Subiecte pentru examen:

1. Definiții utilizate în turismul internațional

OMT defineste turismul astfel: „Activităţile desfăşurate de persoane, pe durata călătoriilor şi
sejururilor, în locuri situate în afara reşedinţei obişnuite, pentru o perioadă consecutivă ce nu
depăşeşte un an (12 luni), cu scop de loisir , pentru afaceri sau alte motive”. Turismul reprezintă
o componentă a călătoriei = deplasarea dintr-o localitate în alta.
Turismul înseamnă activitatea de a călători în afara mediului obişnuit al unei persoane, în orice
scop (cu câteva excepţii, în primul rând când persoana respectivă urmează să desfăşoare în locul
în care călătoreşte, o activitate remunerată sau se află în situaţii precum efectuarea de tratamente
clinice, arest, închisoare ş.a.).
În funcţie de o ţară dată, conform definiţiilor EUROSTAT, se pot distinge trei forme elementare
ale turismului:
1) Turismul intern, cuprinzând activităţile rezidenţilor unei ţări care călătoresc doar în interiorul
acelei ţări, dar în afara reşedinţei lor obişnuite.
2) Turismul receptor, cuprinzând activităţile non-rezidenţilor care călătoresc într-o ţară dată, alta
decât cea unde îşi au reşedinţa obişnuită.
3) Turismul emiţător (emitent), cuprinzând activităţile rezidenţilor unei ţări date, care călătoresc
şi îşi petrec sejururile într-o altă ţară decât cea în care îşi au reşedinţa lor obişnuită.
Aceste forme elementare ale turismului pot fi combinate între ele, în mai multe moduri, rezultând
următoarele categorii ale turismului:
a) Turismul interior, format din turismul intern şi turismul receptor;
b) Turismul naţional, format din turismul intern şi turismul emiţător (emitent)
c) Turismul internaţional (al unei ţări), format din turismul emiţător şi turismul receptor.

2. Vizitatorul internaţional şi turistul internaţional.

Orice persoană aflată într-o călătorie între două sau mai multe ţări reprezintă un călător
internaţional. Dacă respectiva călătorie prezintă interes pentru turism, atunci ne referim la
„vizitator”= conceptul de bază în ansamblul statisticilor turismului.
Conform definiţiei O.M.T., nu toţi călătorii sunt vizitatori. „Vizitator internaţional” reprezinta
„orice persoană care vizitează o ţară, alta decât cea în care aceasta îşi are reşedinţa sa obişnuită,
pentru o perioadă care să nu depăşească 12 luni şi al cărei motiv principal al vizitei este altul
decât cel de a exercita o activitate remunerată în ţara vizitată”.
Cele două criterii pentru a face distincţia dintre vizitatori şi ceilalţi călători internaţionali sunt :
reşedinţa şi motivaţia călătoriei.
- Criteriul reşedinţei se referă la toate persoanele care nu îşi au locul lor de reşedinţă în ţara
vizitată, inclusiv cetăţenii unei ţări care îşi au domiciliul permanent în străinătate.
- Criteriul motivaţiei călătoriei stabileşte o distincţie clară între vizitatori şi persoanele care se
deplasează într-o ţară pentru a munci acolo.
Aşadar, vizitatorul internaţional reprezintă orice persoană care călătoreşte într-o altă ţară decât
cea în care îşi are reşedinţa, pentru mai puţin de 12 luni şi al cărui principal scop al călătoriei este
diferit de exercitarea unei activităţi remunerate în locul vizitat.
Turiştii internaţionali constituie una dintre cele două categorii de vizitatori internaţionali,
alături de excursionişti. Atunci când vizitatorii petrec o noapte în ţara vizitată, aceştia sunt
consideraţi a fi „turişti”, în timp ce aceia a căror deplasare durează mai puţin de 24 ore, deci fără
a înnopta, sunt consideraţi a fi „vizitatori de o zi” sau „excursionişti”.
Următoarele categorii de călători nu trebuie incluşi în categoria de vizitatori internaţionali :
a) Persoanele care intră sau ies dintr-o ţară ca imigranţi, inclusiv persoane care îi însoţesc sau li
se alătură;
b) Persoanele care locuiesc în apropierea graniţei şi lucrează în ţara învecinată;
c) Diplomaţii, personalul consular şi membrii forţelor armate care călătoresc, din ţara lor de
origine, către ţara în care au fost repartizaţi, inclusiv personalul casnic care li se alătură sau îi
însoţesc;
d) Persoanele care călătoresc ca refugiaţi sau nomazi;
e) Persoanele aflate în tranzit, care nu intră formal într-o ţară ori pasagerii unei nave cărora nu li
permite să debarce.
Turiştii internaţionali sunt vizitatori temporari, care se află pentru cel puţin 24 de ore, dar pentru
mai puţin de 12 luni, în ţara vizitată şi pentru care motivele principale ale călătorie pot fi grupate
în: - loisir , vacanţă, familie, sănătate, religie, sport; - afaceri,deplasări profesionale

3. Motivaţii pentru realizarea călătoriilor turistice internaţionle.

François Vellas clasifică aceste motivaţii în trei categorii principale : cele motivate de preţuri, de
climat şi de diverse motive personale ale turistului.
a) Preţurile reprezintă motivaţii esenţiale în decizia turiştilor de a călători în afara frontierelor
ţării de reşedinţa. Diferenţele dintre nivelurile preţurilor produselor turistice practicate în
diferitele ţări ale lumii, pentru oferte similare, ca nivel de confort, diversitate a serviciilor şi
calitatea acestora, se explică prin nivelul mai scăzut al salariilor din industria turistică, în unele
ţări, majoritatea aflate în curs de dezvoltare.
b) Climatul reprezintă un motiv determinant pentru caracterul internaţional al turismului.
Beneficiază, din plin, de avantajul acestui factor tarile in care turiştii vor găsi un climat cald, cu
plaje însorite şi posibilitatea de a face baie.
c) Motivele personale ale turistului se pot clasifica, la rândul lor, în 6 categorii principale:
- Loisir şi vacanţe. Motivele pot fi diverse: odihnă, dorinţa de „smulgere” sau „evadare” din
mediul său obişnuit, descoperiri culturale, vizite la rude şi prieteni, practicarea unor sporturi etc.
- Afaceri, respectiv călătorii întreprinse în cadrul activităţilor profesionale.
- Congrese şi alte reuniuni
- Sănătate, respectiv călătorii pentru a beneficia de îngrijiri medicale. Sunt incluse, în această
categorie, şi sejururile în staţiunile termale şi tratamentele terapeutice de orice natură (oncţiuni
sau împachetări cu nămol, inhalare de gaze cu efect terapeutic etc.).
- Studii, respectiv călătoriile realizate pentru a asista la cursuri sau pentru formare sau
perfecţionare profesională.
- Religie, respectiv călătoriile întreprinse pentru a participa la un pelerinaj sau pentru o vizită la
un loc sfânt.
Într-o altă abordare, se poate aprecia că un turist îşi va alege o destinaţie turistică internaţională
în următoarele situaţii:
- oferta de vacanţă a ţării în care îşi au domiciliul obişnuit este limitată produsele turistice oferite
în ţara sa sunt inaccesibile, fie datorită preţurilor ridicate, fie datorită faptului că respectivele
produse sunt mai bine vândute la export, adică turiştilor străini;
- absenţa unor produse turistice din oferta internă a ţării de domiciliu
- cererea pentru unele produse turistice având caracter de unicat în lume (de exemplu, vizitarea
Sfinxului şi a piramidelor egiptene, a locurilor sfinte, la Ierusalim ori a Turnului Eiffel, la Paris
etc.).
Fluxurile turistice se mai pot clasifica în două mari categorii :
a) „Sunlust”, care sunt fluxuri asociate turismului de soare ori determinat de alte condiţii naturale
(existenţa zăpezii, a unor izvoare termale etc.). În alegerea unor astfel de destinaţii, principalele
criterii de selecţie sunt preţurile şi distanţele.
b) „Wonderlust”, respectiv turismul de cunoaştere (având motivaţii culturale – de participare la
diverse manifestări culturale, artistice, sportive, de vizitare a unor monumente, muzee sau a unor
obiective naturale deosebite).

4. Noțiunile de politică şi strategie.

În sens larg, politica se referă la structura şi modul de funcţionare al unei comunităţi sau al unei
societăţi. Politica se referă la acţiuni, la echilibru, la dezvoltarea, internă sau externă, a societăţii,
la raporturile sale interne şi la raporturile cu alte structuri.
Politica economică reprezintă „comportamentul statului faţă de funcţionarea economiei unei
ţări”. Potrivit profesorului Niţă Dobrotă, politica economică este „o acţiune conştientă a puterii
publice, democratic stabilită, care presupune definirea ştiinţifică a obiectivelor economice şi
sociale ale statului-naţiune, pe o anumită perioadă de timp şi punerea în aplicare a acestor
obiective şi folosind mijloace şi tehnici adecvate”. Politicile economice contemporane, ca
ansamblu al intervenţiilor statelor şi al colectivităţilor teritoriale, în viaţa economică vizează:
- să fie remediate unele evoluţii nedorite ale pieţei;
- să se realizeze unele redistribuiri, atunci când se înregistrează unele dezechilibre, considerate a
fi inechitabile;
- fie ca, prin acţiunile statului, să fie favorizate iniţiativele agenţilor economici
Punerea în aplicare a unei anumite politici economice presupune:
1) Statul, respectiv guvernul sau autoritatea publică regională (locală, după caz) trebuie să
stabilească un diagnostic al conjuncturii economice existente luând în consderare o serie de
indicatori importanţi, precum rata creşterii PIB, rata şomajului, rata inflaţiei, etc.
2) Odată stabilit diagnosticul, trebuie să fie definite priorităţile. (cele mai frecvente fiind
creşterea economică, reducerea şomajului, lupta împotriva inflaţiei, etc.)
3) Statul, autoritatea publică respectivă, trebuie să decidă asupra instrumentelor pe care le va
utiliza pentru a atinge obiectivele pe care şi le-a fixat.
Strategia înseamnă: - arta de a coordona acţiunea ansamblului forţelor unei naţiuni pentru a
conduce un război, a gestiona o situaţie de criză sau pentru a menţine pacea;
- prin extensie, înseamnă elaborarea unei politici, definită în funcţie de punctele tari şi cele slabe,
ţinând seama de ameninţări şi de oportunităţi
Strategia constă în definirea unor acţiuni coerente pentru a realiza ori a atinge anumite obiective
şi se transpune în planuri de acţiune, pe domenii şi pe perioade de timp, incluzând şi planuri
alternative. Strategia are un obiectiv global pe termen lung, se bazează pe anticipare, în vederea
atingerii unui obiectiv şi mizează alegerea unor acţiuni, aplicarea acestora şi coordonarea lor,
pentru a obţine un anumit rezultat.
Într-un univers economic incert, strategia îşi propune să definească alternative posibile în funcţie
de informaţiile disponibile pentru a atinge un obiectiv şi să aleaga cea mai bună dintre decizie ce
trebuie luata.

5. Instrumente ale politicii economice.

Statul intervine în economie prin politicile economice pe care le adoptă şi le pune în aplicare
pentru a asigura şi menţine o creştere economica durabila şi echilibrata.
Statul dispune de două categorii de instrumente de politică economică: politicile conjuncturale şi
politicile structurale.
- Politicile conjuncturale constau în acţionarea asupra mecanismelor pe termen scurt (preţuri,
venituri, monedă naţională, cheltuieli publice) şi în restabilirea echilibrelor, fie pentru a ieşi
dintr-o criză temporară, fie pentru a modera o „supraîncălzire”a economiei. Tendinţa actuală a
politicilor conjuncturale este cea de liberalizare a preţurilor, de dereglementare monetară şi de
introducere a unei mai mari mobilităţi a pieţei muncii.
- Politicile structurale pun în aplicare reformele profunde, ale căror efecte vor fi vizibile pe
termen mediu şi lung (pe piaţa monetară, a forţei de muncă etc.).
Dintre instrumentele de politică economică aflate la îndemâna statului mai pot fi menţionate:
- politica în domeniul concurenţei, condamnând practicile anti-concurenţiale şi abuzul de poziţie
dominantă;
- politica repartiţiei veniturilor politică prin care se sprijină obţinerea de venituri suplimentare
pentru gospodării (prin salarii şi alte venituri) sau pentru întreprinderi (sub forma profiturilor
obţinute de acestea);
- politicile de mediu, ce privesc mediul natural.
1) În funcţie de efectul macroeconomic urmărit:
 a) politici orientate către cerere, fie în sensul creşterii acesteia (politici expansioniste), fie în
sensul reducerii cererii (politici restrictive), prin politica fiscală şi cea monetară;
b) politici orientate spre ofertă, prin care se acţionează asupra ofertei, în vederea stabilirii unui
echilibru cu cererea.
- politici de perfecţionare a sistemului fiscal.
2) În funcţie de scopul politic urmărit, se pot adopta şi aplica o serie de politici:
a) politici antişomaj
b) politici antiinflaţie
c) politici de stabilizare macroeconomică
d) politici de creştere economică
e) politici comerciale
f) politici valutare.
În practică se utilizează combinaţii ale acestor politici. Politicile de reglare sunt politici
conjuncturale, menite să corecteze unul sau mai multe dezechilibre precum lupta împotriva
inflaţiei sau favorizării creşterii economice şi creării de noi locuri de muncă. Cele mai importante
politici de reglare, la care apelează statul, sunt: politica bugetară, politica monetară şi politica
privind forţa de muncă.
Politica bugetară reprezintă ansamblul măsurilor luate de stat şi cadrul reglementărilor în
domeniul economic, având drept consecinţe creşterea economică sau atingerea unor obiective
sociale. Obiectivul statului este să realizeze un echilibru bugetar, adică încasările să fie egale cu
cheltuielile, dar, în practică, fie că încasările sunt inferioare cheltuielilor, determinând un sold
bugetar deficitar, fie că încasările sunt superioare cheltuielilor, iar soldul bugetar este
excedentar.
Politica monetară reprezintă acţiunea prin care autoritatea monetară (banca centrală) a unei ţări
acţionează asupra masei monetare aflate pe piaţă, în scopul atingerii scopului de asigurare a
stabilităţii monedei naţionale. Principala miză a politicii monetare este cea de a ţine sub control
creşterea preţurilor, pentru a evita dezechilibre care să afecteze activitatea economică. Există mai
multe tipuri de politici monetare. Obiectivele politicii monetare se referă la menţinerea, pe
termen lung, a marilor echilibre economice
Politica privind forţa de muncă vizează reducerea nivelului şomajului, acţionând asupra cererii
de forţă de muncă, prin diminuarea contribuţiilor sociale sau introducerea unei mai mari
flexibilităţi a forţei de muncă. De fapt, analiza pieţei muncii se poate realiza sub două aspecte:
- din punct de vedere cantitativ, şomajul având drept cauză o insuficienţă a ofertelor de locuri de
muncă, în raport cu cererile exprimate de indivizi;
- din punct de vedere calitativ, aducând în discuţie conceptul de potenţial de angajare a forţei de
muncă, pornind de la faptul că şomajul provine, parţial, din neadecvarea dintre ofertele de locuri
de muncă şi cererea pentru acestea. Este o situaţie întâlnită, în special, în domeniul hotelier şi în
cel al restaurantelor.

6. Obiectivele politicilor macroeconomice în turism.

Există două mari categorii ale obiectivelor politicilor din domeniul turismului: politicile
economice şi cele extraeconomice :
a) Obiectivele economice sunt de ordin cantitativ şi calitativ. Aceste politici au ca scop
favorizarea anumitor tipuri de consum pentru creşterea producţiei şi orientarea consumului către
sectoare sau regiuni de interes deosebit;
b) Obiectivele extra-economice se refera la aplicarea în practică a libertăţii de circulaţie şi de
comunicare dintre persoane având domiciliul în ţări diferite. Politicile turistice au obiective
culturale şi de protecţie a mediului, pentru a pune în valoare patrimonial natural, artistic şi
arhitectonic al fiecărei ţări.
Obiectivele politicilor turistice urmăresc:
- dezvoltarea activităţilor de turism şi creşterea ponderii turismului la crearea PIB şi la crearea
de noi locuri de muncă în economie;
- diversificarea ofertei de produse turistice şi creşterea calităţii acestora, prin măsuri de protecţie
a mediului, prin crearea de noi produse turistice, organizarea de evenimente (în special,
festivaluri)
- creşterea contribuţiei turismului la dezvoltarea unor zone sau regiuni ale unei ţări
- creşterea dimensiunilor fluxurilor turistice internaţionale, în special a turismului receptor, atât
în privinţa numărului de turişti străini atraşi si a volumului încasărilor obţinute de la aceştia, prin
diversificarea ofertelor de servicii oferite precum şi prin acţiuni de promovare turistică externă;
- reorientarea geografică a fluxurilor de turişti, prin atragerea de turişti din diferite ţări ale lumii,
ca urmare a unor eforturi de promovare susţinute;
- contribuţia sporită a turismului la creşterea calităţii vieţii populaţiei unei ţări

7. Constrângeri ale politicilor macroeconomice în turism.

Punerea în aplicare a anumitor politici macroeconomice în turism este limitată de existenţa unor
constrângeri, datorate de:
a) factori interni, ce ţin de însuşi sistemul turistic şi care pot fi modificaţi prin diferite politici
turistice;
b) factori externi, aflaţi în afara controlului direct al sistemului turistic.
Constrângerile datorate factorilor interni se referă la :
- calitatea atracţiilor şi a dotărilor turistice existente, care pot limita numărul turiştilor;
- gradul de utilizare a atracţiilor şi dotărilor turisticede către populaţia gazdă.
- disponibilităţile limitate ale forţei de muncă locale pentru a ocupa locurile de muncă din turism,
în special în cazul destinaţiilor turistice sezoniere;
- disponibilităţile limitate de terenuri şi de finanţări pentru investiţii, acestea fiind disputate şi
pentru alte utilizări, decât cele pentru turism.
Constrângerile datorate factorilor externi se referă la împrejurări ce nu pot fi modificate prin
politici turistice, dar care influenţează procesul de fundamentare a deciziilor politice. Astfel de
factori pot fi:
 - situaţia economică a ţărilor emiţătoare de turişti care este un factor determinant al cererii
turistice;
- factorii climatici : lipsa zăpezii, pe pârtiile de schi sau vremea ploioasă, în plin sezon turistic, în
special pe litoral, va împiedica desfăşurarea principalelor activităţi ce au constituit principalele
motivaţii pentru turişti
- preţul petrolului, la nivel mondial, a cărui evoluţie influenţează în special deplasările pe
distanţe mai lungi. Creşterea preţului la carburanţi are ca efecte scăderea numărului deplasărilor
turistice cu autoturismul, iar scăderea preţului la carburanţi favorizează dezvoltarea circulaţiei
turistice.

8. Politicile unei organizații.

Politica poate fi definită ca „un cadru de referinţă pentru luarea deciziei şi un mijloc de orientare
a comportamentului şi de a canaliza iniţiativele”. O politică poate fi considerate ca un ghid de
acţiune, un cod de conduită, având un anumit câmp de aplicare. Pentru o întreprindere, politica
este: - o modalitate de a concepe întreprinderea
- o modalitate de administrare (conducere) a acesteia;
- un cadru de referinţă pentru diferitele decizii ce trebuie luate.
În cadrul unei întreprinderi, politica se adresează mai multor domenii:
1) politica permite definirea portofoliului de activităţi în cadrul căreia întreprinderea va trebui să
investească.
2) Politica fixează principalele opţiuni pe termen mediu şi lung
3) Repartizarea sarcinilor şi responsabilităţilor
4) Cele mai importante opţiuni financiare se decid în acest cadru: investiţii, fuziuni, absorbţii etc.
Noţiunea de politică este strict legată de existenţa unor obiective. O politică fără obiective ar
putea fi asemanata unei călătorii fără destinaţie. Fixarea obiectivelor înseamnă a se decide asupra
orientărilor întreprinderii, pentru a permite observarea scopului ce trebuie atins şi să fie
canalizate energiile personalului într-o anumită direcţie.
Obiectivele pot fi clasificate în trei mari categorii: generale, comerciale şi de comunicare.
A. Obiectivele generale pot fi exprimate într-o formă general. Exemple de obiective generale:
- întreprinderea să ajungă sau să se menţină lider pe o piaţă dată;
- diversificarea activităţii întreprinderii;
- creşterea rentabilităţii;
- sporirea cotei de piaţă.
Obiectivele pot fi formulate într-o manieră şi mai precisă, ceea ce ar fi chiar preferabil să se
întâmple, în practică. Exemple de astfel de obiective:
- creşterea cotei de piaţă pentru produsul X cu 5% în trei ani, pe piaţa europeană;
- reducerea deficitului, pentru a se realiza un profit de cel puţin Y euro, în 5 ani;
- creşterea productivităţii muncii orare cu Z% pe an, în viitorii 4 ani;
- creşterea prezenţei unei mărci pe teritoriul naţional, de la 75, la 100 de restaurante, în 5 ani.
Pentru a fi precis, un obiectiv trebuie să fie compus din trei elemente:
- cuantificarea obiectivului;
- termenul (orizontul) de timp;
- o piaţă de referinţă, în cazul în care este posibil.
B. Obiectivele comerciale evidenţiază politica comercială şi pot să se refere la:
- cifra de afaceri de atins: în mod global, pe produs, pe o gamă de produse, pe o regiune, pe
echipe de vânzări, pe persoană etc.;
- volumul sau cantităţile de produse ce urmează a fi vândute;
- cotele de piaţă: definirea pieţei şi prezenţa dorită pentru un produs, faţă de produsele
concurente, pe o piaţă dată;
- distribuţia: numărul de puncte de distribuţie ce urmează a fi dezvoltate, alegerea reţelei (ex.– în
cazul unui hotel: lanţ integrat, lanţ voluntar, franciză sau contract de management)
- ţinta: trebuie definit segmentul de piaţă căruia se adresează;
- exportul: după stabilirea ţărilor în care să se realizeze „implantarea”, vor fi adoptate diverse
obiective ce trebuie atinse în acele ţări.
C. Obiectivele de comunicare pot fi de trei categorii:
a) – obiective cognitive, ce constau în creşterea notorietăţii unui produs sau a unei întreprinderi,
cunoaşterea unei mărci ori a unor prestaţii speciale
b) – obiective afective, transpuse în termeni de imagine (a produsului sau a mărcii), în încercarea
de a-l determina pe client să îi placă un produs, etc.;
c) – obiectivele de cunoaştere sau comportamentale, ce constau în a obţine un comportament
deosebit din partea „ţintei” – să „acţioneze”, să încerce un produs, să se deplaseze la un punct de
vânzare etc

9. Strategiile unei organizații.

O definiţie a strategiei utilizată în marketing este: „ansamblul mijloacelor interdependente

utilizate pentru realizarea obiectivelor politicii comerciale”. Arta unei strategii constă în a căuta
construirea unui avantaj concurenţial determinat, decisiv, durabil şi care să poată fi apărat.
Există numeroase puncte de vedere privind strategia, aceasta fiind considerată:
- direcţia către care se îndreaptă o organizaţie, în vederea atingerii/îndeplinii propriului scop;
- ansamblul obiectivelor majore ale organizaţiei, pe termen lung, principalele modalităţi de
realizare, împreună cu resursele alocate, în vederea obţinerii avantajului competitiv, potrivit
misiunii organizaţiei;
- produsul procesului de management strategic
În cadrul demersului strategic general, la nivelul unei întreprinderi, pot fi evidenţiate două tipuri
de activităţi:
a) activităţile strict strategice, ce corespund etapelor de analiză, de definire a mijloacelor
utilizate şi de planificare a acestora;
b) activităţi operaţionale, în cadrul cărora intră toate acţiunile efective, avute în vedere în cadrul
unui plan de marketing.
 Strategia in cadrul organizatiei este asociata cu voinţa de a urma anumite direcţii care îi vor
aduce avantaje pentru a atinge scopul fixat. Toate organizaţiile, publice sau private, comerciale
sau non-profit, au nevoie de o strategie, pentru a-şi putea identifica obiectivele şi priorităţile şi
pentru a opta pentru cele mai potrivite metode şi mijloace pentru atingerea lor.
Datorită diversităţii şi complexităţii organizaţiilor şi coaliţiilor implicate în turism, John Tribe
formulează o definiţie a strategiei, care să corespundă mai bine acestui sector; strategia fiind
„planificarea unui viitor dorit şi proiectarea metodelor adecvate pentru a-l face posibil”.

10. Strategii și opțiuni strategice ale organizației.

La nivel de întreprindere, strategia urmăreşte asigurarea unui avantaj competitiv, pe termen lung,
dificil sau chiar imposibil de combătut de concurenţi.
Strategia poate fi abordată în 3 modalităţi diferite: prin prisma gestiunii portofoliului, abordarea
de marketing şi cea în legătură cu competenţele distinctive.
a) Abordarea prin prisma gestiunii portofoliului presupune considerarea întreprinderii ca pe un
portofoliu de activităţi, pentru care se urmăreşte optimizarea gestiunii globale. Scopul acestei
strategii este optimizarea gestiunii patrimoniului proprietarilor respectivei întreprinderi.
b) Abordarea de marketing, relaţia dintre produse şi pieţe, consideră întreprinderea, unitate
activă, ce caută oportunităţi de dezvoltare pe pieţe favorabile, mizând pe poziţia concurenţială pe
care o deţine. Acest demers se bazează pe analiza concurenţială şi pe preocupările de marketing.
c) Abordarea în legătură cu competenţele distinctive se referă la specializarea întreprinderii,
întreprinderea trebuie să-şi definească domeniul de activitate în care are cele mai bune
competenţe, în raport cu concurenţa, domenii pe care ar putea să şi le extindă.
Pornind de la teoria lui Michael Porter , cele 5 elemente ce stau la baza confruntării economice
pe piaţă sunt următoarele:
• Concurenţa dintre ofertanţii prezenţi pe piaţă;
• Intrarea pe piaţă a unor noi ofertanţi;
• Progresul tehnic şi tehnologic, care aduce o nouă ofertă sau o modificare importantă a ofertei
existente;
• Puterea de negociere a furnizorilor şi prestatorilor;
• Puterea de negociere a clienţilor.
Având în vedere specificitatea activităţilor din domeniul turismului, ar mai putea fi adăugate 2
alte două elemente, suplimetare:
• Dimensiunea internaţională a activităţii turistice
• Nivelul implicării turistului: aspectele emoţionale, culturale, afective şi, uneori, tehnice, implică
foarte mult clientul în alegerea unui produs turistic.
În elaborarea strategiei de marketing a unei organizaţii o importanţă deosebită o are alegerea
ţintelor pe care aceasta le are în vedere deoarece este indispensabil să se ştie cărei ţinte i se
adresează organizaţia pentru fiecare dintre produsele oferite de aceasta, fie că este vorba de
bunuri sau de servicii.
 11. Analiza strategică.
Aceasta implică luarea în considerare a principalelor influenţe ce afectează stabilitatea
organizaţiei de a-şi îndeplini misiunea, din punct de vedere al resurselor şi al mediului. Analiza
strategică se raportează la punctele forte şi la cele slabe, actuale şi viitoare şi la oportunităţile şi
ameninţările, cu care se confruntă organizaţia (analiză de tip SWOT). Oportunităţile şi
ameninţările arata factorii din mediul extern cu care se confruntă o organizaţie.
Elementele – cheie ale mediului extern se referă la mediul:
- concurenţial;
- politic;
- economic;
- socio-cultural;
- tehnologic.
Analiza punctelor forte şi a celor slabe expune, pe scurt, situaţia resurselor interne ale
organizaţiei.
Mediul concurenţial al industriei turismului arata in ce măsura organizaţiile şi destinaţiile
turistice se influenţează una pe cealaltă şi influenţa pe care o au furnizorii şi cumpărătorii.
Mediul concurenţial se poate analiza în două modalităţi:
a)Analiza structurală, prin care se examinează presiunile structurale din întreaga industrie
turistică. În analiza mediului concurenţial poate fi utilizat „Modelul celor 5 forţe” al lui M. Porter
si anume: – ameninţările noilor intraţi pe piaţă;
– puterea cumpărătorilor;
– puterea furnizorilor;
– ameninţarea substitutelor (produselor de substituţie);
– gradul de rivalitate între competitori.
b) Analiza concurenţială presupune o cercetare detaliată a competitorilor existenţi şi potenţiali ai
unei organizaţii turistice. Porter concepe o schemă pentru analiza concurenţială, prin alcătuirea
profilului organizaţiilor concurente. Întrebările detaliate ce trebuie să primească un răspuns
pentru alcătuirea profilului includ: - liniile de produs; - preţurile; - calitatea; - diferenţierea; -
publicitatea; - segmentul de piaţă; - practicile de marketing; - creşterea şi prognozele.
• Mediul politic este important pentru organizaţiile turistice, întrucât aici apar modificări ale
legilor, reglementărilor şi politicilor. Este importanta stabilirea locului pe care îl ocupă puterea
politică, precum şi a modalităţii în care se poate schimba în viitor şi efectele asupra politicii
turistice. De asemenea, presiunea grupurilor este importantă în influenţarea politicii şi activităţii
unor grupări ecologiste, precum Greenpeace, dar si grupări extremiste, teroriste, precum Al
Qaeda, Stat Islamic(Daesh) etc., care există în afara politicii oficiale, pot avea efecte
semnificative asupra turismului.
• Mediul economic afectează destinaţiile şi organizaţiile turistice, atât în privinţa factorilor cererii
cât şi în privinţa ofertei şi a costurilor.
Principalele variabile economice analizate sunt:
- Cheltuielile pentru achiziţionarea de bunuri de consum şi servicii = suma de bani efectiv
cheltuită în acest scop şi sunt determinate de nivelul veniturilor, de economiile personale,
precum şi de aşteptările consumatorilor şi de creşterea cererii turistice.
- Cursul de schimb valutar = valoarea valutei unei ţări, comparativ cu alte valute. Un curs de
schimb ridicat al monedei naţionale, încurajează turismul în afara graniţelor acelei ţări, însă
descurajează turismul în interiorul graniţelor.
- Rata dobânzii. Dobânzile mari determină creşterea costurilor organizaţiilor turistice şi
diminuează cererea turistică.
- Impozitarea. Include impozitul pe venit, pe cheltuieli şi pe profit (inclusiv pe dividende)
precum şi TVA. Creşterea nivelului de impozitare poate reduce cererea turistică, datorită creşterii
preţurilor şi tarifelor la serviciile turistice.
- Inflaţia = schimbarea nivelului general al preţurilor şi poate afecta competitivitatea
destinaţiilor turistice.
• Printre factorii ce trebuie analizaţi în cadrul mediului socio-cultural al organizaţiilor turistice
se numără: dimensiunea şi structura populaţiei, atitudinile şi valorile. O importanţă deosebită o
are structura pe vârste a populaţiei, în analiza privind ciclul vieţii, care poate fi utilă în
prognozarea cererii turistice.
• Mediul tehnologic oferă atât oportunităţi, cât şi ameninţări, pentru organizaţiile turistice.
Oportunităţile = dezvoltările tehnologice pentru îmbunătăţirea bunurilor şi serviciilor,
aprovizionare cu produse mai ieftine, marketing mai eficient şi în schimbări ale sistemului de
distribuţie. Tehnologia poate transforma, însă, produsul sau serviciul, într-unul învechit sau îl
poate supune unor noi forme de competiţie.

12. Alegerea strategică.

O organizație caută să obțină o situație avantajoasă față de competitori, fie vânzând un produs
mai ieftin decât concurența, fie oferind unul mai ieftin și mai bun ori unul mai diferit. Alegerea
strategică are ca obiect generarea de opțiuni strategice, evaluarea acestora și selectarea
strategiilor. Michael Porter a fost printre primii analişti care au identificat strategiile generice şi
diferenţierile ce ar putea fi utilizate în dobândirea avantajului competitiv faţă de concurenţi.
Kotler și Bowman au prelucrat strategiile lui Porter, utilizând dimensiunile calității percepute și
prețului.
O strategie bazată pe preţ caută să obţină avantaje competitive, oferind cele mai mici preţuri din
industrie. Acesta se obţine prin design, inovaţie, atenţie acordată calităţii, precum şi prin
publicitate. Unele organizaţii caută să asigure produse înalt calitative, la preţuri scăzute, adică o
strategie-hibrid. O afacere este fezabilă dacă o organizaţie realizează o economie de scară, astfel
încât costurile medii să corespundă cu creşterea producţiei.
Zona X (preţuri mari/calitate scăzută) indica eşecul, cu excepţia organizaţiilor de tip monopol
sau în cazurile în care consumatorilor le lipsesc informaţiile complete asupra pieţei. Principalele
direcţii aflate la dispoziţia unei organizaţii sunt : retragerea; consolidarea; penetrarea pieţei;
dezvoltarea pieţei; dezvoltarea produsului; diversificare. Penetrarea pieţei implică o creştere a
segmentului de piaţă, în timp ce dezvoltarea pieţei caută să aducă produse existente, pe pieţe noi.
Dezvoltarea produsului se bazează pe inovaţie, pe îmbunătăţirea produselor existente, în timp ce
diversificarea presupune intrarea unei organizaţii pe pieţe noi, care nu au legătură cu portofoliul
ei existent.
Principalele metode prin care organizaţiile îşi pot dezvolta strategia sunt următoarele:
- creşterea internă;
- integrarea prin fuziuni şi preluări;
- societăţile mixte (joint - ventures) şi alianţele;
- francizarea.
Strategiile pot fi evaluate prin trei tehnici principale:
1. Adecvarea, se testează în ce măsură strategia corespunde situaţiei cu care se confruntă
organizaţia
2. Acceptabilitatea, se cercetează dacă o strategie va atinge obiectivele şi misiunea unei
organizaţii, profitabilitatea reprezintă un test-cheie.
3. Fezabilitatea, se stabileşte dacă o strategie este realistă, în privinţa fondurilor disponibile, a
resurselor, logisticii, precum şi reacţiei posibile a consumatorilor.

13. Strategiile de lansare și de dezvoltare a unui produs turistic sau a unei prestații.

Una dintre primele clasificări a tipurilor de strategii i se datorează lui M. Porter care a evidenţiat
„strategiile de dezvoltare de bază”. Conform lui Porter, avantajul competitiv care se așteaptă să
susțină creșterea firmelor face parte din dualitatea dintre capacitatea fiecărei firme de a
controla costurile și capacitatea de absorbție a pieței.
Pornind de la această premisă, pot fi trei tipuri de strategii: cele bazate pe menţinerea unor
costuri scăzute, strategiile de diferenţiere şi strategiile de focalizare a ofertei.
a) Strategiile bazate pe menţinerea unor costuri scăzute se bazează pe reducerea costurilor,
pentru ca acestea să fie mai mici decât cele ale concurenţei, astfel încât, la oferte pentru produse
identice, preţul să fie mai mic. Aceste strategii mai sunt numite şi „strategii de dominare prin
costuri”. De exemplu, strategiile ofertei transporturilor aeriene de tip „low cost”.
b) Strategia de diferenţiere se referă la modificarea caracteristicilor unui bun sau a unui serviciu
ce urmează a fi vândut pe piaţă, faţă de produsele asemănătoare, oferite de concurenţă. Această
diferenţiere poate veni de la emblemă, de la marcă, de la inovările aplicate produsului sau
serviciului prestat, de la modelul comercializat sau de la modul de vânzare pe piaţă.
c) Strategiile de focalizare a ofertei (de specializare presupune ca eforturile companiei sa fie
concentrate pe un segment de piata bine delimitat, ba chiar pe unele segmente, unite de un
anumit tip de consum Se încearcă să se răspundă unei cereri foarte bine ţintite. Avantajul
concurenţial obţinut poate fi diferenţierea, prin servicii suplimentare sau prin avantaje de cost,
respectiv prin pret.

14. Strategiile de creștere și cele conflictuale (concurențiale).

Aceste strategii se axeaza pe creşterea întreprinderii, fie că această creştere se realizează printr-o
influenţă sporită pe piaţa-ţintă, fie printr-o mai bună poziţionare pe piaţa în care acţionează.
Presupune un control mai bun asupra costurilor de aprovizionare, de producţie şi de
comercializare. O mai bună influenţă pe piaţă se poate realiza prin două forme de strategii
distincte: strategiile de penetrare a pieţelor şi strategiile de extindere a ofertei.
a) Strategiile de penetrare a pieţelor au drept caracteristică principală creşterea vânzărilor pe o
piaţă pe care întreprinderea a acţionat prea puţin sau chiar deloc prin cumpărarea unor mărci, a
unor tehnologii de producţie, achiziţia altor întreprinderi sau eforturi sporite în domeniul
producţiei, al intrării pe piaţă şi al imaginii.
b) Strategiile de extindere a ofertei, bazate pe modificarea tehnicii ofertei, întreprinderea caută
să-şi dezvolte piaţa, abordând noi segmente, noi modalităţi de distribuţie sau noi arii geografice.
Aceste distincţii nu sunt întotdeauna uşor de făcut, deoarece extinderea geografică pe anumite
pieţe internationale este însoţită de modificarea unor caracteristici ale produsului sau prestaţiei.
Un exemplu de extindere a ofertei îl constituie hotelurile Formula 1, în Anglia (cu modificarea
sensibilă a produsului iniţial).
c) Strategia de filieră derivată din celelalte două de mai sus. Un control mai bun asupra filierei
permite o creştere prin reducerea costurilor, obţinându-se, astfel, o rentabilitate superioară a
întreprinderii. Strategiile de filieră, cunoscute şi ca strategii integrative sunt îndreptate fie spre
amonte (controlul costurilor cu furnizorii), fie în aval (controlul costurilor de desfacere). Spre
exemplu, grupul Accor dezvoltă strategii integrative, preluând controlul unor turoperatori şi al
unor agenţii de voiaj. În paralel, pe plan naţional, acest grup aplică o politică prin care încearcă
să fie prezent pe toate segmentele pieţei hoteliere : hotelăria de clasă economică (Formula 1,
Étap Hôtel, Ibis), hotelăria de confort şi de afaceri (Novotel, Mercure) şi hotelăria de lux
(Sofitel).
Strategiile conflictuale (concurenţiale) se înscriu între obiectivele de confruntare şi vizează să
ofere întreprinderii cele mai bune instrumente pentru a supravieţui într-un mediu de conflict
concurenţial. Între acestea, trei categorii de strategii au fost identificate ca fiind cel mai utilizate:
cele „ofensive”, „defensive” şi „de urmărire”.
a) Strategiile ofensive sunt adoptate de structurile dominante de pe piaţă, care doresc să-şi
consolideze avantajul strategic. Forţarea prea tare avantajului riscă să pună întreprinderea într-o
poziţie de cvasi-monopol, ceea ce va determina autorităţile naţionale (sau europene), să se
sesizeze şi să acţioneze în sensul reducerii unei astfel de poziţii, prea dominante. Strategiile
ofensive pot să fie adoptate şi de structurile de mai mici dimensiuni, acestea sunt aşa-numitele
strategii de tip „bébé-rechin”, dezvoltate în urmă cu câteva decenii de către micile structuri,
confruntate cu marea distribuţie.
b) Strategiile defensive sunt aplicate atât de micile, cât şi de marile organizaţii. O organizaţie de
mici dimensiuni se străduieşte să se opună uneia mari, care tocmai a început să opereze pe piaţa
sa. În acest scop, ea va acţiona pentru a se diferenţia, iar uneori, se va uni cu alte organizaţii mici,
pentru a lupta împotriva celei mari. Este binecunoscută, de exemplu, confruntarea dintre lanţurile
hoteliere integrate şi hotelierii independenţi. Răspunsurile strategice de tip defensiv vizează
protejarea pieţelor câştigate, prin inovare şi creativitate, printr-un „război” al preţurilor şi prin
acţiuni de comunicare mai ofensive, pornind de la principiul „cea mai bună apărare este atacul”.
Aşa a procedat, de exemplu, Club Méditerranée în anii 1990, după ce au fost create numeroase
cluburi de vacanţe în hotelurile-club.
c) Strategiile de urmărire sunt apropiate de strategiile conflictuale, se caracterizează printr-o
anumită distanţă păstrată între lider şi concurentul urmăritor. Această distanţă se traduce,
totodată, printr-o formă de aliniere, de mimetism al urmăritorului, în cadrul unei dorinţe de
diferenţiere ce se exprimă mai mult prin comunicare, decât prin produsul însuşi.

15. Strategii ale întreprinderii, în raport cu poziționarea pe piață.

Specialiştii în marketing consideră că poziţionarea pe piaţă reprezintă „cheia de boltă” a

strategiei de marketing. Poziţionarea reprezintă personalitatea pe care o întreprindere doreşte ca
un produs al acesteia să o ofere consumatorului, în cadrul universului concurenţial”. Alegerea
poziţionării are o importanţă fundamentală, deoarece fiecare variabilă a planului mix-ului de
marketing trebuie să fie adaptată în funcţie de personalitatea pe care se intenţionează să-i fie
oferită unui produs. Un exemplu de poziţionare în domeniul hotelier este al lanţului Formula 1,
aparţinând grupului francez ACCOR, care îşi propune oferirea unui serviciu la preţuri foarte
scăzute, cu hoteluri situate de-a lungul marilor axe rutiere şi cu prestaţii adresate, în principal,
călătorilor automobilişti, care au la dispoziţie un buget redus. Pe de altă parte, Novotel, lanţ
hotelier aparţinând aceluiaşi grup (ACCOR), cuprinde hoteluri de trei stele, ce vizează, în
special, o clientelă de afaceri şi servicii turistice pentru clienţi cu venituri mai mari.
În funcţie de ţinta aleasă şi de concurenţă pot fi evidenţiate patru opţiuni strategice ale
întreprinderii: strategia concurenţială, cea intensivă, cea extensivă şi cea de fidelizare.
1) Strategia concurenţială prin care întreprinderea se străduieşte să câştige, în detrimentul
principalilor săi concurenţi, cote cât mai importante din piaţă.
Astfel, se pot distinge mai multe niveluri ale concurenţei:
a) – concurenţii direcţi, care vând produse similare, aproape identice cu ale întreprinderii
respective. De exemplu, lanţurile de restaurante McDonald’s şi Quick sunt doi dintre cei mai
importanţi concurenţi pe piaţa vânzării de hamburgeri.
b) – concurenţii indirecţi, care vând produse diferite, dar respectivele produse corespund
aceloraşi nevoi. De exemplu, o linie de cale ferată rapidă (cum este T.G.V.-ul, trenul de mare
viteză) reprezintă un concurent indirect al companiilor aeriene de transport al pasagerilor.
c) – concurenţii interni ai aceluiaşi grup, caz în care se vorbeşte de o adevărată „canibalizare”.
De exemplu, un hotel din lanţul Ibis şi un altul, aparţinând lanţului Novotel se pot „canibaliza”
reciproc, dacă sunt situate unul în apropierea celuilalt (adică îşi pot „fura” reciproc o parte dintre
potenţialii clienţi). Strategia concurenţială se impune a fi aplicată în condiţiile în care piaţa este
saturată, iar concurenţa este foarte puternică. Această opţiune strategică este pe deplin justificată,
adeseori, în cazul unor mari oraşe vest-europene, unde pieţele din domeniul hotelier şi al
restaurantelor de lanţ sunt din ce în ce mai saturate.
2) Strategia intensiva, întreprinderea se străduieşte să obţină, din partea consumatorilor actuali,
un consum sporit al produselor sale, respectiv să crească cererea existentă, oferind clienţilor noi
ocazii de a consuma produsele. Această strategie se justifică în situaţia în care piaţa este saturată,
concurenţa este puternică şi poate fi propusă consumatorului o nouă utilizare a produselor. Un
exemplu elocvent, din domeniul restaurantelor de lanţ cu servire rapidă este propunerea lanţului
McDonald’s de oferire a micului dejun şi a saloanelor pentru ceai, în cadrul unităţilor aparţinând
lanţului. Din domeniul hotelier, un exemplu asemănător este cel al multor hoteluri de lanţ, care
oferă servicii de organizare a diferitelor reuniuni, de tipul congreselor, seminarilor, etc.
3) Strategia extensiva se referă la situaţiile în care întreprinderea se adresează acelor persoane
care nu consumă, încă, acel produs, dar care ar putea deveni, în viitor, consumatori ai produsului.
Non-consumatorii relativi sunt persoane care nu au nici un motiv major pentru a nu consuma
produsul, dar care nu îl cunosc, ori care s-au obişnuit să consume un alt produs. În acest caz, se
încearcă obţinerea unei creşteri a cererii globale pentru produsul respectiv, adresându-se
consumatorilor potenţiali. De exemplu, lanţul McDonald’s, prin numeroase acţiuni publicitare, se
adresează persoanelor de vârsta a treia, care au o putere de cumpărare ridicată.
4) Strategia de fidelizare constă în concentrarea eforturilor asupra clientelei actuale, în vederea
fidelizării acesteia. Cheltuielile efectuate de întreprindere pentru păstrarea actualei clientele sunt
mult mai reduse decât cele aferente eforturilor de a „cuceri” noi clienţi. De altfel, în marketing,
se spune că un client satisfăcut aduce, în medie, alţi 4 noi clienţi, pentru o întreprindere, în timp
ce un client nemulţumit riscă să determine pierderea altor 10 clienţi. În general, în domeniul
restaurantelor, de exemplu, managerii sunt conştienţi de acest parametru şi se străduiesc să-şi
satisfacă, în condiţii cât mai bune, clienţii, pentru a beneficia de o asemenea publicitate pozitivă
şi gratuită.
Principalele instrumente utilizate în cazul unei strategii de fidelizare sunt următoarele:
• Cadoul comercial – respectiv oferirea unui aperitiv, a unei cafele, a unui joc pentru un copil,
etc.
• Cardul de fidelitate – respectiv oferirea unor servicii sau produse gratuite după acumularea unui
număr de puncte, ca urmare a utilizării serviciilor prestate de o întreprindere.
• Clubul clienţilor şi cardul de plată privat, atunci când clienţii, care aderă la Club ori sunt
posesori ai cardului, beneficiază de anumite avantaje specifice. De exemplu, cardul
„Multiplayers”, al grupului CHOICE sau cardul „Compliment”, al grupului ACCOR.
• Serviciul pentru consumatori, care îi informează pe clienţi şi preia eventualele reclamaţii ale
acestora

16. Opţiuni strategice ale întreprinderii, bazate pe o anumită poziţie concurenţială.

Atunci când mai multe întreprinderi concurente îşi desfăşoară activitatea pe aceeaşi piaţă, acestea
pot fi tentate să se definească unele faţă de celelalte. Din acest punct de vedre, pot exista trei
categorii de poziţii pe care o întreprindere le poate ocupa pe o piaţă dată:
- poziţia de lider;
- poziţia de challenger (de candidat la titlul de lider, de provocator al liderului);
- poziţia de urmăritor.
a) Strategia poziţionării ca lider- Liderul este o întreprindere care a ştiut să inoveze şi care deţine
o poziţie dominantă pe piaţa unde acţionează. În afara unor cazuri particulare, în care liderul
beneficiază de o poziţie de monopol, datorată statutului său legal, liderul trebuie să facă eforturi
pentru a evita să piardă poziţia deţinută. Astfel, întreprinderea respectivă, are la îndemână
diferite opţiuni strategice, cum ar fi strategia intensivă sau extensivă, precum şi alegerea unor
strategii bazate pe o variabilă a planului mix-ului de marketing. Exemple de nume celebre ale
unor întreprinderi-lider, pe pieţele respective sunt: Coca-Cola, McDonald’s, ACCOR, etc.
b) Strategia poziţionării ca challenger - Challenger-ul lansează o provocare continua liderului, în
umbra căruia rămâne, asumându-şi astfel, mai puţine riscuri. Pentru a-şi îmbunătăţi poziţia,
challenger-ul poate adopta o strategie concurenţială, în vederea câştigării unei cote suplimentare
din piaţă, fie din cota deţinută de lider, fie din cotele celorlalte întreprinderi mai mici din piaţa
respectivă. Atacul asupra liderului este foarte dificil de realizat, mai ales dacă acesta rămâne
vigilent şi utilizează cele mai puternice mijloace de comunicare în masă, pentru a-şi întări
notorietatea şi imaginea sa de marcă. Exemple de companii considerate challenger: Pepsi Cola,
faţă de Coca-Cola, Quick, faţă de McDonald’s, grupul Overture, faţă de ACCOR etc.
c) Strategia de urmăritor -Pe o piaţă în care un lider şi un candidat la titlul de lider îşi împart cea
mai mare parte a pieţei, rămâne puţin loc pentru firmele mai mici sau mai puţin cunoscute.
Acestea vor fi tentate, în asemenea condiţii, să-şi fidelizeze clientela proprie şi/sau să se
concentreze pe segmentele de piaţă lăsate libere de către lider şi challenger. Urmăritorul se
caracterizează prin dorinţa sa de a-i imita pe primii clasaţi pe piaţa data.

17. Sectorul public și politicile în turism.

Termenul de « sector public » se referă, în sens larg, la toate organismele statului, atât cele
centrale, cât şi administraţiile regionale şi locale. Sunt utilizaţi o serie de alţi termeni, asociaţi
conceptului de sector public: servicii publice, administraţie publică, guvern sau stat. Alocarea
puterii formale şi a resurselor necesare unor agenţii publice este reglementată printr-un sistem
complex de legi, convenţii şi instituţii. Turismul se numără printre acele domenii în care
implicarea statului a crescut, în ultimii ani, chiar dacă, în unele state cu economie dezvoltată, se
poate constata o tendinţă de dezangajare treptată a sa, în privinţa implicării în politicile turistice.
Politica publică este influenţată de caracteristicile economice, sociale şi culturale ale societăţii,
precum şi de structurile formale ale acesteia şi ale guvernului.
Implicarea directă a guvernului în turism, prezintă o importanţă deosebită în dezvoltarea
regională, deşi implicarea directă a guvernului în infrastructura turistică s-a diminuat foarte mult
punându-se accentul mai mult pe dezvoltarea parteneriatelor de tip public-privat şi pe auto-
reglementarea industriei turismului.
Guvernele din întreaga lume consideră turismul ca fiind un fenomen pozitiv, majoritatea
politicilor fiind destinate dezvoltării acestei industrii. Turismul este utilizat ca pe un instrument
de dezvoltare regională, mai ales în zonele cu şomaj ridicat şi în zonele defavorizate, din punct
de vedere economic.
Astfel, guvernele crează climatul economic favorabil dezvoltării industriei turismului, asigură
infrastructura generală necesară şi cadrul educaţional pentru pregătirea forţei de muncă în turism,
stabilesc cadrul normativ în limitele căruia să îşi desfăşoare activităţile operatorii economici şi au
un rol activ în marketing şi în promovarea turistică, în special. Fiecare guvern trebuie să-şi
conceapă propria politică, în domeniul turismului, atât la nivel naţional, cât şi pe plan regional.
Adoptarea unei filozofii de tip „laisser faire” şi neimplicarea guvernului înseamnă favorizarea
unui climat nefavorabil în relaţiile dintre gazde (prestatorii de servicii turistice) şi oaspeţi
(turişti), precum şi un lobby anti-turism.
Sectorul public este implicat în turism, în mod direct sau indirect, din diferite considerente:
economice, social-culturale, politice, fiscale, de mediu etc.
Principalele considerente economice ale implicării sectorului public în turism sunt:
- crearea de noi locuri de muncă;
- dezvoltarea regională;
- diversificarea economică;
- creşterea veniturilor statului şi ale populaţiei;
- îmbunătăţirea balanţei de plăţi;
- stimularea investiţiilor.
La acestea, se adaugă o serie de consideraţii sociale, nu mai puţin importante. Astfel, în multe
ţări europene politicile privind „turismul social” au ca obiectiv asigurarea dreptului la vacanţă
pentru toţi cetăţenii, fiind sprijinite categoriile sociale defavorizate.
Pe de altă parte, statul joacă un rol important în promovarea valorilor culturale şi un rol de
arbitru, în modul de valorificare a resurselor. Un rol important îi revine sectorului public şi în
protejarea şi conservarea mediului. Chiar şi cele mai atractive destinaţii turistice sunt valorificate
doar în cazul existenţei unui cadru legal de organizare şi funcţionare a industriei turistice
naţionale, precum şi a condiţiilor adecvate pentru a răspunde cererii turistice interne şi
internaţionale. În plus, imaginea unei ţări se confundă, adeseori, cu imaginea acesteia, ca
destinaţie turistică, motiv pentru care statul este interesat să realizeze un mediu atractiv în jurul
industriei turistice, atât pentru vizitatori, cât şi pentru investitori şi parteneri de afaceri străini. Un
rol important îl are statul în culegerea, prelucrarea şi valorificarea informaţiilor relevante privind
activităţile turistice, necesare politicilor şi strategiilor de dezvoltare a turismului. Implicarea
sectorului public în dezvoltarea turismului face parte integrantă a unei politici sau a unui
program mai larg de intervenţie.

18. Motivații ale intervenției statului în turism.

În orice ţară a lumii, statul se implică într-o măsură mai mare sau mai mică, în elaborarea
politicii turistice, în adoptarea cadrului legal necesar, care să permită aplicarea politicilor
turistice şi buna desfăşurare a activităţilor turistice, precum şi controlul modului în care se aplică
în practică strategiile menite să ducă la îndeplinirea obiectivelor adoptate la nivel naţional,
regional şi local.
Chiar şi in cele mai atractive destinaţii turistice trebuie sa existe un cadru legal de organizare şi
funcţionare a industriei turistice naţionale, precum şi a condiţiilor adecvate (infrastructură de
acces, infrastructură turistică, personal calificat etc.) pentru a putea răspunde cererii turistice.
Statul este şi va continua să rămână principalul proprietar şi finanţator al infrastructurii de bază,
precum şi un important furnizor al unor utilităţi, chiar dacă tendinţa este de privatizare, treptată, a
acestor servicii. Tot statul este proprietarul unor resurse esenţiale pentru desfăşurarea activităţilor
turistice, atât resurse naturale (teritoriu, ape, resurse minerale, inclusiv cele de interes balnear
etc.), dar şi resurse materiale, financiare şi umane. Necesitatea sprijinirii intervenţiei statului în
domeniul turismului este dată de provocările concurenţei internaţionale acerbe, de interesele
naţionale şi de trăsăturile specifice industriei turismului, ca ramură integrată a economiei. În
plus, imaginea unei ţări se confundă, adeseori, ca percepţie, cu imaginea acesteia, ca destinaţie
turistică, motiv pentru care statul este interesat să realizeze un mediu atractiv, în jurul industriei
turistice, atât pentru vizitatori, cât şi pentru investitori (autohtoni şi străini). Statul este cel care
trebuie să concilieze, atunci când este cazul, interesele, adeseori divergente, ale mediului de
afaceri, cu cele ale mediului social, natural, cultural sau politic, ce apar în desfăşurarea
activităţilor de turism.
Raţiunile ce impun intervenţia statului, în domeniul turismului, pot fi:
a) raţiuni economice
b) raţiuni sociale
c) raţiuni politice
d) raţiuni de protecţie a mediului.
a) Raţiunile economice Turismul generează venituri importante pentru economie, creează locuri
de muncă, reprezintă un instrument de dezvoltare economică locală sau regională, este o
industrie de export şi poate fi o sursă importantă de încasări valutare.
Considerentele economice ale implicării statului în turism pot fi:
1. Îmbunătăţirea balanţei de plăţi;
2. Dezvoltarea regională;
3. Diversificarea economică;
4. Creşterea veniturilor populaţiei;
5.Creşterea veniturilor statului;
6. Crearea de noi locuri de muncă;
7. Stimularea investiţiilor neturistice.
Turismul poate fi privit şi ca instrument al politicii economice, deoarece dezvoltarea turismului
necesită şi alte investiţii semnificative de capital (aeroporturi, unităţi de cazare turistică şi de
agrement), dar care sunt mai puţin costisitoare decât investiţiile în unităţi productive
(industriale). De asemenea, turismul este un important instrument al dezvoltării regionale,
îndeosebi în acele zone în care nu sunt condiţii favorabile pentru dezvoltarea industriei sau a
agriculturii, dar există resurse turistice importante.
b) Raţiunile sociale- Fiind un sector de activitate ce se bazează pe utilizarea unei forţe de muncă
numeroase, turismul generează un număr mare de locuri de muncă, directe şi indirecte, atât cu
calificare superioară, cât şi pentru persoane cu nivel mai redus de calificare, chiar dacă multe
dintre aceste locuri de muncă sunt sezoniere. Prin natura sa, turismul rezolvă şi alte probleme de
natură socială, cum ar fi refacerea forţei de muncă şi îmbunătăţirea stării de sănătate, prin
practicarea unor forme ale turismului balneo-medical. Prin programe de turism social, statul
poate finanţa accesul la turism al unor categorii defavorizate, din punct de vedere economic, ale
populaţiei (bătrâni, copii, tineri etc.). De asemenea, statului îi revine şi responsabilitatea generală
de protejare a sănătăţii întregii populaţii, inclusiv a turiştilor, precum şi sarcina protecţiei tuturor
categoriilor de consumatori, incluzându-i şi pe turişti. Totodată, statul joacă un rol important în
promovarea valorilor culturale naţionale şi este un arbitru al valorificării resurselor.
c) Raţiunile politice Încurajarea deplasărilor turistice poate fi utilizată în scopuri politice, pentru
îmbunătăţirea imaginii unui regim politic. Astfel, de exemplu, în Israel, dezvoltarea turismului a
avut o contribuţie importantă la stimularea simpatiei politice pentru această naţiune. Guvernele
marxiste au privit turismul ca pe un instrument de propagandă a ideologiei lor. Turismul receptor
era foarte strict controlat, fiind admişi, iniţial, doar turiştii din „ţările socialiste prietene” şi care
erau îndrumaţi să viziteze doar anumite obiective, precum monumentele naţionale, muzee
comemorative şi alte locuri „model”, care constituiau mândria realizărilor regimului din ţara
respectivă. În privinţa turismului emiţător, acesta era extrem de redus şi de strict, în ţările
respective fiind interzise deplasările în statele capitaliste. În economiile capitaliste, accesul la
turism şi la agrement este lăsat liber, pe piaţa turistică.
De altfel, concepţia politică de facilitare a accesului gratuit sau la preţuri subvenţionate, la o serie
de servicii culturale, sportive, inclusiv la servicii turistice, a determinat reducerea intervenţiei
publice în aceste domenii.
d) Raţiunile de protecţie a mediului- În ultimele decenii, guvernele multor state ale lumii au
conştientizat necesitatea unei dezvoltări economice durabile şi au început să conceapă şi să
aplice strategii de dezvoltare durabile, la nivel naţional şi regional. Rezolvarea problemelor de
mediu reprezintă componenta fundamentală a dezvoltării durabile, iar turismul este un sector
pentru care mediul este essential. Intervenţia statului este necesară pentru ca dezvoltarea turistică
viitoare să aibă un impact minim asupra mediului, dar şi pentru reducerea impactului negativ al
actualelor fluxuri turistice. Astfel, o iniţiativă europeană, considerată benefică este cea privind
acordarea „etichetei ecologice” unităţilor producătoare sau prestatoare care adoptă o serie de
măsuri ecologice, prin care se realizează protejarea mediului.
Turismul poate avea efecte negative nu doar asupra mediului natural, ci şi asupra celui cultural,
asupra culturii şi tradiţiilor comunităţilor locale din zonele de destinaţie turistică, iar statul
trebuie să intervină pentru diminuarea acestor efecte, în parteneriat cu autorităţile locale şi cu
diferite organisme ale societăţii civile.

19. Principalele roluri și funcții ale statului în turism: coordonarea, legiferarea și

reglementarea.
Funcţiile statului influenţează turismul în proporţii diferite, de la o ţară, la alta. Guvernele
controlează ratele de schimb valutar și ratele dobânzilor, influențând încrederea investitorilor și
stimulând turismul. În plus, guvernul este responsabil pentru furnizarea infrastructurii generale
pentru turism a cadrului legislativ și normativ necesar pentru desfășurarea activității, necesarul
educational,precum și pentru implicarea activă în publicitate și promovare. În plus, turismul
atrage guvernele, deoarece poate oferi impresia de succes pe termen scurt al inițiativelor politice,
cum ar fi creșterea numărului de turiști și crearea de noi locuri de muncă.
În general, statul îndeplineşte următoarele funcţii:
 - Iniţiator şi producător;
- Protector şi factor de sprijin;
- Autoritate de reglementare;
- Arbitru şi distribuitor de resurse;
- Organizator.
Fiecare dintre aceste funcţii afectează diferite aspecte ale turismului, cum ar fi dezvoltarea,
marketingul, politica, planificarea şi dezvoltarea.
Conform altor opinii, au fost identificate 7 funcţii ale guvernului, legate de turism: coordonarea,
planificarea, legiferarea şi reglementarea, rolul de antreprenor şi de manager, stimularea, rolul
social al turismului şi rolul de protector al interesului public.
Într-o altă abordare , funcţiile statului, ale autorităţii naţionale pentru turism, dar şi ale celorlalte
autorităţi publice sunt următoarele:
• Stabilirea politicii turistice
• Promovarea destinaţiilor turistice
• Realizarea infrastructurii
• Facilităţi acordate, sub forma susţinerii financiare
• Asigurarea unor servicii de informare turistică
• Legislaţie şi reglementare
• Finanţare pentru dezvoltare
• Servicii de consultanţă şi clasificarea unităţilor prestatoare din turism
1) Coordonarea - Funcţia de coordonare se referă la relaţiile oficiale existente între reţelele de
organizaţii, interese şi indivizi. Coordonarea turismului are loc pe scară largă în cadrul
economiei și al sistemului guvernamental. Acest lucru se datorează faptului că turismul este
organizat atât la nivel orizontal, adică între agenții guvernamentale la nivel național, regional sau
local, cât și la niveluri diferite de administrație, cum ar fi cele la nivel național, regional, județean
și local. Dintre toate funcţiile guvernului, coordonarea poate fi considerată a fi cea mai
importantă. Implementarea cu succes a tuturor celorlalte roluri depinde de capacitatea guvernului
de a coordona și echilibra rolurile pe care le joacă în procesul de dezvoltare a turismului.
Necesitatea unei strategii de coordonare a turismului a devenit indispensabila marketingului, al
politicii şi planificării în turism.
2) Legiferarea şi reglementarea. Statul trebuie să fixeze regulile şi limitele minime ce trebuie
respectate de prestatorii de servicii turistice, normele privind echipamentele turistice (de cazare,
alimentaţie, etc.), având grijă să protejeze consumatorii. Guvernul are puterea de a legifera și de
a reglementa turismul, de a introduce legi care urmează să fie supuse aprobării Parlamentului sau
de a adopta ordonanțe sau hotărâri guvernamentale ce vizează turismul. Aceste reglementari au o
importanţă sporită pentru întreprinzătorii din turism deoarece pot determina costuri pentru
industria de profil sau pentru vizitatori (turişti), fiind ameninţată fie profitabilitatea activităţii, fie
atractivitatea produselor turistice oferite. Reglementarea se referă şi la problemele specifice, dar
şi la regimul fiscal aplicabil activităţilor din sfera turismului. După dezbateri îndelungate inca nu
s-a ajuns la un consens pentru adoptarea unei reglementări unitare, la nivelul Uniunii Europene,
în privinţa cotei de TVA, aplicabile pentru serviciile turistice. În privinţa clasificării pe stele a
unităţilor de cazare şi alimentaţie publică, numeroşi profesionişti din industria turismului nu sunt
de acord că aceasta să fie realizată de stat, aşa cum se întâmplă în prezent, fiind o problemă a
asociaţilor profesionale din domeniu, ca, de altfel şi problemele privind calitatea prestaţiilor, în
general.

20. Principalele roluri și funcții ale statului în turism: planificarea, promovarea și reglarea.

Planificarea
În domeniul turismului, planificarea are ca scop să aducă beneficii socio-economice întregii
societăţi si sa asigure caracterul durabil al sectorului turistic. Planificarea publică în turism se
realizează sub diferite forme (de exemplu: programe de dezvoltare, de infrastructură, amenajare a
teritoriului, promovare, marketing etc.) şi implică instituţii sau agenţii ale statului la diferite
niveluri (naţional, regional, local, sectorial). Acţiunea de planificare a turismului, la nivel
naţional, este realizată printr-un program-cadru, pe termen lung (10-20 de ani), ce include
întregul sistem economic şi totalitatea regiunilor unei ţări. Prin planificare se realizează
identificarea scopurilor şi obiectivelor urmărite, a mijloacelor şi resurselor necesare pentru
atingerea acestora, atât la nivel naţional, cât şi regional sau local. Deşi planificarea se realizează
pe termen lung, ea oferă baza necesară pentru luarea deciziilor privind acţiunile pe termen scurt
şi mediu. Planul trebuie să fie sensibil la modificarea condiţiilor reale, faţă de cele anticipate, să
fie flexibil, adaptându-se la noile situaţii apărute, să aibă o abordare cuprinzătoare, trebuie să ţină
seama de mediul înconjurător, să respecte cerinţele dezvoltării durabile, să fie pragmatic, să se
bazeze pe planificarea strategică, iar turismul trebuie să facă faţă acestor schimbări.
Procesul planificării turistice variază dar urmăreşte, în general, parcurgerea următoarelor etape:
- pregătirea studiului
- determinarea obiectivelor de dezvoltare turistică;
- analiza amănunţită şi evaluarea tuturor elementelor relevante;
- formularea politicii turistice şi a planului;
- implementarea şi managementul planului.
O importanţă deosebită pentru succesul planului de dezvoltare turistică o are gradul ridicat de
implicare a comunităţilor locale din zonele vizate în etapele principale ale planificării şi
implementării planului.
Promovarea
În plus, este responsabilitatea statului să garanteze că țara, regiunile și zonele sale sunt
promovate ca atracții turistice atât în țară, cât și în străinătate. Promovarea turistică trebuie
realizată într-un mod unitar, în colaborare cu asociațiile profesionale, patronatele și autoritățile
regionale și locale. Aceste autorități ar trebui, de asemenea, să contribuie cu finanțarea acțiunilor,
activităților și materialelor de promovare. De obicei, funcția de promovare este atribuită unor
organisme guvernamentale specializate. Această funcție implică consilierea administrativă și
financiară a statului în campanii de marketing și promovare cu scopul de a crește cererea
internațională sau internă, precum și de a atrage investiții. Chiar dacă susţinătorii economiei
liberale de piaţă vor libertatea de opţiune a consumatorului şi nu promovarea firmelor de către
guverne, urmând ca decizia consumatorului să fie suverană nu trebuie scăpată din vedere
necesitatea realizării unei acţiuni unitare de promovare turistică a unei ţări, ca destinaţie turistică.
Guvernele națiunilor trebuie să coordoneze acest efort. Firmele de mici dimensiuni care lucrează
în turism nu pot finanța campanii promoționale de mare amploare din cauza costurilor ridicate.
Pe piața internațională, promovarea unei țări ca destinație este cea mai importantă înainte de
promovarea unei regiuni sau stațiuni turistice care aparțin țării respective.
Funcţia de reglare - unii specialişti includ reglarea în cadrul funcţiei de coordonare,
supraveghere şi control sau în cadrul funcţiei de intervenţie. În Franţa, de exemplu, funcţia de
reglare urmăreşte trei aspecte principale:
- accesul pe piaţă în cadrul sectorului turistic, existând prevederi restrictive, în special în
domeniul înfiinţării de cazinouri şi în cel al transporturilor;
- normalizarea, mai ales în domeniul hotelier, în privinţa stabilirii de clase şi standarde de
calitate;
- fixarea unor preţuri, de exemplu, în privinţa taximetrelor, care, la Paris, au stabilite: preţuri de
noapte, de zi, de periferie, supliment pentru bagaje, pentru autogară, etc. Ceea ce francezii
numesc „l’Etat régulateur” vizează toate politicile prin care statul încearcă să protejeze turismul
de dezechilibrele majore ale economiei. Orice stat care încearcă să-şi susţină economia naţională
se confruntă cu anumite riscuri, legate de dezechilibre bugetare, de deficitele balanţelor de plăţi
externe, de deprecierea monedei naţionale etc. De asemenea, orice politică de reglare, menită să
stimuleze turismul sau orice altă activitate economică, nu poate fi aplicată fără a ţine seama de
anumite constrângeri. Aceste politici se referă la măsurile monetare şi bugetare, susceptibile să
dinamizeze oferta şi/sau cererea turistică, fără a afecta marile echilibre macro-economice.

21. scos
22. Tendința de dezangajare a statului în politicile turistice.

Din anii '80 problema dezangajării statului, a reducerii rolului acestuia în elaborarea politicilor
turistice, în coordonarea activităţii de turism, a început să devină din ce în ce mai evidentă, în
special în Europa. Acest lucru a dus la crearea de organisme semiguvernamentale pentru a
gestiona aceste probleme și la promovarea parteneriatelor de tip public-privat.
Au fost evidenţiate trei fenomene care favorizeaza aceste tendinţe, respectiv:
1) Tendinţa mondială spre dereglementare;
2) Creşterea rolului Uniunii Europene, prin instituţiile sale, în susţinerea dezvoltării turismului;
3) Sporirea rolului colectivităţilor locale în planificarea şi amenajarea turistică a teritoriului, în
promovarea turistică şi în formarea profesională a personalului din turism.
1) Tendinţa mondială spre dereglementare -Termenul de dereglementare este utilizat pentru a
evidenţia diminuarea treptată şi chiar anularea regulilor privind organizarea şi funcţionarea unor
activităţi, considerate ca fiind „reglementate”. Este o operaţiune prin care se trece de la un mod
de reglementare, la altul, care este rezultatul acțiunilor economice pe piață în conformitate cu
regulile liberei concurențe. Principalele domenii în care se aplică dereglementarea sunt:
liberalizarea preţurilor, eliminarea anumitor distorsiuni fiscale şi concurenţa impusă în traficul
aerian.
2) Creşterea rolului Uniunii Europene - implicarea instituţiilor Uniunii Europene în elaborarea şi
implementarea politicilor şi strategiilor privind dezvoltarea durabilă, inclusiv în domeniul
turismului şi în adoptarea de reglementări privind turismul, ce trebuie respectate în toate statele
membre, este din ce în ce mai mare. O importanţă deosebită o au posibilităţile de finanţare
oferite de UE, prin intermediul fondurilor structurale, dar şi prin împrumuturile avantajoase pe
care Banca Europeană pentru Investiţii le acordă firmelor din statele membre ale Uniunii,
inclusiv pentru finanţarea unor proiecte de investiţii în domeniul turismului.
3) Sporirea rolului comunităţilor locale -Turismul reprezintă un important factor al dezvoltării
locale. În vederea satisfacerii unei cereri complexe şi în plină transformare, administraţiile
publice regionale, judeţene şi locale intervin în realizarea şi administrarea echipamentelor de
agrement şi a celor turistice. Descentralizarea a condus la creşterea autonomiei decizionale, dar
şi a surselor de finanţare, sporite, ale acestor administraţii locale. In plus, majoritatea fondurilor
structurale europene sunt acordate regiunilor europene, în special celor cu niveluri de dezvoltare
economică mai scăzute decât media UE, pentru a rezolva probleme de infrastructură. În ceea ce
privește politica turistică, tendința dezangajării treptate a statului este mai frecventă în țările cu
economii dezvoltate, unde regulile economiei de piață sunt în vigoare de mult timp, iar piețele
turistice sunt mature. Cu toate acestea, economiile precum cea a României necesită încă multă
reglementare pentru a „rodi” aceste reguli pe piață înainte să devină eficiente. Cu toate acestea,
nu înseamnă că rolul și implicarea autorităților publice regionale și locale în acest domeniu nu
vor crește treptat ca urmare a reformei administrației publice din România, ceea ce va duce la o
descentralizare reală.

23. Avantajele administrării destinației turistice.

Câteva avantaje ale unui management efectiv al destinației sunt:

• Stabilirea unui avantaj competitiv -Pentru o destinație sunt două cerințe critice pentru a obține
un avantaj competitiv, respectiv:
a) Stabilirea unei poziționări puternice și unice pe piață, de ex.: oferind o formă diferită de
experiență, comparativ cu alte destinații, prin dezvoltarea atracțiilor și resurselor destinației,
astfel încât să fie subliniate caracteristicile sale unice;
b) Oferirea unor experiențe de calitate excelentă și un raport superior calitate-preț. Ambii factori
de succes necesită o abordare de management coordonat, bazat pe o viziune colectivă și pe un
parteneriat puternic.
• Asigurarea sustenabilității turismului - Dezvoltarea sustenabilă a turismului, cu un
management și o planificare adecvate, asigură integritatea de mediu a destinatiei, precum și că
resursele și specificul care o fac atractivă sunt protejate. Un bun management poate să ajute la
evitarea conflictelor sociale și culturale și să prevină ca turismul să afecteze negativ stilul de
viață local, tradițiile și valorile locale.
• Răspândirea beneficiilor turismului - Cheltuielile turistice și beneficiile consecvente acestora
pot fi răspândite, de ex. Prin sprijinirea dezvoltării produselor și experiențelor bazate pe
comunitate, promovând turismul rural și de experiență, promovând dezvoltarea micilor
afaceri,etc.
• Îmbunătățirea randamentului turismului - Printr-un marketing concentrat pe dezvoltarea
spațială și pe anumite ținte, destinațiile pot să determine creșterea duratei sejurului turiștilor,
creșterea cheltuielii medii pe turist și să reducă sezonalitate în sosirile vizitatorilor, toate acestea
contribuind la îmubătățirea randamentului investițiilor și a randamentului pe vizitator (turist).
• Construirea unei identități puternice și vibrante a brandului OMD-urile conștientizează tot mai
mult valoarea și puterea unor branduri puternice ale destinaților. Oferind constant o valoare
excelentă, loialitatea față de brand crește, iar vizitatorii se întorc în destinație, în mod regulat. În
țara noastră, cadrul legal pentru înființarea Organizațiilor de Management al Destinației a fost
creat in 2017.

24. Politici, strategii și planuri naționale privind turismul în țările OCDE- scos

25. Priorități ale politicilor în turism, în țările membre ale OCDE.

Guvernele statelor membre ale OCDE dezvoltă tot mai multe politici pentru a maximiza
beneficiile economice, de mediu și sociale ale turismului, în timp ce reduc stresul care apare
atunci când creșterea fluxurilor turistice nu este gestionată și nici planificată. Acest lucru se
datorează trendurilor pozitive ale sectorului în ultimii ani. Iar măsurile de politică menite să
rezolve aceste preocupări au devenit prioritare. De ex., au fost depuse eforturi deosebite pentru
rezolvarea unor probleme de tipul supra-aglomerării unor destinații populare, pentru răspândirea
beneficiilor economice și de altă natură spre zone ce atrag mai puțini vizitatori, pentru
dezvoltarea de noi produse și extinderea duratei sezonului turistic, precum și pentru a încuraja
obținerea unei productivități mai mari, a unor mai bune utilizări a resurselor și a unei angajări
mai stabile a forței de muncă. Țările din întreaga lume și-au consolidat coordonarea și
implementarea mecanismelor, au îmbunătățit practicile de management al destinațiilor, au
actualizat reglementările, au adoptat soluții digitale, au întărit discuțiile cu societatea civilă și au
implicat sectorul privat în formularea politicilor pentru a se asigura că aceste politici au efectul
dorit.
În prezent, guvernele se confruntă cu două probleme critice, în privința gestionării sectorului
turistic:
a) Valorificarea beneficiilor transformărilor digitale;
b) Asigurarea că politicile privind turismul sustenabil sunt implementate.
Tehnologiile continuă să evolueze în ritm rapid și reprezintă un factor revoluționar pentru
afacerile din turism și pentru cei care adoptă politicile. Dezvoltările rapide ale economiei
collaborative, ale sistemelor de plată mobile, ale aplicațiilor privind realitatea augmentată, ale
tehnologiilor blockchain și ale inteligenței artificiale, influențează produsele turistice, modelele
de afaceri, serviciile și alegerile vizitatorilor. Aceste evoluții solicită reflecția pentru noi politici,
noi reglementări și intervenții pentru maximizarea oportunităților, precum și pentru protecția
consumatorilor. Guvernele se implică activ în promovarea dezvoltării turismului, care aduce
beneficii economice și care aduce o gamă largă de avantaje pentru locuri, comunități locale,
afaceri, angajați și pentru vizitatori. Succesul turismului nu mai poate fi măsurat doar prin prisma
unor indicatori precum numărul de sosiri, număr locuri de muncă nou create și venituri obținute.
Tendința politicilor prioritare în acest domeniu este aceea de asigurare că beneficiază, de pe
urma turismului și comunitățile locale

26. Mesajele cheie ale politicilor privind turismul în țările membre ale OCDE.

Cele mai importante mesaje cheie au fost:

• Acordarea de prioritate politicilor integrate, orientate spre viitor
- Dezvoltarea unor abordări orientate spre viitor ale formei politicilor și programelor în turism,
sprijinite pe strategii pe termen lung și planuri de acțiune flexibile;
- Întărirea mecanismelor de coordonare și a structurilor care să asigure că politicile agreate la
nivel național sunt transmise cât mai bine, la nivel subnațional și să asigure comunitățile și
afacerile că destinațiile locale pot să împartă pe deplin beneficiile unei economii dinamice a
turismului.
• Pregătirea afacerilor din turism pentru viitorul digital
- Promovarea active a transformării digitale a turismului, modernizarea cadrului de reglementare
și întărirea capacității IMM-urilor de a participa la ecosistemele digitale;
- Încurajarea absorbției și a investițiilor în noile tehnologii, calificări și inovații și sprijinirea
IMM-urilor in a profita de avantajele și beneficiile transformării digitale și promovarea
dezvoltării unor destinații turistice inteligente;
- Promovarea modelelor de afaceri digitale, a lanțurilor de valori și ecosistemelor, prin adoptarea
tehnologiilor de analiză a datelor sau a altor tehnologii de activare, optimizare a practicilor de
afaceri, precum și extinderea infrastructurii digitale accesibile, a instrumentelor și soluțiilor.
• Regândirea succesului în turism, prin perspectiva dezvoltării sustenabile
- Punerea unui accent mai mare pe pilonii de mediu și socio-culturali ai sustenabilității, pentru a
furniza beneficii nete comunităților locale, să contribuie la atingerea obiectivelor dezvoltării
durabile și combaterea cauzelor schimbărilor climatice;
- Asigurarea că eforturile pentru creșterea turismului sunt urmărite într-un context mai larg, în
cadrul strategiilor de dezvoltare economică la nivel național, regional și local și în strânsă
cooperare cu industria turismului și societatea civilă;
- Realizarea de pași suplimentari în menținerea sustenabilității în politicile turistice și în
practicile din industria turistică, pentru a sprijini mai bine tranziția către o economie a turismului
verde, cu emisii cât mai reduse și rezistență la schimbările climatice;
- Asigurarea accesului la informații comparabile și în timp util, pentru a informa factorii de
decizie și o mai bună planificare pentru tipul și dimensiunea creșterii în turism, potrivită pentru
fiecare destinație.

27. Obiectivele politicii comunitare privind turismul.

Politicile turismului în Uniunea Europeană au ca scop favorizarea dezvoltării armonioase a

turismului în ţările membre.
Obiectivele politicii comunitare a turismului se concentrează pe 3 domenii principale:
a) – libera circulaţie şi protecţia turiştilor;
b) – cadrul de desfăşurare a activităţii în profesiile din turism;
c) – dezvoltarea regională.
a) Libera circulaţie şi protecţia turiştilor Politica urmărită în acest domeniu are ca scop să
permită:
- eliminarea controalelor vamale, în principal după punerea în aplicare a Acordului Schengen;
- intensificarea eforturilor de informare a turiştilor europeni, pentru ca aceştia să-şi utilizeze, cât
mai bine, drepturile lor de securitate socială (persoanele asigurate în conformitate cu legislaţia
socială a unui stat membru au dreptul la prestaţii medicale în toate statele pe care acestea le
vizitează în scop turistic);
- asistenţa turistică şi asigurarea autoturismelor
- protejarea intereselor turiştilor faţă de riscurile de publicitate inexactă (şi chiar mincinoasă),
b) Cadrul de desfăşurare a activităţii în profesiile din turism - Politicile Uniunii Europene au ca
scop îmbunătăţirea cadrului de muncă în profesiile din turism, în vederea creării de condiţii
favorabile mediului de dezvoltare a activităţilor turistice.
Cele mai importante politici se referă la:
- Dreptul de stabilire şi libertatea prestării de servicii turistice. Scopul politicii U.E. este acela de
a propune măsuri destinate favorizării exercitării libertăţii, în special pentru profesiile de
transportator şi de agent de turism.
- Formarea profesională şi recunoaşterea reciprocă a diplomelor de calificare -favorizarea
formărilor specialiştilor de nivel superior, vizând organizarea şi conducerea turismului, care sunt
mai puţin numeroase, în statele membre ale U.E., decât formările profesionale specializate în
activităţile tradiţionale din hotelărie şi din alimentaţia publică.
- Etalarea vacanţelor. Scopul politicii comunitare este de a evita, pe cât posibil, concentrarea
vacanţelor şcolare şi profesionale într-o perioadă restrânsă de timp, în cursul anului, din cauza
obstacolelor pe care această concentrare le-ar avea în calea dezvoltării regionale şi a creşterii
volumului serviciilor turistice, care sunt nevoite să practice niveluri de preţ cu atât mai ridicate,
în vârful sezonului, cu cât această etalare este mai restrânsă, într-o anumită perioadă de timp.
- Fiscalitatea în turism. Cotele de taxă pe valoare adăugată (T.V.A) aplicate prestaţiilor turistice
diferă foarte mult, de la o ţară membră a U.E., la alta. Comisia Europeană încearcă să se ajungă
la o amortizare a cotelor de TVA practicate. Dar, înainte scopul politicii comunitare este de a
verifica dacă disparităţile între nivelurile de fiscalitate aplicate de către statele membre ale UE, în
sectorul turismului, pot să conducă la deturnări ale traficului turistic, în beneficiul anumitor state
şi în detrimentul altora.
c) Dezvoltarea regională şi turismul. Politica U.E. în privinţa dezvoltării regionale a turismului
are ca scop contribuirea la dezvoltarea regiunilor defavorizate, care au vocaţie turistică. Pentru
aceasta, sunt utilizate două instrumente de politică regională:
- Intervenţiile Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER), care contribuie la
finanţarea proiectelor turistice prezentate în cadrul unui program de dezvoltare a regiunilor
- Contribuţiile Fondului Social European, prin care se favorizează dezvoltarea activităţilor de
formare corespunzătoare activităţilor turistice.
U.E. are voinţa politică în dezvoltarea turismului şi în coordonarea politicilor naţionale, iar
politica U.E., în acest domeniu, are tendinţa de a se concentra către câteva acţiuni prioritare:
promovarea turismului durabil, a turismului cultural şi a celui rural, etalarea în timp a sezoanelor
turistice, protejarea patrimoniului turistic etc.

28. Principalul obiectiv al noii politici europene privind turismul și principalele domenii
asupra cărora se va concentra noua politică în turismul european.- scos
29. Categorii de țări în curs de dezvoltare, din punctul de vedere al politicilor aplicate în
domeniul turismului.

Cota de piaţă a ţărilor în curs de dezvoltare, la nivel mondial, era, în anul 2019, de cca 47%, în
privinţa sosirilor de turişti şi cca de 37,1%, în privinţa încasărilor din turismul internaţional.
Această proporţie dovedeşte conştientizarea rolului de motor pe care turismul îl poate juca în
cadrul procesului de dezvoltare a economiilor.
Dezvoltarea turismului, în aceste ţări, se realizează prin participarea a 3 categorii de „actori”,
având scopuri diverse şi mijloace de acţiune foarte inegale:
- autorităţile locale;
- profesioniştii din turism, din ţările respective (agenţii de voiaj, transportatori, conducători ai
lanţurilor hoteliere sau ai hotelurilor independente, ai cluburilor de vacanţă etc.), care caută să
ofere destinaţii şi prestaţii turistice cât mai diverse;
- instituţiile internaţionale, precum Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) sau Fondul Monetar
Internaţional (FMI) şi Banca Mondială, care încurajează dezvoltarea turismului şi contribuie la
finanţarea acestuia.
Politicile turistice în ţările în curs de dezvoltare prezintă o serie de trăsături comune:
- adjudecarea marilor lucrări de infrastructură (aeroporturi, drumuri, autostrăzi, etc.) de către
unii operatori străini, mai frecvent decât de către întreprinderi din ţările respective;
- crearea, în localităţile şi regiunile turistice, a unor şcoli şi institute de învăţământ hotelier şi
pentru turism, capabile să formeze un personal specializat, de calitate;
- încurajarea dezvoltării artizanatului local, care creează locuri de muncă şi poate aduce încasări
valutare importante;
- insuficienţa politicilor de conservare a patrimoniului turistic, în pofida delimitării unor sectoare
naturale, în cadrul cărora se aplică o legislaţie mai restrictivă.
Deşi politicile turistice aplicate în aceste ţări sunt de o mare diversitate, totuşi, se pot distinge,
din acest punct de vedere, 3 categorii de ţări în curs de dezvoltare, respectiv:
a) – Ţările în cadrul cărora turismul nu reprezintă o prioritate Acestea sunt, încă, ţările cele mai
numeroase, iar încasările lor din turism sunt neglijabile. Unele dintre aceste ţări afişează chiar o
anumită ostilitate pentru turismul internaţional. Este cazul câtorva ţări rămase fidele ideologiei
marxiste, precum Coreea de Nord. În alte ţări, între care, de ex. Mongolia şi Laos, turismul
rămâne o activitate neînsemnată, marginală. Multe dintre aceste ţări sunt prea sărace pentru a
putea realiza un minimum de infrastructură, necesară practicării turismului. Ele sunt fie ţări din
Asia (ex.:Butan), fie din Africa (Burundi, Burkina Faso etc.), dar chiar şi din America de Sud
(ex.: Surinam). Alte ţări, precum Libanul, Afganistanul, Irakul încă nu şi-au revenit bine de pe
urma războaielor în care au fost implicate. Multe dintre ele, precum Uganda, Cambodgia ori
Salvador, se confruntă, de-a lungul ultimilor ani, cu probleme interne endemice, ce împiedică
reluarea aplicării unor politici în domeniul turismului.
b) – Ţările în cadrul cărora turismul nu are o contribuţie semnificativă pentru economie. Cele
mai avansate dintre ţările respective (din punctul de vedere al dezvoltării economice) au
economii diversificate, ca domenii de activitate, dar turismul nu reprezintă o activitate cu
pondere importantă, faţă de celelalte ramuri şi activităţi economice. Este cazul unor ţări din
Orientul Mijlociu, producătoare de petrol, precum Arabia Saudită sau chiar Emiratele (în care,
însă, în ultimii ani, s-au realizat investiţii deosebite în turism), dar şi alte ţări, mai mari ca
dimensiuni, cu un potenţial turistic ridicat, precum Brazilia şi Argentina. Cea mai mare parte a
altor ţări, din această grupă, lipsite de un potenţial turistic deosebit, au întârziat să se deschidă
pentru turismul internaţional. Ele au început să aplice anumite politici turistice doar de puţin
timp, dar contează, în prezent, pe turism, ca activitate care să contribuie, tot mai mult, la
dezvoltarea ţărilor respective. În această categorie pot fi incluse numeroase ţări de dimensiune
medie, precum Bolivia, Madagascar sau Sri Lanka, câteva ţări cu populaţie numeroasă, precum
India şi Pakistan, precum şi alte state, altădată închise pentru turismul extern, dar care
înregistrează creşteri importante ale numărului de turişti străini, în ultimii ani, cum ar fi: China,
Vietnam şi Cuba.
c) – Ţările care plasează turismul în centrul strategiei lor de dezvoltare economică Aceste ţări au
angajat politici turistice de mare amploare şi se aşteaptă să obţină cele mai mari încasări din
turismul internaţional. Unele dintre aceste ţări sunt, deja, vechi destinaţii turistice, precum
Egiptul, Marocul, Tunisia, Kenia, Mexicul sau Peru. Bazându-se pe un patrimoniu natural,
arhitectural sau cultural deosebit de valoros, ele îşi modernizează infrastructurile şi caută să-şi
diversifice clientela. Turismul nu reprezintă, pentru ele, doar o activitate, printre celelalte, ci o
şansă indispensabilă de încasări valutare. Ţările considerate ca „nou venite” în lumea turismului
internaţional se situează, îndeosebi, în Asia de Est şi de Sud-Est. Acestea, datorită dezvoltării lor
economice deosebite, din ultimii ani, reuşesc să atragă, în special, oameni de afaceri japonezi,
europeni sau americani, în hoteluri şi cluburi de vacanţă ce corespund standardelor
internaţionale.
 30. Dezechilibrul tranzacţiilor comerciale internaţionale în domeniul turismului.
Dezechilibrul tranzacţiilor comerciale internaţionale în domeniul turismului se referă la situaţia
în care o ţară importă mai multe servicii turistice decât exportă. Acest dezechilibru poate fi
cauzat de mai mulţi factori, cum ar fi diferenţele de preţuri între ţări sau diferenţele în nivelul de
dezvoltare economică. În general, ţările dezvoltate exportă mai multe servicii turistice decât
importă, în timp ce ţările mai puţin dezvoltate importă mai multe servicii turistice decât exportă.
Tranzacţiile comerciale internaţionale în domeniul turismului sunt caracterizate prin
dezechilibre, care pot conduce incertitudinea beneficiilor aşteptate din dezvoltarea turistică.
Această situaţie priveşte în special ţările în curs de dezvoltare receptoare de turişti, care nu au
acces direct la reţelele de comercializare pe pieţele emiţătoare de turişti. În aceste condiţii,
trebuie să se aplice anumite politici, care să vizeze realizarea unui parteneriat reciproc avantajos,
în scopul îmbunătăţirii situaţiei întreprinderilor turistice, pentru a putea fi atins obiectivul global
de dezvoltare a unui turism durabil.
Întărirea puterii de negociere a prestatorilor de servicii în ţările în curs de dezvoltare devine una
dintre condiţiile fundamentale, în vederea asigurării unui mai bun echilibru al dezvoltării
turistice.
Dar această nouă negociere trebuie să poată fi realizată în cadrul unui parteneriat între ansamblul
organizatorilor de turism şi al prestatorilor de servicii turistice. Aceasta înseamnă că accesul
ţărilor în curs de dezvoltare la pieţele ţărilor industrializate trebuie întărit şi sprijinit şi trebuie
întărită puterea de negociere a ţărilor receptoare, cu cele emiţătoare de turism. Situaţia actuală, a
tranzacţiilor comerciale internaţionale, în materie de turism, se caracterizează prin numeroase
dificultăţi şi dezechilibre(ordin obiectiv sau subiectiv).
Aceste dificultăţi privesc ţările receptoare dar şi întreprinderile de turism, îndeosebi cele
producătoare de produse turistice. Dificultăţile întâlnite în ţările receptoare sunt de natură
economică. De altfel, în ultimii ani s-a putut constata chiar o diminuare a încasărilor pe turist, din
turismul internaţional, în unele ţări în curs de dezvoltare. Beneficiile economice și financiare ale
turismului internațional sunt mai semnificative pentru țările în curs de dezvoltare, care au
beneficiat de o creștere puternică a încasărilor din turism. Cu excepția Africii Centrale și de Est,
unde numărul sosirilor din turismul internațional a crescut mai mult decât încasările. Cu toate
acestea, trebuie remarcat că această situație este diferită în alte țări în curs de dezvoltare, care au
cunoscut, în cursul ultimilor ani, o evoluţie îngrijorătoare, caracterizată printr-o creştere mai
redusă a încasărilor din turism decât cea a numărului de sosiri. Creşterea insuficient de rapidă a
încasărilor din turismul internaţional pentru unele ţări în curs de dezvoltare, faţă de creşterea
numărului de turişti reprezintă una dintre trăsăturile caracteristice ale turismului internaţional, în
ultimii ani. Pentru ţările respective, este nevoie să fie atras un număr tot mai mare de turişti,
pentru a obţine un anumit beneficiu de pe urma acestora. Această situaţie este, însă, caracteristică
doar pentru un număr redus de ţări în curs de dezvoltare dar, ţările respective sunt cele în care
creşterea turistică s-a realizat în ritmuri superioare faţă de medie, respectiv în Thailanda, Hong
Kong şi Indonezia (în Asia) sau Tunisia şi Kenia (în Africa).
 31. Politici ce vizează creșterea beneficiilor obținute din turism pentru țările în curs de
dezvoltare.

Deoarece există provocări actuale în ceea ce privește comerțul internațional de turism, este
necesar să se găsească soluții pentru a îmbunătăți relațiile dintre furnizorii de servicii, în special
cei din țările în curs de dezvoltare, și tur-operatorii din țările consumatoare. Prin urmare, pentru a
profita de oportunitățile oferite de creșterea puternică a turismului global care va avea loc în anii
următori, dezvoltarea durabilă trebuie să fie o prioritate. Astfel, găsirea de soluții viabile pentru
companiile de servicii turistice din țările în curs de dezvoltare devine din ce în ce mai necesară.
Perspectivele pentru punerea în aplicare a unui nou parteneriat în tranzacţiile comerciale
internaţionale, pot să se bazeze pe trei factori principali:
a) Întărirea capacităţii de negociere a ţărilor în curs de dezvoltare
Acesta constituie unul dintre aspectele majore ale aplicării unui parteneriat mai bun în
tranzacţiile comerciale internaţionale în domeniul turismului. Acest nou tip de parteneriat
depinde de aplicarea unei noi cooperări, pe orizontală şi pe verticală, în vederea dezvoltării
sectorului turistic, în special printr-o mai bună valorificare a produselor turistice.
b) Cooperarea pe orizontală şi pe verticală între prestatorii de servicii turistice
Cooperarea pe orizontală între prestatorii locali de servicii turistice constituie, probabil, punctul
crucial al întregului proces al negocierii comerciale. Cooperarea orizontală, atunci când este mai
bine organizată, poate deveni un mijloc indispensabil în negocierile comerciale. Această
cooperare orizontală, ca şi cea verticală, între prestatorii locali de servicii turistice, reprezintă
unul dintre domeniile cele mai dificile în privinţa negocierilor comerciale internaţionale, dar
poate avea rezultate dintre cele mai promiţătoare si implică un nou tip de parteneriat cu
contracte – tip între prestatorii locali şi organizatorii de voiaje.
c) Specializarea pe produse cu valoare adăugată ridicată
Specializarea internaţională pe produse cu o valoare adăugată mai ridicată şi de calitate
superioară poate fi considerată, de asemenea, ca una dintre strategiile cele mai eficiente pentru
întărirea capacităţii de negociere a ţărilor în curs de dezvoltare. În plus, acest tip de strategie
poate fi benefică atât pentru prestatorii locali, cât şi pentru organizatorii de voiaje din ţările
emiţătoare de turişti, care au interesul de a comercializa produse mai scumpe.
d) Sprijinul tehnic acordat de Autoritatea Naţională pentru Turism
Rolul Autorităţilor Naţionale pentru Turism este de a răspunde nevoilor de formare a
prestatorilor de produse turistice, pentru a întări capacitatea tehnică a acestora, în cadrul
negocierilor comerciale internaţionale. Această acţiune poate fi considerată ca fiind esenţială,
întrucât poate permite o mai bună utilizare a noilor instrumente de marketing şi în domeniul
vânzărilor, în special. De asemenea, Autorităţile Naţionale pentru Turism pot să informeze
diferiţii prestatori din turism asupra evoluţiei preţurilor, precum şi despre concurenţa de pe
pieţele internaţionale.
e) Adoptarea unor noi contracte – tip Problema noilor contracte-tip, utilizabile în cadrul
negocierilor între prestatorii locali şi organizatorii de voiaje depinde, într-o mare măsură, de
aplicarea, de către Autoritatea Naţională pentru Turism (A.N.T.) din fiecare ţară, a criteriilor de
selecţie a proiectelor de investiţii turistice.

32. Politicile de creştere a impactului economic al turismului în ţările în curs de dezvoltare.

Cheltuielile turiştilor străini reprezintă o contribuţie importanta la venitul naţional al ţărilor în
curs de dezvoltare. Salariaţii şi furnizorii diferitelor sectoare implicate sunt remuneraţi sub formă
de salarii sau de plăţi pentru serviciile turistice. La aceste se adaugă efectele induse asupra
venitului, ce rezultă din lucrările de infrastructură, de comunicaţii, de transporturi, de cazare, de
aprovizionare. Creşterea consumului realizat de turiştii internaţionali nu corespunde unei creşteri
a producţiei naţionale, din punct de vedere cantitativ sau/şi calitativ. Importurile de produse
alimentare, de bunuri şi de echipamente devine necesare şi provoacă o creştere a veniturilor
furnizorilor străini. La aceste importuri se adaugă transferurile, în străinătate, ale unei părţi din
profiturile unor societăţi comerciale cu capital străin, din domeniul turistic (în special din
hotelărie), realizate în ţară, salariile tehnicienilor străini, dobânzile la împrumuturile efectuate
etc. În această situaţie, ţările în curs de dezvoltare trebuie să aibă ca obiectiv întărirea impactului
economic al turismului asupra sectorului productiv din propriile ţări.
Pentru aceasta, este necesar să fie avuţi în vedere următorii factori, în cadrul strategiilor de
dezvoltare turistică în ţările în curs de dezvoltare:
a) Căutarea unui echilibru satisfăcător între efectele pe termen scurt, şi cele pe termen mediu şi
lung. De exemplu, ieşirile importante de valută sunt indispensabile, pe termen scurt, pentru
importul de echipamente turistice, care vor fi generatoare de intrări de valută, pe termen mediu şi
lung;
b) Determinarea posibilităţilor de alegere a dezvoltării economice, între turism şi alte sectoare
(agricole sau industriale), favorizând efectele reciproce de antrenare;
c) Asigurarea, treptată, a unei integrări a turismului internaţional în economia ţării, în special în
privinţa producţiei industriei alimentare, a artizanatului, a serviciilor (transport, cazare etc.).
Efectele turismului internaţional asupra venitului naţional pot să fie diferite, după gradul în care
turismul este integrat în economie. Turismul internaţional este o industrie de “transformare” iar,
strategiile ce trebuie aplicate în dezvoltarea turismului în ţările în curs de dezvoltare au ca scop
să identifice efecte negative, de natură economică (inflaţia), socio-culturală (degradarea
patrimoniului cultural) şi ecologică, ce rezultă din activitatea turistică, în scopul de a le limita şi a
le ţine sub control, în sensul dezvoltării unui turism durabil.

33. Strategiile de specializare și dotările turistice în țările în curs de dezvoltare.

Dotările turistice sunt determinate de importanţa resurselor de care dispune o ţară pentru a
asigura producţia ansamblului serviciilor pentru turismul internaţional. Abundenţa relativă a
resurselor naturale, istorice sau culturale va avea o influenţă decisivă pentru a explica locul unei
ţări în turismul internaţional.
Dotările factoriale ale turismului internaţional pot fi clasificate în:
a) Resursele naturale care cuprind spaţiul turistic (relieful, peisajul, climatul, mările, râurile,
fluviile, flora, fauna). Aceste resurse sunt considerabile adesea fiind chiar bogăţii cu caracter de
unicat în lume, cum ar fi, de exemplu, atolii din insulele Maldive sau gorilele din Ruanda.
Principalele probleme ale dezvoltării turistice în ţările în curs de dezvoltare, fac referire la
insuficienţa mijloacelor de acces. În aceste condiţii, unul dintre elementele de bază ale strategiei
de dezvoltare turistică îl reprezintă rezolvarea problemei mijloacelor de acces, care sunt
indispensabile pentru exploatarea, în scop turistic, a resurselor naturale. În acest caz, patrimoniul
natural poate constitui o resursă economică, deoarece permite să se răspundă la o cerere
solvabilă, cu condiţia ca exploatarea turistică să nu conducă la distrugerea acestui patrimoniu
natural.
b) Resursele artistice, culturale şi ale patrimoniului istoric, respectiv resursele ce motivează o
deplasare cu scop turistic. Importanţa lor este dată de caracterul de unicitate, pe care îl au şi care
permite unei ţări să dispună de o situaţie de monopol sau de cvasi-monopol. De exemplu,
piramidele, în Egipt sau castelul Versailles, în Franţa etc. Pe de altă parte, în ţările în curs de
dezvoltare, acest aspect deosebit de important al dezvoltării turistice a fost prea puţin pus în
valoare, în pofida faptului că patrimoniul cultural al acestor ţări este foarte bogat. de exemplu,
cazul deşertului din Mali sau din Mauritania, ori al vestigiilor istorice, din Cambodgia sau
Etiopia.
c) Resursele în infrastructuri turistice - unul dintre principalele aspecte ale strategiilor de
dezvoltare turistică, ce constituie o problemă majoră pentru ţările în curs de dezvoltare.
Strategiile tradiţionale de dezvoltare turistică se bazează pe utilizarea resurselor sub formă de
capital, acestea reprezentând unul din factorii principali ai producţiei turistice. În această
concepţie, tradiţională, a dezvoltării turistice, se pune accentul pe investiţiile grele, ce presupun
disponibilităţi importante de capitaluri. O ţară care dispune de resurse turistice naturale foarte
importante, dar care este săracă în capital, nu îşi va putea dezvolta suficient de mult sectorul de
turism internaţional, deoarece nu îşi va putea realiza echipamentele necesare.

34. Strategiile de specializare și costurile comparative în turism, în țările în curs de

dezvoltare.

Costurile comparative constituie un avantaj foarte important pentru cea mai mare parte a ţărilor
în curs de dezvoltare, care dispun de o competitivitate puternică în privinţa costurilor salariale.
Spre deosebire de exporturile de alte servicii în cazul sectorului turistic, consumatorul este cel
care se deplaseaza, ceea ce permite ţărilor să beneficieze de avantajele lor de competitivitate
internaţională. Totuşi, costurile comparative nu se rezumă doar la compararea internaţională a
anumitor preţuri, ci trebuie să ţină cont de factorul calitativ. Datorită unei foarte mari diversităţi a
produselor turistice, compararea costurilor între produse asemănătoare este deosebit de dificil de
realizat. În plus, produsele turistice reprezintă servicii a căror producţie nu poate fi repetată într-o
manieră identică, ceea ce înseamnă că o comparare a costurilor în domeniul turismului nu se
reduce doar la o simpla analiză a componentelor costului (transport, cazare, masă, alte servicii),
dar se realizează şi asupra costurilor salariale, precum şi asupra raportului calitate/preţ şi a
nivelului de calificare a lucrătorilor.
- Costurile salariale constituie punctul central al costurilor comparative în domeniul turismului şi
oferă un avantaj esenţial unui număr important de ţări în curs de dezvoltare, care pot produce
servicii turistice în condiţii foarte competitive, de exemplu, turismului balnear, în Haiti
 - Calitatea şi raportul calitate/preţ constituie unele dintre motivele principale de alegere a unei
destinaţii turistice. Din acest motiv, se depun eforturi importante în privinţa strategiilor de
dezvoltare turistică pentru îmbunătăţirea acestui raport. Pentru a explica o parte importanta a
distributiei şi a evoluţiei fluxurilor în turismul international se poate face o comparaţia
internaţională a raportului calitate/preţ pentru produsele turistice din diferite ţări. Noţiunea de
calitate se raportează, adesea, la preţ.
- Calificarea. Strategiile de dezvoltare turistică în ţările în curs de dezvoltare, vizând creşterea
nivelului calităţii produselor turistice trebuie să presupună şi dezvoltarea calificărilor forţei de
muncă. Calificarea forţei de muncă reprezintă şi un criteriu de clasificare a ţărilor, ce permite să
se explice locul deţinut de acestea în ierarhia turismului mondial.

35. Cresterea durabilă

Problemele de mediu şi cele privind sărăcia, în lume, nu vor putea fi rezolvate decât prin creştere
economică. Problema dezvoltării durabile a pornit, parţial, de la criticarea creşterii, economiştii
neoclasici propun modele de creştere durabilă, care să răspundă acestei mize.
Astfel, modelul de creştere construit de Robert M. Solow a fost uşor modificat, el pornea de la
ideea că problemele utilizării depline a resurselor sunt rezolvate cu uşurinţă întrebându-se care ar
fi condiţiile menţinerii unei economii deja echilibrate. Conform teoriilor economiştilor
neoclasici, obiectivul durabilităţii se refera la transmiterea, către generaţiile următoare, a unei
capacităţi de producere a bunăstării cel puţin egală cu cea a generaţiilor prezente. Pentru a atinge
acest obiectiv, trebuie ca stocul de capital aflat la dispoziţia societăţii să rămână intact, de la o
generaţie, la alta.
Astfel, după teoria lui Solow, există un schimb ce se efectuează, de-a lungul timpului: generaţia
prezentă consumă din „capitalul natural”, dar ea lasă moştenire, în contrapartidă, generaţiilor
viitoare, un plus de capacităţi de producţie, sub formă de stocuri de echipamente, cunoştinţe şi
competenţe.
Un alt curent economic ce s-a dezvoltat în ultimul deceniu este caracterizat prin dorinţa de a fi
luată în calcul particularitățile fenomenelor de mediu. Această perspectivă a cercetării, cunoscută
sub denumirea generică de economie ecologică insistă, de asemenea, în privinţa distincţiei ce
trebuie făcută între creştere şi dezvoltare, întrebându-se despre posibilităţile de a stabili nişte
limite în privinţa exploatării anumitor resurse naturale.
În opoziţie cu opiniile economiştilor neoclasici, adepţii economiei ecologice sustin ideea unei
interdependente între „capitalul natural” şi ceilalţi factori de producţie. De aici, a apărut modelul
denumit „durabilitate forte”, ce se bazează pe necesitatea menţinerii, de-a lungul timpului, a unui
stoc de „capital natural critic”, pe care generaţiile viitoare ar trebui să îl păstreze.
Un al treilea curent de opinii în privinţa economiei dezvoltării şi a economiei mediului este cel
exprimat de Joan Martinez-Alier, care vorbeşte de un „schimb inegal, din punct de vedere
ecologic”, între centrul şi periferia capitalismului.
Joan Martinez-Alier pune accentul pe conflictele de distribuţie, legate de problemele de mediu,
reluând tema sărăciei, pe care o pune în centrul problematicii privind durabilitatea. El încearcă să
demonstreze că sărăcia nu trebuie privită doar ca pe o ameninţare la adresa mediului, si că
protecţia mediului nu reprezintă un „lux al celor bogaţi”, cum există, adesea, tendinţa de a fi
apreciată.

36. Distincția între termenii „durabil” și „sustenabil”.

De regulă, termenii de „durabil” şi „sustenabil” sunt consideraţi ca fiind substituibili, dar există
cercetători care fac distincţii importante între aceştia. Astfel, se poate realiza o distincţie prin
prisma prezenţei sau nu a sistemelor disipative în procesul sau sistemul analizat. Din acest punct
de vedere, se consideră că este vorba de durabilitate, ca o caracteristică dinamică a proceselor
sau sistemelor, exclusiv în mediul natural în care nu există sisteme disipative, iar în orice mediu
natural în care există sisteme disipative (de tip uman sau nonuman) nu se mai poate vorbi de
durabilitate, ci de sustenabilitate. Conceptul de durabil are semnificaţia persistenţei în timp a
unei structuri sau entităţi, în timp ce conceptul de sustenabil trimite la semnificaţia posibilităţii
de a menţine, în timp, în mod atractiv, acea entitate sau structură. Într-o asemenea abordare, o
piatră poate fi considerată durabilă, dacă nu se intervine asupra acesteia, dar o instituţie publică
poate să se dovedească a fi sustenabilă. Din această perspectivă, se poate efectua o distincţie
semantică între cele două concepte, sub aspectul legăturii lor cu agentul acţional. Pe de altă parte,
în timp ce durabilitatea denotă doar aspectul staţionarităţii, sustenabilitatea se poate referi şi la o
doză de creştere ori descreştere. Altfel spus, putem avea o „dezvoltare sustenabilă” sau o
„dezvoltare nesustenabilă” ori o „creştere sustenabilă” sau o „creştere nesustenabilă”, după cum
poate fi vorba de o „descreştere sustenabilă” sau o „descreştere nesustenabilă”. Într-o astfel de
abordare, expresiile „dezvoltare durabilă” sau „creştere durabilă” sunt, mai degrabă, metaforice,
fiind mai riguros să se utilizeze termeni de „dezvoltare sustenabilă” sau de „creştere sustenabilă”.
Deoarece, cel puţin deocamdată, nu există o unitate de opinii în rândul cercetătorilor, în această
privinţă, vom utiliza, în continuare, expresia consacrată, de „dezvoltare durabilă”.

37. România și Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă.

La Summit-ul privind dezvoltarea din septembrie 2015, România s-a alăturat liderilor celor 193
state membre ale ONU care au adoptat Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă, un program de
acţiune globală în domeniul dezvoltării cu un caracter universal şi care promovează echilibrul
între cele trei dimensiuni ale dezvoltării durabile – economic, social şi de mediu. Pentru prima
oară, acţiunile vizează în egală măsură statele dezvoltate şi cele aflate în curs de dezvoltare.
În centrul Agendei 2030 se regăsesc cele 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă (ODD), prin
intermediul carora se stabileşte o agendă de acţiune ambiţioasă, pentru următorii 15 ani în
vederea eradicării sărăciei extreme, combaterii inegalităţilor şi a injustiţiei şi protejării planetei
până în 2030.
ODM au ajutat la concentrarea acţiunii, la reformarea politicilor, prin încorporarea obiectivelor
şi ţintelor de dezvoltare în strategiile naţionale şi la crearea de instituţii care să implementeze
aceste planuri în mod efficient. Rezultatele pozitive nu au fost însă echilibrat distribuite.
Începând cu 2008, progresul realizat până atunci a fost negativ influenţat de criza financiară şi
economică. Obiectivele de Dezvoltare Durabilă trebuie să finalizeze agenda demarată de
Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului şi să nu lase pe nimeni în urmă.
România şi Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului
Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului au reprezentat, pentru România, un instrument
complementar de mobilizare, la nivel intern, în domeniul dezvoltării economice şi sociale.
Agenda 2030 depășește cu mult Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului, menținând teme
precum eradicarea sărăciei, educația și sănătatea și abordând noi teme precum societățile pașnice
și inclusive. Toate țările trebuie să se asigure că politici adecvate sunt pregătite pentru
implementarea Agendei. Țările trebuie să promoveze instituții eficiente și inclusive și să creeze
159 politici bazate pe statul de drept, drepturile omului, drepturile femeii, egalitatea de gen și
creşterea implicării femeilor.
România susține pe deplin ideea că Agenda 2030 trebuie să fie implementată de către instituțiile
locale, răspunzând direct nevoilor cetățenilor.
România este angajată să implementeze Obiectivele de Dezvoltare Durabilă la nivel naţional şi
va revizui Strategia Națională de Dezvoltare Durabilă, pentru a integra Obiective de Dezvoltare
Durabilă. Ca membru al Uniunii Europene, România contribuie la îndeplinirea Obiectivelor de
Dezvoltare Durabilă la nivel national , dar şi internaţional, prin sprijinul pe care îl acordă ţărilor
mai puţin dezvoltate, prin intermediul asistenţei oficiale pentru dezvoltare.

38. Obiective-cheie ale noii strategii de dezvoltare durabilă și principiile directoare ale
politicilor dezvoltării durabile în UE.

Principalele obiective ale noii SDD se referă la protecţia mediului, la asigurarea echităţii sociale
şi a coeziunii, la prosperitatea economică şi la asigurarea responsabilităţilor internaţionale ale
UE.
1) Protecţia mediului, prin:
- prezervarea capacităţii Pământului de a favoriza viaţa, în toată diversitatea sa
- prevenirea şi reducerea poluării mediului şi promovarea unor moduri de consum şi de
producţie durabile
2) Echitatea socială şi coeziunea, prin: - Promovarea unei societăţi democratice, sănătoase,
sigure şi juste care respectă drepturile fundamentale şi diversitatea culturală, asigură egalitatea
între femei şi bărbaţi şi combate orice formă de discriminare.
3) Prosperitatea economică, asigurată prin: - Promovarea unei economii prospere, inovatoare,
bogată în cunoştinţe, competitivă şi eco-eficientă, garantă a unui nivel de viaţă ridicat, a angajării
depline a forţei de muncă şi a calităţii muncii în întreaga Uniune Europeană.
4) Asumarea responsabilităţilor internaţionale ale UE, prin: - încurajarea creării, în lumea
întreagă, a instituţiilor democratice, bazate pe solidaritate, libertate şi aprobarea acestor instituţii;
- promovarea creativă a dezvoltării durabile în întreaga lume şi vegherea ca politicile interne şi
externe ale UE să fie compatibile cu dezvoltarea durabilă globală şi cu angajamentele sale
internaţionale.
Principiile directoare ale politicilor dezvoltării durabile:
1) Promovarea şi protejarea drepturilor fundamentale ale omului Omul trebuie plasat în centrul
politicilor UE, promovând drepturile fundamentale ale acestuia, combătând orice formă de
discriminare şi contribuind la reducerea sărăciei şi la eliminarea excluziunii sociale în întreaga
lume.
2) Solidaritatea intra- şi inter-generaţii Trebuie să se răspundă nevoilor generaţiilor actuale, fără
a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi
3) O societate deschisă şi democratică Trebuie să fie garantată posibilitatea cetăţenilor de a-şi
exercita drepturile lor de acces la informaţii şi la justiţie, să se ofere posibilităţi de consultare şi
de participare tuturor asociaţiilor şi părţilor interesate.
4) Participarea cetăţenilor la luarea deciziilor Trebuie sporită participarea cetăţenilor la luarea
deciziilor, trebuie să fie îmbunătăţită informarea şi sensibilizarea opiniei publice, în favoarea
dezvoltării durabile.
5) Participarea întreprinderilor şi a partenerilor sociali Este necesară întărirea dialogului social, a
responsabilităţii sociale a întreprinderilor, parteneriatele de tip public-privat, pentru a favoriza,
astfel, cooperarea şi responsabilităţile comune privind aplicarea unor moduri durabile de consum
şi de producţie.
6) Coerenţa politicilor şi a guvernanţei Trebuie promovată coerenţa între toate politicile UE şi
între acţiunile întreprinse la nivel local, regional, naţional şi mondial, în scopul de a spori
contribuţia acestora la dezvoltarea durabilă.
7) Integrarea politicilor Este necesară promovarea integrării consideraţiilor de ordin economic,
social şi de mediu, într-o asemenea modalitate, încât acestea să fie coerente şi să susţină reciproc,
prin exploatarea deplină a instrumentelor ce vizează mai buna legiferare
8) Valorificarea celor mai bune cunoştinţe disponibile Trebuie vegheat ca politicile să fie
elaborate, evaluate şi aplicate pe baza celor mai bune cunoştinţe disponibile şi ca acestea să fie
sănătoase, din punct de vedere economic, social şi al mediului înconjurător, precum şi să asigure
un raport bun cost-beneficiu.
9) Principiul precauţiei În caz de incertitudine, din punct de vedere ştiinţific, trebuie aplicate
proceduri de evaluare a măsurilor preventive adecvate, în scopul de a evita producerea de
deteriorări ale sănătăţii umane şi ale mediului.
10) Principiul „poluatorul plăteşte” Este necesar să ne asigurăm că preţurile reflectă costurile
reale, pentru societate, ale activităţilor de consum şi de producţie şi că poluatorii vor plăti pentru
daunele aduse sănătăţii umane şi mediului înconjurător.

39. Pactul ecologic european -ce este și acțiuni concrete necesare.

Transformarea Europei în primul continent neutru din punct de vedere climatic, până în 2050,
este cea mai mare provocare și oportunitate a epocii noastre. Pentru a reuși să facă acest lucru,
Comisia Europeană a prezentat Pactul ecologic european, cel mai ambițios pachet de măsuri care
ar trebui să le permită cetățenilor și întreprinderilor din Europa să beneficieze de tranziția către o
economie verde și durabilă. Măsurile sunt însoțite de o foaie de parcurs inițială a principalelor
politici și variază de la reducerea ambițioasă a emisiilor și investițiile în cercetarea și inovarea de
vârf până la conservarea mediului natural al Europei.
Susținut de investiții în tehnologii ecologice, soluții durabile și noi întreprinderi, Pactul ecologic
poate fi o nouă strategie de creștere a economică a UE. Succesul său depinde de implicarea și
angajamentul publicului și al tuturor părților implicate.
Mai presus de toate, Pactul ecologic european stabilește o cale de tranziție justă și echitabilă din
punct de vedere social. El este conceput în așa fel încât marea transformare care ne așteaptă să nu
lase în urmă pe nimeni – niciun om, nicio regiune.
Acțiuni concrete
Pactul ecologic european include o foaie de parcurs cu acțiuni menite:
• să stimuleze utilizarea eficientă a resurselor prin trecerea la o economie circulară, mai curate
• să refacă biodiversitatea și să reducă poluarea.
El prezintă investițiile necesare și instrumentele de finanțare disponibile și arată cum se poate
asigura o tranziție justă și incluzivă. Se dorește ca, până în 2050, UE să devină neutră din punctul
de vedere al impactului asupra climei. Pentru a atinge acest obiectiv, a fost propus un act
legislativ european privind clima, care ar transforma acest angajament politic în obligație juridică
și ar impulsiona investițiile.
Sunt necesare acțiuni în toate sectoarele economiei, inclusiv:
• investiții în tehnologii ecologice;
• sprijin pentru inovare în sectorul industrial;
• introducerea unor forme de transport privat și public mai puțin poluante, mai ieftine și mai
sănătoase;
• decarbonizarea sectorului energetic;
• îmbunătățirea eficienței energetice a clădirilor;
• colaborarea cu partenerii internaționali pentru îmbunătățirea standardelor de mediu la nivel
mondial.

40. Dezvoltarea durabilă a turismului.

Turismul reprezintă o activitate ce poate contribui la atingerea unui nivel înalt de dezvoltare
economică şi socială pentru numeroase ţări, îndeosebi dintre cele aflate în curs de dezvoltare.
Pentru a atinge acest scop este nevoie, însă, ca dezvoltarea turistică să se realizeze pe baza unei
planificări corecte şi în limite controlate, pentru a evita ca efectele benefice să se transforme în
consecinţe nefaste pentru om şi pentru mediul natural. O dezvoltare anarhică şi speculativă a
turismului poate aduce prejudicii importante acţiunilor de protecţie şi bunei utilizări a resurselor
patrimoniului natural şi cultural. În aceste condiţii, turismul durabil poate fi considerat, în prezent,
ca fiind una dintre mizele majore ale politicii turistice. De fapt, alături de aspectele economice
benefice, dezvoltarea turistică provoacă, frecvent, consecinţe nefavorabile, în primul rând, riscul
unei puternice degradări a mediului natural, a mediului de viaţă şi a patrimoniului cultural şi social,
 în ţările receptoare de turişti. Acest risc este strâns legat de fenomenul supraexploatării şi de cel al
marilor densităţi ale concentrării fluxurilor turistice spre anumite destinaţii. Concentrarea geografică
a fluxurilor turismului internaţional riscă să afecteze dezvoltarea sectorului turistic într-o asemenea
măsură, încât pot fi puse sub semnul întrebării chiar bazele acestui sector. Este deja cunoscut cazul
unor zone cu o foarte mare concentrare turistică, ce trebuie să facă faţă unor probleme precum
habitatele de calitate necorespunzătoare, dificultăţile de circulaţie, un mediu devastat (în special
plaje şi zone litorale), poluări sonore şi o poluare generală a mediului natural. Ţările în curs de
dezvoltare, chiar dacă nu primesc decât un număr relativ mic de turişti străini, nu sunt scutite de
asemenea neplăceri şi de riscul de a cunoaşte o respingere din partea turiştilor, chiar înainte ca
turistul să devină unul dintre factorii de dezvoltare economică în aceste ţări. Din aceste motive,
managementul corespunzător al turismului durabil reprezintă o condiţie esenţială a reuşitei, în
integrarea sectorului turistic în procesul de dezvoltare. O creştere neadecvată a turismului poate
constitui cauza afectării grave a mediului şi a echilibrului mediului social. În asemenea situaţii,
turismul poate determina degradarea patrimoniului natural şi cultural şi poate duce la modificarea
tradiţiilor şi a modului de viaţă al populaţiei locale, putându-se ajunge până la situaţii în care
turismul să nu mai fie acceptat ca activitate într-o anumită zonă, datorită concurenţei dintre
populaţia locală şi turişti în privinţa accesului la infrastructură şi la echipamentele publice.
Pentru majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare, resursele disponibile pentru dezvoltarea turistică
sunt, adesea, insuficiente şi nu pot fi mobilizate, în acelaşi timp, în toate zonele. Aceasta presupune,
deci, să se facă opţiuni, îndeosebi în privinţa amenajărilor turistice şi a infrastructurii generale şi
specifice şi, în special, în cea a accesului rutier, la reţelele de apă potabilă, canalizare, 173
electricitate, precum şi în domeniul comunicaţiilor. Opţiunile respective nu pot fi decise, însă, decât
în cadrul unei planificări corespunzătoare a dezvoltării turistice. În această privinţă se pune, de fapt,
problema principală, a adaptării managementului turistic la obiectivele dezvoltării durabile.
Planificarea tradiţională nu pare să mai poată răspunde, în mod corespunzător, obiectivelor
dezvoltării turistice, atât timp cât aceasta constă, adesea, în alegerea uneia sau unor zone de
amenajare turistică, ce vor ajunge, în caz de reuşită, la o concentrare foarte puternică a turiştilor, în
acele zone, adică tocmai la o situaţie contrară obiectivelor dezvoltării durabile a turismului. Un
management adecvat al dezvoltării turistice ar trebui să joace, în aceste condiţii, un rol nou, de
garant al dezvoltării durabile a turismului, fără a se ajunge la o concentrare prea mare a fluxurilor
turistice şi la accentuarea neplăcerilor datorate acestei concentrări, situaţie ce poate provoca, în
cele din urmă, o respingere a turismului de către populaţiile locale.
41. Conceptul de turism durabil.

Creşterea fluxurilor turistice nu antrenează, în mod spontan, dezvoltarea economică a zonelor de

destinaţie turistică, aşa cum nu asigură, în mod automat, o reglare corespunzătoare a impacturilor
asupra mediului înconjurător. Conceptul de turism durabil se referă la o activitate global-benefică, ce
presupune respectul faţă de mediul înconjurător şi faţă de generaţiile viitoare. Turismul durabil este
strâns legat de noţiunea de dezvoltare durabilă, adică acea dezvoltare ce nu pune în pericol durabilitatea
mediului natural şi social. Turismul durabil reprezintă forma de turism care, în opoziţie cu turismul de
masă, favorizează gestionarea pe termen lung, a ansamblului resurselor, astfel ca nevoile economice şi
sociale ale oamenilor să poată fi satisfăcute, menţinând integritatea culturii, procesele ecologice
esenţiale şi biodiversitatea1 . Termenul de turism durabil utilizat de O.M.T. se referă la2 o manieră de a
gestiona „toate resursele ce permit satisfacerea nevoilor economice, estetice şi sociale şi prezervarea
integrităţii culturale, a ecosistemelor, a biodiversităţii şi a sistemelor care susţin viaţa”. Acest concept
acoperă şi noţiunile de responsabilitate, echilibru şi etică, iar demersul turismului durabil se sprijină pe
ideea că efectele nedorite, generate de activitatea turistică, sunt susceptibile de a afecta, pe termen
lung (şi chiar pe termen mediu) cererea turistică şi profiturile obţinute din turism.
Noţiunea de turism durabil, aşa cum este prezentată în publicaţia OMT, intitulată „Turismul în anul
2010”, se referă la faptul că această formă de turism „dezvoltă ideea satisfacerii nevoilor turiştilor
actuali şi a industriei turistice şi, în acelaşi timp, a protejării mediului şi a oportunităţilor pentru viitor.
Astfel, se are în vedere satisfacerea tuturor nevoilor economice, sociale, estetice etc. ale factorilor din
turism, menţinându-se integritatea culturală, ecologică, diversitatea biologică şi toate sistemele ce
susţin viaţa”1 . Conceptul de turism durabil încearcă să împace obiectivele economice ale dezvoltării
turistice cu menţinerea bazei de resurse indispensabile pentru existenţa sa. Este vorba, mai exact, de un
turism care asigură o dezvoltare economică durabilă, pe termen lung, pe de o parte respectuoasă cu
resursele de mediu şi cu cele socioculturale, dar şi respectoasă faţă de oameni (vizitatori, salariaţi ai
sectorului turism, populaţiile din zonele de primire turistică). Definiţia dată turismului durabil în Carta
europeană a turismului durabil este mai restrictivă, făcând referire doar la spaţiile protejate. Astfel,
turismul durabil este văzut ca „orice formă de dezvoltare, amenajare sau activitate turistică, ce respectă
şi prezervă, pe termen lung, resursele naturale, culturale, sociale şi contribuie, într-un mod pozitiv şi
echitabil, la dezvoltarea economică şi la satisfacţia indivizilor care trăiesc, numesc sau îşi petrec sejurul
în spaţiile protejate”2 Noţiunea de dezvoltare durabilă aplicată turismului conduce la formularea
anumitor reguli referitoare la caracterul echitabil, viabil şi durabil al proiectelor turistice3 : • Caracterul
echitabil Dezvoltarea turistică este considerată a fi durabilă, în condiţiile în care repartizarea încasărilor
din turism este echilibrată, între diferitele categorii sociale implicate. Aceasta presupune, de exemplu, o
bună gestionare a fenomenului turistic la nivel local, în condiţiile în care locuitorii permanenţi ai zonelor
de primire turistică să fie implicaţi şi să aibă responsabilităţi reale în cadrul programelor de dezvoltare
turistică. În acest sens, de rezultatele economice obţinute din turism trebuie să beneficieze cea mai
mare parte a populaţiei locale. Astfel, activitatea de turism trebuie să fie tratată şi condusă ca pe o
activitate ce participă la dinamica de ansamblu a comunităţii umane respective, ceea ce presupune, de
exemplu, sprijinirea sa şi/sau stimularea apariţiei şi/sau dezvoltarea altor activităţi economice, precum
artizanatul sau agricultura etc. • Caracterul viabil Adeseori se afirmă că economia şi mediul se află în
opoziţie. Cu toate acestea, turismul reprezintă, probabil, acel domeniu al economiei în cadrul căruia,
compatibilitatea cu mediul este cea mai accesibilă. De altfel, este recunoscut faptul că, principalele atu-
uri ale activităţilor turistice sunt reprezentate de calitatea peisajului, de puritatea apelor, a aerului şi a
ecosistemelor, în general, motiv pentru care este necesară acordarea unei atenţii deosebite prezervării
acestor resurse. Iar resursele naturale respective nu sunt veşnice şi sunt necesare atât pentru
desfăşurarea activităţilor turistice, cât şi pentru viaţa şi nevoile vitale ale populaţiilor rezidente în zonele
de destinaţie turistică.
Un turism durabil trebuie, deci, să gestioneze raţional aceste resurse naturale. • Caracterul durabil
Capacitatea de primire turistică trebuie să aibă în vedere şi dimensiunea umană a activităţii, atunci când
se intenţionează implementarea unui proiect turistic într-o comunitate. Un turism cu adevărat durabil se
poate instala doar în conformitate cu prevederile Cartei Europene a turismului durabil, pornind de la
nevoile populaţiei permanente din zonă. De altfel, Comisia Europeană a adoptat propria definiţie
teoretică a turismului durabil: „Turismul durabil reprezintă orice formă de dezvoltare, de amenajare, de
activitate turistică, ce respectă mediul, prezervă, pe termen lung, resursele naturale şi culturale şi este
durabilă şi echitabilă din punct de vedere social şi economic”. În anul 1995 (27-28 aprilie), în Insulele
Canare (Spania), în cadrul Conferinţei Mondiale privind Turismul durabil, a fost adoptată „Carta
turismului durabil”, ale cărei principii şi obiective (cuprinse în Declaraţia adoptată cu prilejul acestei
Conferinţe) au fost, în principal1 , următoarele: - Dezvoltarea turistică trebuie să se bazeze pe criterii de
durabilitate, să fie suportabilă pe termen lung, pe plan economic şi echitabilă, pe plan etic şi social,
pentru populaţiile locale […]. - Turismul trebuie să contribuie la dezvoltarea durabilă, integrându-se în
mediul natural, cultural şi uman, el trebuie să respecte echilibrele fragile ce caracterizează numeroasele
destinaţii turistice, în special micile insule şi zonele ecologice fragile […]. - Activitatea turistică trebuie să
ia în considerare efectele sale induse asupra patrimoniului cultural şi asupra elementelor, activităţilor şi
dinamicilor tradiţionale ale fiecărei populaţii locale. Recunoaşterea acestor factori locali şi susţinerea
identităţii lor, a culturii şi interesului lor, trebuie să reprezinte puncte de referinţă, care să nu lipsească în
cadrul conceperii strategiilor turistice […]. - Orice opţiune privind dezvoltarea turistică trebuie să aibă o
incidenţă efectivă asupra îmbunătăţirii calităţii vieţii populaţiei locale şi să contribuie la îmbogăţirea
social-culturală a acesteia. - […] Urgent, trebuie să se aplice măsuri care să permită o împărţire echitabilă
a beneficiilor şi încasărilor (taxe, impozite) din turism. Aceasta implică o schimbare în modelele de
consum şi introducerea unor metode de fixare a preţurilor care să permită integrarea costurilor de
mediu […]. - Guvernele, industria (turistică), autorităţile şi ONG-urile competente în materie de turism
trebuie să încurajeze şi să participe la crearea reţelelor accesibile pentru cercetare, pentru difuzarea
informaţiilor şi pentru transferul de cunoştinţe şi tehnologii corespunzătoare, în materie de turism
durabil. - Rolul şi efectele transportului turistic asupra mediului înconjurător trebuie să facă obiectul
unei atenţii speciale. În acest sens, trebuie luate măsuri în scopul reducerii proporţiei de energii şi
resurse neregenerabile utilizate şi al încurajării măsurilor ce vizează reciclarea şi reducerea cantităţilor
de deşeuri produse de instalaţiile turistice. În anul 1999, Comisia Europeană a constituit un grup de lucru
intitulat „Promovarea protecţiei mediului înconjurător şi a dezvoltării durabile în materie de turism”.
Acest grup avea ca mandat definirea durabilităţii în privinţa turismului, identificarea strategiilor
pertinente la diferite niveluri, pentru promovarea dezvoltării durabile a turismului, evaluarea
contribuţiei actuale şi existente şi potenţiale, ţinând de politicile şi programele comunitare, precum şi
pentru propunerea unor recomandări în vederea unei mai bune utilizări a instrumentelor şi programelor
comunitare. Grupul respectiv a propus punerea în practică a unei Agende 21 pentru sectorul turismului,
la nivel european, în măsura în care acesta ar urma să participe la adoptarea instituţională a politicii
pentru încorporarea obiectivelor privind mediul, dar şi a celor economice şi sociale. Principiile generale
ale Agendei 21 europene a turismului au fost 1 următoarele: - Adaptarea turismului la conceptul de
dezvoltare durabilă; - Întărirea rolului Uniunii Europene, în respectul principiului subsidiarităţii; -
Punerea în practică a Agendei 21, adaptată la fiecare ţară membră; - Contribuţia turismului la
durabilitate. Propunerile acestui grup de lucru au început să se concretizeze în crearea reţelei europene
a teritoriilor – pilot de turism durabil, la nivel local, naţional, regional şi la nivelul Uniunii Europene.

42. Obiectivele turismului durabil.

Dacă prin durabilitate înţelegem asigurarea continuităţii pentru umanitate, realizarea practică a
acestui obiectiv nu este posibilă decât printr-o gestionare raţională, ştiinţifică, a resurselor, astfel
încât, acestea să îşi poată menţine potenţialul şi generaţiile viitoare. Conceptul de turism durabil se
referă la o activitate global-benefică, ce presupune respectul faţă de mediul înconjurător şi de
generaţiile viitoare. Turismul durabil este strâns legat de noţiunea de „dezvoltare durabilă”, adică
acea dezvoltare care nu pune în pericol „sustenabilitatea” mediului natural şi social. Dezvoltarea
turistică durabilă se înscrie în procesul de realizare a unei planificări a activităţilor care, din punct de
vedere turistic, are ca scop evitarea oricăror acţiuni care să afecteze înseşi bazele dezvoltării, cum ar
fi2 : - degradarea ecosistemelor; - punerea în pericol a patrimoniului cultural; - modificarea brutală a
tradiţiilor şi a mediului de viaţă al oamenilor; - concurenţa pentru accesul la echipamente şi la
infrastructură. Obiectivele esenţiale urmărite de dezvoltarea durabilă a turismului pot fi
considerate3 a fi următoarele: - Controlul circulaţiei turistice; - Amenajarea şi echiparea
corespunzătoare a zonelor – destinaţii turistice; - Diversificarea produselor turistice, prin
introducerea de noi forme de turism, specializate şi integrate mediului. În vederea punerii în
practică a acestor obiective au avut loc numeroase dezbateri şi reuniuni pe tema turismului durabil.
Astfel, prima Conferinţă Euro-Mediteraneană privind turismul şi necesitatea dezvoltării durabile a
acestuia s-a desfăşurat la Hyères les Palmières (Franţa), în anul 1993, reuniune în 1 ***Direction du
tourisme, Tourisme durable, Tourisme de A à Z, p. 237, www.tourisme.gouv.fr 2 Vellas, François,
Économie et politique du tourisme international, Economica, Paris, 2002, p. 190 3 Rojanschi, V. şi
Bran, Florina, Politici şi strategii de mediu, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pp. 253-254 178 cadrul
căreia s-a subliniat ideea că turismul reprezintă un factor esenţial al dezvoltării economice, motiv
pentru care acesta trebuie să fie gestionat în mod corespunzător. Cu acel prilej, miniştrii turismului
şi ai mediului, precum şi alţi participanţi, au discutat proiecte de planuri şi strategii de dezvoltare
durabilă în turism precum şi modalităţi de gestiune prin acţiuni în plan tehnic, financiar, legislativ şi
instituţional. Trei ani mai târziu (în 1996), în cadrul seminarului „Turismul şi mediul”, desfăşurat la
Strasbourg, a fost definită o nouă abordare a eticii în turismul mondial, respectiv „… formele de
turism, management şi marketing care să respecte integritatea naturală, socială şi economică a
mediului, cu asigurarea exploatării resurselor naturale şi culturale pentru generaţiile viitoare”.
Participanţii la seminarul respectiv au dezbătut problemele privind accesul în zonele turistice,
gestiunea fluxurilor de turişti, integrarea, în cadrul mediului înconjurător, a structurilor de primire
turistică, promovarea şi comercializarea produselor turistice bazate pe punerea în valoare a
patrimoniului local, etc. Conceptul de turism durabil se bazează pe relaţia dintre progresul
economic, dreptatea socială şi prezervarea mediului înconjurător. „Oricine pune în aplicare o
acţiune de dezvoltare turistică, la un anumit nivel teritorial, este pus în situaţia de a tranşa între
obiectivele economice, nevoile de protejare a patrimoniului şi mizele sociale”1 . Conform „Cartei
turismului durabil”, adoptată în anul 1995, turismul trebuie: - să favorizeze dezvoltarea economică şi
socială şi, în special, să contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiilor locale; - să
direcţioneze rezultatele dezvoltării durabile către populaţiile locale şi să permită menţinerea sub
control local, de către colectivităţile implicate, a derulării prestaţiilor turistice; - să faciliteze
gestionarea resurselor patrimoniului natural şi cultural, ceea ce înseamnă păstrarea şi, pe cât posibil,
îmbunătăţirea patrimoniului ce va fi lăsat generaţiilor viitoare. În vederea protejării patrimoniului
natural şi cultural mondial, O.M.T. a adoptat, la Santiago de Chile, în anul 1999, „Codul Mondial al
eticii în turism”. Aprobat de reprezentanţii a cca. 100 de ţări, acest Cod exprimă dorinţa de „a
promova un turism internaţional echitabil, responsabil şi durabil”, în beneficiul tuturor partenerilor:
state, operatori din turism, turişti, populaţii locale, colectivităţi, societatea civilă”2 . De atunci,
O.M.T. nu a încetat să promoveze turismul, ca vector al dezvoltării durabile pentru ţările în curs de
dezvoltare, în mod special. O.M.T., în colaborare cu Programul Naţiilor Unite pentru Mediu (PNUE),
au elaborat, în anul 2005, o Agendă cu 12 obiective pentru turismul durabil.

43. Dezvoltarea turistică durabilă

Dezvoltarea durabilă a turismului se adresează nevoilor colective ale tuturor « actorilor » implicaţi în
activităţile turistice (comunităţi locale, mediul fizic, cel cultural, industria turistică şi turiştii înşişi),
printr-o abordare menită să reducă tensiunile şi fricţiunile rezultate în urma interacţiunilor complexe
dintre aceşti factori3 . 1 Moisset, Philippe, “Le tourisme durable, un concept opérationnel”, în Cahier
Espaces, 67, 2000 2 Ducret, Bernadette, “L’étique dans le tourisme”, în: Tourisme durable, Cahier
Espaces, 67, 2000 3 Bramwell, B. şi Lane, B., “Sustainable tourism: an envolving global approach”,
Jurnal of Sustainable Tourism, nr. 1(1), 1993, p.2 179 Altfel spus, dezvoltarea durabilă a turismului
caută să optimizeze atât beneficiile pentru turişti (experienţele acestora), cât şi cele pentru industria
turismului (profiturile obţinute) şi pentru comunitatea locală (dezvoltarea socio-economică a
acesteia), încercând, în acelaşi timp, să minimizeze impactul dezvoltării turismului asupra mediului.
Turismul durabil reprezintă forma de turism ce favorizează gestionarea, pe termen lung, a
ansamblului resurselor, astfel ca nevoile economice şi sociale să poată fi satisfăcute, menţionând
integritatea culturii, procesele ecologice esenţiale şi biodiversitatea1 . Produsele turismului durabil
funcţionează, la nivel local, în armonie cu mediul, cu comunitatea şi culturile, astfel încât aceste trei
componente să aibă, în permanenţă, de câştigat. Definiţia dată dezvoltării turistice durabile de
Comitetul francez al grupului de lucru internaţional privind turismul durabil, în data de 6 iulie 2006,
este următoarea2 : „Prin dezvoltarea turismului durabil înţelegem orice formă de dezvoltare a
activităţii turistice care respectă, prezervă şi pune în valoare, pe termen lung, resursele naturale,
culturale şi sociale ale unui teritoriu. Dezvoltarea turismului durabil trebuie să se înscrie într-o
dinamică ce articulează moduri de producţie şi de consum responsabile, oferind populaţiilor care
trăiesc, lucrează sau îşi petrec sejurul în acel spaţiu, avantaje socio-economice repartizate în mod
echitabil. Această dezvoltare presupune amenajarea şi managementul integrat al resurselor, precum
şi participarea actorilor locali, în scopul de a împăca punerea în aplicare a acesteia cu nevoile şi
capacităţile teritoriului”. Conceptul de dezvoltare turistică durabilă conţine destule ambiguităţi şi
contradicţii, fiind contestat de către mulţi analişti. De exemplu, Comisia Mondială pentru Mediu şi
Dezvoltare (Comisia Brundtland) a evidenţiat necesitatea conservării bazei mondiale de resurse,
sugerând, în acelaşi timp, că o creştere a economiei mondiale cu ritmuri anuale de 5%, până la 19%,
este necesară (cu implicaţii inevitabile asupra resurselor), în vederea eradicării sărăciei.Evident,
aceste ritmuri înalte de creştere nu au putut fi atinse,în ultimii ani,în economia mondială. În acelaşi
timp, se recunoaşte, tot mai mult, „lipsa de potrivire” dintre turism, ca activitate specifică de
dezvoltare şi cerinţele mai generale, ale dezvoltării durabile. În mod deosebit, caracterul divers şi
fragmentat al sectorului turistic, orientat spre profit şi relaţiile de putere inerente, la care se adaugă
semnificaţia turismului, ca formă general răspândită de consum, împiedică „adevărata” realizare a
dezvoltării turistice durabile. În consecinţă, dezbaterea pe această temă rămâne, în mare parte,
blocată la nivelul definiţiilor, politicile de dezvoltare durabilă a turismului se adresează, în principal,
proiectelor locale, de mici dimensiuni, iar provocările implicate de o dezvoltare mai extinsă sunt
subordonate aspectelor legate de managementul mediului. Se poate aprecia că, deocamdată,
dezvoltarea turistică durabilă nu este, încă, adaptată diverselor caracteristici economice, ecologice şi
socio-culturale ale diferitelor destinaţii şi nici în abordarea managementului turistic. Astfel,
dezvoltarea durabilă a turismului nu permite3 : - unele atitudini locale faţă de exploatarea resurselor
şi faţă de dezvoltare ; - percepţiile variabile ale aşa-numitor „limite acceptabile ale schimbării” ; -
satisfacerea deplină a nevoilor locale de dezvoltare economică şi socială ; - dreptul comunităţilor
locale, de gestionare a mediului ; - valorificarea experienţei şi a cunoştinţelor locale privind
managementul mediului. 1 Barlet, Sandra şi Collombon, Jean-Marie, op. cit., p. 19 2
www.veilleinfotourisme.fr. 3 Sharpley, Richard, “Turismul şi mediul”, în The management of Tourism
(editori-Lesley Pender şi Richard Sharpley), Sage Publications, Londra, 2005, p. 270 180 Aceasta nu
înseamnă că studiile de planificare regională şi de management, precum şi legile privind planificarea
sau politicile de declarare a teritoriului ca zonă protejată, nu sunt necesare, ştiut fiind faptul că
prevalarea nevoilor individuale asupra binelui colectiv se poate dovedi distructivă. O modalitate
adecvată de gestiune a mediului turistic poate fi acea abordare a sistemului care să recunoască
trăsăturile unice şi dinamice ale destinaţiilor şi care să accepte şi cerinţele guvernării locale,
respectându-se, totodată, şi principiile dezvoltării durabile a turismului.

44. Forme ale turismului durabil.

Turismul durabil permite dezvoltarea activităţilor de turism şi a celor recreative într-o ţară, regiune
sau destinaţie turistică, ţinând seama de principiile de bază ale dezvoltării durabile, arătând respect
pentru mediu, pentru oameni şi pentru economia şi cultura locală a regiunii de primire turistică. Din
punct de vedere ecologic, practicarea unui turism durabil înseamnă multiplicarea iniţiativelor
responsabile, grija permanentă pentru prezervarea planetei pe care trăim, precum şi difuzarea
(răspândirea) exemplelor de bună practică în domeniu. Din punct de vedere social, turismul durabil
presupune încercarea de a se axa, pe cât posibil, pe universul uman local, pentru înţelegerea
preocupărilor localnicilor, aprecierea valorilor locale şi a profunzimii obiceiurilor şi tradiţiilor din
zonele respective. Dezvoltarea durabilă înseamnă şi descoperirea unei culturi străine, iar pentru
aceasta turiştii ar trebui1 : - să rămână curioşi, dar atenţi cu mediile naturale (să privească plantele,
fără a le rupe şi să privească, în linişte, animalele, fără a le deranja); - să aleagă hotelurile după
criteriul respectului pentru mediu; să acorde o atenţie privilegiată aşezărilor rurale şi cazării în casele
(pensiunile) rurale; - să respecte modul de viaţă al gazdelor, interesându-se de cultura şi limba
acestora, iar înainte de a pleca spre o asemenea destinaţie să se documenteze, pentru a şti câte
ceva despre obiectivele ce pot fi vizitate în zonă; - să-şi adapteze, pe cât posibil, comportamentul
alimentar, la tradiţiile locale. Bazele turismului durabil pleacă de la refuzul de a accepta „dublul
standard” („eu fac la tine ceea ce nu aş face acasă la mine”). Atunci când plecăm undeva, ar trebui
să adoptăm, în acel loc, aceleaşi reguli de viaţă ca şi în mediul nostru obişnuit, cu condiţia ca acest
mod de viaţă să nu contravină regulilor locale de viaţă. Turismul durabil este considerat a fi acea
formă de turism care privilegiază gestionarea, pe termen lung, a ansamblului resurselor, într-o
asemenea manieră, încât nevoile economice şi sociale să poată fi satisfăcute, menţinând integritatea
culturii, procesele ecologice esenţiale, biodiversitatea şi sistemele de răspuns la nevoile vitale2 .
Produsele turismului durabil funcţionează, la nivel local, în armonie cu mediul, cu comunitatea şi
culturile locale. Există mai multe forme ale turismului durabil: turismul ecologic (ecoturismul),
turismul verde, turismul „dulce”, turismul rural şi agro-turismul, turismul comunitar, turismul
echitabil, turismul solidar şi responsabil, etc. • Turismul ecologic reprezintă denumirea generică
pentru exploatarea (comercializarea) resurselor naturale, sub formă de produse turistice, în mod
durabil3 . Există opinii ale unor specialişti potrivit cărora doar turismul desfăşurat în rezervaţii
naturale şi în parcurile naţionale este considerat a fi un turism ecologic sau eco-turism. 1 Baddache,
Farid, Le développement durable au quotidien, Éditions Eyrolles, Paris, 2006, pp. 101-102 2 Barlet,
Sandra şi Collombon, Jean-Marie, op. cit., p.19 3 Rojanschi, V. şi Bran, Florina, op. cit., p. 256 183
Noţiunea de ecoturism a fost definită pentru prima dată în 1983, de mexicanul Hector Céballos-
Lascurain (devenit, ulterior, director al Comisiei pentru ecoturism al UICN – Uniunea Internaţională
pentru Conservarea Naturii). A fost vorba, de fapt, de un concept creat pentru a descrie o călătorie
turistică având motivaţie de cunoaştere, de descoperire, într-un cadru natural protejat, accentul
fiind pus pe educaţie şi pe sensibilizarea turistului faţă de mediul înconjurător. • Ecoturismul sau
turismul verde este1 un turism ecologic, al cărui obiectiv principal este acela de a proteja natura sau
de apropiere faţă de unele specii deosebite. Activitatea ecoturistică presupune o componentă
importantă de educaţie şi de interpretare, precum şi sprijinul în vederea conştientizării privind
necesitatea de prezervare a capitalului natural şi al celui cultural. Ecoturismul trebuie să aibă
consecinţe minime asupra mediului şi, de asemenea, trebuie să contribuie la bunăstarea populaţiilor
locale. Ecoturismul a devenit mai cunoscut la începutul anilor 1990, în America de Nord, ca o reacţie
de răspuns la creşterea interesului pentru natura sălbatică şi reprezintă o formă de călătorie
responsabilă, desfăşurată în spaţiile naturale, ce contribuie la protejarea mediului şi la
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiilor locale2 . Produsele ecoturistice sunt concepute cu
o atenţie deosebită acordată naturii, în regiuni puţin perturbate de oameni. Ecoturismul implică
respectul pentru siturile şi culturile locale, într-o optică a dezvoltării durabile. Potrivit organizaţiei
Societatea Internaţională a Ecoturismului3 , conceperea şi practicarea activităţilor ecoturistice
presupune respectarea următoarelor principii: 1) Minimizarea efectelor asupra resurselor naturale şi
asupra populaţiei gazdă. 2) Conştientizarea şi respectul (din partea turistului) pentru mediu şi pentru
cultura zonei vizitate. 3) Prevederea unor efecte pozitive, atât pentru vizitatori, cât şi pentru
populaţia gazdă. 4) Prevederea unor beneficii financiare şi a unor oportunităţi pentru populaţia
locală. 5) Prevederea unor resurse financiare alocate pentru conservarea mediului. 6) Creşterea
sensibilităţii ţărilor gazdă cu privire la climatul politic, social şi de mediu. Conferinţa Internaţională
privind utilizarea durabilă a resurselor biologice desfăşurată la Budapesta, în 1996, a definit
ecoturismul astfel: „formele de turism prin care resursele naturale sunt utilizate în mod durabil, în
limitele capacităţii de suportabilitate a ecosistemelor”. Aceste forme pot fi: vizitarea parcurilor
naţionale, pescuitul sportiv, vânătoarea, echitaţia, sporturile nautice nemotorizate, schiatul,
turismul rural etc. În cadrul Reuniunii mondiale la vârf privind ecoturismul, din mai 2002, de la
Québec (Canada), s-a insistat, în mod deosebit, asupra dimensiunilor solidare şi umane inerente a
acestei forme de turism. Cu acelaşi prilej, a fost adoptată Declaraţia privind ecoturismul, în cadrul
căreia este apreciat faptul că această formă de turism înglobează principiile turismului durabil, în
privinţa efectelor acestei activităţi, în plan economic, social şi asupra mediului şi au fost adoptate, de
asemenea, Principiile ecoturismului. Pe de altă parte, Alianţa Mondială pentru Natură a precizat
finalitatea ecoturismului:”a admira, a studia, a aprecia peisajul, vegetaţia, animalele sălbatice şi
orice caracteristică de natură culturală a respectivei regiuni”. Pentru unele ţări, ecoturismul nu este4
doar o activitate marginală, destinată să finanţeze acţiunile de protecţia mediului, ci un sector se
reprezintă motorul economiei naţionale, precum şi 1http://fr.wikipédia.org 2 Barlet, Sandra şi
Collombon, Jean-Marie, op. cit., p. 19 3www.ecoturism.org 4http://fr.wikipédia.org 184 un mijloc de
generare a unor importante venituri. De exemplu, în ţări precum Kenia, Ecuador, Nepal, Costa Rica şi
Madagascar, ecoturismul reprezintă principala sursă de încasări valutare. Există, încă, destule
persoane care nu au înţeles semnificaţiile ecoturismului şi care consideră că acesta constă doar în
construirea unui hotel în mijlocul naturii, în cadrul unui peisaj natural splendid, ignorând faptul că
această investiţie dăunează ecosistemului local. După părerea unor asemenea persoane,
ecoturismul trebuie ca, înainte de toate, să-i sensibilizeze pe oameni în privinţa frumuseţii şi
fragilităţii naturii, dar nu sunt conştienţi de faptul că ei înşişi contribuie la degradarea mediului
natural, prin utilizarea instalaţiilor de aer condiţionat sau a piscinelor etc. Asemenea activităţi sunt
denumite de profesioniştii din sectorul turistic „spălătorie verde” („lavage vert”) şi se consideră că
acest gen de activităţi ascund, de fapt, un turism de masă, convenţional, considerat a fi, însă, un
turism „verde”. Pe plan mondial, SUA constituie principalul rezervor de ecoturişti (peste 5 mil. de
persoane/an), majoritatea celorlalţi ecoturişti provenind din Europa şi dintre elitele câtorva ţări din
Sud. • Turismul verde este reprezentat de totalitatea formelor particulare ale circulaţiei turistice, a
căror dezvoltare se află în perfectă armonie cu mediul natural şi socio-cultural al zonei receptoare.
De asemenea, mai este definit ca ansamblul formelor de turism promovate în scopul îmbunătăţirii
impactului turismului din punct de vedere social, cultural şi al mediului înconjurător1 . • Turismul
„dulce” („blând”2 ). În afara scopului de protejare a naturii, care reprezintă un numitor comun
pentru toate formele de turism ce urmăresc compatibilitatea cu mediul, precum şi a celui de
protejare a sănătăţii oamenilor, acest tip de turism are şi alte scopuri: pe de o parte, cele de ordin
social, respectul pentru obiceiuri, tradiţii, structurile sociale şi familiale ale populaţiei locale), iar pe
de altă parte, cele de ordin economic (repartiţia echitabilă a veniturilor, diversificarea ofertei
turistice). Turismul „dulce” se demarcă de formele artificiale şi impersonale ale turismului de masă.
• Turismul rural reprezintă una dintre cele mai eficiente soluţii de armonizare a cerinţelor turismului
cu exigenţele protejării mediului şi ale dezvoltării durabile3 . În sens larg, prin turism rural se
înţelege petrecerea vacanţei în spaţiul rural4 , dar această definiţie s-a dovedit a fi mult prea vagă,
imprecisă, generând opinii foarte diverse privind conţinutul şi caracteristicile turismului rural, de la
simpla şedere a turistului în zonele rurale, până la respectarea strictă a unor criterii legate de
comportamentul consumatorilor-turişti, cum ar fi: consumul de produse agroalimentare din
gospodăria gazdei şi participarea turiştilor la unele activităţi economice specifice fermei sau
gospodăriei ţărăneşti etc. În contextul actual, al economiei globale, turismul rural se defineşte5 ca
„valorificarea turistică: - a spaţiilor rurale, resurselor naturale, patrimoniului cultural, construcţiilor
rurale, tradiţiilor săteşti, produselor pământului; 1 Stănciulescu, Gabriela, Lupu, N., Ţigu, Gabriela,
Dicţionar poliglot explicativ de termeni utilizaţi în turism, Ed. All Educational, 1998, p. 184 2
Rojanschi, V şi Bran, Florina, op. cit., p. 258 3 Minciu, Rodica, Economia turismului, ediţia a III-a,
revăzută şi adăugată, Ed. Uranus, Bucureşti, 2005, p.88 4 OECD, Tourism Policy and International
Tourism în OECD Countries, 1991-1992, Special Feature : Tourism Strategies 5 O.M.T., Le tourisme
rural : Une solution pour l’emploi, le développement local et l’environnement, OMT, Madrid, 1997,
p. 26 185 - prin produse de marcă, ilustrative pentru identitatea regională, acoperind nevoile
consumatorilor pentru cazare, alimentaţie, activităţi de agrement, animaţie şi servicii diverse; - în
scopul dezvoltării locale durabile şi pentru a răspunde, în mod adecvat, nevoilor de relaxare în
societatea modernă, într-o nouă solidaritate socială oraş-sat”. Producţia turistică rurală presupune
desfăşurarea următoarelor categorii de servicii şi activităţi1 : - cazare (la fermă, în pensiunea rurală,
castel, sat de vacanţă, la mânăstire, în hotel sau camping) şi alimentaţie (la restaurant, în han, la
fermă sau pensiune); - activităţi de relaxare în aer liber (drumeţie, escaladă, speologie, echitaţie,
pescuit, vânătoare, tenis, golf, înot, caiac-canoe, schi fond etc.); - animaţie locală cu caracter cultural
(eco-muzee, tradiţii populare, situri şi monumente, vizitarea atelierelor artizanale), religios
(mânăstiri şi schituri, pelerinaje rurale) şi ludic (serbări locale, spectacole folclorice etc.); - facilitarea
sejurului la ţară (prin prezenţa unităţilor comerciale şi a serviciilor necesare); - informare turistică
(puncte şi oficii de informare, asociaţii şi agenţii locale). Dacă sfera de cuprindere a conceptului de
turism rural este mai largă, referindu-se la toate activităţile ocazionate de petrecerea unui sejur în
mediul rural, indiferent de tipul unităţii de găzduire la care se apelează, agroturismul reprezintă o
formă de turism rural mai strictă, în privinţa respectării unor condiţii ale vacanţei, având în vedere
unele aspecte privind efectele economice ale turismului asupra gospodăriilor ţărăneşti şi ale
localităţilor rurale în zonele de primire turistică. Astfel, agroturismul presupune2 sejurul în
gospodăria ţărănească (pensiune, fermă), consumul de produse agricole provenind din respectiva
gospodărie, precum şi participarea, într-o anumită măsură, la unele activităţi agricole specifice.
Pentru a răspunde la cererea mereu crescândă pentru formele participative ale turismului rural,
ofertele de cazare în mediul rural s-au îmbogăţit cu sejururi cu temă, care propun oaspeţilor să
descopere natura (plimbări călare sau pedestre), cursuri de gastronomie locală sau regională,
degustări de vinuri şi de preparate culinare specifice etc. • Turismul comunitar este centrat pe
implicarea populaţiilor locale într-o dezvoltare turistică localizată şi desfăşurată în profitul acestora:
ele construiesc şi gestionează structurile de primire turistică, precum şi serviciile oferite turiştilor pe
plan local. Populaţiile locale exercită un control complet asupra veniturilor obţinute din turism, o
parte importantă a acestora fiind destinată îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale comunităţii,
acordându-se o atenţie deosebită respectului pentru natură şi pentru tradiţiile populaţiei locale.
Această formă de dezvoltare a turismului este combinată, adesea, cu dezvoltarea unor activităţi de
producţie, cum ar fi atelierele de transformare a produselor agricole sau de artizanat, ale căror
produse sunt vândute, cu prioritate, turiştilor. • Turismul echitabil. Acesta reprezintă3 o concepţie a
turismului internaţional ce constă în aplicarea, în cadrul acestui sector, a principiilor comerţului
echitabil. Deşi, încă, mult mai puţin dezvoltat decât comerţul echitabil, turismul echitabil este
practicat de către un număr în creştere de diverse asociaţii şi chiar întreprinderi de turism, a căror
ambiţie este aceea de a asigura 1 Conseil de l’Europe, Tourisme et environnement : les enjeux
naturels, culturels et socio-économiques du tourisme durable, 2000, pp. 60-61 2 Minciu, Rodica, op.
cit., p. 89 3http://fr.wikipédia.org 186 comunităţilor, care trăiesc în locurile de destinaţie turistică, o
parte echitabilă a veniturilor generate din activităţile de turism practicate în acele locuri, precum şi
de împăcare (conciliere) a turismului cu dezvoltarea durabilă a acestor comunităţi. Turismul echitabil
înseamnă1 , de exemplu: - oferirea de sejururi turistice, cu consultarea unor consorţii de asociaţii
locale şi a populaţiilor locale, colaborarea cu acestea şi munca, împreună cu ele, pentru elaborarea
ofertelor de sejururi; - o remunerară justă a partenerilor locali, printr-o transparenţă totală a
mecanismului de formare a preţurilor şi tarifelor produselor turistice; - angajarea într-o relaţie
durabilă cu populaţiile vizitate, având în vedere un singur scop: îmbunătăţirea condiţiilor sociale şi
economice în locurile de destinaţie turistică. De asemenea, turiştii trebuie să fie responsabilizaţi
printr-o campanie de informare asupra consecinţelor sejururilor lor. În mod concret, turismul
echitabil se referă la o serie de criterii ce vizează respectarea locuitorilor şi a mediului lor de viaţă,
întâlnirile dintre turişti şi localnici, precum şi durabilitatea progreselor aduse de turism pentru
comunităţile locale. Astfel, proiectele turistice sunt elaborate de către comunităţile de care aparţin
destinaţiile turistice sau măcar în parteneriat cu acestea. Comunităţile respective participă, într-un
mod efectiv, la evoluţia activităţilor desfăşurate de vizitatori în cadrul destinaţiilor turistice, având
posibilitatea de a le modifica, de a le reorienta sau chiar de a le stopa. • Turismul solidar şi
responsabil. Conform definiţiei dată în cadrul Forumului internaţional privind turismul solidar,
desfăşurat la Marsilia (Franţa) în anul 2003, turismul solidar şi responsabil reprezintă o mişcare
socială care caută să ţină sub control şi să valorizeze economia turistică, în beneficiile comunităţilor
de primire (receptoare de turişti), înscriindu-se într-un demers de dezvoltare teritorială. Acest
demers este construit, în întregime, pornind de la resursele umane ale societăţii, de la resursele
culturale, economice şi de mediu, ce formează spaţiul de viaţă al comunităţilor de primire turistică2 .
Această formă de turism angajează responsabilitatea ansamblului actorilor implicaţi: populaţia –
gazdă, intermediarii şi turiştii, responsabilitatea respectivă bazându-se, în primul rând, pe respectul
obiceiurilor şi valorilor locuitorilor şi pe mediul acestora, precum şi pe o anumită redistribuire,
echitabilă, a veniturilor obţinute din această activitate. Aşadar, turismul echitabil pune accent pe
aspectul remuneraţiei corecte pentru diversele entităţi care intervin pe filiera producţiei şi
comercializării produselor turistice, în mod deosebit, a populaţiilor locale. Turistul (se presupune că)
va accepta să plătească mai scump prestaţia respectivă, ştiind că, diferenţa de preţ (tarif) va permite
o mai bună remuneraţie pentru prestatorii serviciilor turistice de bază. Ca şi în cazul bunurilor de
consum, şi serviciile turismului durabil tind să se bazeze pe o marcă, prin care să fie certificată
calitatea acestora. Turismul solidar stabileşte, mai precis, o relaţie de dialog, de concertare, de
solidaritate şi de ajutor reciproc între turişti (originari, în general, din ţările cu economie dezvoltată),
pe de o parte şi gazdele lor, din ţările în curs de dezvoltare, pe de altă parte. În cazul turismului
solidar, organizaţiile neguvernamentale din ţările dezvoltate se implică în relaţii de parteneriat cu
alte ONG-uri din ţările în curs de dezvoltare, care, la rândul lor, se bazează pe relaţia cu comunităţile
locale. 1Dubois, Annie, Economie du tourisme (corrigé), Casteilla, Paris, 2005, p. 42 2 Laurent, Alain,
„Le tourisme solidaire et responsable, facteur de développementdurable”, în Tourisme solidaire et
développement durable,Les Éditions du Gret, Paris, 2004, p.25 187 Principalele trăsături ale
conceptului de turism solidar şi responsabil pot fi considerate a fi1 următoarele: - acest tip de turism
se realizează în profitul relaţiilor locale şi cu întreaga participare a acestora; - sunt sprijinite
societăţile de turism locale, care sunt ajutate să se organizeze, cărora le sunt furnizate mijloacele
umane şi financiare necesare, accentul fiind pus pe capitalul uman; - facilitează sinergiile între actorii
locali ai dezvoltării: sectorul privat, organizaţiile de afaceri, administraţiile locale, serviciile
descentralizate ale statului, ONG-urile; - minimizează impactul ecologic şi cultural asupra mediului
înconjurător; - joacă un rol important, de educaţie privind dezvoltarea, pentru populaţiile ţărilor
dezvoltate; - se înscrie în demersul dezvoltării locale durabile. Acest tip de turism rămâne, încă, prea
puţin cunoscut marelui public şi suferă de lipsă de control, de calitate şi de parteneriat. Demersurile
turismului „echitabil şi social” se sprijină, astfel, pe două elemente strategice: 1) Populaţiile ţărilor
din Sud implicate constituie veriga slabă a filierei turistice, în faţa altor actori, care caută să-şi
maximizeze profitul, în timp ce concurenţa îşi diminuează, dramatic, beneficiile. 2) O parte
crescândă a turiştilor provenind din ţările din Nord, dar şi multe ONG-uri, precum şi anumite
întreprinderi „cetăţeneşti” sunt pregătite să sprijine acest proces de consolidare a societăţilor locale
şi să maximizeze rezultatele economice în beneficiul direct al acestor populaţii, favorizând
„descoperirea celuilalt”, în respectul identităţii şi al valorilor sale. Turismul responsabil dovedeşte că,
deşi se desfăşoară pe baze comerciale, de piaţă, este posibilă o alternativă la consumul produselor
turistice de masă. Fiind un câmp de experimentare pentru turismul viitorului, turismul responsabil
pune în valoare specificitatea locurilor, a patrimoniului şi culturilor locale şi testează practicile
transfrontaliere (bunele practici), cum ar fi repartiţia beneficiilor în rândul populaţiilor din zonele de
primire turistică. Turismul responsabil acoperă forme ale turismului alternativ sau avansat, integrat
şi difuz, respectiv, în principal: ecoturismul, turismul solidar, turismul comunitar şi turismul „în
favoarea săracilor”. Turismul integrat şi difuz este considerat a fi un turism local, desfăşurat în
mediul rural, un turism intern, dorit şi derulat de locuitorii ţării respective, un turism de întâlnire şi
de interrelaţionare. Caracterul difuz corespunde unei relaţii ce se stabileşte între diferiţi actori locali
pentru a furniza un serviciu2 . Un punct comun al acestor forme de turism îl reprezintă contribuţia
lor la dezvoltarea populaţiilor din zonele de primire. Celelalte se referă la strategie, la modurile de
operare, la eficacitate, nişe de piaţă, mijloace umane şi financiare variabile afectate acţiunilor de
dezvoltare3 . Turismul convenţional (clasic) face obiectul unor numeroase critici. De exemplu, ţările
în curs de dezvoltare nu pot „stăpâni” fluxurile turistice, controlate, in general, de grupurile
internaţionale din ţările industrializate, iar soldurile conturilor balanţei de plăţi externe sunt, adesea,
negative, în aceste ţări în curs de dezvoltare, deoarece intrările de valută forte sunt grevate de
nevoia crescândă de produse din import. Din punct de vedere social, locurile de muncă din turism
sunt plătite, adeseori, cu salarii mici, şi sunt, în majoritate, sezoniere şi cu puţine posibilităţi de a
obţine calificări reale. Se spune chiar că turismul „fragilizează ţesutul social”1 , zdruncină bazele
culturale şi adânceşte disparităţile sociale, introducând modele de consum nedurabile. De
asemenea, prin efectuarea transporturilor, se emit gazele cu efect de seră, contribuind, astfel, la
sporirea dezechilibrului planetar, iar prin impacturile asupra pământului, are loc o poluare, o supra-
exploatare, o degradare şi o artificializare a peisajelor. Din perspectiva constrângerilor locale şi
internaţionale, a dependenţei sale faţă de opinia publică, de modă, de tipurile de consum etc.,
oferta actuală de turism responsabil prezintă o serie de puncte slabe. Astfel, unul dintre pericolele
ce pândesc turismul responsabil îl reprezintă saturaţia siturilor, locurilor, comunităţilor şi
persoanelor responsabile cu primirea turiştilor, prin efect mecanic al unei creşteri deosebite a
frecventării. Un alt pericol constă în tentaţia de a crea nişe, închideri, protecţii, segmente foarte
înguste de clientelă, precum şi aceea de a practica un elitism al destinaţiilor, al produselor,
teritoriilor sau clienţilor. Unele asociaţii de turism şi anumiţi tur-operatori de pe piaţa turistică s-au
 angajat, în mod public, să-şi schimbe practicile şi să susţină proiectele locale din zonele de destinaţie
turistică, în scopul de a-i ajuta pe locuitorii din aceste zone să se dezvolte. O asemenea atitudine
este considerată a fi „normală”, atunci când vine din partea sectorului asociativ, dar este mai
surprinzătoare atunci când vine din partea operatorilor de pe piaţa turistică. Pentru a ieşi din
această „ambiguitate” a ofertei (solidară sau responsabilă) este necesar să se apeleze la client,
pentru că această ofertă de călătorii sau de sejururi corespunde unei cereri reale, deşi încă redusă ca
volum, atât în Europa, cât şi în America de Nord şi aduce beneficii celor care organizează asemenea
acţiuni2 . Aşa cum turismul rural a început ca sursă de dezvoltare locală şi a devenit, în mod indirect,
o ofertă care şi-a găsit o clientelă tot mai numeroasă, de la un an la altul, şi turismul solidar şi
responsabil va putea să-i „îmbogăţească” pe promotorii şi organizatorii săi.

45. Redresarea: planuri de răspuns la efectele COVID-19 în Rezoluția Parlamentului

European referitoare la elaborarea unei strategii a UE pentru turismul sustenabil.
Parlamentul european 1. subliniază că epidemia de COVID-19 a paralizat sectorul turismului din UE,
exercitând o presiune fără precedent asupra ecosistemului; subliniază că sprijinul financiar continuu pe
termen scurt este esențial pentru supraviețuirea sectorului, în special luând în calcul al doilea și al treilea
val al pandemiei; consideră, cu toate acestea, că actuala criză ar trebui să determine Comisia și statele
membre să recunoască pe deplin importanța industriei turismului, să o integreze pe deplin în planurile
de dezvoltare europene și naționale, să îmbunătățească calitatea ofertei sale, să o facă mai sustenabilă
și mai accesibilă pentru toți și să lanseze investiții publice și private îndelung așteptate în digitalizarea și
modernizarea generală a sectorului; 2. solicită statelor membre să pună integral în aplicare, fără
întârziere, criteriile comune și coordonate pentru călătoriile în condiții de siguranță, astfel cum au fost
adoptate de Consiliu în recomandarea sa privind o abordare coordonată a restricționării liberei circulații
1 , facilitând, totodată, implementarea formularului UE de localizare a pasagerilor, în format digital,
atunci când este posibil, cu respectarea deplină a normelor privind protecția datelor; subliniază
importanța aplicațiilor voluntare, interoperabile și anonimizate de urmărire, depistare și avertizare, care
utilizează portalul de interoperabilitate al Comisiei, fără ca datele să fie folosite în alte scopuri, cum ar fi
în scopuri comerciale sau de aplicare a legii, și de stabilire a unor criterii comune de igienă în principalele
noduri de transport; 3. solicită Centrului European de Prevenire și Control al Bolilor (ECDC) să
monitorizeze și să continue să publice, în timp util, harta cu coduri color a țărilor și regiunilor Uniunii,
inclusiv a insulelor, acolo unde sunt disponibile suficiente informații, pentru a le oferi călătorilor și
întreprinderilor un răspuns coordonat și eficient; invită statele membre să promoveze difuzarea hărții
prin intermediul radiodifuzorilor naționali, pentru a se asigura că aceasta ajunge și la cetățenii cu acces
limitat sau fără acces la internet; 4. invită statele membre, în conformitate cu recomandarea Comisiei
privind strategiile de testare pentru COVID-192 și cu orientările ECDC și ale Agenției Europene de
Siguranță a Aviației, să instituie un protocol comun și nediscriminatoriu al UE privind siguranța sanitară
pentru testarea înainte de plecare, care ar trebui să fie fiabil și accesibil, inclusiv tehnologii de testare
rapidă, teste PCR și altele; în privința carantinei, consideră că aceasta ar trebui să rămână un instrument
de ultim resort, dar, după caz, durata ei ar trebui redusă la un număr minim de zile, care ar trebui
armonizat în întreaga Uniune; subliniază că orice restricționare a libertății de circulație trebuie să fie
proporțională, temporară și legată în mod clar de pandemia de COVID-19; subliniază că, pentru a pune
în aplicare în mod corect protocolul, toate statele membre ar trebui sprijinite cu finanțare din partea UE;
invită statele membre să coordoneze gestionarea testării în diferitele etape ale perioadei de călătorie; 5.
invită Comisia și statele membre să elaboreze în mod prioritar un certificat comun de vaccinare și un
sistem de recunoaștere reciprocă a procedurilor de vaccinare în scopuri medicale, care ar trebui 1
Recomandarea (UE) 2020/1475 a Consiliului din 13 octombrie 2020 privind o abordare coordonată a
restricționării liberei circulații ca răspuns la pandemia de COVID-19 (JO L 337, 14.10.2020, p. 3). 2
Recomandarea (UE) 2020/1595 a Comisiei din 28 octombrie 2020 privind strategiile de testare pentru
COVID-19, inclusiv utilizarea testelor antigenice rapide (JO L 360, 30.10.2020, p. 43). 193 să fie introdus
în paralel cu distribuirea vaccinurilor, menținând, în același timp, drepturile persoanelor la viață privată
și la protecția datelor; consideră că, odată ce vaccinurile au fost puse la dispoziția publicului larg și există
suficiente dovezi științifice că persoanele vaccinate nu transmit virusul, certificatul ar putea fi luat în
considerare în scopuri de călătorie ca alternativă la testele PCR și la cerințele de carantină, menținând
totodată necesitatea de a respecta măsurile sanitare actuale, cum ar fi purtarea măștilor de protecție în
public și respectarea distanțării fizice; subliniază că este necesar și important să se restabilească
libertatea de circulație în UE și să se asigure o revenire treptată la normalitate pentru sectoarele
transporturilor și turismului; 6. apreciază portalul Re-open EU și îndeamnă statele membre să furnizeze
Comisiei informații ușor de înțeles cu privire la aplicarea sau eliminarea viitoarelor restricții privind libera
circulație de îndată ce au fost decise astfel de modificări, pentru a se asigura că portalul este fiabil
pentru călători; invită Comisia să prezinte o aplicație mobilă pentru o mai bună diseminare a
informațiilor și să continue să furnizeze informații în timp real despre situația frontierelor și serviciile de
transport și turism disponibile în țările UE, inclusiv informații despre măsurile de sănătate și siguranță
publică și alte informații de interes; consideră că statele membre ar trebui să completeze acest portal al
UE cu informații privind punctele de contact din destinațiile respective, de exemplu sub forma unui site
public și a unui centru de informare; 7. invită Comisia să lanseze o campanie de comunicare specifică a
UE privind călătoriile și turismul prin intermediul unei „mărci de turism a UE”, care să vizeze promovarea
călătoriilor în UE și restabilirea încrederii cetățenilor în călătorii și turism în timpul pandemiei de COVID-
19; 8. invită Comisia și statele membre să aplice statelor terțe un sistem de codificare în diferite culori și
criterii comune în ceea ce privește călătoriile către țări terțe, prin recunoașterea reciprocă a măsurilor
de protecție comparabile împotriva COVID-19 în toate modurile de transport, dar mai ales în sectorul
aviației și al croazierelor; invită Comisia și statele membre să instituie un sistem de alertă timpurie care
să avertizeze călătorii prin intermediul noilor tehnologii într-un mod ușor de utilizat cu privire la
eventualele amenințări la adresa sănătății dintr-o destinație dintr-o țară terță; solicită Comisiei și
statelor membre să sprijine operatorii de turism în organizarea experiențelor de călătorie în anumite
zone din țări terțe, respectând pe deplin protocoalele sanitare solide care reduc la minimum riscul de
contagiune; 9. îndeamnă Comisia să introducă o marcă UE de certificare a igienei, care ar trebui să fie
elaborată în comun de ECDC și de statele membre și ar trebui să certifice activitățile turistice, asigurând
conformitatea cu standardele minime de igienă pentru prevenirea și controlul virusului COVID-19 și al
altor posibile infecții; consideră că această marcă ar trebui să vizeze stabilirea unor standarde de
sănătate la nivel european care să contribuie la restabilirea încrederii consumatorilor în sectorul
turismului și, astfel, la revitalizarea acestuia, evitând, în același timp, sarcinile administrative pentru
microîntreprinderi și IMM-uri; 10. regretă că Next Generation EU nu prevede finanțarea directă pentru
sectorul turismului și invită statele membre și autoritățile regionale și locale să includă sectoarele
turismului și ale călătoriilor în planurile lor de redresare și în inițiativa REACT-EU, respectând totodată
standardele sociale și de mediu; subliniază că, deși este important ca acțiunile din cadrul Mecanismului
de redresare și reziliență să fie eligibile retroactiv pentru sprijinirea sectorului și prevenirea falimentelor,
acestea nu sunt suficiente în sine; invită Comisia să ia măsuri specifice în ceea ce privește regiunile
europene unde turismul reprezintă o parte mai importantă din PIB lor, precum și insulele și regiunile
ultraperiferice; subliniază, în acest context, că sprijinul financiar din fondurile UE distribuite în statele
membre în legătură cu pandemia de COVID-19 nu ajunge întotdeauna la operatorii de turism care au
nevoie urgentă de finanțare directă pentru a-și continua și a-și menține activitățile economice; 194 11.
invită Comisia să încurajeze statele membre să stabilească temporar cote reduse de TVA pentru
serviciile de călătorie și turism, însoțite de un pachet special de stimulente pentru toate
microîntreprinderile și IMM-urile pentru perioada 2020-2024, în scopul de a reduce la minimum
numărul falimentelor și a menține locurile de muncă și drepturile lucrătorilor din industria europeană a
turismului, utilizând totodată investiții pentru a promova tranziția către un ecosistem turistic mai digital
și mai durabil; 12. invită statele membre și autoritățile regionale să includă turismul ca prioritate
orizontală în programele lor operaționale, în strategiile de specializare inteligentă și în acordurile de
parteneriat pentru perioada 2021-2027, în vederea finanțării proiectelor din domeniul turismului; 13.
solicită Comisiei să pună în aplicare acțiunea pregătitoare adoptată „Un mecanism european de
gestionare a crizelor pentru turism”, împreună cu Parlamentul, pentru a fi pregătită să facă față crizelor
viitoare în scopul de a ajuta destinațiile turistice să stabilească planuri de prevenire a crizelor, măsuri de
urgență și planuri și acțiuni de pregătire; 14. invită Comisia să informeze periodic și să coopereze cu
Parlamentul în ceea ce privește activitatea pregătitoare și progresele înregistrate în elaborarea
proiectelor-pilot și a acțiunilor pregătitoare și să mențină comisia parlamentară competentă și deputații
în Parlamentul European care au inițiat proiectele implicați în proces;

46. Impactul dintre turism şi mediu

Turismul se bazează, în primul rând, pe valorificarea resurselor turistice, iar nivelul şi intensitatea
acestei valorificări produc, în timp şi spaţiu, o serie de efecte negative asupra mediului. Aceste
efecte sunt exprimate prin noţiunea de impact2 . Resursele turistice nu trebuie să fie exploatate
oricum, fără riscul de a fi degradate sau distruse. Cu atât mai mult, în situaţiile în care resursele
respective fac parte din patrimoniul naţional sau mondial, sunt necesare măsuri speciale de
protecţie şi conservare a acestora. Indiferent de tipul zonei de primire turistică (litorală, montană
urbană etc.), poluarea aerului în staţiunile şi localităţile cu circulaţie rutieră intensă, însoţită de
poluarea fonică, datorată aceloraşi cauze, începe să devină, din ce în ce mai mult, un factor tot mai
important de respingere din partea turiştilor. La acestea se mai adaugă poluarea cu deşeuri
menajere, atât în locurile de destinaţie, cât şi traseele de acces către şi dinspre acestea.De
asemenea, una dintre cele mai vechi şi mai importante practici turistice – contemplarea peisajului –
este ameninţată, în zilele noastre, şi de multiplicarea echipamentelor turistice, îndeosebi în zonele
montane şi litorale3 Derularea activităţilor turistice presupune realizarea unui studiu de impact, în
cadrul căruia să fie analizate o serie de aspecte4 , precum: • Descrierea activităţii propuse (a
proiectului), respectiv a obiectivelor, a fazelor de realizare şi a gradului de exploatare a resurselor
turistice;
• Prezentarea situaţiei prezente a stării mediului, precum şi a tendinţelor de evoluţie a
componentelor sale, în vederea aprecierii nivelului de exploatare turistică; • Analiza aspectelor de
impact, cu investigarea detaliată a tipurilor de impact şi a formelor sale de manifestare pe termen
scurt şi mediu; • Descrierea alternativelor posibile faţă de proiectul sau activitatea propusă, pentru
evitarea producerii impacturilor de mediu sau pentru minimizarea acestora; • Realizarea de
propuneri concrete de ameliorare pentru problemele de impact ce pot să apară, în special a celor cu
efecte distructive asupra mediului înconjurător; • Elaborarea unui plan de monitorizare a derulării
activităţii turistice şi a impacturilor produse, în vederea introducerii de îmbunătăţiri, care să
atenueze efectele negative asupra mediului ambiant. Evident că aceste studii de impact pot să
difere, de la o zonă turistică, la alta, datorită particularităţilor fiecăreia.

47. Principalii factori de degradare a mediului înconjurător și a potențialului turistic.

În procesul de elaborare a unei strategii dinamice şi eficiente de dezvoltare a turismului într-o ţară,
regiune sau zonă, în funcţie de potenţialul turistic al acesteia, este necesară delimitarea şi, pe cât
posibil, diminuarea factorilor de poluare (dacă este posibil, chiar eliminarea unora dintre aceştia),
care pot să conducă la stoparea dezvoltării ori chiar la declinul respectivei destinaţii turistice. Mediul
ambiant al turismului, privit într-o viziune ecologică1 , în cadrul căreia turismul este asimilat cu un
organism viu, aflat în interacţiune cu mediul său de viaţă, depăşeşte sfera mediului înconjurător
(categorie cu care operează ecologia), componentele sale fiind abiotice, biotice, psihologice, sociale,
morale, culturale etc. Între aceste componente ale mediului ambiant se stabilesc legături strânse, de
interdependenţă, iar îmbinarea lor organică exprimând aspectul material static al mediului. Pentru a
delimita, însă, factorii cu acţiune poluantă în turism este necesară evidenţierea laturii funcţionale,
aflată în mişcare, a acestui mediu, datorată tocmai modului de acţiune şi interacţiune asupra
turismului, a unui număr mare de factori, constituind macrosistemul ambiant al turismului. Întrucât
potenţialul turistic reprezintă o parte integrantă a mediului înconjurător, existenţa şi dezvoltarea lui
depinde, în mod obiectiv, de calitatea acestuia, putând fi considerat ca un indice de calitate pentru
mediul său ori un „barometru” al calităţii acestuia. Cu alte cuvinte, turismul se practică intens în
locurile unde sunt întrunite condiţii corespunzătoare de mediu şi se diminuează ori chiar dispare în
zonele în care, din diverse motive, una sau mai multe componente ale mediului înconjurător
(peisajul, aerul, apa etc.) se degradează. Mediul înconjurător este supus la două tipuri principale de
presiuni, în procesul de dezvoltare a societăţii: - o presiune datorată exploziei demografice şi
expansiunii centrelor urbane, dezvoltării industriei, agriculturii şi a serviciilor, amplificării circulaţiei
şi a sistemelor de transport şi comunicaţii, toate acestea conducând la exploatarea intensivă şi
extensivă a resurselor naturale;
o presiune mult mai puţin agresivă, cu caracter predominant sezonier, ce decurge din utilizarea
mediului înconjurător pentru activităţi de turism şi agrement. Aşadar, degradarea mediului
înconjurător şi a resurselor turistice este generată de două mari categorii de factori: a) factori ce se
datorează dezvoltării economice: aceştia afectează atât mediul, cât şi cadrul general de desfăşurare
a activităţilor turistice: aerul, apa, solul, vegetaţia, fauna, peisajele, monumentele naturale şi
arhitectonice etc.; b) factori ce provin din utilizarea mediului ambiant pentru turism şi agrement: se
referă la participarea turistului, în calitate de consumator de spaţiu şi de resurse turistice, la
degradarea şi poluarea mediului înconjurător şi a potenţialului turistic, fie prin presiunea directă a
turiştilor asupra peisajului, florei, faunei şi a altor obiective turistice, fie prin concepţia greşită de
valorificare a unei zone, puncte sau obiective turistice (sau ceea ce se mai numeşte „poluarea
endogenă”). Dintre principalele tipuri de poluare determinate de aceşti factori se pot menţiona1 : •
Poluarea fizică – Efectele poluante ale supraaglomerării, datorate sezonalităţii activităţii turistice, se
pot datora atât consumatorilor de turism (turiştii), cât şi prestatorilor de servicii turistice. Din
categoria efectelor datorate consumatorilor, cele mai importante sunt: degradarea peisajului, prin
agresarea naturii, a dotărilor şi monumentelor de artă şi apariţia fenomenului inflaţionist al
preţurilor, datorită cererii turistice excesive, în anumite perioade ale anului. Pe de altă parte,
oferirea de servicii de slabă calitate, datorită suprasolicitării fizice şi psihice a personalului din turism
reprezintă un element major de poluare, datorat prestatorilor. Amenajarea turistică
necorespunzătoare a teritoriului reprezintă un factor de poluare fizică şi economică, deopotrivă,
putând fi considerată cea mai gravă formă de poluare a resurselor turistice de către turismul însuşi.
Neconcordanţa cantitativă şi calitativă dintre resursele turistice şi dotările aferente poate conduce la
mari disfuncţionalităţi în exploatare, cu repercusiuni importante asupra eficienţei economice şi a
stării fizice a dotărilor şi resurselor. Neconcordanţa calitativă dintre resursele şi dotările turistice
poate să ducă la două situaţii: a) - Dotarea la un nivel inferior de confort a unor zone turistice ce
dispun de resurse excepţionale, oferind, astfel, produse turistice de calitate necorespunzătoare. Un
exemplu edificator, în acest sens, îl constituie oferta turismului de litoral din România, pentru turiştii
străini, majoritatea staţiunilor de primire turistică fiind clasificate la 2 stele şi o stea, în timp ce
potenţialii turişti străini (dar şi mulţi români) solicită unităţi de minimum 3 stele. b) - Situaţia unor
dotări superioare pentru resurse turistice mai modeste. În asemenea situaţii se poate interveni cu
crearea de resurse atractive artificiale, un exemplu celebru, în acest sens, fiind Las Vegas-ul. Atât
excesul de amenajare, respectiv supradimensionarea cantitativă a dotărilor în raport cu resursele
existente, cât şi insuficienţa dotărilor în raport cu capacitatea de absorbţie a resurselor, poate
conduce fie la scăderea atractivităţii zonei, prin supradimensionarea fondului antropic, în
detrimentul celui natural, prin sufocarea fondului natural, fie la degradarea fizică a resurselor. • Alte
forme importante de poluare sunt: poluarea chimică, cea sonoră, cea estetică, cea morală şi cea
psiho-socială, nu mai puţin importantă pentru desfăşurarea activităţii de turism, dar care nu sunt
prezentate în detaliu, în acest capitol, din raţiuni de spaţiu.

48. Gestionarea relației dintre turism și mediu.

În codul managementului de mediu în turism există cel puţin două tipuri de abordări principale1 ,
respectiv, gestionarea resurselor fizice şi managementul vizitatorilor. 1) Gestionarea resurselor fizice
Pornind chiar de la definiţia tradiţională a mediului, ca ansamblu al resurselor naturale sau fizice,
construite, se pune un accent tot mai mare pe metodele de protejare sau conservare a bazei
resurselor fizice ale turismului. Aceste resurse pot fi împărţite, la rândul lor, astfel: • Stabilirea
destinaţiei teritoriului Cea mai frecvent utilizată strategie de protejare a zonelor importante din
punct de vedere ecologic, ştiinţific, istoric, peisagistic sau, în contextul actual, turistic, respectiv
recreaţional este cea a desemnării destinaţiei teritoriului, prin care zonele sunt identificate conform
gradului de protecţie necesar fiecăreia dintre acestea. Astfel, forma cea mai cunoscută de declarare
a zonelor protejate de pe glob (cca 57% din totalul suprafeţelor protejate) este statutul de parc
naţional, prin care se caută protejarea zonelor importante la nivel naţional, în scop ecologic,
educaţional şi recreativ2 . Adesea, interesul local, cunoştinţele şi experienţa amenajării teritoriale,
sunt subordonate interesului naţional, de conservare/dezvoltare turistică. În majoritatea ţărilor în
curs de dezvoltare, desemnarea unor zone ca parcuri naţionale a dezavantajat, în mod semnificativ,
comunităţile locale. • Strategii de planificare spaţială (teritorială) Pentru încurajarea dezvoltării
turismului în anumite zone, prin scoaterea de sub ameninţare a zonelor sensibile sau deja
degradate, sunt utilizate o diversitate de metode. Dintre acestea, mai cunoscută este cea de zonare
(împărţire pe zone), prin care se încearcă prescrierea unor niveluri diferite ale utilizării, de către
public şi conservarea, în diferite părţi sau zone ale unei arii mai largi, cum este cazul parcurilor
naţionale. Această strategie mai poate fi utilizată, de asemenea, pentru utilizări incompatibile ale
turismului, atât din punct de vedere spaţial, cât şi temporal. • Tehnici de management al sitului La
nivel local, al locaţiei, sunt utilizate diferite tehnici de protejare a ariilor sensibile sau de facilitare a
regenerării sau restaurării siturilor afectate. Printre aceste tehnici se numără, de exemplu,
amplasarea corespunzătoare şi semnalizarea drumurilor de acces, a cărărilor (potecilor),
poziţionarea atentă a facilităţilor pentru vizitatori şi imensa diversitate a metodelor de protejare, de
la măsuri de „fortificare” a sitului, până la restricţionarea temporară a accesului, în scopul protejării
sau restaurării anumitor resurse, precum zonele litorale, potecile de munte ş.a. 2) Managementul
vizitatorilor Impacturile turismului sunt legate, prin definiţie, de comportamentul sau activităţile
turiştilor înşişi. Mai mult chiar, atitudinile şi percepţiile diferite ale turiştilor, faţă de mediu, pot
influenţa gradul impactului asupra destinaţiei turistice. Din acest motiv, managementul eficient al
vizitatorilor este considerat a fi un element integrant al managementului de mediu3 .
Scopul managementului vizitatorilor este acela de a integra natura, dimensiunea, timpul şi
distribuţia activităţilor turistice în mediul în care acestea se desfăşoară, adică luarea măsurilor
necesare pentru a nu depăşi capacitatea de absorbţie turistică a mediului, precum şi încurajarea
comportamentului adecvat din partea turistului individual. Există o gamă mai largă de tehnici
specifice, utilizate în gestionarea comportamentului vizitatorilor, pornind de la metode de
reglementare mai puţin stricte, destinate limitării accesului acestora. În multe cazuri, astfel de
tehnici se dovedesc a fi eficiente. De exemplu, reducerea numărului de locuri de parcare s-a dovedit
a fi o metodă eficientă de limitare a numărului turiştilor în anumite zone naturale1 . Managementul
vizitatorilor tinde să devină, însă, o „soluţie” reactivă la această problemă, mai degrabă decât un
element al procesului mai larg, proactiv, de management al mediului.

49. Politici de protecție ecologică în turism.

Politicile de protecţie ecologică ar trebui să le aducă hotelierilor o serie de avantaje: creşterea
volumului afacerilor, reduceri însemnate ale costurilor de operare, precum şi profituri mai mari.
Practic, acestea se pot obţine prin:
- consumuri mai mici şi, în consecinţă, costuri mai reduse (deoarece multe măsuri de protecţia
mediului se referă la reducerea consumurilor de energie, apă, materiale consumabile etc.,
conducând, astfel, şi la reducerea costurilor de operare);
- o mai bună imagine publică şi fidelizarea clienţilor
- atragerea şi păstrarea unui personal devotat, care va observa eforturile angajatorului pentru
problematica protecţiei mediului şi îşi va spori încrederea într-o asemenea companie, conducând,
astfel, la o fluctuaţie mai redusă a personalului.
Unele dintre aceste rezultate pot fi obţinute prin aplicarea unor măsuri simple, fara costuri
deosebite, în timp ce altele presupun investiţii importante, cu costuri relativ ridicate. Hotelurile şi
restaurantele consumă cantităţi mari de resurse pentru satisfacerea cererii turiştilor şi pentru
menţinerea anumitor standarde de operare. Este necesară introducerea unor acţiuni ecologice, în
cadrul unor programe de îmbunătăţire continuă a activităţii fiecărei unităţi, cele mai importante
domenii în privinţa protecţiei mediului înconjurător fiind cele privind: energia, apa, deşeurile
solide, emisiile de gaze, detergenţii etc.
Fiecare unitate de cazare sau de alimentaţie pentru turişti reprezintă un poluator pentru mediul
înconjurător, deoarece:
- folosesc substanţe nocive (detergenţi, înălbitori etc.);
- generează deşeuri şi produc ape menajere şi emisii de gaze, care poluează;
- reprezintă o importantă sursă de poluare fonică.
Guvernele unor state au adoptat, în mod individual, unele măsuri pentru a determina industria
turismului să adopte norme mai riguroase, în privinţa protecţiei ecologice, aşa cum este cazul
Programului „Steagul Albastru (Blue Flag), în Europa, prin care a fost determinată aplicarea unei
legislaţii specifice privind calitatea apelor de îmbăiere, a plajelor şi a porturilor de agrement
nautic. Un interes crescând se înregistrează din partea guvernelor europene pentru adoptarea
unor măsuri de sprijin în domeniul certificării întreprinderilor cu activitate de turism.
Un exemplu în privinţa acestor preocupări îl constituie eticheta ecologică reprezintă, care
reprezinta un simbol grafic şi/sau un scurt text descriptiv, aplicat pe produs, ambalaj, într-o
broşură sau în alt document informativ ce însoţeşte produsul şi care oferă informaţii despre cel
puţin unul şi cel mult trei tipuri de impact asupra mediului. Ecoetichetarea este o activitate ce are
ca scop stabilirea unui sistem voluntar de acordare a etichetei ecologice pentru produse cu impact
minim asupra sănătăţii umane şi a mediului. Scopul pentru care se stabilesc criteriile de acordare
a etichetei ecologice serviciilor de cazare pentru turişti este acela de a limita impactul asupra
mediului în momentul achiziţiei, al prestării serviciului şi în privinţa problemelor legate de
deşeuri, ca urmare a consumului acestor servicii.
Aceste criterii promovează, cu precădere:
a) reducerea consumului de energie;
b) reducerea consumului de apă;
c) reducerea cantităţii de deşeuri generate;
d) favorizarea utilizării resurselor regenerabile şi a substanţelor mai puţin dăunătoare mediului;
e) promovarea comunicării şi a educaţiei în domeniul protecţiei mediului.

50. Politici și strategii de produs ale întreprinderii turistice.

Produsul, ca element esenţial al mixului de marketing, reprezintă materializarea eforturilor

întreprinderii, în vederea satisfacerii nevoii turistice.
Produsul turistic oferă întreprinderii posibilităţi variate de acţiune pe piaţă şi de influenţare a
comportamentului consumatorilor. Produsul turistic se formează prin valorificarea unor resurse
naturale şi antropice, în condiţii specifice “de producţie”, ce permit transformarea resurselor
respective în marfă, sub forma “produsului turistic”, ce urmează a fi vândut turistului.
Politica de produs reprezintă conduita pe care o adoptă întreprinderea cu privire la dimensiunile,
structura şi evoluţia gamei de produse şi servicii ce fac obiectul propriei activităţi, prin raportare
permanentă la cerinţele mediului de piaţă în care acţionează.
Componentă a strategiei de marketing a întreprinderii turistice, strategia de produs stabileşte o
serie de obiective specifice acestui sector, cum ar fi: valorificarea superioară a potenţialului
turistic, atragerea unui cât mai mare număr de turişti străini (dar şi interni), contracararea
efectelor sezonalităţii, consolidarea poziţiei deţinute pe anumite pieţe turistice (interne şi
externe), lansarea unor noi produse turistice, creşterea competitivităţii produsului turistic, printr-
un raport mai bun calitate-preţ etc.
În relaţia dintre piaţă şi produs pot fi identificate 4 categorii de strategii de produs:
I. Strategia de penetrare pe piaţa turistică presupune concentrarea eforturilor de marketing asupra
pieţelor şi produselor turistice actuale, în vederea creşterii cotei de piaţă. Prin această strategie se
urmăreşte creşterea intensităţii medii de consum turistic, atragerea unor clienţi ai competitorilor
sau transformarea unor nonconsumatori relativi în consumatori turistici.
II. Strategia de extindere a pieţei turistice vizează câştigarea de noi segmente de piaţă, pentru
produsele turistice existente. Astfel, se pot atrage clienţi ce provin din alte zone geografice decât
cele pe care un tur-operator activează la un moment dat.
III. Strategia de înnoire a produsului turistic poate consta în:
- creşterea atractivităţii, pentru consumatorii actuali, a unui aranjament turistic (prin oferirea de
servicii suplimentare), fără a se opera schimbări profunde;
- efectuarea unor modificări importante în structura produsului, fără a schimba însă natura
acestuia
IV. Strategia de diversificare presupune dezvoltarea simultană, atât a produselor turistice noi sau
îmbunătăţite, cât şi a pieţelor noi. Acest tip de strategie permite realizarea unei flexibilităţi
sporite, pe termen mediu şi lung, a ofertei turistice derivate. Cu cât oferta de produse turistice va
fi mai diversificată, cu atât se va diminua riscul de pierdere a unei părţi a clientelei potenţiale,
care se confruntă, în permanenţă, cu oferte de produse concurente din ce în ce mai atractive.
Pe piaţa turistică se cunosc două tipuri majore de diversificare a activităţii:
a) Diversificarea pe orizontală, constând în sporirea numărului de categorii de produse oferite;
b) Diversificarea pe verticală, care se poate realiza:
 - în amonte
- în aval
- prin integrare
- prin diversificarea “laterală”
Strategiile de produs sezoniere utilizate în turism sunt similare celor utilizate în domeniul
bunurilor, se aleg dupa: dimensiunile gamei de servicii, calitatea acestora sau gradul de înnoire
sortimentală
Principalele direcţii ale strategiei de produs turistic în extrasezon pot fi:
a) Combinarea unor elemente de atractivitate cu grade diferite de sezonalitate, apropiate ca zone
geografice şi uşor accesibile.
b) Combinarea serviciilor oferite, în multiple variante, utilizând ca variabila, serviciile de masă.
Cele mai frecvent utilizate sunt combinaţiile de tipul “numai cazare”, “cazare cu mic dejun”,
“cazare şi demipensiune” şi “cazare şi pensiune completă”.
c) Diversificarea serviciilor de agrement, prin oferirea unor posibilităţi variate de alegere a
modului de petrecere a timpului liber al turiştilor.
d) Oferirea de sejururi cu lungimi variabile reprezintă un alt mijloc de creştere a numărului de
turişti în extrasezon.
e) Evidenţierea, în cadrul ofertei, a unor produse, care, prin natura lor, nu prezintă o sezonalitate
pronunţată.
f) Diversificarea serviciilor oferite populaţiei din zona de activitate a întreprinderii turistice
reprezintă o cale de sporire a încasărilor acesteia, fără ca serviciile sale să se adreseze turiştilor,
ci populaţiei autohtone.

51. Marca produsului turistic și avantajele mărcii.

Cuvântul “marcă” defineşte un semn distinctiv, reprezentat prin cuvinte, litere, cifre, simboluri
grafice sau desene ori o combinaţie de asemenea elemente, menite să confere identitatea
bunurilor, serviciilor sau întreprinderilor şi să asigure diferenţierea lor, de concurenţă.
În evoluţia utilizării mărcilor au fost identificate 3 categorii de mărci:
- mărcile patronimice, caracterizate prin atribuirea, de către producători, a propriilor lor nume,
produselor lor;
- mărcile ce disting şi descriu produsul;
- mărcile simbolice, capabile să asigure concordanţa dintre marca utilizată şi aşteptările
publicului, în privinţa unui produs sau serviciu.
Marca îndeplineşte o serie de funcţii, atât pentru întreprindere, cât şi pentru consumator. Astfel,
pentru întreprindere, marca reprezintă un element de identificare şi de diferenţiere. Totodată,
marca îndeplineşte şi funcţia de autentificare a unei întreprinderi şi a originii produselor acesteia,
precum şi funcţia de comunicaţie. Oferirea unei identităţi de marcă unui produs este un mod de
adăugare a valorii percepute de consumatori. O marcă este asociată cu anumite atribute specifice
şi va determina valorile asociate produselor noi lansate, isi pune amprenta asupra preţului
produsului, precum şi asupra profitului marginal. Numele, semnul, simbolul sau combinaţia
acestora, utilizate pentru identificarea şi diferenţierea produselor unei organizaţii şi pentru a le
deosebi de cele ale competitorilor, poartă denumirea de “logo”, atunci când se referă la
promovarea produsului şi de “marcă”, atunci când se referă la design sau la simbol. Marca poate
fi înregistrată, pentru protejarea dreptului companiei deţinătoare de a o utiliza în mod exclusiv,iar
cei care încerca să îi copieze designul, vor răspunde penal.
Avantajele mărcii
Asocierea unui nume de marcă sau a unui simbol, unui produs, îi oferă operatorului de
marketing o serie de avantaje , respectiv:
1) Îl ajută să identifice un anumit produs, distingându-l de celelalte produse concurente.
2) Marca se va asocia cu beneficiile oferite de produs, ajutând cumpărătorul în alegerea sa şi
permiţând întreprinderii să se concentreze asupra pieţelor ţintite.
3) Dacă produsul este intangibil, cum este şi cazul produselor turistice, deoarece produsul nu
poate fi văzut şi încercat în avans, cumpărarea unui produs de marcă va evita riscurile.
Este de aşteptat ca, dacă sunt satisfăcuţi de o anumită marcă, unii dintre cumpărători, să repete
achiziţia produsului respectiv, iar în timp, aceştia vor deveni clienţi fideli ai mărcii. De
asemenea, utilizarea unui nume de marcă îi permite companiei să aplice o tehnică numită
extensia de marcă – introducerea de noi produse, în cadrul unei game deja existente, sub acelaşi
nume.

52. Obiectivele politicii de preț în turism.

Înainte de a se stabili nivelurile efective ale preţurilor produselor turistice, este necesară fixarea
unor obiective clare, pe care întreprinderea îşi propune să le atingă.
În funcţie de orizontul de timp avut în vedere, întreprinderile din turism pot să urmărească
realizarea unor obiective pe termen scurt sau pe termen mediu şi lung si anume:
• Supravieţuirea reprezintă obiectivul întreprinderii de turism în cazul în care aceasta se
confruntă cu o concurenţa puternică sau cu un excedent al spaţiilor disponibile ori cu o
modificare rapidă a preferinţelor turiştilor. Soluţia pe termen scurt o constituie reducerea
preţurilor practicate de întreprinderea de turism, dar aplicarea pe termen lung a unei asemenea
soluţii poate să conducă la falimentul întreprinderii.
• Maximizarea profitului curent se poate realiza prin exploatarea rapidă, înaintea firmelor
concurente, a unei oportunităţi apărute pe piaţa turistică. De exemplu, în cazul unor evenimente
precum Jocurile Olimpice, Campionate mondiale de fotbal etc., un tur-operator, dar şi alţi
prestatori de servicii turistice pot practica preţuri mari, pentru noile produse turistice oferite,
pentru care se înregistrează o cerere ridicată.
• Maximizarea volumului vânzărilor, din punct de vedere cantitativ va conduce la reducerea
costului unitar şi la creşterea, pe termen lung, a profitului. Astfel, va deveni posibilă practicarea
unor preţuri scăzute, aplicându-se o strategie de penetrare a pieţei. Organizatorii de turism care
aplică o asemenea strategie urmăresc pătrunderea pe noi pieţe turistice sau creşterea cotei de
piaţă pe care o deţin.
• Fructificarea avantajului de piaţă constă în stabilirea unui preţ iniţial ridicat, bazat pe avantajele
comparative ale produsului turistic propriu, în raport cu oferta concurenţilor. În cazul scăderii
volumului vânzărilor, întreprinderea va reduce preţul produselor, până la un nivel atrăgător
pentru un nou segment de clienţi. Pe de altă parte, tur-operatorul respectiv va putea concepe şi
lansa pe piaţă variante de produse cu o complexitate mai scăzută şi mai ieftine destinate
consumatorilor al căror prim criteriu îl constituie preţul.
• Promovarea unui produs turistic superior, din punct de vedere calitativ, poate constitui
obiectivul politicii de preţ al întreprinderii de turism ce prestează servicii de calitate, a căror
valoare este percepută şi recunoscută de consumatori, care acceptă să plătească preţuri ridicate,
pentru acele produse.

53. Particularități ale politicilor de preț în cazul serviciilor turistice.

Caracteristicile serviciilor conferă politicii de preţ o serie de trăsături proprii.
Formularea unei strategii de preţ corecte şi complete presupune luarea în considerare a unor
criterii precum:
a) Variaţia temporară a cererii presupune adoptarea unei strategii diferenţiate de preţ. În cazul
turismului, variaţia este sezonieră, anuală sau bianuală, ceea ce impune aplicarea mai multor
niveluri de preţuri pe parcursul aceluiaşi an, pentru aceleaşi servicii. În cazul în care cererea este
relativ uniform se poate adopta şi o strategie de preţ nediferenţiată. Exemplu: turismului balnear
b) În fundamentarea politicii de preţ este avută în vedere oferta de servicii, privită sub diferite
aspecte: gradul de diversitate şi complexitate a produsului oferit, calitatea acestuia, localizarea
lui etc.
În domeniul turismului, deosebit de importantă este structurarea strategiilor de preţ pe baza
conceptului de produs turistic, respectiv a componentelor acestuia, cele mai cunoscute opţiuni
fiind, în acest sens: strategia preţului forfetar, cea a preţului diferenţiat pe produse parţiale şi
strategia combinată (mixtă).
• Strategia preţului forfetar se aplică produsului abordat în mod global şi este utilizată, în turism,
în aşa – numita formulă “totul inclus” sau “inclusive tour” – I.T., “aranjament I.T” sau de voiaj
forfetar.
• Strategia preţurilor combinate (mixtă) presupune oferirea concomitentă, atât a unui preţ global,
cât şi a unor preţuri separate, pentru diferitele componente ale produsului global.
c) Nivelul şi modul de formare a preţurilor sunt criterii complementare, ce stau la baza unor
combinaţii de alternative strategice. Aceste combinații rezultă din combinarea unei opțiuni de
formare a prețului (orientată după costuri, după cerere sau după concurență) cu o altă opțiune
stabilită în funcție de nivelul de preț impus de obiectivul de piață al companiei.
- Preţurile orientate după costuri presupun determinarea costurilor unităţii de livrare şi
adăugarea unei marje de profit prin care se stabileşte nivelul de preţ. În servicii o astfel de
strategie este mai puţin aplicată ea fiind cunoscută sub forma taxelor, comisioanelor, primelor.
- Preţurile orientate după concurenţă se stabilesc pornind de la preţurile practicate de concurenţă
pentru servicii similare. În utilizarea acestei strategii se porneşte de la presupunerea că preţul
ridicat, moderat sau scăzut trebuie privit prin raportare la preţurile concurenţei şi la segmentul de
consumatori vizat. În domeniul turismului, calitatea resurselor turistice, ca elemente de
atractivitate, poate justifica practicarea unor preţuri mai ridicate pentru servicii similare de cazare
şi alimentaţie. De asemenea, poate fi justificată şi de poziţia unei unităţi de primire turistică faţă
de principalul element de atractivitate (ce poate fi plaja, pârtia de schi, etc.)
- Preţurile orientate după cerere – sunt cele determinate având în vedere o serie de elemente, ce
definesc comportamentul consumatorului de servicii faţă de preţ, reflectat prin utilitatea pe care o
exprimă. Este de aşteptat, de exemplu, ca preţurile practicate de unităţile de cazare de pe litoral
să fie mai ridicate, în vârful sezonului, când gradul de ocupare al acestora se apropie de 100%,
respectiv atunci când nivelul cererii tinde să îl depăşească pe cel al ofertei. O strategie a
preţurilor înalte are la bază definirea valorii, ca expresie a tot ceea ce clientul aşteaptă de la un
serviciu.

54. Tipologia strategiilor de preț în turism.

Există o largă varietate de strategii de preţ, ce pot fi adoptate de către întreprinderile din turism.
Aceste strategii pot fi diferenţiate în funcţie de diverse criterii, precum: nivelul şi accesibilitatea
preţurilor, particularităţile pieţei sau modalitatea de distribuţie a produselor.
Astfel, în funcţie de nivelul şi accesibilitatea preţurilor, se pot utiliza următoarele tipuri de
strategii:
a) Strategia preţului ridicat (sau a “smântânirii”, a luării caimacului), care este o strategie de preţ
potrivită pentru valorificarea avantajului de piaţă. Această strategie poate fi practicată în situaţia
exclusivităţii ofertei sau în cazul limitării ofertei concurenţei sau în cazul turismului cinegetic,
unde sunt oferite, în exclusivitate, trofee de vânătoare valoroase etc.
b) Strategia preţului scăzut sau a penetrării pieţei turistice se utilizează de către întreprinderile ce
urmăresc maximizarea cantităţii de produse vândute, câştigarea unei poziţii mai puternice pe
piaţă sau a unor noi segmente de piaţă, descurajarea concurenţilor, atragerea unor clienţi ai
firmelor concurente sau incitarea consumatorilor potenţiali în a testa produsul turistic. De
asemenea, practicarea unor preţuri prea scăzute poate provoca o reacţie de reţinere, din partea
unor categorii de clienţi potenţiali, deoarece le vor considera incompatibile cu statutul şi
prestigiul lor personal sau nu vor avea încredere în nivelul calitativ al acelor produse. Această
strategie este recomandată a fi utilizată şi în perioadele de extrasezon, când preţurile vor fi reduse
până la niveluri minime, pentru atragerea clientelei şi asigurarea unui coeficient cât mai mare de
utilizare a capacităţilor turistice. Existenţa unor categorii largi de consumatori cu venituri
modeste a determinat dezvoltarea formelor de turism de masă, a turismului social şi a celui de
tineret, pentru care este necesară aplicarea strategiei preţului scăzut.
c) Strategia preţurilor diferenţiate, caracteristică turismului, domeniu în care există o paletă
foarte largă a tarifelor practicate pentru acelaşi produs, în condiţiile în care costurile sunt de
acelaşi nivel. Chiar şi în perioada sezonului turistic de vârf se pot aplica reduceri de preţuri, în
situaţia în care gradul de ocupare a capacităţilor turistice rămâne scăzut. Diferenţierea tarifelor se
realizează, adesea, şi între zilele săptămânii. Dacă în mediul urban, de regulă, se pot practica
tarife reduse, în perioadele de sfârşit de săptămână, în staţiunile turistice litorale, dimpotrivă, se
pot aplica tarife mai mari tocmai în aceste perioade, când cererea este mai ridicată.
Întreprinderea de turism va diferenţia preţurile (tarifele) aplicate şi în funcţie de alte criterii,
precum:
- volumul consumului, respectiv durata sejurului (sejur lung, mediu sau scurt);
- segmentele de consumatori. O unitate amplasată pe un traseu cu o intensă circulaţie turistică va
putea practica tarife mai ridicate decât o altă unitate, de acelaşi confort, amplasată într-o zonă cu
aflux mai redus de turişti.
În privinţa unităţilor de alimentaţie publică, diferenţierea preţurilor practicate se realizează în
funcţie de mai multe categorii de factori, astfel:
- sensibilitatea la factorul timp – de ex.: oamenii de afaceri sunt mai preocupaţi de timp, decât de
preţ, fiind dispuşi să plătească mai mult, pentru un serviciu mai rapid
- nivelul calitativ al serviciului, determinat de: modul de primire, decorul, atmosfera, modul de
pregătiri şi prezentare a preparatelor culinare, a băuturilor, curăţenia, iluminatul, inventarul textil,
rapiditatea serviciului, serviciul de servire propriu-zis, zgomotul, mirosurile etc.
- acordarea unor reduceri sau gratuităţi, pentru grupuri, pentru clienţi sensibili la preţ (nu în
unităţile de lux), în cadrul unor cluburi.
- un raport competitiv calitate-preţ, putând fi eliminate unele cheltuieli inutile, în raport cu
aşteptările clientului.
- factorii psihologici – precum preţurile fixe ale meniurilor – ex. 25 de lei sau 30 de lei sau
preţurile “magice” de 9,90 lei, 14,90 lei etc.;
- alţi factori – în funcţie de categoria de clienţi (de ex. preţuri mai reduse pentru clienţii
hotelului),
d) Strategia preţurilor forfetare (globale sau pauşale, tip “totul inclus”), care constă în
comercializarea unor produse complexe ce includ un pachet minimal de servicii de bază
obligatorii (transport, cazare, mic dejun), la care se adaugă, în funcţie de opţiunile turiştilor:
servicii de masă în pensiune completă sau demipensiune, excursii, programe culturale, de
divertisment etc.
Alte tipuri de strategii utilizate:
• Strategia preţurilor de aliniere, adoptată de întreprinderile ale căror produse nu se diferenţiază
de cele ale liderilor de pe piaţa turistică respectivă.
• Strategia preţului produselor captive (sau a preţului “momeală”), ce constă în stabilirea preţului
produsului global pe baza a două componente: una sub forma tarifului fix, pentru o parte a
serviciilor (informare, transport, transferuri, acces la obiectivul sau evenimentul ce reprezintă
principala atracţie turistică) şi alta, sub forma unui tarif variabil, pentru celelalte servicii turistice
indispensabile (cazare, masă şi chiar unele servicii de agrement sau tratament balneo-medical).
• Strategia rabaturilor şi bonificaţiilor – adoptată de întreprinderile de turism ce îşi ajustează
preţurile produselor în vederea stimulării şi recompensării unui anumit tip de clienţi, respectiv:
- Clienţii care solicită un volum ridicat de servicii.
- Clienţii care acceptă aranjamente turistice în perioadele de extrasezon (sau chiar în perioadele
de sezon intermediar)(de exemplu: formule de tipul “a treia săptămână gratuită pentru un sejur de
14 zile” sau “plăteşti 7 zile şi stai 10” ori, mai frecvent, “plăteşti 3 zile şi stai 5”).
În funcţie de perioada sezonului turistic, de gradul de ocupare şi de rentabilitatea activităţii,
deţinătorii structurilor de primire turistică pot acorda o serie de gratuităţi şi de reduceri de tarif,
cum ar fi:
- gratuităţi pentru cazarea copiilor de până la 7 ani care nu solicită pat suplimentar;
- reduceri de tarife pentru cazare pentru anumite categorii de clienţi (veterani de război,
pensionari, elevi, studenţi, etc.).

55. Scopurile promovării turistice.

Un program de promovare face parte integrantă din programul de comercializare a unui produs.
Promovarea trebuie să permite motivarea luării unei decizii în domeniul turismului, din partea
următoarelor 3 categorii de clientelă potenţială:
- Turiştii, în calitate de clienţi individuali;
- intermediarii din turism (tur-operatori, agenţii de turism etc.)
- întreprinderile de transport, îndeosebi companiile aeriene.
Înainte de a începe un program de promovare, este necesar să se efectueze un studiu de piață,
referitor la unul sau mai multe produse, concepute şi distribuite pe baza unor tarife studiate, în
raport cu concurenţa. Conform recomandărilor O.M.T., un program de promovare turistică
trebuie să se bazeze pe “imaginea de marcă” a ţării promovată ca destinaţie turistică, imagine
bazată pe nişte caractere simbolice proprii, atractive. O acţiune de promovare ar trebui să poată
pune în aplicare o serie de mijloace, precum: conferinţele de presă, dezbateri la cină, reportaje-
dezbateri, la radio şi televiziuni, realizarea şi distribuirea de filme, diapozitive, broşuri,
organizarea de spectacole folclorice, de călătorii de informare pentru profesionişti din domeniul
turismului (agenţii de turism), etc.
Un program de promovare trebuie să fie realizat urmărind o cronologie bine stabilită, ţinta
trebuie fixată în momentul când sunt luate deciziile, pe destinaţii, ale acţiunii de promovare
respectiv:
- pentru tur-operatori, cu suficient timp înainte ca ei să îşi poată monta produsele şi să le includă
în cataloagele lor anuale (cu cel puţin 6 luni, până la un an, înainte de apariţia cataloagelor);
- pentru agenţiile de voiaj, cu circa 8 luni, până la un an, înainte de sezonul turistic;
- pentru turiştii înşişi, cu minimum 6-8 luni înainte de data programată, de plecare în călătorie
(vacanţă).
O bună acţiune de promovare trebuie să satisfacă următoarele condiţii:
- să fie bine orientată;
- cel care o derulează trebuie să fie cunoscut;
- să fie uşor înţeleasă;
- să răspundă interesului turistului potenţial;
- să propună un produs accesibil din punct de vedere economic (financiar);
- să fie coerentă (diferitele mijloace de informare utilizate trebuie să transmită aceleaşi informaţii
asupra aceleiaşi destinaţii);
- să se realizeze o comunicare autentică (adică să fie esenţială şi adevărată).
Promovarea în străinătate utilizează diferite tehnici de prospectare comercială şi de marketing
(pagină de Internet, filme publicitare, broşuri, pliante, afişe etc.). Această promovare se
realizează în special cu ocazia târgurilor de turism, prin intermediul standurilor de informare, ce
sunt adresate profesioniştilor din domeniu, dar şi publicului larg.