Poluarea Apei

Apa are o importanţă covârşitoare pentru existenţa vieţii. Putem afirma

că pe pământ nu există organism care poate să supravieţuiască fără apă.

În aceeaşi măsură, apa intră în constituirea atmosferei, precum şi în

alcătuirea majorităţii mineralelor şi rocilor.

Poluarea apei reprezintă contaminarea izvoarelor, lacurilor, apelor

subterane, a marilor şi oceanelor cu substanţe dăunătoare mediului
înconjurător.

Apa este elementul care întreţine viaţa pe Pământ. Toate organismele o

conţin; unele trăiesc în ea, altele o consumă. Plantele şi animalele au
nevoie de apă pură, şi nu pot supravieţui dacă apa este infectată cu
chimicale toxice care dăunează microorganismelor. Dacă este extrem de
gravă, poluarea apei poate ucide un număr mare de peşti, păsări şi alte
animale, iar în unele cazuri poate ucide toţi membrii speciei din zona
afectată. Poluarea face ca pârâurile, lacurile şi toate acumulările de apă
să aibă un aspect şi un miros neplăcut. Nu este recomandat să se
consume peştele şi crustaceele care trăiesc în apa infestată. Oamenii
care beau apă poluată se pot îmbolnăvi grav, iar expunerea îndelungată
poate produce cancer.

Principalii poluanţi şi acţiunea acestora

Poluarea apelor receptoare poate fi naturală şi artificială.

Poluarea naturală se datorează surselor de poluare naturală, de

exemplu trecerea apei prin roci solubile, apa se încarcă cu diferite
săruri.
Poluarea artificială se datorează surselor de ape uzate, apelor
meteorice, nămolurilor, reziduurilor, navigaţiei etc.

Un poluant deosebit de periculos pentru receptor este materia

organică. Atât organismele animale cât şi cele vegetale conţin substanţe
organice care după moartea acestora încep să se descompună,
devenind nocive. Materiile organice, în timpul descompunerii lor,
consumă oxigenul din apă, provocând distrugerea fondului piscicol şi în
general a tuturor organismelor acvatice. Cantitatea de oxigen,
reprezentând una dintre condiţiile principale ale vieţii acvatice, este
normată şi variază între 4 şi 6 mg/dmc. în funcţie de categoria de
folosinţă. Pe de altă parte, oxigenul este necesar proceselor aerobe de
epurare sau de auto-epurare, respective bacteriile aerobe, care
oxidează materiile organice şi care în final conduc la auto-epurarea
receptorului. Lipsa oxigenului, ca urmare a folosirii acestuia de materiile
organice, are ca efect oprirea oxidării acestora.

Materiile anorganice din apele uzate sunt: metalele grele, clorurile,

sulfatul de magneziu, etc. Acestea sunt mai frecvente în apele
industriale. Sărurile anorganice conduc la mărirea salinităţii apei
emisorului iar unele dintre ele pot provoca creşterea durităţii.

Apele cu duritate mare produc depuneri pe conducte, interferează cu

vopselele din industria textilă, înrăutăţesc calitatea produselor în
fabricile de zahăr, bere, etc.

Clorurile peste anumite limite fac improprie apa pentru consumul

populaţiei şi industrial.

Metalele grele au o acţiune toxică asupra organismelor acvatice,

inhibând în acelaşi timp şi procesele de auto-epurare.
Sărurile de azot şi fosfor produc dezvoltarea rapidă a algelor la suprafaţa
apei.

Culoarea plăcută şi frăgezimea pâinii şi a altor produse de patiserie

depind de existenţa în apă a sărurilor anorganice.

Materiile în suspensie

Aceste materii, organice sau anorganice, se depun pe patul emisarului,

formând bancuri, care pot împiedica navigaţia, consumă oxigenul din
apă-dacă materiile depuse sunt de natură organică, dau loc la formarea
de gaze rău mirositoare, etc.

Materiile în suspensie plutitoare, ca de exemplu, ţiţeiul, uleiuri, spumă,

datorită de cele mai multe ori detergenţilor, produc prejudicii
receptorului. Astfel, ele dau apei un gust şi miros neplăcut, împiedică
absorbţia oxigenului pe la suprafaţa apei şi deci auto-epurarea, se
depun pe diferite instalaţii, colmatează filtrele, sunt toxice pentru flora
şi fauna acvatică.

Materii toxice

În afara metalelor grele, substanţele fitofarmaceutice ca

nitroclorbenzenul, mono, di, trinitroderivaţii aromatici, etc. manifestă
un efect foarte toxic atât florei şi faunei receptorului cât şi omului
deoarece acestea nu pot fi, în totalitate, reţinute în staţiile de tratare.

Mercurul a produs şi produce mari neplăceri. Efluentul cu mercur

rezultă la fabricarea produselor electrolitice, farmaceutice, a
pesticidelor, a pigmenţilor, maselor plastice, etc. Efectul toxic se
agravează prin concentrare, asemănător ca la substanţele radioactive, în
lanţurile metabolice ale faunei şi florei acvatice, ajungând în final la om.