat, de calitate;
- încurajarea dezvoltării artizanatului local, care creează locuri de muncă şi poate aduce încasări
valutare importante;
- insuficienţa politicilor de conservare a patrimoniului turistic, în pofida delimitării unor sectoare
naturale, în cadrul cărora se aplică o legislaţie mai restrictivă.
Deşi politicile turistice aplicate în aceste ţări sunt de o mare diversitate, totuşi, se pot distinge,
din acest punct de vedere, 3 categorii de ţări în curs de dezvoltare, respectiv:
a) – Ţările în cadrul cărora turismul nu reprezintă o prioritate Acestea sunt, încă, ţările cele mai
numeroase, iar încasările lor din turism sunt neglijabile. Unele dintre aceste ţări afişează chiar o
anumită ostilitate pentru turismul internaţional. Este cazul câtorva ţări rămase fidele ideologiei
marxiste, precum Coreea de Nord. În alte ţări, între care, de ex. Mongolia şi Laos, turismul
rămâne o activitate neînsemnată, marginală. Multe dintre aceste ţări sunt prea sărace pentru a
putea realiza un minimum de infrastructură, necesară practicării turismului. Ele sunt fie ţări din
Asia (ex.:Butan), fie din Africa (Burundi, Burkina Faso etc.), dar chiar şi din America de Sud
(ex.: Surinam). Alte ţări, precum Libanul, Afganistanul, Irakul încă nu şi-au revenit bine de pe
urma războaielor în care au fost implicate. Multe dintre ele, precum Uganda, Cambodgia ori
Salvador, se confruntă, de-a lungul ultimilor ani, cu probleme interne endemice, ce împiedică
reluarea aplicării unor politici în domeniul turismului.
b) – Ţările în cadrul cărora turismul nu are o contribuţie semnificativă pentru economie. Cele
mai avansate dintre ţările respective (din punctul de vedere al dezvoltării economice) au
economii diversificate, ca domenii de activitate, dar turismul nu reprezintă o activitate cu
pondere importantă, faţă de celelalte ramuri şi activităţi economice. Este cazul unor ţări din
Orientul Mijlociu, producătoare de petrol, precum Arabia Saudită sau chiar Emiratele (în care,
însă, în ultimii ani, s-au realizat investiţii deosebite în turism), dar şi alte ţări, mai mari ca
dimensiuni, cu un potenţial turistic ridicat, precum Brazilia şi Argentina. Cea mai mare parte a
altor ţări, din această grupă, lipsite de un potenţial turistic deosebit, au întârziat să se deschidă
pentru turismul internaţional. Ele au început să aplice anumite politici turistice doar de puţin
timp, dar contează, în prezent, pe turism, ca activitate care să contribuie, tot mai mult, la
dezvoltarea ţărilor respective. În această categorie pot fi incluse numeroase ţări de dimensiune
medie, precum Bolivia, Madagascar sau Sri Lanka, câteva ţări cu populaţie numeroasă, precum
India şi Pakistan, precum şi alte state, altădată închise pentru turismul extern, dar care
înregistrează creşteri importante ale numărului de turişti străini, în ultimii ani, cum ar fi: China,
Vietnam şi Cuba.
c) – Ţările care plasează turismul în centrul strategiei lor de dezvoltare economică Aceste ţări au
angajat politici turistice de mare amploare şi se aşteaptă să obţină cele mai mari încasări din
turismul internaţional. Unele dintre aceste ţări sunt, deja, vechi destinaţii turistice, precum
Egiptul, Marocul, Tunisia, Kenia, Mexicul sau Peru. Bazându-se pe un patrimoniu natural,
arhitectural sau cultural deosebit de valoros, ele îşi modernizează infrastructurile şi caută să-şi
diversifice clientela. Turismul nu reprezintă, pentru ele, doar o activitate, printre celelalte, ci o
şansă indispensabilă de încasări valutare. Ţările considerate ca „nou venite” în lumea turismului
internaţional se situează, îndeosebi, în Asia de Est şi de Sud-Est. Acestea, datorită dezvoltării lor
economice deosebite, din ultimii ani, reuşesc să atragă, în special, oameni de afaceri japonezi,
europeni sau americani, în hoteluri şi cluburi de vacanţă ce corespund standardelor
internaţionale.
31. Politici ce vizează creșterea beneficiilor obținute din turism pentru țările în curs de
dezvoltare.
Deoarece există provocări actuale în ceea ce privește comerțul internațional de turism, este
necesar să se găsească soluții pentru a îmbunătăți relațiile dintre furnizorii de servicii, în special
cei din țările în curs de dezvoltare, și tur-operatorii din țările consumatoare. Prin urmare, pentru a
profita de oportunitățile oferite de creșterea puternică a turismului global care va avea loc în anii
următori, dezvoltarea durabilă trebuie să fie o prioritate. Astfel, găsirea de soluții viabile pentru
companiile de servicii turistice din țările în curs de dezvoltare devine din ce în ce mai necesară.
Perspectivele pentru punerea în aplicare a unui nou parteneriat în tranzacţiile comerciale
internaţionale, pot să se bazeze pe trei factori principali:
a) Întărirea capacităţii de negociere a ţărilor în curs de dezvoltare
Acesta constituie unul dintre aspectele majore ale aplicării unui parteneriat mai bun în
tranzacţiile comerciale internaţionale în domeniul turismului. Acest nou tip de parteneriat
depinde de aplicarea unei noi cooperări, pe orizontală şi pe verticală, în vederea dezvoltării
sectorului turistic, în special printr-o mai bună valorificare a produselor turistice.
b) Cooperarea pe orizontală şi pe verticală între prestatorii de servicii turistice
Cooperarea pe orizontală între prestatorii locali de servicii turistice constituie, probabil, punctul
crucial al întregului proces al negocierii comerciale. Cooperarea orizontală, atunci când este mai
bine organizată, poate deveni un mijloc indispensabil în negocierile comerciale. Această
cooperare orizontală, ca şi cea verticală, între prestatorii locali de servicii turistice, reprezintă
unul dintre domeniile cele mai dificile în privinţa negocierilor comerciale internaţionale, dar
poate avea rezultate dintre cele mai promiţătoare si implică un nou tip de parteneriat cu
contracte – tip între prestatorii locali şi organizatorii de voiaje.
c) Specializarea pe produse cu valoare adăugată ridicată
Specializarea internaţională pe produse cu o valoare adăugată mai ridicată şi de calitate
superioară poate fi considerată, de asemenea, ca una dintre strategiile cele mai eficiente pentru
întărirea capacităţii de negociere a ţărilor în curs de dezvoltare. În plus, acest tip de strategie
poate fi benefică atât pentru prestatorii locali, cât şi pentru organizatorii de voiaje din ţările
emiţătoare de turişti, care au interesul de a comercializa produse mai scumpe.
d) Sprijinul tehnic acordat de Autoritatea Naţională pentru Turism
Rolul Autorităţilor Naţionale pentru Turism este de a răspunde nevoilor de formare a
prestatorilor de produse turistice, pentru a întări capacitatea tehnică a acestora, în cadrul
negocierilor comerciale internaţionale. Această acţiune poate fi considerată ca fiind esenţială,
întrucât poate permite o mai bună utilizare a noilor instrumente de marketing şi în domeniul
vânzărilor, în special. De asemenea, Autorităţile Naţionale pentru Turism pot să informeze
diferiţii prestatori din turism asupra evoluţiei preţurilor, precum şi despre concurenţa de pe
pieţele internaţionale.
e) Adoptarea unor noi contracte – tip Problema noilor contracte-tip, utilizabile în cadrul
negocierilor între prestatorii locali şi organizatorii de voiaje depinde, într-o mare măsură, de
aplicarea, de către Autoritatea Naţională pentru Turism (A.N.T.) din fiecare ţară, a criteriilor de
selecţie a proiectelor de investiţii turistice.
Dotările turistice sunt determinate de importanţa resurselor de care dispune o ţară pentru a
asigura producţia ansamblului serviciilor pentru turismul internaţional. Abundenţa relativă a
resurselor naturale, istorice sau culturale va avea o influenţă decisivă pentru a explica locul unei
ţări în turismul internaţional.
Dotările factoriale ale turismului internaţional pot fi clasificate în:
a) Resursele naturale care cuprind spaţiul turistic (relieful, peisajul, climatul, mările, râurile,
fluviile, flora, fauna). Aceste resurse sunt considerabile adesea fiind chiar bogăţii cu caracter de
unicat în lume, cum ar fi, de exemplu, atolii din insulele Maldive sau gorilele din Ruanda.
Principalele probleme ale dezvoltării turistice în ţările în curs de dezvoltare, fac referire la
insuficienţa mijloacelor de acces. În aceste condiţii, unul dintre elementele de bază ale strategiei
de dezvoltare turistică îl reprezintă rezolvarea problemei mijloacelor de acces, care sunt
indispensabile pentru exploatarea, în scop turistic, a resurselor naturale. În acest caz, patrimoniul
natural poate constitui o resursă economică, deoarece permite să se răspundă la o cerere
solvabilă, cu condiţia ca exploatarea turistică să nu conducă la distrugerea acestui patrimoniu
natural.
b) Resursele artistice, culturale şi ale patrimoniului istoric, respectiv resursele ce motivează o
deplasare cu scop turistic. Importanţa lor este dată de caracterul de unicitate, pe care îl au şi care
permite unei ţări să dispună de o situaţie de monopol sau de cvasi-monopol. De exemplu,
piramidele, în Egipt sau castelul Versailles, în Franţa etc. Pe de altă parte, în ţările în curs de
dezvoltare, acest aspect deosebit de important al dezvoltării turistice a fost prea puţin pus în
valoare, în pofida faptului că patrimoniul cultural al acestor ţări este foarte bogat. de exemplu,
cazul deşertului din Mali sau din Mauritania, ori al vestigiilor istorice, din Cambodgia sau
Etiopia.
c) Resursele în infrastructuri turistice - unul dintre principalele aspecte ale strategiilor de
dezvoltare turistică, ce constituie o problemă majoră pentru ţările în curs de dezvoltare.
Strategiile tradiţionale de dezvoltare turistică se bazează pe utilizarea resurselor sub formă de
capital, acestea reprezentând unul din factorii principali ai producţiei turistice. În această
concepţie, tradiţională, a dezvoltării turistice, se pune accentul pe investiţiile grele, ce presupun
disponibilităţi importante de capitaluri. O ţară care dispune de resurse turistice naturale foarte
importante, dar care este săracă în capital, nu îşi va putea dezvolta suficient de mult sectorul de
turism internaţional, deoarece nu îşi va putea realiza echipamentele necesare.
Costurile comparative constituie un avantaj foarte important pentru cea mai mare parte a ţărilor
în curs de dezvoltare, care dispun de o competitivitate puternică în privinţa costurilor salariale.
Spre deosebire de exporturile de alte servicii în cazul sectorului turistic, consumatorul este cel
care se deplaseaza, ceea ce permite ţărilor să beneficieze de avantajele lor de competitivitate
internaţională. Totuşi, costurile comparative nu se rezumă doar la compararea internaţională a
anumitor preţuri, ci trebuie să ţină cont de factorul calitativ. Datorită unei foarte mari diversităţi a
produselor turistice, compararea costurilor între produse asemănătoare este deosebit de dificil de
realizat. În plus, produsele turistice reprezintă servicii a căror producţie nu poate fi repetată într-o
manieră identică, ceea ce înseamnă că o comparare a costurilor în domeniul turismului nu se
reduce doar la o simpla analiză a componentelor costului (transport, cazare, masă, alte servicii),
dar se realizează şi asupra costurilor salariale, precum şi asupra raportului calitate/preţ şi a
nivelului de calificare a lucrătorilor.
- Costurile salariale constituie punctul central al costurilor comparative în domeniul turismului şi
oferă un avantaj esenţial unui număr important de ţări în curs de dezvoltare, care pot produce
servicii turistice în condiţii foarte competitive, de exemplu, turismului balnear, în Haiti
- Calitatea şi raportul calitate/preţ constituie unele dintre motivele principale de alegere a unei
destinaţii turistice. Din acest motiv, se depun eforturi importante în privinţa strategiilor de
dezvoltare turistică pentru îmbunătăţirea acestui raport. Pentru a explica o parte importanta a
distributiei şi a evoluţiei fluxurilor în turismul international se poate face o comparaţia
internaţională a raportului calitate/preţ pentru produsele turistice din diferite ţări. Noţiunea de
calitate se raportează, adesea, la preţ.
- Calificarea. Strategiile de dezvoltare turistică în ţările în curs de dezvoltare, vizând creşterea
nivelului calităţii produselor turistice trebuie să presupună şi dezvoltarea calificărilor forţei de
muncă. Calificarea forţei de muncă reprezintă şi un criteriu de clasificare a ţărilor, ce permite să
se explice locul deţinut de acestea în ierarhia turismului mondial.
Problemele de mediu şi cele privind sărăcia, în lume, nu vor putea fi rezolvate decât prin creştere
economică. Problema dezvoltării durabile a pornit, parţial, de la criticarea creşterii, economiştii
neoclasici propun modele de creştere durabilă, care să răspundă acestei mize.
Astfel, modelul de creştere construit de Robert M. Solow a fost uşor modificat, el pornea de la
ideea că problemele utilizării depline a resurselor sunt rezolvate cu uşurinţă întrebându-se care ar
fi condiţiile menţinerii unei economii deja echilibrate. Conform teoriilor economiştilor
neoclasici, obiectivul durabilităţii se refera la transmiterea, către generaţiile următoare, a unei
capacităţi de producere a bunăstării cel puţin egală cu cea a generaţiilor prezente. Pentru a atinge
acest obiectiv, trebuie ca stocul de capital aflat la dispoziţia societăţii să rămână intact, de la o
generaţie, la alta.
Astfel, după teoria lui Solow, există un schimb ce se efectuează, de-a lungul timpului: generaţia
prezentă consumă din „capitalul natural”, dar ea lasă moştenire, în contrapartidă, generaţiilor
viitoare, un plus de capacităţi de producţie, sub formă de stocuri de echipamente, cunoştinţe şi
competenţe.
Un alt curent economic ce s-a dezvoltat în ultimul deceniu este caracterizat prin dorinţa de a fi
luată în calcul particularitățile fenomenelor de mediu. Această perspectivă a cercetării, cunoscută
sub denumirea generică de economie ecologică insistă, de asemenea, în privinţa distincţiei ce
trebuie făcută între creştere şi dezvoltare, întrebându-se despre posibilităţile de a stabili nişte
limite în privinţa exploatării anumitor resurse naturale.
În opoziţie cu opiniile economiştilor neoclasici, adepţii economiei ecologice sustin ideea unei
interdependente între „capitalul natural” şi ceilalţi factori de producţie. De aici, a apărut modelul
denumit „durabilitate forte”, ce se bazează pe necesitatea menţinerii, de-a lungul timpului, a unui
stoc de „capital natural critic”, pe care generaţiile viitoare ar trebui să îl păstreze.
Un al treilea curent de opinii în privinţa economiei dezvoltării şi a economiei mediului este cel
exprimat de Joan Martinez-Alier, care vorbeşte de un „schimb inegal, din punct de vedere
ecologic”, între centrul şi periferia capitalismului.
Joan Martinez-Alier pune accentul pe conflictele de distribuţie, legate de problemele de mediu,
reluând tema sărăciei, pe care o pune în centrul problematicii privind durabilitatea. El încearcă să
demonstreze că sărăcia nu trebuie privită doar ca pe o ameninţare la adresa mediului, si că
protecţia mediului nu reprezintă un „lux al celor bogaţi”, cum există, adesea, tendinţa de a fi
apreciată.
De regulă, termenii de „durabil” şi „sustenabil” sunt consideraţi ca fiind substituibili, dar există
cercetători care fac distincţii importante între aceştia. Astfel, se poate realiza o distincţie prin
prisma prezenţei sau nu a sistemelor disipative în procesul sau sistemul analizat. Din acest punct
de vedere, se consideră că este vorba de durabilitate, ca o caracteristică dinamică a proceselor
sau sistemelor, exclusiv în mediul natural în care nu există sisteme disipative, iar în orice mediu
natural în care există sisteme disipative (de tip uman sau nonuman) nu se mai poate vorbi de
durabilitate, ci de sustenabilitate. Conceptul de durabil are semnificaţia persistenţei în timp a
unei structuri sau entităţi, în timp ce conceptul de sustenabil trimite la semnificaţia posibilităţii
de a menţine, în timp, în mod atractiv, acea entitate sau structură. Într-o asemenea abordare, o
piatră poate fi considerată durabilă, dacă nu se intervine asupra acesteia, dar o instituţie publică
poate să se dovedească a fi sustenabilă. Din această perspectivă, se poate efectua o distincţie
semantică între cele două concepte, sub aspectul legăturii lor cu agentul acţional. Pe de altă parte,
în timp ce durabilitatea denotă doar aspectul staţionarităţii, sustenabilitatea se poate referi şi la o
doză de creştere ori descreştere. Altfel spus, putem avea o „dezvoltare sustenabilă” sau o
„dezvoltare nesustenabilă” ori o „creştere sustenabilă” sau o „creştere nesustenabilă”, după cum
poate fi vorba de o „descreştere sustenabilă” sau o „descreştere nesustenabilă”. Într-o astfel de
abordare, expresiile „dezvoltare durabilă” sau „creştere durabilă” sunt, mai degrabă, metaforice,
fiind mai riguros să se utilizeze termeni de „dezvoltare sustenabilă” sau de „creştere sustenabilă”.
Deoarece, cel puţin deocamdată, nu există o unitate de opinii în rândul cercetătorilor, în această
privinţă, vom utiliza, în continuare, expresia consacrată, de „dezvoltare durabilă”.
La Summit-ul privind dezvoltarea din septembrie 2015, România s-a alăturat liderilor celor 193
state membre ale ONU care au adoptat Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă, un program de
acţiune globală în domeniul dezvoltării cu un caracter universal şi care promovează echilibrul
între cele trei dimensiuni ale dezvoltării durabile – economic, social şi de mediu. Pentru prima
oară, acţiunile vizează în egală măsură statele dezvoltate şi cele aflate în curs de dezvoltare.
În centrul Agendei 2030 se regăsesc cele 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă (ODD), prin
intermediul carora se stabileşte o agendă de acţiune ambiţioasă, pentru următorii 15 ani în
vederea eradicării sărăciei extreme, combaterii inegalităţilor şi a injustiţiei şi protejării planetei
până în 2030.
ODM au ajutat la concentrarea acţiunii, la reformarea politicilor, prin încorporarea obiectivelor
şi ţintelor de dezvoltare în strategiile naţionale şi la crearea de instituţii care să implementeze
aceste planuri în mod efficient. Rezultatele pozitive nu au fost însă echilibrat distribuite.
Începând cu 2008, progresul realizat până atunci a fost negativ influenţat de criza financiară şi
economică. Obiectivele de Dezvoltare Durabilă trebuie să finalizeze agenda demarată de
Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului şi să nu lase pe nimeni în urmă.
România şi Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului
Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului au reprezentat, pentru România, un instrument
complementar de mobilizare, la nivel intern, în domeniul dezvoltării economice şi sociale.
Agenda 2030 depășește cu mult Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului, menținând teme
precum eradicarea sărăciei, educația și sănătatea și abordând noi teme precum societățile pașnice
și inclusive. Toate țările trebuie să se asigure că politici adecvate sunt pregătite pentru
implementarea Agendei. Țările trebuie să promoveze instituții eficiente și inclusive și să creeze
159 politici bazate pe statul de drept, drepturile omului, drepturile femeii, egalitatea de gen și
creşterea implicării femeilor.
România susține pe deplin ideea că Agenda 2030 trebuie să fie implementată de către instituțiile
locale, răspunzând direct nevoilor cetățenilor.
România este angajată să implementeze Obiectivele de Dezvoltare Durabilă la nivel naţional şi
va revizui Strategia Națională de Dezvoltare Durabilă, pentru a integra Obiective de Dezvoltare
Durabilă. Ca membru al Uniunii Europene, România contribuie la îndeplinirea Obiectivelor de
Dezvoltare Durabilă la nivel national , dar şi internaţional, prin sprijinul pe care îl acordă ţărilor
mai puţin dezvoltate, prin intermediul asistenţei oficiale pentru dezvoltare.
38. Obiective-cheie ale noii strategii de dezvoltare durabilă și principiile directoare ale
politicilor dezvoltării durabile în UE.
Principalele obiective ale noii SDD se referă la protecţia mediului, la asigurarea echităţii sociale
şi a coeziunii, la prosperitatea economică şi la asigurarea responsabilităţilor internaţionale ale
UE.
1) Protecţia mediului, prin:
- prezervarea capacităţii Pământului de a favoriza viaţa, în toată diversitatea sa
- prevenirea şi reducerea poluării mediului şi promovarea unor moduri de consum şi de
producţie durabile
2) Echitatea socială şi coeziunea, prin: - Promovarea unei societăţi democratice, sănătoase,
sigure şi juste care respectă drepturile fundamentale şi diversitatea culturală, asigură egalitatea
între femei şi bărbaţi şi combate orice formă de discriminare.
3) Prosperitatea economică, asigurată prin: - Promovarea unei economii prospere, inovatoare,
bogată în cunoştinţe, competitivă şi eco-eficientă, garantă a unui nivel de viaţă ridicat, a angajării
depline a forţei de muncă şi a calităţii muncii în întreaga Uniune Europeană.
4) Asumarea responsabilităţilor internaţionale ale UE, prin: - încurajarea creării, în lumea
întreagă, a instituţiilor democratice, bazate pe solidaritate, libertate şi aprobarea acestor instituţii;
- promovarea creativă a dezvoltării durabile în întreaga lume şi vegherea ca politicile interne şi
externe ale UE să fie compatibile cu dezvoltarea durabilă globală şi cu angajamentele sale
internaţionale.
Principiile directoare ale politicilor dezvoltării durabile:
1) Promovarea şi protejarea drepturilor fundamentale ale omului Omul trebuie plasat în centrul
politicilor UE, promovând drepturile fundamentale ale acestuia, combătând orice formă de
discriminare şi contribuind la reducerea sărăciei şi la eliminarea excluziunii sociale în întreaga
lume.
2) Solidaritatea intra- şi inter-generaţii Trebuie să se răspundă nevoilor generaţiilor actuale, fără
a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi
3) O societate deschisă şi democratică Trebuie să fie garantată posibilitatea cetăţenilor de a-şi
exercita drepturile lor de acces la informaţii şi la justiţie, să se ofere posibilităţi de consultare şi
de participare tuturor asociaţiilor şi părţilor interesate.
4) Participarea cetăţenilor la luarea deciziilor Trebuie sporită participarea cetăţenilor la luarea
deciziilor, trebuie să fie îmbunătăţită informarea şi sensibilizarea opiniei publice, în favoarea
dezvoltării durabile.
5) Participarea întreprinderilor şi a partenerilor sociali Este necesară întărirea dialogului social, a
responsabilităţii sociale a întreprinderilor, parteneriatele de tip public-privat, pentru a favoriza,
astfel, cooperarea şi responsabilităţile comune privind aplicarea unor moduri durabile de consum
şi de producţie.
6) Coerenţa politicilor şi a guvernanţei Trebuie promovată coerenţa între toate politicile UE şi
între acţiunile întreprinse la nivel local, regional, naţional şi mondial, în scopul de a spori
contribuţia acestora la dezvoltarea durabilă.
7) Integrarea politicilor Este necesară promovarea integrării consideraţiilor de ordin economic,
social şi de mediu, într-o asemenea modalitate, încât acestea să fie coerente şi să susţină reciproc,
prin exploatarea deplină a instrumentelor ce vizează mai buna legiferare
8) Valorificarea celor mai bune cunoştinţe disponibile Trebuie vegheat ca politicile să fie
elaborate, evaluate şi aplicate pe baza celor mai bune cunoştinţe disponibile şi ca acestea să fie
sănătoase, din punct de vedere economic, social şi al mediului înconjurător, precum şi să asigure
un raport bun cost-beneficiu.
9) Principiul precauţiei În caz de incertitudine, din punct de vedere ştiinţific, trebuie aplicate
proceduri de evaluare a măsurilor preventive adecvate, în scopul de a evita producerea de
deteriorări ale sănătăţii umane şi ale mediului.
10) Principiul „poluatorul plăteşte” Este necesar să ne asigurăm că preţurile reflectă costurile
reale, pentru societate, ale activităţilor de consum şi de producţie şi că poluatorii vor plăti pentru
daunele aduse sănătăţii umane şi mediului înconjurător.
Transformarea Europei în primul continent neutru din punct de vedere climatic, până în 2050,
este cea mai mare provocare și oportunitate a epocii noastre. Pentru a reuși să facă acest lucru,
Comisia Europeană a prezentat Pactul ecologic european, cel mai ambițios pachet de măsuri care
ar trebui să le permită cetățenilor și întreprinderilor din Europa să beneficieze de tranziția către o
economie verde și durabilă. Măsurile sunt însoțite de o foaie de parcurs inițială a principalelor
politici și variază de la reducerea ambițioasă a emisiilor și investițiile în cercetarea și inovarea de
vârf până la conservarea mediului natural al Europei.
Susținut de investiții în tehnologii ecologice, soluții durabile și noi întreprinderi, Pactul ecologic
poate fi o nouă strategie de creștere a economică a UE. Succesul său depinde de implicarea și
angajamentul publicului și al tuturor părților implicate.
Mai presus de toate, Pactul ecologic european stabilește o cale de tranziție justă și echitabilă din
punct de vedere social. El este conceput în așa fel încât marea transformare care ne așteaptă să nu
lase în urmă pe nimeni – niciun om, nicio regiune.
Acțiuni concrete
Pactul ecologic european include o foaie de parcurs cu acțiuni menite:
• să stimuleze utilizarea eficientă a resurselor prin trecerea la o economie circulară, mai curate
• să refacă biodiversitatea și să reducă poluarea.
El prezintă investițiile necesare și instrumentele de finanțare disponibile și arată cum se poate
asigura o tranziție justă și incluzivă. Se dorește ca, până în 2050, UE să devină neutră din punctul
de vedere al impactului asupra climei. Pentru a atinge acest obiectiv, a fost propus un act
legislativ european privind clima, care ar transforma acest angajament politic în obligație juridică
și ar impulsiona investițiile.
Sunt necesare acțiuni în toate sectoarele economiei, inclusiv:
• investiții în tehnologii ecologice;
• sprijin pentru inovare în sectorul industrial;
• introducerea unor forme de transport privat și public mai puțin poluante, mai ieftine și mai
sănătoase;
• decarbonizarea sectorului energetic;
• îmbunătățirea eficienței energetice a clădirilor;
• colaborarea cu partenerii internaționali pentru îmbunătățirea standardelor de mediu la nivel
mondial.
Turismul durabil permite dezvoltarea activităţilor de turism şi a celor recreative într-o ţară,
regiune sau destinaţie turistică, ţinând seama de principiile de bază ale dezvoltării durabile,
arătând respect pentru mediu, pentru oameni şi pentru economia şi cultura locală a regiunii de
primire turistică.
Din punct de vedere ecologic, practicarea unui turism durabil înseamnă multiplicarea
iniţiativelor responsabile, grija permanentă pentru prezervarea planetei pe care trăim, precum şi
răspândirea exemplelor de bună practică în domeniu.
Din punct de vedere social, turismul durabil presupune încercarea de a se axa, pe cât posibil, pe
universul uman local, pentru înţelegerea preocupărilor localnicilor, aprecierea valorilor locale şi
a profunzimii obiceiurilor şi tradiţiilor din zonele respective. Produsele turismului durabil
funcţionează, la nivel local, în armonie cu mediul, cu comunitatea şi culturile locale.
Există mai multe forme ale turismului durabil: turismul ecologic (ecoturismul), turismul verde,
turismul „dulce”, turismul rural şi agro-turismul, turismul comunitar, turismul echitabil, turismul
solidar şi responsabil, etc.
• Turismul ecologic reprezintă denumirea generică pentru exploatarea (comercializarea)
resurselor naturale, sub formă de produse turistice, în mod durabil.
• Ecoturismul sau turismul verde este un turism ecologic, al cărui obiectiv principal este acela de
a proteja natura sau de apropiere faţă de unele specii deosebite. Ecoturismul implică respectul
pentru siturile şi culturile locale, într-o optică a dezvoltării durabile.
• Turismul verde definit ca ansamblul formelor de turism promovate în scopul îmbunătăţirii
impactului turismului din punct de vedere social, cultural şi al mediului înconjurător.
• Turismul „dulce” . În afara scopului de protejare a naturii, care reprezintă un numitor comun
pentru toate formele de turism ce urmăresc compatibilitatea cu mediul, precum şi a celui de
protejare a sănătăţii oamenilor, acest tip de turism urmareste: respectul pentru obiceiuri, tradiţii,
structurile sociale şi familiale ale populaţiei locale si repartiţia echitabilă a veniturilor,
diversificarea ofertei turistice.
• Turismul rural reprezintă una dintre cele mai eficiente soluţii de armonizare a cerinţelor
turismului cu exigenţele protejării mediului şi ale dezvoltării durabile. În sens larg, prin turism
rural se înţelege petrecerea vacanţei în spaţiul rural, consumul de produse agroalimentare din
gospodăria gazdei şi participarea turiştilor la unele activităţi economice specifice fermei sau
gospodăriei ţărăneşti etc.
• Turismul comunitar este centrat pe implicarea populaţiilor locale într-o dezvoltare turistică
localizată şi desfăşurată în profitul acestora: ele construiesc şi gestionează structurile de primire
turistică, precum şi serviciile oferite turiştilor pe plan local.
• Turismul echitabil - constă în aplicarea, în cadrul acestui sector, a principiilor comerţului
echitabil. de exemplu: - oferirea de sejururi turistice; - o remunerară justă a partenerilor locali,
printr-o transparenţă totală a mecanismului de formare a preţurilor şi tarifelor produselor
turistice; - angajarea într-o relaţie durabilă cu populaţiile vizitate, având în vedere un singur
scop: îmbunătăţirea condiţiilor sociale şi economice în locurile de destinaţie turistică.
• Turismul solidar şi responsabil - reprezintă o mişcare socială care caută să ţină sub control şi să
valorizeze economia turistică, în beneficiile comunităţilor de primire (receptoare de turişti),
înscriindu-se într-un demers de dezvoltare teritorială.
În codul managementului de mediu în turism există cel puţin două tipuri de abordări principale,
respectiv, gestionarea resurselor fizice şi managementul vizitatorilor.
1) Gestionarea resurselor fizice - se pune un accent tot mai mare pe metodele de protejare sau
conservare a bazei resurselor fizice ale turismului.
Aceste resurse pot fi:
• Stabilirea destinaţiei teritoriului Cea mai frecvent utilizată strategie de protejare a zonelor
importante din punct de vedere ecologic, ştiinţific, istoric, peisagistic sau turistic este cea a
desemnării destinaţiei teritoriului, prin care zonele sunt identificate conform gradului de protecţie
necesar fiecăreia dintre acestea. Astfel, forma cea mai cunoscută de declarare a zonelor protejate
de pe glob este statutul de parc naţional.
• Strategii de planificare spaţială - Pentru încurajarea dezvoltării turismului în anumite zone, prin
scoaterea de sub ameninţare a zonelor sensibile sau deja degradate, sunt utilizate o diversitate de
metode. Dintre acestea, mai cunoscută este cea de zonare (împărţire pe zone), prin care se
încearcă prescrierea unor niveluri diferite ale utilizării, de către public şi conservarea, în diferite
părţi sau zone ale unei arii mai largi, cum este cazul parcurilor naţionale.
• Tehnici de management al sitului- tehnici de protejare a ariilor sensibile sau de facilitare a
regenerării sau restaurării siturilor afectate.
2) Managementul vizitatorilor - managementul eficient al vizitatorilor este considerat a fi un
element integrant al managementului de mediu.
Scopul managementului vizitatorilor este acela de luare a măsurilor necesare pentru a nu depăşi
capacitatea de absorbţie turistică a mediului, precum şi încurajarea comportamentului adecvat
din partea turistului individual. Există o gamă mai largă de tehnici specifice, utilizate în
gestionarea comportamentului vizitatorilor destinate limitării accesului acestora. De exemplu,
reducerea numărului de locuri de parcare s-a dovedit a fi o metodă eficientă de limitare a
numărului turiştilor în anumite zone naturale.
Înainte de a se stabili nivelurile efective ale preţurilor produselor turistice, este necesară fixarea
unor obiective clare, pe care întreprinderea îşi propune să le atingă.
În funcţie de orizontul de timp avut în vedere, întreprinderile din turism pot să urmărească
realizarea unor obiective pe termen scurt sau pe termen mediu şi lung si anume:
• Supravieţuirea reprezintă obiectivul întreprinderii de turism în cazul în care aceasta se
confruntă cu o concurenţa puternică sau cu un excedent al spaţiilor disponibile ori cu o
modificare rapidă a preferinţelor turiştilor. Soluţia pe termen scurt o constituie reducerea
preţurilor practicate de întreprinderea de turism, dar aplicarea pe termen lung a unei asemenea
soluţii poate să conducă la falimentul întreprinderii.
• Maximizarea profitului curent se poate realiza prin exploatarea rapidă, înaintea firmelor
concurente, a unei oportunităţi apărute pe piaţa turistică. De exemplu, în cazul unor evenimente
precum Jocurile Olimpice, Campionate mondiale de fotbal etc., un tur-operator, dar şi alţi
prestatori de servicii turistice pot practica preţuri mari, pentru noile produse turistice oferite,
pentru care se înregistrează o cerere ridicată.
• Maximizarea volumului vânzărilor, din punct de vedere cantitativ va conduce la reducerea
costului unitar şi la creşterea, pe termen lung, a profitului. Astfel, va deveni posibilă practicarea
unor preţuri scăzute, aplicându-se o strategie de penetrare a pieţei. Organizatorii de turism care
aplică o asemenea strategie urmăresc pătrunderea pe noi pieţe turistice sau creşterea cotei de
piaţă pe care o deţin.
• Fructificarea avantajului de piaţă constă în stabilirea unui preţ iniţial ridicat, bazat pe avantajele
comparative ale produsului turistic propriu, în raport cu oferta concurenţilor. În cazul scăderii
volumului vânzărilor, întreprinderea va reduce preţul produselor, până la un nivel atrăgător
pentru un nou segment de clienţi. Pe de altă parte, tur-operatorul respectiv va putea concepe şi
lansa pe piaţă variante de produse cu o complexitate mai scăzută şi mai ieftine destinate
consumatorilor al căror prim criteriu îl constituie preţul.
• Promovarea unui produs turistic superior, din punct de vedere calitativ, poate constitui
obiectivul politicii de preţ al întreprinderii de turism ce prestează servicii de calitate, a căror
valoare este percepută şi recunoscută de consumatori, care acceptă să plătească preţuri ridicate,
pentru acele produse.
Există o largă varietate de strategii de preţ, ce pot fi adoptate de către întreprinderile din turism.
Aceste strategii pot fi diferenţiate în funcţie de diverse criterii, precum: nivelul şi accesibilitatea
preţurilor, particularităţile pieţei sau modalitatea de distribuţie a produselor.
Astfel, în funcţie de nivelul şi accesibilitatea preţurilor, se pot utiliza următoarele tipuri de
strategii:
a) Strategia preţului ridicat (sau a “smântânirii”, a luării caimacului), care este o strategie de preţ
potrivită pentru valorificarea avantajului de piaţă. Această strategie poate fi practicată în situaţia
exclusivităţii ofertei sau în cazul limitării ofertei concurenţei sau în cazul turismului cinegetic,
unde sunt oferite, în exclusivitate, trofee de vânătoare valoroase etc.
b) Strategia preţului scăzut sau a penetrării pieţei turistice se utilizează de către întreprinderile ce
urmăresc maximizarea cantităţii de produse vândute, câştigarea unei poziţii mai puternice pe
piaţă sau a unor noi segmente de piaţă, descurajarea concurenţilor, atragerea unor clienţi ai
firmelor concurente sau incitarea consumatorilor potenţiali în a testa produsul turistic. De
asemenea, practicarea unor preţuri prea scăzute poate provoca o reacţie de reţinere, din partea
unor categorii de clienţi potenţiali, deoarece le vor considera incompatibile cu statutul şi
prestigiul lor personal sau nu vor avea încredere în nivelul calitativ al acelor produse. Această
strategie este recomandată a fi utilizată şi în perioadele de extrasezon, când preţurile vor fi reduse
până la niveluri minime, pentru atragerea clientelei şi asigurarea unui coeficient cât mai mare de
utilizare a capacităţilor turistice. Existenţa unor categorii largi de consumatori cu venituri
modeste a determinat dezvoltarea formelor de turism de masă, a turismului social şi a celui de
tineret, pentru care este necesară aplicarea strategiei preţului scăzut.
c) Strategia preţurilor diferenţiate, caracteristică turismului, domeniu în care există o paletă
foarte largă a tarifelor practicate pentru acelaşi produs, în condiţiile în care costurile sunt de
acelaşi nivel. Chiar şi în perioada sezonului turistic de vârf se pot aplica reduceri de preţuri, în
situaţia în care gradul de ocupare a capacităţilor turistice rămâne scăzut. Diferenţierea tarifelor se
realizează, adesea, şi între zilele săptămânii. Dacă în mediul urban, de regulă, se pot practica
tarife reduse, în perioadele de sfârşit de săptămână, în staţiunile turistice litorale, dimpotrivă, se
pot aplica tarife mai mari tocmai în aceste perioade, când cererea este mai ridicată.
Întreprinderea de turism va diferenţia preţurile (tarifele) aplicate şi în funcţie de alte criterii,
precum:
- volumul consumului, respectiv durata sejurului (sejur lung, mediu sau scurt);
- segmentele de consumatori. O unitate amplasată pe un traseu cu o intensă circulaţie turistică va
putea practica tarife mai ridicate decât o altă unitate, de acelaşi confort, amplasată într-o zonă cu
aflux mai redus de turişti.
În privinţa unităţilor de alimentaţie publică, diferenţierea preţurilor practicate se realizează în
funcţie de mai multe categorii de factori, astfel:
- sensibilitatea la factorul timp – de ex.: oamenii de afaceri sunt mai preocupaţi de timp, decât de
preţ, fiind dispuşi să plătească mai mult, pentru un serviciu mai rapid
- nivelul calitativ al serviciului, determinat de: modul de primire, decorul, atmosfera, modul de
pregătiri şi prezentare a preparatelor culinare, a băuturilor, curăţenia, iluminatul, inventarul textil,
rapiditatea serviciului, serviciul de servire propriu-zis, zgomotul, mirosurile etc.
- acordarea unor reduceri sau gratuităţi, pentru grupuri, pentru clienţi sensibili la preţ (nu în
unităţile de lux), în cadrul unor cluburi.
- un raport competitiv calitate-preţ, putând fi eliminate unele cheltuieli inutile, în raport cu
aşteptările clientului.
- factorii psihologici – precum preţurile fixe ale meniurilor – ex. 25 de lei sau 30 de lei sau
preţurile “magice” de 9,90 lei, 14,90 lei etc.;
- alţi factori – în funcţie de categoria de clienţi (de ex. preţuri mai reduse pentru clienţii
hotelului),
d) Strategia preţurilor forfetare (globale sau pauşale, tip “totul inclus”), care constă în
comercializarea unor produse complexe ce includ un pachet minimal de servicii de bază
obligatorii (transport, cazare, mic dejun), la care se adaugă, în funcţie de opţiunile turiştilor:
servicii de masă în pensiune completă sau demipensiune, excursii, programe culturale, de
divertisment etc.
Alte tipuri de strategii utilizate:
• Strategia preţurilor de aliniere, adoptată de întreprinderile ale căror produse nu se diferenţiază
de cele ale liderilor de pe piaţa turistică respectivă.
• Strategia preţului produselor captive (sau a preţului “momeală”), ce constă în stabilirea preţului
produsului global pe baza a două componente: una sub forma tarifului fix, pentru o parte a
serviciilor (informare, transport, transferuri, acces la obiectivul sau evenimentul ce reprezintă
principala atracţie turistică) şi alta, sub forma unui tarif variabil, pentru celelalte servicii turistice
indispensabile (cazare, masă şi chiar unele servicii de agrement sau tratament balneo-medical).
• Strategia rabaturilor şi bonificaţiilor – adoptată de întreprinderile de turism ce îşi ajustează
preţurile produselor în vederea stimulării şi recompensării unui anumit tip de clienţi, respectiv:
- Clienţii care solicită un volum ridicat de servicii.
- Clienţii care acceptă aranjamente turistice în perioadele de extrasezon (sau chiar în perioadele
de sezon intermediar)(de exemplu: formule de tipul “a treia săptămână gratuită pentru un sejur de
14 zile” sau “plăteşti 7 zile şi stai 10” ori, mai frecvent, “plăteşti 3 zile şi stai 5”).
În funcţie de perioada sezonului turistic, de gradul de ocupare şi de rentabilitatea activităţii,
deţinătorii structurilor de primire turistică pot acorda o serie de gratuităţi şi de reduceri de tarif,
cum ar fi:
- gratuităţi pentru cazarea copiilor de până la 7 ani care nu solicită pat suplimentar;
- reduceri de tarife pentru cazare pentru anumite categorii de clienţi (veterani de război,
pensionari, elevi, studenţi, etc.).
Un program de promovare face parte integrantă din programul de comercializare a unui produs.
Promovarea trebuie să permite motivarea luării unei decizii în domeniul turismului, din partea
următoarelor 3 categorii de clientelă potenţială:
- Turiştii, în calitate de clienţi individuali;
- intermediarii din turism (tur-operatori, agenţii de turism etc.)
- întreprinderile de transport, îndeosebi companiile aeriene.
Înainte de a începe un program de promovare, este necesar să se efectueze un studiu de piață,
referitor la unul sau mai multe produse, concepute şi distribuite pe baza unor tarife studiate, în
raport cu concurenţa. Conform recomandărilor O.M.T., un program de promovare turistică
trebuie să se bazeze pe “imaginea de marcă” a ţării promovată ca destinaţie turistică, imagine
bazată pe nişte caractere simbolice proprii, atractive. O acţiune de promovare ar trebui să poată
pune în aplicare o serie de mijloace, precum: conferinţele de presă, dezbateri la cină, reportaje-
dezbateri, la radio şi televiziuni, realizarea şi distribuirea de filme, diapozitive, broşuri,
organizarea de spectacole folclorice, de călătorii de informare pentru profesionişti din domeniul
turismului (agenţii de turism), etc.
Un program de promovare trebuie să fie realizat urmărind o cronologie bine stabilită, ţinta
trebuie fixată în momentul când sunt luate deciziile, pe destinaţii, ale acţiunii de promovare
respectiv:
- pentru tur-operatori, cu suficient timp înainte ca ei să îşi poată monta produsele şi să le includă
în cataloagele lor anuale (cu cel puţin 6 luni, până la un an, înainte de apariţia cataloagelor);
- pentru agenţiile de voiaj, cu circa 8 luni, până la un an, înainte de sezonul turistic;
- pentru turiştii înşişi, cu minimum 6-8 luni înainte de data programată, de plecare în călătorie
(vacanţă).
O bună acţiune de promovare trebuie să satisfacă următoarele condiţii:
- să fie bine orientată;
- cel care o derulează trebuie să fie cunoscut;
- să fie uşor înţeleasă;
- să răspundă interesului turistului potenţial;
- să propună un produs accesibil din punct de vedere economic (financiar);
- să fie coerentă (diferitele mijloace de informare utilizate trebuie să transmită aceleaşi informaţii
asupra aceleiaşi destinaţii);
- să se realizeze o comunicare autentică (adică să fie esenţială şi adevărată).