Capitol I

Textul începe cu o descriere a unei dimineți de vară, în care se menționează că "Marea și-ntindea
nesfârșita-i albăstrime, soarele se ridica încet în seninătatea adânc-albastră a cerului, florile se trezeau
proaspete după somnul lung al nopții." Apoi, autorul se concentrează asupra unei mănăstiri vechi situată
într-un colț de stânci, descriind-o ca fiind încadrată de ziduri și înconjurată de muri, asemenea unei
cetățui. Se menționează că din spatele murilor se pot vedea "pe ici pe colea câte-un vârf verde de plop
ori de castan." Autorul continuă descrierea arhitecturii mănăstirii, menționând "acoperămintele țuguiete
de olane mucigăite, bolta neagră a bisericii, zidurile împrejmuitoare risipite și năpustite în risipa lor de
plante grase, de furnici ce-și fondau state, de procesii lungi de gâze roșii care se soreau cu nespusă lene,
poarta de stejar de o vechime seculară, scările de piatră tocite și mâncate de mult umblet, toate astea
laolaltă te făceau a crede că este mai mult o ruină oprită curiozității decât locuință." Autorul descrie apoi
peisajul din jurul mănăstirii, menționând că "în dreapta mănăstirii se ridicau dealuri cu păduri, grădini,
vii, sătucene cu căsuțe albe presărate prin dungile văilor, în stânga un drum trecea ca o cordea prin o
nemărginire de lanuri verzi care se pierdeau în depărtarea orizontului, în dreptul ei marea, a cărei
suprafață era ruptă pe ici pe colea de câte-un colț de stâncă ce ieșea de sub apă." În final, autorul
descrie un călugăr bătrân care merge spre poarta mănăstirii, menționând "cu mâinile unite după spate.
Rasa i-e de șiac, e-ncins cu găitan alb, metaniile de lână spânzură c-un colț din sân, papucii de lemn se
târâie și clăpăiesc la fiecare pas. Barba albă i-e cam rară, ochii ca zărul neexpresivi și cam tâmpiți; nimic
resignat sau ascetic în el." Acesta ajunge la poarta mănăstirii, trage clopotelul, si intră în curtea care pare
părăsită. Concluzionând, textul oferă o descriere minunată a unei dimineți de vară în care se
concentrează asupra unei mănăstiri vechi și a peisajului din jurul ei, precum și a unui călugăr care merge
spre poarta mănăstirii.

Capitolul II

Textul începe cu o conversație între un marchiz numit Castelmare și o contesă, în care marchizul îi
propune contesei să devină soția sa, în schimbul datoriilor tatălui ei către el. Contesa îi răspunde că
înțelege acest schimb, dar îi cere să o lase în pace până când va deveni soția sa. Marchizul pleacă furios
din încăpere. "— Contesă, voi face pe părintele D-tale să te silească ca să fii a mea. — Cine se-ndoiește c-
o poți face aceasta, cine, că ești în stare s-o faci. Tatăl meu îți datorește bani și d-ta vrei fata lui. Nimic
mai natural. Vă veți învoi amândoi asupra prețului ca doi oameni de onoare ce sunteți... dar până nu-ți
sunt femeie am dreptul de a te ruga să mă scutești... Vei avea destul timp să mă chinuiești când îți voi fi
femeie." Ulterior, contesa se uită prin fereastră și admiră un călugăr tânăr care trecea pe stradă. Ea îl
numește "un frumos demon" și îl compară cu personajul unui scenariu al unui prieten al ei, pictorul
Francesco. "Frumoasa contesă îi întoarse spatele și se uită din fereastă pe uliță. Ea începu să râdă, căci
văzu pe-un bătrân mucalit silindu-se a tăia mutre evlavioase pentru a impune trecătorilor. Ieronim și
Onufrei stăteau în uliță; Onufrei, numărând metaniile ce le ținea în mâinile unite pe pântece, Ieronim c-o
față de-o adâncă și nobilă seriozitate." "— Ce frumușel e călugărul cela, șopti contesa zâmbind. Și ce
mucalit bătrân... Pare un paiazzo într-o rolă de intrigant. Ce nobile trăsături are tânărul... pare un
demon... frumos, serios, nepăsător. Tot îi trebuie lui Francesco un model pentru demonul lui în "Căderea
îngerilor"... dac-am putea pune mâna pe călugăr..." Francesco intră în cameră și contesa îi arată
călugărul, sugerându-i că ar putea fi un model pentru demonul din scenariul lui. Francesco îi ia mâna și îi
sărută fruntea, spunându-i că ea este o copilă care vrea să iubească.

Capitolul III
Scrisoarea este de la un unchi al lui Ieronim, un bătrân sihastru, care descrie lumea în care trăiește el, o
vale încunjurată de stânci înaltă și nepătrunsă, accesibilă doar prin intermediul unei peșteri. El descrie
această lume ca fiind un rai pământesc, plin de flori, ierburi mirositoare și animale, și o oglindă a mării.
El menționează că orizontul său este îngust datorită stâncilor, dar că azurul cerului este întunecos,
limpede și transparent, și că există un lac în mijlocul văii cu patru izvoare care curg în permanență,
creând o muzică eternă în tăcerea văii.
Capitolul IV

Textul descrie o întâlnire dintre pictorul Francesco, Ieronim (un tânăr călugăr) și Onufrei (părintele lui
Ieronim). Francesco îi vede pe cei doi trecând pe stradă și îi invită să-i steie model pentru un tablou al
său. Cei doi acceptă și merg la locuința lui Francesco. În timp ce Ieronim și Francesco discută despre
tabloul în lucru, Cezara (o prietenă a lui Ieronim) examinează tabloul acoperit și descoperă că este un
tablou al "Căderii îngerilor", în care Arhanghelul Mihail își întinde spada sa de foc în aer, iar în spatele lui
este un haos. Cezara ascultă discuția dintre Francesco și Ieronim și descoperă că Francesco
intenționează să-l folosească pe Ieronim ca model pentru demonul din tablou.