POVESTEA LUI ŞTEFAN

de Ilinca Ivanciu
A fost odată ca niciodată o împărăţie a unui împărat pe nume Barbă
Roşie. Ea se întindea de la Munţii Dragonilor până la magnificul Lac de
Sticlă, înconjurat de flori nenumărate, unde locuiau lebedele de argint.
Veneau mulţi peţitori din toată lumea la castelul împăratului Barbă
Roşie pentru a o cere de soţie pe fiica lui, prinţesa Ilinca. Ea era aşa de
frumoasă încât nu puţini credeau că Soarele şi Luna îi sunt adevăraţii
părinţi. Părul ei castaniu era împletit cu flori parfumate, iar când şi-l lăsa
liber, buclele i se revărsau până la mijloc. În ochii ei căprui se reflectau
bunătatea şi gingăşia, iar buzele ei trandafirii o făceau să pară o zână.
Ilinca însă voia să se cunune doar cu cineva asemenea ei ca bunătate şi
cinste şi cum asemenea oameni sunt rari, nimeni nu reuşise să o convingă.
Într-o zi, un băiat sărac, pe nume Ştefan, care auzise şi el de
fermecătoarea prinţesă, se prezentă la castel. Străjerii şi boierii au început
să râdă văzându-l aşa de ponosit îmbrăcat şi să-i spună să facă bine şi să
plece de unde a venit până nu se face de ruşine. Dar Ştefan nu i-a luat în
seamă şi ridicându-şi semeţ capul, merse în faţa împăratului şi spuse:
– Mărite Împărate, sunt în stare să fac orice dacă binevoieşti să mi-o
dai pe prinţesă de soţie!
– Ei băiete, răspunse împăratul, dacă eşti sigur că vrei să încerci, va
trebui să treci trei probe, la fel ca şi ceilalţi! Trebuie să-mi aduci Rubinul
Dragonului de Foc, o Bufniţă de Cristal şi un ou de argint. Ai timp până
apune soarele de trei ori, altfel ţi se va tăia capul!
Ştefan, uitându-se în ochii prinţesei, răspunse hotărat:
– Voi aduce tot ce mi-ai cerut, aşa să-mi ajute Dumnezeu!
Împăratul surâse viclean pentru că îşi dorea nespus de mult cele trei
lucruri, ca să fie cel mai bogat împărat din lume.
A doua zi, de cum s-au ivit primele raze de soare, Ştefan plecă să caute
rubinul. Când ajunse în peştera dragonilor, aceştia dormeau profund încă.
În mijlocul lor era un dragon mare şi roşu aprins, care ţinea între gheare un
rubin. Ştefan se strecură cu grijă printre dragonii adormiţi, atent să păşească
mai uşor decât un fulg, şi ajunse la dragonul cel roşu. Cu o mişcare rapidă,
luă piatra preţioasă şi o înlocui cu una obişnuită, dar de aceeaşi mărime.
Tocmai pleca când, în spatele lui, se auzi o voce ca un tunet:
– Cine te crezi tu, muritorule, să-mi intri în casă şi să-mi iei Rubinul?
– Dacă vrei, putem face un schimb, îi răspunse Ştefan. Dacă mă laşi să
iau Rubinul, când voi ajunge rege, îmi dau cuvântul ca dragonii vor putea
zbura oriunde în regat, nu ca acum, când sunteţi obligaţi să staţi doar în
munţii aceştia! Am mare nevoie de el, ca să o pot lua pe prinţesă de soţie...
– Bine, omule, sunt de acord, dar dacă încerci să mă înşeli, vom face
împărăţia ta una cu pământul!
Ştefan, mulţumit că a reuşit să ia Rubinul, porni a doua zi spre Pădurea
Neagră, pentru a găsi o Bufniţă de Cristal. Bufniţele acestea erau fiinţe
magice, care îşi aveau cuiburile în copacii cei mai înalţi din pădure, atât de
înalţi încât vârfurile lor se pierdeau în nori.
Merse el ce merse, încercând să găsească un cuib de bufniţă, ciulind
urechile cât putea pentru a auzi strigătul lor sfâşietor. Spre seară, când
aproape îl părăsise speranţa, zări un cuib, iar la baza copacului în care se
afla, aştepta răbdătoare o vulpe argintie. Un ou se clătină şi căzu din cuib.
Ştefan alergă într-un suflet şi îl prinse până să apuce să atingă pământul şi
să ajungă în ghearele vulpii. Izgoni vulpea şi vru să-i dea înapoi oul mamei
bufniţe.
Cum ţinea el oul în mână, aceasta se crăpă şi din el ieşi un delicat pui
de bufniţă.
– Îţi mulţumesc mult, Ştefan, că mi-ai salvat puiul de la moarte! Ştiu
că ai nevoie de el pentru împărat, aşa că ţi-l dăruiesc. Este magic, aşa cum
ştii şi te poate ajuta la ultima probă. Odihneşte-te bine în noaptea asta, că
puiul meu te va păzi de orice pericol din Pădurea Neagră! Cu bine!
A treia zi Ştefan luă puiul de bufniţă, care peste noapte crescuse cât
mama lui, puse Rubinul într-un săculeţ de piele de gât şi porni spre Lacul
de Sticlă. Dacă te oglindeai în el, aşa cum te ademenea, rămâneai prins
înăuntrul lui. Pe lac plutea una dintre gâştele de argint. Penele ei foşneau
metalic şi se deplasa pe lac ca şi cum aluneca pe o gheaţă fină ca o oglindă.
Ştefan se hotărî să-i vorbească:
– Gâscă dragă, dă-mi şi mie, rogu-te, un ou de argint? Ce vrei în
schimbul lui?
– Aş dori nişte boabe de grâu, că nu pot părăsi Lacul de Sticlă şi îmi e
foame de sute de ani. Simt că holdele de grâu ale împăratului Barbă Roşie
sunt aurii deja...
– Merg eu să aduc, îi spuse lui Ştefan, Bufniţa de Cristal. Te rog însă
să nu te apropii de lac până nu mă întorc.
– Aşa voi face, spuse Ştefan.
Se aşeză el lângă trunchiul unui copac şi aşteptă întoarcerea bufniţei.
Se făcuse târziu şi Ştefan se temea să nu apuce soarele să apună a treia oară,
când se auzi un fâlfâit de aripi şi boabele de grâu cum cădeau pe suprafaţa
lacului.
Mulţumită, gâsca îi dădu un ou de argint lui Ştefan şi aceasta plecă în
fugă până la împărat.
– Iată, Mărite Împărate: Rubinul de Foc, Bufniţa de Cristal şi Oul de
Argint.
Împăratul, rămas fără cuvinte, nu avu ce face şi i-o dădu lui Ştefan pe
Ilinca de şoţie şi, cu greu, şi jumătate din împărăţie.
Ştefan îşi ţinu promisiunea şi îi lăsă pe dragoni să zboare liberi peste
tot, începând cu nunta lor care ţinu trei zile şi trei nopţi, la care participară
toţi locuitorii şi toate vietăţile magice.
Şi uite aşa, au trăit Ştefan şi Ilinca fericiţi şi au avut mulţi copii.
Şi-am încălecat pe o şa
şi v-am spus povestea aşa!