Carte Povestiri Rusești PDF

In Memoriam Alin Bogdan
(1978-2021)
Povestiri rusești
de Crăciun
București, 2022
Editor: Ninel Ganea
DTP: Sorina Radu
© Editura Contra ◆ Mundum, 2022
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Povestiri ruseşti de Crăciun / trad.: Angela Munteanu
Voicilă, Maria Georgescu Vasile, Smaranda Comănescu, .... -
Bucureşti : Contra Mundum, 2022
ISBN 978-606-95331-7-8
I. Munteanu Voicilă, Angela (trad.)

II. Georgescu Vasile, Maria (trad.)
III. Comănescu, Smaranda (trad.)
821.161.1
Editura Contra ◆ Mundum

Telefon: 0727.024.252
Email: editura@contramundum.ro
Cuprins
Cuvânt înainte 7
Notă despre autori 10
Sf. Împărăteasă Alexandra - Rugăciune de Crăciun 17
Nikolai Leskov - Fiara 19
Nikolai Leskov - Necaz în ajunul Crăciunului
(Întâmplări din viață) 47
Evghenii Poseleanin - Nikolka 67
Evghenii Poseleanin - Zilele Crăciunului.
Amintiri din copilăria mea 77
Lev Tolstoi - Crăciunul lui Moș Panov 85
Fiodor M. Dostoievski - Un băiat la bradul lui Hristos 93
Alexandr I. Kuprin - Doctorul miraculos 103
Ivan Ilin - Scrisoare de Crăciun 117
Vasilii Nikiforov-Volghin - Furtuna de argint 121
Vasilii Nikiforov-Volghin - Utrenia sfinților 129
Anton Cehov - În Ajun de Crăciun 133
Anton Cehov - Vanka 151
Anton Cehov - În noaptea de Ajun 159
Olga Alexandrovna Romanov - Capitolele vieții mele 169
Alexander Spiridovici - Crăciunul Romanovilor
la Țarskoe Selo în anul 1907 173
Cuvânt înainte
Povestirile de Crăciun reprezintă aproape un

gen literar în sine, care și-a câștigat o reputație pe măsură,
mai ales începând cu secolul al XIX-lea. Scriitori deveniți
azi clasici, de calibrul lui Hans Christian Andersen și, mai
ales, Charles Dickens, au conferit acestui tip de povestire o
formă epică inconfundabilă, adresându-se în același timp
celor mari și copiilor. „Fetița cu chibrituri” sau „Poveste
de Crăciun” au fascinat generații, iar în multe familii au
dobândit un statut aproape ritualic. Este, de pildă, mai
mult decât emoționantă relatarea lui Nicolae Steinhardt
din „Jurnalul Fericirii”: „Gust, ca de obicei, adâncul farmec
al zilelor de Crăciun – dintotdeauna cele mai frumoase
ale anului, din piatră şi zgură să fii şi nu se poate să nu
te frângă – care trec cu bine. În ziua de douăzeci şi patru
citesc ca-n fiecare an Colindul de Crăciun al lui Dickens şi
nici de data aceasta nu izbutesc să-mi ţin ochii neumeziţi
de lacrimi.”
7
Povestiri rusești de Crăciun
Nu a trebuit să treacă foarte multă vreme până când

tipul acesta de povești să fie adoptat de scriitori ruși, în a
doua parte a secolului al XIX-lea, uneori cu trimiteri mai
mult decât explicite la modelele occidentale. „Băiatul
la Pomul lui Hristos” de F.M. Dostoievski reprezintă
cumva o adaptare a unei povestiri germane și pare foarte
apropiată ca atmosferă de „Fetița cu chibrituri”, în timp
ce Leskov, în „Fiara”, glosează liber și reușește un adevărat
tur de forță, plecând de la Scrooge al lui Dickens și de la
viața Sf. Serafim de Sarov.
Așadar, povestirile de origine apuseană sunt
binecunoscute, dar nu același lucru se poate spune despre
operele similare ale marilor scriitori ruși. Și nu putem
decât să regretăm această lipsă de popularitate, mai
ales în condițiile în care adaptările și inovațiile rusești
au reușit să se ridice cel puțin la nivelul originalelor
occidentale de Crăciun, dacă nu chiar să le depășească.
Forța scriitorilor ruși, despre care cineva spunea că,
spre deosebire de toți ceilalți scriitori, nu par legați de
pământesc, nu constă neapărat în vreun dat genetic sau
rasial, cât în iradierea uneori discretă, alteori frontală,
dar mereu prezentă a Bisericii.
Fie că e vorba de un autor ca Dostoievski, aflat
mereu pe calea pocăinței, fie de Tolstoi, anatemizat, dar
care moare la poarta mănăstirii Optina, de un Leskov,
familiarizat în detaliu cu ritualurile și viața Bisericii,
de un Cehov, cântăreț în copilărie la strană, de martiri
ortodocși ca Nikiforov-Volgin sau Evghenii Poseleanin,
scriitorii ruși rămân într-un dialog constant cu Biserica,
chiar și în situațiile regretabile când nu se mai consideră
fiii ei.
8
De aici survine o anumită atmosferă, o mireasmă

de ceară și tămâie, o sensibilitate aparte, o căldură care
mângâie chiar și în cele mai dezolante situații, un duh
nelegalist, dar mai presus de toate o speranță dată de
promisiunea vieții veșnice în Hristos.
Colecția de față, adresată atât părinților cât și
copiilor, își propune să ilustreze atât capodoperele rusești
ale genului, cât și această legătură oarecum tainică
dintre cultura rusă și duhul ortodox. Drept urmare,
am evitat atât povestirile cu un substrat mai degrabă
folcloric păgân, cât și pe cele din preajma revoluției, în
care accentul cădea excesiv pe ideea „socială”. Pe lângă
povestirile scurte, care țin strict de literatură, am dorit
să adăugăm câteva amintiri și memorii ale felului în care
era sărbătorit Crăciunul în perioada imperială târzie,
care, credem noi, completează tabloul pravoslvanic.
Nu în ultimul rând, un cuvânt de mulțumire
trebuie să se îndrepte către Dan Cristian Comănescu
fără ale cărui recomandări și sugestii acest volum ar fi
fost cu mult mai sărac în conținut.
Editorul
9
Notă despre autori
Sf. Împărăteasă Alexandra

Sf. Împărăteasă Alexandra s-a născut în anul 1872
în Ducatul Hesse-Darmstadt într-o familie princiară cu
puternice convingeri luterane. După ce s-a convertit la
credința ortodoxă și s-a căsătorit cu viitorul țar Nicolae
al II-lea, au avut împreună patru fiice și un fiu, pe care
i-au crescut cu simplitate și evlavie. Viața creștinească
pe care Sf. Împărăteasă Alexandra a dus-o alături de
familia ei a reprezentat atât un model, cât și un ajutor
în lunile crunte de după căderea monarhiei. Rugăciunea
din acest volum a fost scrisă de împărăteasă în preajma
Crăciunului din 1917 și înmânată lui Charles Sydney
Gibbs, tutorele englez al copiilor, care mai târziu, mișcat
de exemplul familiei regale, s-a convertit la ortodoxie
și s-a călugărit. Sf. Împărăteasă Alexandra a fost ucisă
împreună cu soțul și cei cinci copii în anul 1918 de către
comuniști.
10
Nikolai Leskov
Probabil cel mai ignorat nume dintre marii scriitori
ruși, Leskov s-a distins pe scena literară cu un roman
antinihilist, după care au urmat, printre altele, câteva
capodopere despre viața preoților mărunți, aflați într-
un conflict aproape permanent cu birocrații și nihiliștii
epocii. Stârnit de exemplul povestirilor de Crăciun ale
lui Dickens, Leskov a creat o întreagă serie de povești din
care se degajă un puternic suflu ortodox, așa cum este și
mica bijuterie „Fiara”, inclusă în antologia de față.
Evghenii Poseleanin
Evgheni Poseleanin, pseudonimul literar al lui
Evgheni Pogojev, s-a născut în anul 1870 la Moscova
într-o familie înstărită și s-a remarcat ca scriitor religios,
fiind autorul unor vieți de stareți, sfinți, dar și al unei
biografii a gânditorului rus Konstantin Leontiev. La
puțină vreme după consolidarea puterii comuniste în
Rusia, în 1924, a fost deportat în Siberia, unde a petrecut
doi ani. A fost executat de comuniști în februarie 1931.
Lev Tolstoi
Un autor cunoscut și prețuit în toată lumea atât
pentru romanele sale grandioase, „Război și pace”,
„Anna Karenina” cât și pentru proza scurtă, Tolstoi
a avut o relație echivocă cu Biserica Ortodoxă Rusă,
fiind în cele din urmă excomunicat în urma scrierilor
și afirmațiilor sale eretice. Cu toate acestea, scriitorul a
păstrat un dialog constant cu Biserica, iar moartea l-a
surprins în apropierea mănăstirii Optina, acolo unde se
dusese pentru a sta de vorbă cu stareții așezământului,
11
care a jucat un rol atât de important în viața multor

scriitori ruși. Tolstoi a fost un pasionat scriitor pentru
copii, realizând și un abecedar aflat pentru multă vreme
în programa școlilor ruse. „Crăciunul lui Moș Panov”
ilustrează din plin cele mai bune calități ale lui Tolstoi,
putând fi citită cu aceeași plăcere de părinți și de copii.
Povestea își are rădăcinile într-un verset din Evanghelia
de la Matei (25:35): „Căci am fost flămând și Mi-ați dat
să mănânc; am fost însetat și M-ați dat să beau; am fost
străin și M-ați primit…”
Feodor Mihailovici Dostoievski

Romanele sale au fascinat generații întregi, iar
capodopera vieții sale, „Frații Karamazov”, a reușit să
convertească la ortodoxie pe mulți dintre cititori. „Un
băiat la bradul lui Hristos”, inclusă în volumul de față, a
avut la bază o povestire a unui autor german mai degrabă
obscur, dar pe care Dostoievski a reușit să o resusciteze și
să o plaseze într-o cheie duhovnicească foarte specifică,
fiind paradigmatică din acest punct de vedere pentru
capacitatea scriitorilor ruși de recontextualiza teme și
motive consacrate în Apus.
Alexander Kuprin
S-a născut în 1870 într-o familie în care mama
provenea din aristocrația tătară ruinată de pe Volga. S-a
făcut cunoscut prin povestiri scurte, în care a prezentat
îndeobște viața declasaților și marginalilor. A salutat
căderea regimului țarist, dar a devenit la foarte puțină
vreme dezamăgit de traiectoria revoluției. A emigrat în
1918 din Rusia și s-a stabilit la Paris, unde a dus o viață
12
mizerabilă și grea. S-a reîntors la Moscova, în 1937, dar

conform apropiaților era un om ruinat fizic și psihic,
astfel că a murit după doar un an.
Ivan Ilin
Ivan Ilin a fost un important gânditor și filosof
politic monarhist. S-a născut în 1883 și a reușit să
supraviețuiască mai multor arestări în timpul și
imediat după revoluție. A emigrat din Rusia cu „vasele
filosofilor”, adică acele nave care au dus spre Europa o
pleiadă de intelectuali ruși remarcabili. Ajuns într-un
final în Elveția, a fost ajutat să reziste financiar de Serghei
Rachmaninov. Mama sa, autoarea scrisorii din acest
volum, era de origine germană, iar din punct de vedere
religios luterană. Pentru a se mărita cu tatăl lui Ivan Ilin,
ea s-a convertit la ortodoxie în 1880.
Vasilii Nikiforov-Volgin
Vasili Nikiforov-Volgin s-a născut în anul 1900 în
regiunea Volga, dar ulterior, pe fundalul revoluției, s-a
mutat cu familia în zona Balticii, în Estonia. Educația sa
a fost puternic influențată de Biserica Ortodoxă, multă
vreme fiind psalt în catedrala ortodoxă din Narva. În
timpul vieții a publicat două volume de povestiri al
căror subiect principal îl constituie persecuția religioasă
dezlănțuită de comuniști în Rusia. Scrierile sale au fost
foarte apreciate în diaspora rusească. În anul 1941, la
un an după ce trupele comuniste au ocupat Estonia,
Nikiforov-Volgin a fost arestat, deportat la Kirov, unde a
fost împușcat pentru publicarea de „cărți antisovietice”. A
fost reabilitat în anul 1991.
13
Anton Cehov
Poate cel mai cunoscut și apreciat scriitor de proză
scurtă, Anton Cehov a reușit să cucerească un public
numeros prin talentul, simplitatea, umorul și echilibrul
de care a dat dovadă în scrierile sale. Revendicat în egală
măsură de adversarii și opozanții tradiției ortodoxe,
Cehov a reușit performanța de a fi un cunoscător
inegalabil al vieții rusești obișnuite de altădată, pe care a
privit-o mereu cu căldură și de multe ori cu melancolie.
S-a născut în 1860 la Taganrog, fiind multă vreme
cântăreț la strană și păstrând amintiri ambivalente ale
experiențelor sale religioase sub influența tatălui său. S-a
stins în 1904, bolnav de tuberculoză.
Olga Alexandrovna Romanov

Marea ducesă Olga Alexandrova s-a născut în
anul 1882, tatăl ei fiind Țarul Alexandru al III-lea.
Așadar, a fost sora ultimului țar, Nicolae al II-lea. În
timpul revoluției Olga Alexandrovna este condamnată
la moarte de către comuniști, dar reușește, după multe
încercări, să scape din Rusia și să ajungă în Danemarca,
țara de origine a mamei sale, Maria Feodorovna, fiica
regelui Christian al IX-lea al Danemarcei. Trăiește
alături de familie la o fermă și se îndeletnicește cu
pictura, având mai multe expoziții importante în
Europa. În 1948, părăsește Danemarca, de frică să nu
fie asasinată la ordinele lui Stalin, și se mută în Canada,
unde duce aceeași viață simplă și unde își va sfârși zilele
la vârsta de 78 de ani. A publicat o carte de memorii,
„Capitolele vieții mele”, unde vorbește cu multă căldură
despre anii de sfârșit ai monarhiei ruse.
14
Alexander Spiridovici
Generalul Alexander Spiridovici a fost șeful
securității însărcinat cu protejarea personală a lui Nicolae
al II-lea și a rudelor sale apropiate. I-a slujit țarului din
1905 până la izbucnirea Primului Război Mondial, la
sfârșitul anului 1914. Lucrarea sa în două volume „Les
Dernieres Années de la Cour de Tzarskoe Selo”, (Payot,
Paris, 1929), publicată în Franța, reprezintă o evocare
importantă a vieții de zi cu zi a familiei imperiale și
a evenimentelor relevante din jurul lor în acei ani
tulburi. Generalul Spiridovici a fost arestat imediat de
revoluționari în februarie 1917, dar ca urmare a unei
întâmplări neprevăzute a reușit să scape și să se refugieze
la Paris, unde avea să treacă la cele veșnice.
15
Sf. Împărăteasă Alexandra
Rugăciune de Crăciun
Mă rog
Ca Hristos, Domnul Crăciunului, să-ţi cearnă
binecuvântare ţie,
Şi Călăuză spre sfinţenie în fiecare zi să-ţi fie,
La greu Mângâietor, şi Prieten la bucurie.
Mă rog
Ca fiecare nor către lumină să te-ndrume,
Iar El spre ceruri tot mai ‘nalte să te poarte,
Însuşi Luceafăr fiind, în neagra noastră noapte.
Mă rog
Ca Hristos, la-l cărui Leagăn genunchii ţi-ai plecat,
Cu Har bogat să-ţi umple sufletu-nsetat,
Ca tu tot mai deplin să urmezi Calea Sa, neîncetat.
Traducere din engleză de Smaranda Comănescu
17
Nikolai Leskov
Fiara
„Şi fiara pricepe cuvântul sfânt“

Viaţa Sfântului Serafim.
La vremea lui, tata era un judecător de

instrucţie foarte cunoscut. I se încredinţau multe cazuri
însemnate, din care pricină lipsea adeseori, iar acasă
rămânea numai mama, cu mine şi cu servitorii.
Pe atunci, mama era o femeie tânără de tot,
iar eu un băieţel de-o şchioapă, şi cînd s-a petrecut
întâmplarea pe care vreau să v-o povestesc acum, aveam
numai cinci ani.
Era o iarnă cumplită. Se lăsase un ger năprasnic,
de îngheţau oile noaptea prin coşare, iar vrăbiile şi
ciorile se prăbuşeau din zbor, prefăcute în sloiuri de
gheaţă. Tocmai pe timpul ăsta, îndatoririle serviciului
19
îl chemară pe tata la Eleţ, şi nici măcar de Crăciun nu

ne putea făgădui c-o să se întoarcă. Aşa că mama se
gândi să plece la el, ca să nu fie singur de sărbătoarea
aceasta. Cum gerul era mare, mama nu mă luă şi pe
mine, ci mă lăsă la sora ei şi mătuşă-mea, măritată cu
un moşier cu nume rău, din gubernia Orel. Era bătrân,
foarte bogat, crud şi fără îndurare. Dar nici măcar nu-i
părea rău de trăsăturile acestea, ba, dimpotrivă, se
şi fălea cu ele, fiindcă, după părerea lui, erau dovada
puterii, a bărbăţiei şi a unei firi neclintite.
Se străduia să dezvolte aceeaşi bărbăţie şi hotărâre
la copiii lui, dintre care un băieţel era de-o vârstă cu
mine.
Toţi se temeau de unchiul, iar eu mai tare decât
ceilalţi, că şi mie voise să-mi „dezvolte bărbăţia: o dată,
pe când aveam trei ani, se stârnise o furtună îngrozitoare,
cu ploaie şi trăsnete, care mă înspăimântau, şi m-a lăsat
singur pe balcon încuind uşa, ca să-mi dea o lecţie bună
şi să mă lecuiască de frica trăsnetelor.
Se înţelege că mă duceam fără nici un chef şi cu
inima cât un purice în casa unei asemenea gazde, dar,
cum spuneam, pe atunci aveam numai cinci ani şi nu se
ţinea seama de dorinţele mele, în anumite împrejurări.
La moşia unchiului meu era o casă uriaşă de

piatră, ce semăna cu un castel. O clădire pretenţioasă,
dar urâtă, ba chiar straşnic de pocită, cu două caturi, cu
o cupolă rotundă şi cu un turn despre care se povesteau
adevărate grozăvii. Odinioară, locuise acolo un nebun,
20
tatăl moşierului de astăzi, iar mai târziu, în odăile lui

a fost aşezată spiţeria. Nu ştiu de ce şi faptul ăsta îţi
stârnea spaima; dar şi mai înfiorător era că în firida
unei ferestre arcate din vârful turnului se întinseseră
nişte coarde, adică o aşa-zisă „harpă eoliană“. Când
bătea vântul pe strunele acestui neobişnuit instrument
muzical, răsunau sunete neaşteptate şi adeseori
ciudate, care treceau de la un zgomot adânc şi înăbuşit,
la gemete răzleţe şi supărătoare, sau chiar la un vuiet
crâncen, de parcă un stol de duhuri speriate, urmărite
de nu ştiu cine, ar fi zburat peste ele. Nimeni din casă
nu putea suferi harpa aceasta; se credea că spune
ceva cumplitului stăpân, care nu îndrăznea să i se
împotrivească, dar în schimb se făcea şi mai crud, şi mai
neîndurător... Oricum, băgaseră de seamă cu toţii că, de
câte ori se stârnea furtună în timpul nopţii şi harpa din
turn vuia atât de tare încât sunetele ei răzbăteau până
în sat, trecând peste parcul conacului şi peste iazuri,
boierul nu dormea în noaptea aceea, iar dimineaţa se
scula mohorât, aspru şi dădea câte o poruncă plină
de cruzime, de se cutremurau din adâncuri sufletele
nenumăraţilor lui robi.
În casă era un obicei: niciodată nu se ierta nimănui
nici o vină. Era o regulă statornicită cu desăvârşire, nu
numai pentru oameni, dar şi pentru fiare sau alte vietăţi.
Unchiul nu voia să ştie de milă şi n-o putea suferi,
socotind-o drept slăbiciune. Asprimea neclintită i se
părea mai presus de orice îngăduinţă. Din care pricină
atât în casa, cât şi în satele mari şi întinse de pe moşiile
acestui bogătaş domnea totdeauna o tristeţe fără nădejde,
care cuprinsese nu numai oamenii, ci şi fiarele.
21
Răposatul unchi-meu, vânător pătimaş, se ducea

cu multă plăcere la goana cu câini. Făcea vânători de
vulpi, de lupi şi de iepuri, hăituindu-i cu ogarii. Afară
de ogari, mai ţinea şi nişte câini care atacau ursul şi
erau porecliţi „lipitorile”. Îşi înfigeau colţii în fiară,
de nu puteai să-i mai descleştezi. Se întâmpla ca ursul
încolţit să ucidă „lipitoarea”, ori s-o spintece în două
cu o lovitură a cumplitei lui labe, dar niciodată nu
s-a pomenit ca „lipitoarea”, cât era vie să-şi desprindă
colţii.
Astăzi, cînd ursul se vânează numai cu gonaşi
sau cu suliţa, pare-se că rasa de câini-lipitori a pierit
aproape cu totul în Rusia, dar pe vremea despre care vă
povestesc, „lipitorile” nu lipseau din nicio goană mare
şi bine orânduită. Pe atunci, se mai găseau şi puzderie
de urşi în ţinutul nostru, iar vânătoarea aceasta era una
din cele mai alese desfătări.
Cînd vânătorii puneau mâna pe bârlogul unui urs,
scoteau puii şi-i duceau la conac. De obicei, erau ţinuţi
într-o magazie mare de piatră, cu ferestruici sus, lângă
acoperiş, fără geamuri, ci numai cu gratii groase de
fier. Puii de urs se căţărau unul pe spinarea altuia şi se
prindeau de zăbrele cu labele lor puternice, cu gheare
lungi. Numai aşa izbuteau să privească din temniţa lor
spre lumea slobodă.
Noi, copiii, când eram scoşi la plimbare înainte
de masă, n-aveam plăcere mai mare decât să trecem
prin faţa acestei magazii şi să ne uităm la botişoarele
caraghioase ale ursuleţilor, ce se iţeau de după gratii.
22
Preceptorul nostru Kolberg, un neamţ, se pricepea

să-i ospăteze, întinzându-le la capătul bastonului său
bucăţelele de pâine, pe care noi le puneam anume
deoparte la micul dejun.
Tânărul gonaş Ferapont avea grija urşilor şi-i
hrănea ; dar oamenii simpli rosteau greu numele acesta
neobişnuit, aşa că-i ziceau „Hrapon”, ba şi mai adesea
„Hrapoşka”. Mi-l amintesc foarte bine : era un flăcău
de vreo douăzeci şi cinci de ani, de statură mijlocie,
foarte dibaci, puternic şi curajos. Alb şi rumen la faţă,
cu părul negru cârlionţat şi cu ochii tot negri şi cam
bulbucaţi. Hrapon era socotit băiat frumos. Mai presus
de toate însă, era foarte viteaz. Sora lui, Annuşka, slujea
în casă ca ajutoare de dădacă, şi ne povestea lucruri tare
interesante despre îndrăzneala curajosului ei frate şi
neobişnuita lui prietenie cu urşii; iarnă şi vară, dormea
în magazie laolaltă cu urşii, care-l înconjurau din toate
părţile, punându-şi capetele pe el, ca pe o pernă.
În faţa casei unchiului, dincolo de rondul de
flori, împrejmuit cu un grilaj de toată frumuseţea, se
deschidea poarta largă, iar înaintea porţii, în mijlocul
curţii, era înfipt un trunchi înalt, drept, bine geluit sau,
cum i se spunea acolo, „catargul”. La vârf, avea o mică
platformă, aşa-zisul „boschet”.
Dintre ursuleţii prinşi, se alegea totdeauna unul
„cuminte”, care se arăta mai isteţ şi mai blând din fire.
Era despărţit de fraţii lui şi trăia liber, adică i se îngăduia
să umble prin curte şi prin parc, dar mai ales trebuia
să-şi facă slujba la postul de pază, lângă stâlpul din faţa
porţii. Aici îşi petrecea mai toată vremea, tolănindu-
se pe paiele de lângă stâlp, ori căţărându-se până la
23
„boschet”, unde se aşeza sau dormea, ca să nu-l mai

sâcîie oamenii plicticoşi sau câinii.
Nu toţi urşii puteau duce traiul ăsta slobod, ci
numai unii dintre ei, deosebit de blânzi şi de ageri, dar
nici aceştia toată viaţa lor, ci numai până nu-şi arătau
pornirile de fiară, nepotrivite în obşte, adică atâta
vreme cât se purtau frumos şi nu se atingeau de găini,
de gâşte, de viţei sau de vreun om.
Ursul care tulbura liniştea oamenilor era îndată
osândit la moarte şi nimic nu-l putea izbăvi de sentinţa
aceasta.
4
Hrapon alegea „ursul cel cuminte”. Mai mult ca

oricare altul avea de-a face cu urşii, fiind socotit drept un
mare cunoscător al firii lor, aşa că, se înţelege, era omul cel
mai potrivit pentru treaba aceasta. Tot Hrapon răspundea
pentru orice alegere neizbutită. Dar de la început,
desemnase pentru rolul ăsta un urs uimitor de destoinic şi
de isteţ, căruia i se dăduse un nume neobişnuit. În Rusia,
mai toţi urşii se cheamă „Mişka”, pe când acesta purta un
nume spaniol, „Sganarel”. De cinci ani trăia slobod şi nu
făcuse încă nici o „poznă”, adică nu-şi dăduse pe faţă firea
de sălbăticiune, atacând pe cineva.
Atunci „poznaşul” era dus pentru un timp în
groapa din poiana cea mare dintre arie şi pădure, iar
apoi i se dădea drumul (ieşea singur, căţărându-se pe
un trunchi) şi era hăituit cu „lipitori” tinere. Dar de nu
se pricepeau câinii să-l încolţească şi era primejdie să
fugă ursul în pădure, doi dintre cei mai buni vânători
care se aflau la „postul de pază” se năpusteau asupra
24
lui cu o haită de câini zdraveni, aleşi unul şi unul, şi-l

doborau.
Iar dacă nici câinii aceştia nu se arătau îndemânatici
şi ursul era gata s-ajungă la „ostrov”, adică la pădurea
ce se prelungea cu întinsul lanţ păduros al Breanskului,
atunci se ivea un trăgaci de nădejde, cu o puşcă grea
Kuchenreiter şi, ochind de pe crăcană fiara, îi trimitea
glontele ucigător.
Nici un urs însă nu ocolise vreodată toate primejdiile
acestea. De altfel, te îngrozeai numai la gândul că aşa
ceva ar fi putut să se întâmple, fiindcă pe toţi vinovaţii de
această împrejurare i-ar fi pândit moartea.
Datorită agerimii şi înţelepciunii lui Sganarel,

desfătarea de mai sus nu mai avusese loc de cinci ani. În
ăstimp, Sganarel crescuse şi era acum un urs mare, de
toată frumuseţea, puternic şi dibaci. Avea capul rotund, cu
botul scurt şi trupul destul de subţire, aşa că semăna mai
degrabă cu un grifon uriaş sau cu un pudel decât cu un
urs. Partea dindărăt a trupului era cam osoasă şi acoperită
cu păr scurt şi lucios, dar ceafa şi pieptul foarte dezvoltate
şi lăţoase. Sganarel era totodată deştept ca un pudel şi mai
ştia şi câteva lucruri uimitoare pentru o fiară ca el: aşa, de
pildă, umbla cu uşurinţă în două labe, înainte şi îndărăt,
bătea toba, mergea în pas de marş, ţinând la umăr, ca pe
o puşcă, o prăjină vopsită; apoi, chiar tare bucuros, căra la
moară, împreună cu mujicii, sacii cei mai grei, punându-şi
cu haz în cap o pălărie ţărănească ţuguiată, cu o pană de
păun sau cu un smoc de paie drept penaj.
25
Dar veni şi ceasul rău, când fiara se trezi şi în

Sganarel. Ceva mai înainte de sosirea mea în casa
unchiului, ursul cel liniştit făcuse mai multe pozne
deodată, una mai grozavă decât alta.
Nelegiuirile lui urmară la rând, ca şi ale celorlalţi
urşi de mai înainte: la întâia încercare, rupse aripa unei
gâşte, apoi sfâşie cu laba spinarea unui mânz care alerga
după mamă-sa şi, în sfârşit, nu-i plăcură un bătrân orb
şi însoţitorul lui, aşa că-i rostogoli în zăpadă, strivindu-
le mâinile şi picioarele.
Amândoi fură duşi la spital, şi Hrapon primi
poruncă să-l bage pe Sganarel în groapa din care nu era
decât o singură ieşire — moartea...
Seara, pe când mă dezbrăca pe mine şi pe văru-
meu cel de seama mea, Anna ne povesti că, în timp
ce Sganarel era dus la groapa unde avea să-şi aştepte
osânda, se petrecuseră multe lucruri înduioşătoare.
Hrapon nu-i trecuse lanţul sau belciugul de nas şi nici
nu-l ridicase cu sila, ci doar îi spusese :
— Hai cu mine, fiară.
Ursul se sculase şi-o pornise, ba - amănunt hazliu
- îşi luase pălăria cu penaj de paie şi tot drumul până la
groapă mersese îmbrăţişat cu Hrapon, de parc-ar fi fost
doi prieteni.
Şi, într-adevăr, erau prieteni.
Hrapon se necăjea grozav din pricina lui Sganarel,

dar n-avea cum să-l ajute. Vă mai aduc aminte că la
conacul unde se întâmplau toate acestea nimeni nu
26
fusese niciodată iertat de vreo vină, iar Sganarel, care

se făcuse de ruşine, trebuia să-şi plătească neapărat
trăsnaiele cu o moarte năprasnică.
Goana lui fusese pregătită ca o petrecere de după-
amiază, pentru musafirii care, îndeobşte, veneau de
Crăciun la unchiu-meu. Echipa de vânătoare primise
ordinul acesta chiar în clipa când se poruncise lui
Hrapon să-l ia pe vinovatul Sganarel şi să-l lase în
groapă.
Urşii erau vârâţi în groapă într-un chip destul de

simplu. Îndeobşte, se aşezau deasupra ei nişte prăjini
de lemn şubred, ce se acopereau cu vreascuri subţiri,
iar capacul acesta se presăra cu zăpadă. Şi groapa era
aşa de bine ascunsă, încât ursul nu putea să-şi dea
seama de vicleana capcană ce i se pregătise. Fiara era
mânată la locul cu pricina, apoi silită să înainteze.
Ursul făcea un pas, doi şi, deodată, se prăbuşea în
groapa adâncă, din care nu putea să mai iasă. Rămânea
acolo până la goană. Atunci se cobora oblic în groapă
un trunchi de vreo şapte arşini, iar ursul se căţăra pe el
şi ieşea la lumină. Pe urmă, începea vânătoarea. Dacă
se întâmpla ca fiara isteaţă, presimţind primejdia, să
nu iasă de bunăvoie, o sileau, împingând-o cu nişte
prăjini lungi, cu vârf ascuţit de metal, sau aruncau
paie aprinse, ori trăgeau în ea cu puşti şi cu revolvere
cu cartuşe oarbe.
Hrapon îl duse pe Sganarel şi-l băgă la închisoare
în acelaşi chip, dar se întoarse acasă foarte amărât şi
27
tulburat. Spre nenorocul lui, istorisi surorii lui ce duios

fusese ursul cu el pe drum şi cum, după ce se prăbuşise
în groapă printre vreascuri, se aşezase în fundul ei,
încrucişându-şi labele din faţă ca două braţe şi începuse
a geme, de parcă plângea.
Hrapon mărturisi fetei că fugise de la groapă ca
să nu-i mai audă gemetele jalnice, care-l chinuiau şi-i
sfâşiau inima.
— Slavă Domnului, adăugase el, că nu mie, ci
altora li s-a poruncit să tragă într-însul, dacă încearcă
să fugă. Şi chiar de mi s-ar porunci, mai bine să mă
schingiuiască decât să trag în el.
Anna ne-o povesti nouă, noi, preceptorului

Kolberg, iar acesta, dorind să-l mai înveselească pe
unchiu-meu, i-o istorisi şi lui. Unchiul ascultă până la
capăt şi zise: „Bravo lui Hrapoşka!“, apoi bătu de trei ori
din palme.
Aşa îşi chema el valetul, pe Ustin Petrovici, un
bătrânel dintre francezii căzuţi prizonieri în 1812.
Ustin Petrovici, pe nume Justin, se înfăţişă în fracul
lui liliachiu, curat, cu nasturi de argint, iar unchiul îi
porunci ca pentru goana de a doua zi, adică vânarea lui
Sganarel, puşcaşi în postul de pază să fie puşi Flegont
- ţintaş renumit care nu dădea greş niciodată - şi cu
Hrapoşka. Pesemne că unchiul voia să se desfăteze,
cercetând lupta din sufletul bietului flăcău. Şi dacă
Hrapoşka nu va trage în urs, ori înadins îl va scăpa, fără
îndoială c-avea să primească o pedeapsă exemplară. Iar
28
Sganarel va fi ucis de a două împuşcătură a lui Flegont,

care nimerea totdeauna.
Ustin făcu o plecăciune şi porni să ducă ordinul,
în timp ce noi, copii, ne dădeam seama c-am pricinuit
o nenorocire şi că în toate acestea era ceva groaznic
de apăsător, care numai Dumnezeu ştie cum putea să
se isprăvească. După această întâmplare, nu ne mai
încântă, aşa cum s-ar fi cuvenit, nici masa gustoasă din
ajun, „la cea dintâi stea”, nici musafirii veniţi să petreacă
noaptea Crăciunului, dintre care unii îşi aduseseră şi
copiii.
Ne era milă de Sganarel şi de Ferapont şi, multă
vreme, n-am putut să ne dumerim de care anume ne
era mai milă.
Amândoi, adică eu şi cu văru-meu cel de-o seamă
cu mine, ne-am sucit multă vreme în aşternut, fără să
putem închide ochii. Abia târziu ne-a prins somnul, am
dormit rău şi-am ţipat, visând ursul. Iar când dădaca
încercă să ne liniştească, spunându-ne că n-avem de ce
să ne mai temem de el, că acuma stă în groapă şi mâine
o să fie ucis, m-am neliniştit şi mai tare.
Ba chiar i-am cerut dădacei să mă lămurească
dacă n-aş putea să mă rog pentru Sganarel. Dar
întrebarea depăşea cunoştinţele religioase ale bătrânei,
care căscă, făcându-şi cruce peste gură, şi-mi răspunse
că nu ştie nimic sigur, fiindcă niciodată n-a vorbit cu
părintele despre una ca asta, dar că ursul e şi el făptura
lui Dumnezeu, că doar şi el se afla pe corabia lui Noe.
Din faptul ăsta mi s-a părut că pot trage încheierea
că mila Domnului se revarsă nu numai asupra oamenilor,
ci şi asupra altor vietăți, de aceea m-am aşezat în genunchi
29
în pătucul meu şi, lipindu-mi fruntea de pernă, m-am

închinat lui Dumnezeu, cerându-i să nu se supere de
ruga mea fierbinte şi să-l cruţe pe Sganarel.
Veni şi Crăciunul. Ne-am îmbrăcat cu toţii în

haine de sărbătoare şi, cu preceptori şi cu dădace, ne-
am dus la ceai. În sala cea mare, pe lângă multe rude
şi musafiri, se mai aflau şi feţele bisericeşti, adică un
preot, un diacon şi doi dascăli.
Când intră unchiul, corul intonă „Naşterea
ta, Hristoase“. Apoi se servi ceaiul şi, peste puţin,
gustarea de dimineaţă, iar la două - mai devreme ca
de obicei - prânzul sărbătoresc. Îndată după masă, era
hotărâtă plecarea la goana pentru vânarea lui Sganarel.
Nu trebuia să se întârzie, fiindcă în anotimpul acela
noaptea se lăsa devreme, iar pe întuneric nu se mai
vâna, ursul putând scăpa cu uşurinţă.
Toate se împliniră la timp. De cum ne-am sculat de
la masă, ne-au şi dus să ne îmbrace pentru vânătoare -
paltoane căptuşite cu blană de iepure şi cizmuliţe miţoase
cu talpă lată de păr de capră. Şi am pornit-o spre sănii. La
scară, de o parte şi de alta a casei, ne şi aşteptau o mulţime
de sănii mari cu trei cai, acoperite cu covoare pestriţe; tot
aici, doi grăjdari o ţineau de dârlogi pe Filfizoana, iapa
englezească de călărie a unchiului.
Unchiul ieşi din casă; purta un arhaluk1 de blană
de vulpi şi o căciulă ţuguiată, tot de vulpi. Se urcă în şaua
acoperită cu o blană neagră de urs şi cu harnaşamentul
1
Un fel de caftan scurt ce se purta în Rusia din veacurile trecute
30
bătut cu peruzele şi împodobit cu înflorituri, ca nişte

capete de şerpi; şirul de sănii porni, iar peste zece sau
cincisprezece minute am ajuns la locul goanei, unde
ne-am aşezat în semicerc. Toate săniile se opriră pieziş
spre câmpia întinsă, netedă şi acoperită cu zăpadă,
înconjurată de un lanţ de vânători călări, şi care, în
depărtare, se isprăvea cu pădurea.
Chiar la marginea pădurii se aşezaseră posturi
de pază sau ascunzători după tufe, şi pe acolo trebuiau
să fie Flegont şi Hrapoşka. Ascunzătorile acestea nu se
desluşeau, la unele se zăreau doar „crăcanele“, de după
care unul din ţintaşi avea să ochească şi să tragă în
Sganarel.
Nu se vedea nici groapa unde şedea ursul, aşa
că, fără voie, ne uitam la mândrii călăreţi care purtau
în spate arme, frumoase de felurite mărci: Strabus -
suedeze, Morgenraht - nemţeşti, Mortimet - englezeşti
şi Kolet - poloneze.
În fruntea lanţului de călăreţi sta unchiul, pe iapa
lui. Gonaşii îi dădură în mână curelele câinilor, odrasle
a două lipitori din cele mai rele, iar în faţa lui, pe cioltar,
puseră o batistă albă.
Erau foarte mulţi căţelandri, pentru dresarea
cărora avea să piară vinovatul Sganarel, şi cu toţii
se arătau peste măsură de îngâmfaţi, dovedind
un neastâmpăr înflăcărat şi o desăvârşită lipsă de
stăpânire. Schelălăiau, lătrau, săreau şi se încurcau în
curelele din jurul hăitaşilor călări, în uniformă, care
pocneau mereu din harapnice, ca să mai astâmpere
căţelandrii ce nu mai puteau de nerăbdare. Toată haita
parcă ardea de dorinţa de a se năpusti asupra fiarei, pe
31
care câinii, cu mirosul lor ascuţit, o simţiseră desigur

prin apropiere.
Veni şi vremea ca Sganarel să fie scos din groapă
şi dat pradă câinilor să-l sfâşie.
Unchiul flutură batista albă ce i se pusese pe
cioltar, strigând: „Începeţi!“.
10
Din ceata de vânători care alcătuiau statul-major

al unchiului se desprinseră vreo zece oameni şi-o luară
peste câmp.
Cam la zece paşi, se opriră locului şi prinseră a
ridica din zăpadă un trunchi nu prea gros, pe care,
până în clipa aceea, noi nici nu-l văzusem de departe.
Asta se petrecea chiar lângă groapa unde se găsea
Sganarel, dar nici ea nu se vedea din partea noastră.
Trunchiul fu ridicat şi apoi coborât cu un capăt în
groapă. Era aplecat în aşa chip, încât fiara să se poată
căţăra cu uşurinţă pe el, ca pe o scară.
Celălalt capăt al trunchiului se sprijinea de
marginea gropii, ieşind în sus cam de un arşin.
Ochii tuturor erau aţintiţi într-acolo, urmărind
lucrările acestea pregătitoare, care se apropiau de clipa
cea mai interesantă. Toţi se aşteptau ca Sganarel să iasă
îndată din groapă; dar pesemne că ursul înţelesese
despre ce era vorba şi nu se arăta de fel.
Atunci vânătorii azvârliră într-însul cu bulgări
de zăpadă şi-l înţepară cu prăjini cu vârf de metal
ascuţit. Se auziră urlete, fiara însă nu ieşi din groapă.
Apoi răsunară câteva împuşcături cu cartuşe oarbe
32
îndreptate spre groapă; Sganarel scoase doar un muget

şi mai îndârjit, dar de ieşit tot nu ieşi.
De după lanţul de vânători ţâşni în groapă un cal
înhămat la o sanie de scos bălegarul, încărcată cu paie
de secară uscate.
Calul, înalt şi slab, era din cei folosiţi pe lângă
curte la cărat nutreţul de la arie; dar, cu toată bătrâneţea
şi slăbiciunea lui, zbura, nu alta, cu coada bârligată şi
cu coama-n vânt. Nu te dumereai însă dacă puterea lui
de acum era o urmă a voiniciei din tinereţe sau mai
degrabă sporise din pricina deznădejdii şi a groazei
bătrânei mârţoage, care simţea că ursu-i aproape.
Pare-se că bănuiala din urmă era cea adevărată; afară
de zăbala obişnuită, calul mai avea între dinţi şi o curea
subţire, care-i şi rosese până la sânge buzele cenuşii.
Gonea şi totodată zburda în ham, când într-o parte,
când într-alta, încât grăjdarul vizitiu cu o mână-i
trăgea capul îndărăt, iar cu cealaltă îl biciuia fără milă
cu o cravaşă groasă.
Până la urmă, paiele se împărţiră în trei grămezi,
apoi li se dădu foc şi toate laolaltă fură aruncate din
trei părţi în groapă. Un singur colţ al gropii, cel unde se
găsea trunchiul, nu era cuprins de flăcări.
Se auzi un urlet turbat, asurzitor, şi totodată un
geamăt, dar... ursul nici că se arăta...
Până la noi ajunse vestea că Sganarel s-a ,,pârjolit“
tot şi că, acoperindu-şi ochii cu labele, s-a culcat la
pământ într-un colţ, aşa că ,,n-aveai cum să-l urneşti
din loc“.
Calul de povară, cu buzele sfâşiate, o luă iar la goană
înapoi... Toţi credeau că pornise după altă încărcătură
33
de paie. Un murmur dojenitor se ridică din mulţime :

cum de nu s-au gândit cei care pregătiseră goana să
aducă paie de ajuns, ca să mai şi rămână. Unchiul se
înfuriase şi striga nu ştiu ce, că nu-l puteam înţelege din
pricina zarvei ce se iscase între oameni, cât şi a câinilor
ce schelălăiau tot mai tare şi a pocniturilor de harapnic.
Dar în toate acestea se simţea voie bună şi-o
anumită rânduială; calul de la sanie gonea acum înapoi
spre groapa unde se culcase Sganarel. De data aceasta
însă n-aducea paie, ci pe Ferapont.
Unchiul poruncise mânios ca Hrapoşka să se
coboare în groapă, şi chiar el să-şi scoată de acolo
prietenul ce urma să fie hăituit.
11
Şi iată-l pe Ferapont la faţa locului. Părea foarte

tulburat, dar lucra hotărât şi fără pic de şovăială.
Supunându-se în totul poruncii boierului, luă din
sanie frânghia cu care ceva mai înainte erau legate
paiele, prinse un capăt al frânghiei de partea de sus a
trunchiului, lângă crestătură, apucă în mână ce mai
rămăsese din frânghie, apoi, ţinându-se de ea şi stând
în picioare pe trunchi, începu să coboare în groapă...
Mugetele înspăimântătoare ale fiarei se potoliră,
şi se auzi doar un mârâit înăbuşit.
Ursul parcă se jeluia prietenului său de cruzimea
cu care se purtau oamenii faţă de el, dar iată că şi
mârâitul încetă; nu se mai desluşea nici un zgomot.
— Îl îmbrăţişează şi-l linge pe Hrapoşka! strigă
unul care se aplecase peste groapă.
34
Printre cei din sănii, câţiva oftară, alţii făcură o

strâmbătură.
Multora le era milă de urs şi pesemne că nu
mai aşteptau cu cine ştie ce plăcere hăituirea lui. Dar
impresiile fugare de mai sus pieriră fără veste în urma
unei întâmplări şi mai neaşteptate, şi mai mişcătoare:
În gura gropii, parc-ar fi ieşit din iad, se arătă
deodată capul lui Ferapont, cu căciula-i rotundă
vânătorească. Hrapoşka urca aşa cum coborâse, adică
în picioare pe trunchi şi ţinându-se de frânghia bine
legată de capătul lui de sus. Dar nu ieşea singur: lângă
el, strâns lipit de vânător şi cu o labă mare şi păroasă
pe umărul lui, venea şi Sganarel... Nu era în toane
bune şi arăta rău. Istovit şi îndurerat, de bună seamă
nu atât de schingiuire, cât mai ales de un greu zbucium
sufletesc, îţi amintea grozav de regele Lear. Ochii lui,
lăsaţi în fundul capului şi înroşiţi, scăpărau de mânie
şi de indignare. Ca şi Lear, avea părul vâlvoi şi pârlit pe
alocuri, iar în blană i se încurcaseră, ici, colo, smocuri
de paie. Pe lângă toate, printr-o întâmplare uimitoare,
mai avea şi el, ca şi nefericitul rege, ceva care semăna
cu o coroană. Cine ştie, poate că din dragoste pentru
Ferapont sau numai întâmplător ţinea subsuoară
pălăria pe care i-o dăduse cândva Hrapoşka. Ursul
păstrase darul acesta prietenesc, iar acum... când
inima lui îşi găsise mângâiere de-o clipă în braţele
prietenului său, îndată ce păşi pe pământ, îşi trase de
la subsuoară pălăria mototolită, punându-şi-o apoi pe
vârful capului...
Mulţi râseră de lucrul ăsta, dar alţii se întristară:
îi durea să vadă aşa ceva. Ba se mai găsiră şi câţiva
35
care-şi întoarseră ochii de la fiara ce avea să piară în

curând.
12
În ăstimp, câinii prinseră a schelălăi şi a se

frământa, fără să mai ştie de vânători. Nici harapnicul
nu-i mai putea potoli. Când îl zăriră pe Sganarel,
căţelandrii şi „lipitorile“ bătrâne se ridicară în două labe,
urlând răguşit, sforăind şi înăbuşindu-se în zgardele
lor de piele; iar Hrapoşka îşi fugărea din nou mârţoaga
spre postul lui de pază din pădure. Rămânând singur,
Sganarel îşi trăgea nerăbdător laba ce i se prinsese
din întâmplare în laţul frânghiei pe care Hrapoşka o
legase de trunchi. Pesemne că fiara voia s-o descurce
ori s-o rupă cât mai repede, ca să-şi ajungă din urmă
prietenul; dar ursul cel mai isteţ e greoi ca tot ursul, aşa
că Sganarel, în loc să dezlege laţul, şi-l strângea tot mai
tare de labă.
Văzând că lucrurile nu mergeau cum ar fi vrut,
ursul trase de frânghie s-o rupă, fără a izbuti însă, că era
tare; în schimb trunchiul se săltă, şi acum sta vertical
în groapă. Sganarel se uită îndărăt şi, în aceeaşi clipă,
două „lipitori” slobozite din haită îl ajunseră în fugă,
iar una îşi înfipse colţii în grumazul lui.
Sganarel avusese numai grija frânghiei, aşa că nu
se aşteptase la una ca asta şi, la început, parcă nici nu
se înfurie, ci mai degrabă se miră de atâta obrăznicie;
dar după o frântură de secundă, când „lipitoarea” voia
să-şi înfigă mai adânc colţii şi să-l apuce mai zdravăn,
ursul o lovi cu laba şi-o azvârli cât colo, cu burta
36
despicată. În timp ce trupul însângerat se prăvălea

în zăpadă, cu măruntaiele ieşite afară, Sganarel strivi
şi celălalt câine cu o labă de dinapoi... Dar lucrul cel
mai neaşteptat şi mai înspăimântător se întâmplă cu
trunchiul. Când ursul făcu o mişcare grăbită ca să
alunge „lipitoarea” ce-l încolţise, cu aceeaşi opintire
smulse din groapă şi ridică în aer trunchiul, ce era
strâns legat de frânghie. Întinzând frânghia, trunchiul
începu să se învârtească în jurul lui Sganarel, ca în
jurul unei osii; cu un capăt răscolea zăpada şi, de la
cea dintâi învârtitură, zdrobi dintr-o dată, nu doi-trei,
ci o haită întreagă de câini ce se năpustiseră asupra
lui. Unii mai mişcau şi mai scheunau, zvîrcolindu-se
în zăpadă, dar cei mai mulţi zăceau nemişcaţi, ucişi
pe loc.
13
Fie că fiara era prea isteaţă ca să nu înţeleagă

ce armă îngrozitoare-i picase pe neaşteptate, fie
că frânghia ce-i prinsese laba îi intra în carne, dar
deodată urlă şi, apucând funia cu o labă de dinainte,
ridică orizontal trunchiul în prelungirea funiei, şi-l
roti în aer; trunchiul vâjâi ca un titirez uriaş ce s-ar
fi învârtit cu mare iuţeală. Dacă frânghia n-ar fi fost
destul de tare în toată lungimea ei şi s-ar fi rupt,
trunchiul avântat în mişcarea lui centrifugă ar fi
zburat hăt, departe şi, fără îndoială, c-ar fi ucis orice
vietate i-ar fi ieşit în cale.
Toţi cei care ne aflam de-a lungul lanţului de
hăitaşi - oameni, cai şi câini - eram în mare primejdie şi,
37
bineînţeles, fiecare dorea ca frânghia cu care Sganarel

îşi rotea uriaşa armă să nu se rupă. Oricum, ce sfârşit
puteau să aibă toate acestea? De altfel, nimeni nu
voia să-l mai aştepte, afară de câţiva vânători şi de cei
doi ţintaşi, ascunşi la marginea pădurii, în şanţurile
posturilor de pază; cât despre ceilalţi, rudele şi oaspeţii
unchiului care veniseră să privească acest spectacol
desfătător, nu mai găseau nici o plăcere în tot ce se
întâmpla. Cuprinşi de spaimă, porunciră vizitiilor
să mâne cât mai repede şi cât mai departe de locul
primejdiei şi, în mare neorânduială, înghesuindu-se şi
depăşindu-se unii pe alţii, o luară la goană spre casă.
În fuga aceasta grăbită şi deşănţată se întâmplară
pe drum câteva ciocniri şi căderi ce stârniră puţine
râsete şi destulă groază. Cei care cădeau din sanie,
parcă şi vedeau cum s-a desprins trunchiul şi zboară
şuierând peste capetele lor, în timp ce fiara îndârjită îi
fugăreşte din urmă.
Dar ajungând acasă, oaspeţii se liniştiră, venindu-şi
în fire; în schimb, puţinii care mai rămăseseră la locul
vânătorii văzură ceva cu mult mai înfiorător.
14
Nu puteau fi sloboziţi câinii asupra lui Sganarel.

Era limpede pentru oricine că, datorită cumplitei arme
pe care-o avea la îndemână, putea să biruie o haită
cât de mare, fără să-şi facă cel mai mic rău. În ăstimp,
ursul se învârtea cu trunchi cu tot, îndreptându-se spre
pădure. Dar acolo îl aştepta moartea, lângă postul de
38
pază, unde se aflau Ferapont şi Flegont, ţintaşul care nu

dădea greş niciodată.
Un glonte bine trimis putea isprăvi totul cu
precizie.
Norocul însă ţinea uimitor cu Sganarel şi, după ce
se mai amestecase o dată în soarta fiarei, parcă voia şi
acum s-o scape cu orice preţ.
Chiar în clipa când Sganarel ajunse în dreptul
valului din spatele căruia se zăreau crăcanele ce
sprijineau ţevile puştilor Kuchenreiter, pe care Hrapoşka
şi Flegont le îndreptau împotriva lui, frânghia se rupse
fără veste şi... trunchiul zbură ca o săgeată într-o parte,
iar ursul nu se mai putu cumpăni pe picioare şi căzu,
dându-se peste cap, în cealaltă parte.
Cei rămaşi pe câmp văzură altă privelişte şi
mai neaşteptată, şi mai înspăimântătoare: trunchiul
răsturnă crăcanele şi mătură nămeţii după care se
ascundea Flegont în groapa lui, apoi, trecând peste
ţintaş, se înfipse cu celălalt capăt în alt morman ceva
mai departe; dar nici Sganarel nu-şi pierdea vremea
zadarnic. După ce se dădu de vreo trei, patru ori de-a
berbeleacul, nimeri drept în spatele grămezii de zăpadă,
unde sta pitit Hrapoşka...
Sganarel îl recunoscu îndată şi, învăluindu-l
în răsuflarea lui fierbinte, vru să-l lingă; în aceeaşi
clipă însă, din partea unde se afla Flegont, răsună o
împuşcătură şi... ursul fugi în pădure, iar Hrapoşka...
îşi pierdu cunoştinţa.
Fu ridicat şi cercetat: glontele-i intrase în braţ,
dar în rana lui se mai găsiră şi câteva fire de păr de-ale
ursului.
39
Flegont nu-şi pierdu renumele de cel mai bun

ţintaş, fiindcă trăsese în grabă, cu o armă grea şi fără
crăcană, de pe care ar fi putut să ochească mai bine.
Apoi se mai lăsa şi amurgul, iar ursul era prea strâns
lipit de Hrapoşka...
În asemenea împrejurări puteai totuşi socoti că
împuşcătura, căreia puţin îi lipsise ca să-şi atingă ţinta,
era totuşi măiastră în felul ei.
Dar Sganarel scăpase. Era cu neputinţă să mai fie
urmărit în seara aceea, iar până a doua zi dimineaţa, o
nouă lumină se aprinse în mintea celui a cărui voinţă
era aici lege pentru toţi.
15
După neizbutita goană descrisă mai sus, unchiul

se întoarse acasă mai mânios şi mai aspru ca de obicei.
Înainte de a descăleca în faţa cerdacului, porunci să se
caute în zori urmele fiarei şi să fie împresurată, ca nu
cumva să se facă nevăzută.
Fireşte că o vânătoare în toată regula avea să dea
cu totul alt rezultat.
Se mai aşteptau ordine privitoare la Hrapoşka,
ţintaşul rănit. Toţi credeau că-l păştea ceva cumplit.
Era vinovat că nu-şi împlântase cuţitul de vânătoare
în pieptul lui Sganarel, când se pomenise cu el alături,
ci-i dăduse drumul viu şi nevătămat din îmbrăţişarea
lui. Dar, afară de asta, mi se pare că mai erau bănuieli
pe deplin întemeiate că Hrapoşka făcuse pe şiretul şi,
în clipa hotărâtoare, nu ridicase arma asupra lăţosului
40
său prieten, îngăduindu-i astfel să-şi recapete

libertatea.
Dat fiind binecunoscuta prietenie a lui Hrapoşka
pentru Sganarel, orice presupunere era îndreptăţită.
Aşa gândeau nu numai cei ce luaseră parte la
vânătoare, ci chiar toţi musafirii.
Spre seară, se adunară cu toţii în salonul cel mare,
unde, spre marea noastră bucurie, se aprinsese pomul
de Crăciun, bogat împodobit; trăgeam cu urechea
la vorbele celor mari, împărtăşind şi noi, copiii, atât
bănuielile, cât şi groaza tuturor pentru tot ce-l aştepta
pe Ferapont.
Deocamdată, din antretul prin care trecuse
unchiul, venind de afară şi îndreptându-se spre odăile
lui, ajunse până la salon zvonul că nu dăduse nici o
poruncă în privinţa lui Hrapoşka.
— Oare-i a bine sau a rău? murmură cineva şi,
în tristeţea apăsătoare care ne copleşea pe toţi, şoapta
aceasta răsună în inima fiecăruia.
O auzi şi părintele Alexei, bătrânul preot din
sat; purta o cruce de bronz pe care-o avea din 1812.
Moşneagul oftă, spunând tot în şoaptă :
— Rugaţi-vă lui Hristos cel nou-născut.
La vorbele acestea, părintele şi după el toţi cei de
faţă - mari şi mici, boieri şi slugi - ne-am făcut cruce.
Era şi timpul. N-apucasem bine să lăsăm mâinile în jos,
când uşa se deschise larg şi unchiul intră, sprijinindu-
se în baston. Îl însoţeau cei doi ogari la care ţinea mai
mult şi Justin. Valetul ducea pe o tavă de argint fularul
lui cel alb şi tabachera-i rotundă cu chipul lui Pavel I.
41
16
Jilţul voltairian se găsea în mijlocul odăii, pe

un covoraş persan din faţa bradului. Unchiul se
aşeză tăcut şi tot tăcut îşi luă de la Justin fularul şi
tabachera. Cei doi câini se culcară îndată la picioarele
lui, întinzându-şi pe jos boturile lungi.
Unchiul purta un arhaluk de mătase albastră, cu
încheieturi frumos cusute şi împodobite cu catarame
de argint în filigran, bătute cu peruzele mari. Ţinea în
mînă un baston subţire, dar tare, de cireş caucazian.
Acum avea neapărată nevoie de baston, căci în
cumplita învălmăşeală de la vânătoare, Filfizoana, cât
era ea de dresată, se pierduse totuşi cu firea şi, sărind
în lături, prinsese pulpa călăreţului între ea şi un copac.
Unchiul avea dureri mari şi chiar şchiopăta uşor.
Bineînţeles că asta nu-i îmblânzea inima
întărâtată şi mânioasă. Se mai nimerise prost că toată
lumea tăcuse deodată când intrase unchiul. Ca mai toţi
oamenii bănuitori, nu putea să sufere asemenea clipe,
iar părintele Alexei, care-l cunoştea, se grăbi să îndrepte
lucrurile cât se pricepu mai bine, rupând măcar tăcerea
aceasta rău prevestitoare.
Avîndu-ne pe noi, copiii, în juru-i, preotul ne
întrebă dacă noi pătrundem înţelesul cântării „Naşterea
ta, Hristoase“. Ei bine, nu numai noi, dar şi cei mari
nu-l pătrundeau aşa cum trebuie. Preotul se apucă să le
lămurească cuvintele „slăviţi”, „căutaţi” şi „înălţaţi-vă“,
şi, ajungând la semnificaţia acestui din urmă cuvânt, el
însuşi „se înălţa” uşor cu mintea şi cu inima. Apoi ne
vorbi despre darul pe care şi azi, ca şi „în vremea aceea”,
42
orice sărman îl poate aduce la ieslea „pruncului născut”,

cu mai multă cutezanţă şi demnitate decât i-au adus
aur, smirnă şi tămâie magii din vechime. Darul nostru
este inima noastră, îndreptată după învăţătura Lui.
Bătrânul vorbi despre dragoste, despre iertare, despre
datoria fiecăruia de a-şi mângâia prietenul şi duşmanul
„în numele lui Hristos”... Şi-mi vine să cred că vorbele
lui răsunară convingător în ceasul acela. Înţelegeam cu
toţii la ce făcea aluzie, îl ascultam cu mare luare aminte,
parcă rugându-ne ca spusele lui să-şi atingă ţinta, şi-n
ochii multora dintre noi tremurau lacrimi de duioşie...
Deodată căzu ceva... Era bastonul unchiului...
Cineva-l ridică, dar unchiul nu se atinse de el: şedea
plecat într-o parte şi-i atârna mâna în care ţinea uitată
o peruzea mare de la cataramă. Dar iată că scăpă şi
peruzeaua şi... nimeni nu sări să i-o ridice.
Toate privirile erau aţintite asupra lui. Lucru
uluitor: unchiul plângea!
Preotul dădu uşurel copiii la o parte şi, apropiindu-
se de el, îl binecuvântă.
Unchiul ridică fruntea, apucă mâna bătrânului
şi, pe neaşteptate, i-o sărută faţă de toţi, spunându-i
încetişor:
— Îţi mulţumesc.
În aceeaşi clipă, se întoarse către Justin şi-i porunci
să-l cheme pe Feraport.
Hrapoşka se înfăţişă, galben la faţă şi cu mâna
prinsă într-o faşă.
— Şezi colo, îi zise unchiul, arătându-i cu mâna
covorul.
Hrapoşka se apropie şi căzu în genunchi.
43
— Scoală... ridică-te! făcu unchiul. Te-am iertat.

Hrapoşka se aruncă din nou la picioarele lui. Iar
unchiul îi vorbi cu glas tulburat:
— Ai iubit fiara cum nu ştie oricine să iubească un
om. M-ai înduioşat şi m-ai depăşit în mărinimie. Află
că ai parte de milostenia mea: îţi dăruiesc libertatea şi o
sută de ruble pentru drum. Du-te unde vrei.
— Vă mulţumesc, dar nu plec nicăieri! răspunse
Ferapont.
— Cum?
— Nu plec nicăieri, repetă el.
— Dar ce vrei?
— Pentru milostenia dumneavoastră vreau să vă
slujesc slobod şi de bună voie mai cinstit decât v-am
slujit de teamă şi de nevoie.
Unchiul clipi şi, plecându-se, îşi duse cu o mână
fularul la ochi, iar cu cealaltă îl îmbrăţişă pe Ferapont
şi atunci... am înţeles cu toţii că trebuie să ne ridicăm
de pe locurile noastre şi am închis şi noi ochii... Era o
desfătare să simţi că aici s-a adus slavă Celui-de-Sus şi
că s-a răspândit înmiresmata pace în numele lui Hristos
în locul spaimei cumplite.
Asta a avut efect şi asupra satului, unde s-au trimis
cazane cu bragă. S-au aprins focuri şi s-au veselit toţi, şi
îşi spuneau, glumind, unii altora:
— Iacă aşa a fost la noi că şi o fiară s-a dus ca să-l
slăvească pe Hristos în liniştea cea sfîntă.
Sganarel nu mai fu urmărit, iar Ferapont, după
cum i se făgăduise, ajunse om liber şi, peste puţin, luă
locul lui Justin pe lângă unchiul meu şi-l sluji nu numai
ca o slugă credincioasă, dar îi fu şi prieten credincios
44
toată viaţa. Cu mâna lui închise ochii unchiului în ceasul

morţii, şi tot el îl înmormântă la Moscova, la cimitirul
Vagankovo, unde şi astăzi se mai vede monumentul de
pe mormântul său. Tot acolo, la picioarele lui, odihneşte
şi Ferapont.
Acum nu mai are cine să le ducă flori, dar în
cocioabele şi magherniţele Moscovei se mai găsesc
până în zilele noastre oameni care-şi aduc aminte de
un bătrân înalt, cu părul alb; ca prin minune, afla unde
era adevărata durere şi el însuşi pica acolo tocmai la
vreme potrivită, sau îşi trimitea servitorul cel cu ochii
bulbucaţi şi suflet bun, niciodată însă cu mâna goală.
Cei doi oameni buni, despre care se pot istorisi
multe, erau unchiu-meu şi Ferapont al lui; bătrînul îl
poreclise, în glumă: „îmblânzitorul fiarei”.
Traducere din limba rusă de

Livia Storescu și Ecaterina Tanasova
45
Nikolai Leskov
Necaz în ajunul Crăciunului
(Întâmplări din viață)
ˇ
In aceste rânduri eu nu am vrut, cititorilor,

să vă povestesc despre ce va cuprinde conversația
următoare. Eu am vrut să vorbesc, în ziua Crăciunului,
despre unul dintre păcatele colective pe care noi îl
comitem de secole, făcându-l cunoscut întregii lumi,
și nu vrem să ne înfrânăm în a-l mai face. Însă, pe
neașteptate, s-a petrecut o întâmplare neprevăzută –
una din cunoștințele mele, un om pe care îl cunoaște
multă lume din Petersburg a fost obijduit în ajunul
praznicului, iar atitudinea lui a fost atât de stranie
și neobișnuită față de această supărare, încât merită
atenția unui om cumpătat. Eu voi povesti această
întâmplare, iar voi ascultați-mă cu luare-aminte,
pentru că este un fapt care poate avea legătură cu
oricine, dar, în același timp, nu este înțeles la fel de
toată lumea.
47
Am un vechi și bun amic. Ne ocupăm împreună

de o lucrare. Numele său adevărat nu o să-l dezvălui,
pentru că va fi stânjenit, iar pentru voi nu are
însemnătate numele său, ci felul de a fi al acestui om,
cum a fost supărat și atitudinea sa față de cei care l-au
supărat și față de acest necaz.
Omul despre care vorbesc nu este nici bogat, nici
sărac, este singur, neînsurat și, chiar dacă ar putea
să țină doi servitori pe lângă el, nu ține niciunul. Și
nu din pricină că este zgârcit, ci pentru că se simțea
stânjenit, gândindu-se ce fire, ce caracter va avea omul
care îl va sluji, și ce ar putea să facă acest om pentru
o persoană singură? Servitorul se va plictisi, stând
degeaba, și va începe să-l cicălească, să se certe și nu
va aduce niciun folos, ci doar necazuri. Iar amicul meu
este o fire liniștită și îngăduitoare, nu se dă în lături să
glumească, dar de conflicte și certuri se ferește.
Pentru confortul său el a aranjat să-și închirieze
un mic apartament în aripa unei case mari și vestite de
pe strada care se întinde de-a lungul cheiului, și a locuit
acolo fericit mulți ani. Acasă el nu se gospodărește în
niciun fel, iar de treburile necesare se ocupă argatul
casei. Când este nevoie să plece din curte, amicul meu
încuie ușa apartamentului, își pune cheia în buzunar
și pleacă.
Apartamentul nu este mare, însă în cele trei camere
pe care le cuprinde la etajul doi își are locul și scara din
fața căsuței paznicului. Această poziționare pare să fie
cu totul neprimejdioasă și, așa cum vă spun, s-au scurs
mulți ani fără absolut nicio tulburare, dar pe neașteptate,
în ajunul Crăciunului, s-a întâmplat un mare necaz.
48
Aici, totuși, voi face o mică paranteză și voi

spune că eu mă văd cu acest amic aproape zilnic, și
iată că zilele trecute vorbeam despre ce s-a petrecut
mai demult în orașul nostru. S-a întâmplat că unul din
negustorii de pe aici nu a vrut nici în ruptul capului
să accepte să fie judecătorul unor hoți. Iată ce se
povestește despre acest caz.
Au fost odată, demult, în acest oraș, trei hoți.
Orașul nostru este vestit prin hoție și este pomenit și
în proverbe. Acești hoți și-au pus în gând să jefuiască
magazia unei bogate case negustorești. Iar magazia
era construită din piatră, și ferestre în partea de jos
nu avea, ci avea doar o ferestruică foarte micuță sus,
chiar sub acoperiș. Până la această ferestruică nu se
putea urca fără scară, și chiar dacă urcai, nu puteai să
te strecori prin ea, pentru că un om matur nu poate
nicidecum să pătrundă printr-o fereastră minusculă.
Hoții, de cum au pus la cale să-l jefuiască pe
acest negustor, nu au mai vrut să renunțe la planul
lor, fiindcă aveau de ce să se ostenească: în magazie se
aflau o mulțime de lucruri valoroase – și haine de vară,
și căciuli de blană, și șube, și perne de puf, și pânze de
in, și stofe – era ticsită cu de toate, de la tavan până la
podea… Cum să scape un hoț o astfel de ocazie?
Și iată că hoții și-au făcut un plan îndrăzneț.
Unul dintre ei, fără familie, îi spune altuia, cu
familie:
— M-am gândit la o soluție foarte bună: tu
ai un băiețel de cinci ani – el este încă mic și are
trupușorul moale, așa că ar putea să pătrundă prin
această fereastră. Dacă îl vom lua cu noi – vom putea
49
împreună să ducem la capăt această chestiune. Ia-l pe

băiat de lângă maică-sa și adu-l cu tine chiar în seara
de Crăciun – spune-i că te duci să te rogi la priveghere,
însă vom merge cu toții împreună să trecem la treabă.
Când vom ajunge, unul din noi va rămâne jos, altul i
se va cățăra pe umeri, al treilea se va urca pe umerii
celui de al doilea, și astfel vom face un stâlp, încât vom
ajunge fără scară la ferestruică, iar pe copilul tău îl
vom lega strâns cu o funie, îi vom da un felinar cu foc,
pe care îl va ascunde, și îl vom coborî prin geam în
mijlocul magaziei. Acolo îl vom lăsa să se uite, să-și
dezlege frânghia și să aleagă cele mai bune lucruri, să
le lege de frânghie cu un nod, iar noi le vom trage pe
toate afară pe rând, după aceea copilul se va lega din
nou cu frânghia de mijloc, îl vom scoate afară, apoi
vom împărți totul în trei părți: noi doi vom lua câte o
parte, iar tu cu băiatul – o parte și jumătate, și va mai
primi de la noi niște dulciuri, ca să se bucure copilul
și să prindă drag de meserie.
Tatăl, hoț priceput, se vede – nu a refuzat, ci a
încuviințat; și îndată ce a sosit seara de ajun, i-a și
spus nevestei:
— Eu astăzi am vorbit să merg la priveghere la
mănăstire – acolo se cântă minunat, pregătește-l și pe
copil. O să-l iau cu mine ca să asculte o cântare frumoasă.
Soția căzu de acord și îl lăsă pe băiat cu tatăl
lui. Iar cei trei hoți nu au plecat la mănăstire, ci s-au
întâlnit într-o cârciumă de la marginea Moscovei și
au prins a bea cu măsură bere și vodcă; iar pe copil
l-au lăsat într-un colț pe dușumea, ca să doarmă
puțin; când noaptea s-a întețit și crâșmarul a vrut să
50
închidă cârciuma cu zăvorul, ei s-au ridicat cu toții,

au aprins felinarul și au plecat, luând copilul cu ei, și
tot ce puseseră la cale au făcut. La început s-a petrecut
totul cu atâta dibăcie, că nici nu își doreau mai mult:
băiețelul s-a dovedit a fi atât de isteț și îndemânatic,
încât s-a uitat grabnic prin magazie, apoi a început să
agațe repejor de funie cele mai potrivite lucruri, iar
hoții le trăgeau afară, adunând într-un sfârșit atâtea
bunuri, încât își dădură seama că nu le vor putea duce.
Era limpede că nu mai trebuiau să fure.
Atunci, cel de jos îi spune celui din mijloc, iar cel
din mijloc – celui care era sus:
E de ajuns fraților, mai mult nu vom putea să
cărăm.
— Spune-i băiatului să se încingă cu funia, iar
noi îl vom trage afară.
Hoțul de sus, care stătea pe umerii celor doi hoți,
îi șopti băiatului prin ferestruică:
— Ajunge, frățioare, mai mult nu ne trebuie…
Acum leagă-te singur cât mai bine de mijloc și ține-te
cu mâinile de funie, apoi noi te vom trage în sus.
Băiețelul s-a legat cu funia, iar ei au prins a-l
trage, dar când ajunse aproape sus, deodată frânghia
s-a rupt, întrucât se rosese de marginea zidului de
cărămidă, ceea ce tâlharii nu observaseră în întuneric.
Așa că băiețelul a căzut înapoi în magazia jefuită, iar
hoții, luați prin surprindere, și-au pierdut echilibrul
și au căzut și ei... Îndată s-a iscat gălăgie, iar câinii
din curtea negustorului, legați în lanțuri, au început
să se agite și să latre cu strășnicie… Acuș toată lumea
va fi trezită și va ieși de îndată; atunci e limpede că
51
pe hoți îi așteaptă pieirea. În plus, se apropia ceasul

când oamenii se vor trezi și vor merge la Utrenie și,
negreșit, îi vor prinde la locul faptei.
Tâlharii au înhățat fiecare ce a putut, luând-o la
goană, iar în casa negustorului s-a iscat zarvă, toți au
ieșit în fugă cu felinarele și s-au înfățișat în magazie.
De îndată ce au intrat, au văzut că era dezordine și că
lipseau foarte multe lucruri, iar pe dușumea stătea un
băiețel foarte rănit și plângea.
Firește, oamenii de ispravă din casa negustorului
și-au dat seama despre ce e vorba și s-au repezit afară,
sub fereastră, găsind acolo în stare bună aproape toate
lucrurile gospodăriei, care fuseseră scoase, pentru că
tâlharii speriați reușiseră să care cu ei doar o mică
parte…
Toți au început să se agite și să țipe, întrebându-
se ce să facă: să înștiințeze poliția despre cele
întâmplate, ori să urmărească singuri hoții? Dar să
alerge prin beznă, fără să știe unde se îndreaptă, este
cam înfricoșător, căci tâlharii probabil au arme și, în
întuneric, pot omorî un om ca pe o găină. La noi în
oraș tâlharii sunt educați – ieșeau seara la plimbare
și își scoteau șepcile, dar nu cu mâna goală, ci cu
un fel de instrument asemănător unui clește cu laț,
care se numea „kobîlka” (lăcusta). (Despre acesta
se pomenește în memoriile cnejilor Șuiskie). Însă
negustorul de la care furaseră, era un om exemplar
– deștept, bun, înțelept, și creștin; așa că le spuse
oamenilor săi de nădejde:
— Lăsați, nu trebuie. Asta ne mai lipsea! Aproape
toate bunurile mele sunt întregi, iar pentru un fleac,
nu este nevoie să alergați.
52
Dar oamenii ziseră:

— Adevărul gol-goluț este că Dumnezeu ne-a
lăsat copilul pentru a dovedi vinovăția hoților. Este ca
un deget arătător: acesta ne va arăta totul, cine îi sunt
părinții, și atunci toate vor ieși la iveală.
Dar negustorul răspunse:
— Nu, nu este așa: copilul e un suflet tânăr și
nevinovat, a fost ispitit de cel rău – nu trebuie să-l
denunțăm, ci să-l îngrijim. Nu obijduiți copilul și
lăsați-l în pace: copilul este un trimis al Domnului,
trebuie să-l încălzim și să-l primim ca și cum am face
asta pentru Dumnezeu. Vedeți cum este… l-a cuprins
frigul și tremură, speriat. Nu trebuie să-i puneți
întrebări. Nu este creștinește să obligi copilul să fie
pârâșul tatălui său… Las în plata Domnului tot ce
mi s-a furat, nu sunt supărat deloc din pricina asta,
iar acest copil mi-a fost trimis de Dumnezeu, voi să
tăceți, poate o să rămână la mine.
Astfel au păstrat cu toții tăcerea, iar pe copil nu
l-a întrebat nimeni nimic, și acesta a rămas în casa
negustorului, iar negustorul a început să-l îngrijească
și să-l învețe meserie, de parcă ar fi fost propriul său
copil. Având un suflet bun și drept, l-a educat și pe
băiat în acest duh al bunătății, și acesta a devenit un
tânăr minunat și deștept, fiind iubit de toți ai casei.
Negustorul avea o singură fată, iar feciori nu avea,
și această fată, crescând împreună cu fiul tâlharului, se
îndrăgosti de el, și el de ea. Era limpede pentru toată
lumea. Atunci negustorul i-a spus nevestei sale:
— Ascultă, te rog, fiica noastră a ajuns la vârsta
măritișului. De ce să-i căutăm un soț străin? Este o
treabă serioasă, mai ales că noi suntem oameni înstăriți
53
și toți se vor gândi să obțină de pe seama fiicei noastre o

mare moștenire, atunci se va isca din toate părțile atâta
minciună și prefăcătorie, încât ne va fi și silă să auzim.
Soția răspunse:
— Este adevărat, asta se obișnuiește de multă
vreme.
— Așa zic și eu, spuse negustorul, poate pică
vreun fățarnic, se preface că e bun, dar în suflet nu e
deloc așa. Că doar nu poți pătrunde înăuntrul omului:
o vom distruge pe fetița noastră frumoasă ca o stea,
apoi ne vom învinui pe noi, și o vom jeli și pe ea, dar
fără niciun folos. Nu, hai să punem la cale ceva mai
vrednic de ea.
— Cum așa? întrebă femeia.
— Să facem ceva nemaipomenit: să o cununăm
pe fetița noastră cu fiul nostru adoptiv. Este de-al
nostru, e un tânăr ascultător, iar fiica – de ce să nu
recunoaștem – este cu gândul doar la el. Să-i cununăm
și nu o să ne pară rău.
Așa s-au înțeles amândoi și i-au cununat pe
tineri; iar bătrânii și-au trăit veacul și au murit, tinerii
au trăit, au născut copii, și au îmbătrânit. Viața lor a
fost curată și fericită. Dar pe neașteptate, apăru un
caz de judecată și fostul copil adoptat – acum bătrân
deja – se văzu nevoit să ia loc pe scaunul juraților, și
în prezența lui începu să se desfășoare procesul de
judecată a unui hoț.
El începu să tremure și, în timp ce asculta, ba pălea,
ba se înroșea. Deodată a închis ochii, iar de sub pleoape
i-au alunecat lacrimi pe obraz și din pieptul bătrân au
izbucnit, răsunând în toată sala, hohote de plâns.
54
Președintele instanței întrebă:

— Spuneți-mi, ce e cu dumneavoastră?
Iar el răspunse:
— Lăsați-mă să plec, eu nu pot judeca oamenii.
— De ce? Se spune că aceasta e o lege a respon
sabilității: cel drept trebuie să-l judece pe cel vinovat.
Dar bătrânul zise:
— Aici e problema – eu însumi nu sunt drept, eu
însumi sunt un hoț necondamnat și vă implor să-mi
permiteți să-mi recunosc vina în fața tuturor.
Dar cei de față au crezut că se află într-o stare de
tulburare și nu l-au lăsat să se căiască.
Totuși, mai târziu el a povestit unor oameni de
încredere istoria sa - cum a coborât pe frânghie în
magazie, când era copil, cum a fost prins și iertat, și
cum a rămas ca fiu adoptiv în casa binefăcătorului
său. Această căință i-a mișcat pe toți, și nu s-a aflat
nimeni în întreg orașul, care să fi îndrăznit să-l critice
pentru vina lui nepedepsită din trecut. Toată lumea
își arăta cinstea față de el, ca și până atunci, așa cum
merita pentru viața sa dreaptă pe care a trăit-o.
Am vorbit despre această întâmplare cu amicul
meu și ne-am bucurat: ce suflete delicate și bune se
întâlnesc uneori pe la noi.
— Trebuie să fie o mângâiere, îi spun, că există în
oameni o asemenea bunătate.
— Da, răspunde amicul meu, este bună mân
gâierea, dar este mai bine să fii pregătit, în caz de o
întâmplare ca aceasta, să știi cum să faci față.
Așa vorbirăm noi (cu câteva zile în urmă), iar
a doua zi s-a petrecut ceva ce doar în reprezentațiile
teatrale se întâmplă.
55
Vine la mine amicul meu și îmi spune:

— De ce ți-e frică, de aceea nu scapi.
— Despre ce vorbești?
— Am necazuri.
Mă gândesc: probabil e ceva neînsemnat, căci îl
știu că este un om anxios.
— Nu, zice, necazul este mare: cineva mi-a
tulburat într-un mod supărător liniștea. Am ieșit doar
pentru un ceas, iar când m-am întors și am vrut să
introduc cheia în ușă, aceasta s-a deschis singură…
Când mă uit, sertarul din masa mea de scris este
scos și toate lucrurile sunt împrăștiate… lănțișorul
de aur stă pe jos și încă ceva de preț este aruncat, iar
lucrurile dragi și ceasul de aur pe care mi l-a dăruit
tatăl meu răposat, lipsesc, plus încă vreo șase sute de
monede străvechi, plicul în care se aflau cinci sute de
ruble pentru înmormântarea mea și biletul pentru a
dobândi un mormânt alături de mama…
De uimire, nici nu îmi găsesc cuvintele pe care aș
vrea să i le spun.
— Ce înseamnă asta? Ieri am vorbit despre
întâmplarea aceea, și astăzi deja s-a repetat, aproape
la fel, cu unul dintre noi.
Se simțea ca la un examen.
— Hai să vedem, chipurile, ieri erai mângâiat de
sufletul unui străin, acum, ia arată tu însuți, dacă în
tine sălășluiește sau nu vreun duh prigonitor?
M-am așezat tăcut și l-am întrebat:
— Și ce ai făcut?
— Nimic, răspunse el, încă nu am făcut, și nici
nu știu, să fac sau nu? Se spune că trebuie să trimit un
denunț…
56
Și mă întrebă ce îl sfătuiesc, ca prieten? Ce sfat

aș putea să-i dau în situația asta? Despre denunț i s-a
spus deja, iar în alt fel cum ai putea să-l sfătuiești? S-a
pierdut avutul său, nu al meu – o supărare străină este
ușor de iertat…
— Nu, îi spun, eu nu pot să dau sfaturi, însă,
dacă vrei, îți pot povesti un caz asemănător prin care
am trecut și ce s-a întâmplat mai departe.
El zise: Te rog, povestește.
Și i-am povestit ce s-a întâmplat odată între mine
și un hoț.
Cu ceva vreme în urmă, mi-am făcut o șubă,
care m-a costat trei sute de ruble, dar era foarte grea.
Uneori, simțeam că îmi rupe umerii, era de nesuportat.
De aceea căpătasem un obicei prost – mergând, o tot
lăsam în jos de pe umeri și, din această pricină, în
scurt timp i se roseseră poalele. Într-o dimineață din
ajunul Crăciunului, slujnica îmi spune:
— Șuba s-a ros: eu nu pot să cos blana precum
o croitoreasă. Dacă o voi coase cu acul, toată poala se
va încreți. Paznicul spune că lângă casa lui trăiește un
croitoraș pe care îl cunoaște și care repară foarte bine
hainele; oare nu ar fi bine să trimitem la el paznicul cu
șuba? Diseară o va aduce înapoi.
Eu i-am răspuns: „Bine”. Fata i-a dat șuba mea
paznicului, iar acesta a dus-o în casa croitorașului pe
care îl cunoștea.
Dar ajunul sosi cu o încălzire a vremii, picurau
stropi de apă din zăpada topită. Seara nu am mai avut
nevoie de șubă – era vreme de palton.
57
Am uitat de ea și nu am mai întrebat-o pe slujnică,

însă de Crăciun, am auzit la bucătărie un fel de ceartă
și zarvă: paznicul, palid și speriat, nu rostește urări
de Crăciun, ci povestește că șuba mea nu e de găsit și
croitorașul a dispărut… Mă roagă paznicul să trimit o
plângere. Eu nu am trimis, dar a trimis el în numele
lui.
A trimis plângerea, însă șuba mea, bineînțeles,
lipsește, și se spune că și croitorul e de negăsit… Soția
lui a rămas cu doi copii, unul de trei ani, iar al doilea
sugar. Sărăcie lucie: și femeia, și copiii erau istoviți,
jalnici – locuiau într-un ungher, dar nici pentru acela
nu plătiseră, iar mâncare nu aveau de niciun fel.
Despre șuba mea femeia spunea că soțul, chipurile, a
reparat-o și a plecat să o returneze, însă de atunci nu
s-a mai întors… L-au căutat peste tot unde ar fi putut
să fie, dar nu l-au găsit… A dispărut croitorul, de parcă
a intrat în pământ… Eu m-am supărat și mi-am făcut
altă șubă, iar despre această pierdere începusem să uit,
când, pe neașteptate, în prima săptămână a Postului
Mare, vine în fugă la mine paznicul… gâfâind, și
bâiguind cu repeziciune:
— Să poftiți, vă rog, la judecător, eu l-am
văzut… L-am văzut pe ticălos, cum venea pe ascuns la
nevastă, și acum l-am prins și l-am dus judecătorului.
Paznicul îl ține sub ochi… Acuș va fi judecat cazul…
Mai repede, vă rog… trebuie să confirmați… șuba
dumneavoastră a dispărut.
M-am dus. Văd că, într-adevăr, paznicul îl
supraveghează pe un oarecare om slab, prizărit, cu
părul ca pâsla, picioare de croitor – îndoite din pricina
58
roții - și îmbrăcat tot în zdrențe (să le repare nu are

cine). Aspectul general îți dădea impresia unui om pe
jumătate mort.
Judecătorul întrebă: a dispărut cumva șuba, cum
arăta și cât costa?
Eu i-am răspuns cinstit: Șuba a fost cum a fost,
am plătit trei sute de ruble, apoi am purtat-o, iar cât
costa în momentul dispariției – nu pot să apreciez,
poate că la piață nu aș fi luat nicio sută de ruble pe ea.
Judecătorul începu să-l ancheteze pe croitor.
Acela recunoscu totul îndată: „Eu, zice, am cusut-o
și m-am dus să i-o las paznicului și să primesc banii
pentru lucrare. Din păcate, paznicul nu era acasă și
ușa era încuiată, iar pe stăpân nu-l cunoșteam după
nume, nici unde locuiește, iar familia noastră nu avea
în ajunul Crăciunului nicio copeică. Am ieșit din
curte și am mers de am lăsat șuba zălog, iar de banii
primiți am cumpărat ceai și zahăr, bere și vodcă, iar
dimineața m-am speriat și am fugit, am băut ultimii
bani, iar de atunci am tot hoinărit”. Acum nu mai știa
unde a pierdut chitanța, și nici pe zălogaș nu-l putea
arăta.
— Sunt vinovat, s-a pierdut șuba.
— Dar cât a costat, după părerea dumneavoastră?
Croitorul spuse fără a sta în cumpănă:
— Șuba era bună.
— Dar cât putea să coste, mai precis?
— Șuba era valoroasă…
— Putea să coste o sută de ruble, de exemplu?
Croitorul se întrecu pe sine în mărinimie.
— Mai mult, zise, putea să coste.
59
— Ar fi putut să coste și o sută cincizeci?

— Da.
Într-un cuvânt – croitorașul a fost de ispravă: nu
s-a încurcat nici pe el, nici pe mine nu m-a încurcat.
Judecătorul citi decizia și hotărî să-l trimită
pe croitor la închisoare pentru trei luni, apoi să-mi
plătească banii pentru șubă.
Așadar, mi se făcuse dreptate deplină și altceva
nu mai aveam ce aștepta de la judecător.
Eu am plecat acasă, croitorul a fost dus în temniță,
iar nevasta și copiii lui au prins a urla pe trei glasuri.
Ce trebuia mai mult?
A dat Dumnezeu și m-am îmbolnăvit curând
de reumatism, care în limba rusă veche era numit
„komciuga” (boală grea). Pe bună dreptate i s-a dat
această denumire! În timpul zilei, boala este așa și așa
– poate fi suportată, dar cum vine noaptea, începe să te
„piseze”, de nu e chip să adormi nici măcar un minut.
Și cum stai fără somn, îți trec prin minte tot felul de
amintiri și închipuiri, iar mie nu-mi iese din cap
croitorașul meu, cu nevasta lui și copiii… El acum stă
în temniță din pricina șubei mele, iar cu femeia și copiii
oare ce se întâmplă? O duceau prost și atunci când era
el, iar acum, mă tem că necazul nu are margini. Iar
eu ce folos am avut de la acest proces și de la această
anchetă? Croitorul nu va putea să-mi plătească nimic,
niciodată, și chiar dacă aș vrea să iau de la el ceva, puțin
câte puțin, atunci toată chestiunea aceasta va avea miros
de cerșetorie…
Nu o să-l secătuiesc de puteri niciodată…
Atunci de ce s-a făcut acest denunț?
60
Această problemă a început să mă îngrijoreze

atât de mult, încât am trimis să se afle dacă mai este
în viață soția croitorului, ce se întâmplă cu ea și cu
copiii?
Paznicul a aflat și îmi zice: „S-a hotărât ca ea să fie
dată afară. Va fi alungată chiar astăzi: s-au adunat deja
șase ruble de plată pentru ungherul în care locuiesc”.
Vai de mine și de mine!
Iar „boala rea” nu mă lasă să dorm noaptea și
se manifestă prin diferite chipuri: când ațipesc de
oboseală, croitorașul apare deodată și începe să dea
cu fierul de călcat rece peste locurile care mă dor, ca
și cum ar da peste scândura de călcat hainele. Și tot
calcă, tot netezește, și tot îmi împunge încheieturile
cu un ac ascuțit.
Așa de tare m-a netezit, încât aș fi dat mai degrabă
șase ruble ca să-mi dispară durerea, dacă nu din trup,
măcar din conștiință – pentru că, sunt convins de
asta, vinovată de necazurile familiei croitorului este
neîndurarea mea.
Soția lui s-a arătat a fi o femeie cu o inimă
simțitoare și a venit să-mi mulțumească pentru cele
șase ruble… Îmbrăcată numai în zdrențe, cu copiii
desculți…
Le-am dat încă trei ruble…
Însă, de îndată ce noaptea veni, croitorul mă
netezi iarăși cu fierul rece… Oare de ce am făcut asta?
Simt cum mă cuprinde supărarea și încep să mă
gândesc: dar cum trebuia să procedez altfel? Căci nu
se poate să-i dai pomană oricărui pungaș. Așa sunt
toți, cuprinși de îndoială. Dar iată că sosi Paștele…
61
Croitorul a trebuit să mai stea încă o lună și jumătate

în temniță. I-am mai dat nevestei sale câte o rublă, de
multe ori câte două. De Paște a trebuit să le măresc
ajutorul bănesc… Și l-am mărit, după puterile mele,
dar nevasta lui și-a schimbat părerea despre sine, și a
început să fie nemulțumită și supărată:
— Pe stâlpul familiei, zise ea, l-ai încătușat: ce
voi face acum cu copiii? Ne-ai omorât, Dumnezeu te
va omorî pe tine.
E și caraghios, și supărător, îmi este și milă, și
rușine: ar fi fost incomparabil mai bine dacă șuba mea
ar fi dispărut de sub ochii mei, cu tot cu croitor. Atunci
ar fi fost și mai omenește, și mai avantajos: dar acum,
dacă vrei să închizi gura mamei unor copii flămânzi –
hrănește familia hoțului, căci altfel cum vei arăta că ai
conștiință? Să înfometeze pe cineva poate și un călău,
dar tu, desigur, nu vrei să stai la masă nici cu un călău,
nici cu un turnător.
Hrănesc oarecum familia croitorului, dar în suflet
totul mi-e potrivnic… Mă simt de parcă aș fi făcut
ceva mai rău decât dacă aș fi furat o șubă străină… Și
nu pot nicidecum să mă izbăvesc de asta…
Dar iată că înainte de Paște, toată lumea s-a dus
la Utrenie, iar eu am rămas bolnav și singur acasă. Am
ațipit, când, deodată îmi făcu o vizită Ivan Ivanovici
Androsov, un negustor din Orel… Bătrânelul era
scund, foarte plinuț, cu un cap complet alb. Murise cu
patruzeci de ani în urmă și fusese îngropat în Orel. În
ultimii ani înainte de moarte, el s-a aflat într-o sărăcie
lucie. Avea un ginere foarte bogat, care pusese mâna
pe averea lui prin nu știu ce mijloace nelegitime. Tatăl
62
meu îl respecta pe acest bătrân și îl numea „drept”,

iar eu țin minte doar că el umbla prin livezi și altoia
merii, iar uneori, când venea la noi și se așeza în
fotoliu, nu mai putea să iasă de acolo nicidecum: dacă
se ridica, fotoliul atârna de el cum atârnă cochilia de
melc. Nu era niciodată întristat pentru ceva și vorbea
întotdeauna vesel despre toate, iar când oamenii îi
aminteau despre necazul pricinuit de fiica sa și de
ginere, el li se împotrivea mereu în același fel:
— Ei, și ce-i cu asta?
— Dar dumneata, Ivan Ivanovici, ai fi putut să te
plângi.
Iar el răspundea:
— Iaca ce-mi mai trebuie!
— Dar vei muri de foame!
— Ei, și ce-i cu asta?!
— Și nu va fi cine să te îngroape.
— Iaca ce-mi mai trebuie!
Se spunea că este prost. Dar el nu era prost.
A venit la noi de Crăciun și a mâncat o mulțime de
colțunași cu vișine și le tot aducea laude.
Parcă, spunea el, m-am umplut cu ghemotoace
călduțe de bumbac, și nu am chef să mă ridic.
Și nu s-a mai ridicat de pe fotoliu, a murit acolo,
iar noi l-am îngropat.
Cu siguranță, un astfel de om știa ce face! „Căci
într-un suflet neînfricat trăiește Dumnezeu”.
Așa, se pare, trebuia să procedez și eu: A dispărut
șuba! – „Și ce-i cu asta”… Să depui plângere? – „Iaca
ce-mi mai trebuie!” Și ne-ar fi fost cu mult mai bine
tuturor, iar eu aș fi fost mai liniștit.
63
De îndată ce am terminat de povestit, amicul

meu păgubit mi-a luat vorba din gură.
— Iată, zise, și eu mă gândeam să fac la fel. Nu mă
voi plânge nimănui de nimic: nu vreau să se tulbure
oamenii și să le fie tuturor otrăvit praznicul Nașterii
Domnului. A dispărut și gata: „Și ce-i cu asta! Iaca ce-
mi mai trebuie?”
Astfel a pus capăt problemei, iar eu nu am
îndrăznit să-l contrazic în niciun fel. Dar mai târziu,
am avut parte de necazuri: într-o zi m-am apucat
să vorbesc despre asta cu mai mulți oameni, și de
la fiecare mi-a fost dat să aud tot felul de lucruri
nepotrivite împotriva mea și a lui. Toți îmi spuneau:
— V-ați gândit prost! Așa li se arată hoților numai
îngăduință. Ați uitat de lege! Oricine are obligația de
a-l îndrepta pe altul și de a-l pedepsi. Asta e prima
regulă.
Cititorule! Fii blând: intră și tu în istoria noastră,
adu-ți aminte ce te-a învățat Cel ce s-a născut astăzi:
să pedepsești ori să miluiești?
Dacă vrei să fii vreodată cu Hristos, atunci
trebuie să te hotărăști fără ocolișuri și de îndată ce
ai făcut-o, Aceluia trebuie să-I urmezi…Poate și tu
ai avut un „necaz înainte de Crăciun” și tu ai tăinuit
asta în suflet și te pregătești să te răzbuni? Probabil
te temi că de vei ierta, îți va fi rușine…Este foarte
posibil, pentru că noi nu ne amintim bine în ce constă
adevărata „primă regulă”... Dar tu astăzi chibzuiește
totul foarte bine, te rog: gândește-te cu cine alegi să
fii: cu legiuitorii „cuvintelor încurcate”, sau cu Cel ce
ți-a dat „cuvintele vieții veșnice”? Gândește-te! Merită
64
foarte mult să cugeți, și alegerea ta nu este grea…Nu-

ți fie frică să pari caraghios și prost, dacă vei proceda
potrivit legii Aceluia care ți-a spus: „Iartă-l pe cel care
ți-a greșit… și câștigă-l, făcându-l fratele tău”.
Eu ți-am povestit nimicuri, dar tu fii priceput și
alege-ți din nimicurile acestea ceva folositor, ca să ai
cu ce trece în veșnicie.
Traducere din limba rusă de Angela Voicilă
65
Evghenii Poseleanin
Nikolka
Totul era pregătit pentru ospățul de după post.

Plăcinta se rumenise și îi simțeai gustul dulce doar
văzându-i crusta bine coaptă și unsă; bucata grasă de carne
de berbec împrăștia în izbă o mireasmă ademenitoare; din
oala cu borș fierbinte de varză, scoasă numai ce din cuptor,
ieșea un abur gros. În izbă era aproape totul pus în ordine.
În colțul sfânt cu icoana înnegrită a Maicii Domnului
„Bucuria tuturor celor necăjiți”, și icoanele noi-nouțe cu
rize1 din hârtie, fusese aprinsă candela.
Prin geamuri aproape că nu se mai zărea lumină.
Ziua se stingea repede. În ogradă, Miháila înhăma calul
la sania de lemn. Era timpul să se pregătească pentru a
merge la priveghere. Trebuiau să ajungă nu în parohie,
ci într-un sat mare, Trehbratskoe, aflat la o depărtare de
douăsprezece verste. Acolo era praznicul hramului.
1
Riză - ferecătura de pe icoană
67
Nevasta lui Miháila, Maria, o muiere sprintenă, înaltă

și rumenă, isprăvea cu repeziciune curățenia prin casă.
Scoțând din cuptor friptura și plăcinta, le puse pe masă,
le acoperi, și strigă la fiul ei vitreg, Nikolka, un băiețel de
șapte ani, să ducă pisica în tindă și să nu o lase să intre în
izbă, că poate îi trece prin cap să poftească la bucatele lor.
Terminând cu pregătirile pentru masa de a doua zi, Maria
începu să se gătească. Ea provenea dintr-o casă înstărită
din Trehbratskoe și îi plăcea să iasă în evidență. Nu vroia
să plece în te miri ce de acasă într-o asemenea zi. Și când
îmbrăcă sarafanul înflorat cu nasturi bombați din argint
și își acoperi capul cu o broboadă roșie de mătase, își puse
deasupra cojocul acoperit cu un postav albastru subțire,
se făcu și mai impunătoare și arătoasă.
În izbă intră Miháila, răspândind după el rotocoale
de aer geros, și începu, de asemenea, să se îmbrace
sărbătoresc. Numai Nikolka nu avea nimic nou. Totuși, el
își luă cămașa spălată, își îmbrăcă anevoie cojocul scurt,
peticit, și, stând într-un ungher, își aranjă cu grijă șapca
mototolită, pe care în zilele obișnuite o punea pe cap fără
să-i pese de cum arată. Miháila se uită de câteva ori pe
furiș la fiul său. Poate i se făcu milă că băiatul nu are
haine noi de sărbători. Sau poate se gândea că ar fi fost
altfel dacă mama lui Nikolka era în viață. Dar Nikolka
nu se gândea nici la mama sa, nici la haine noi. El se
străduia să stea cât mai cuminte, ca să nu o supere cu
ceva pe mama vitregă. Era foarte bucuros că îl luau cu ei
în sat și își dorea să urce cât mai repede în sanie, unde nu
mai aveau deja de ce să-l ocărască.
În Trehbratskoe trebuiau să rămână peste noapte
la rudele Mariei și abia după prânz să se întoarcă acasă.
68
Toate acestea îl bucurau nespus pe Nikolka. Terminându-

și pregătirile, Miháila se înfășură mai strâns pe deasupra
cojocului cu un suman larg și își încinse mai bine brâul.
Maria își adăposti la piept copilul de un an, stinse focul,
lăsând aprinsă doar candela, și ieșiră cu toții afară;
Miháila și Maria se așezară în față, iar Nikolka se așeză
foarte confortabil în spate, și astfel o luară din loc.
Calul sătul și puternic alerga vesel. Învârtoșată de
gerul aspru, zăpada șuiera sub tălpile saniei, care aluneca
drept și lin. Pe maldărul îngust de paie, fiind acoperit
deasupra cu sumanul vechi al tatălui său, lui Nikolka îi
era cald. Mai întâi privi multă vreme în sus, la cerul care
sclipea cu o mulțime nesfârșită de stele ce tot continuau
să răsară, apoi la luminițele din casele satelor ce le
ieșeau în cale, după aceea la nemărginirea întunecoasă
ce învăluia sania din ambele părți, din spate și din față.
Apoi, din pricina mersului lin și al tihnei din jur, Nikolka
începu să picotească. Cuprins de toropeală, simțea că
sania intrase deja în pădure și, dacă ar fi fost singur, i
s-ar fi făcut groază, dar așa, cu familia lui în sanie, era
mai bine decât în câmp. Din ambele părți, brazii înalți
și copacii rămași fără frunze, păreau că îmbrățișează
drumul îngust, iar liniștii de până atunci îi luă locul un
fel de șoaptă neîntreruptă, stranie și tainică. Dumnezeu
știe la ce se gândea Nikolka.
Și-ar fi dorit să fie vară, când în poienițele din această
pădure, în iarbă, înfloreau florile și se coceau poamele,
iar pe lângă movilițele de pământ se iveau ciupercile; ori
se gândea la sat, la biserica plină de luminițe arzânde,
cântări răsunătoare și lume cu bucurie sărbătorească, sau
își dorea ca cineva să-l alinte. Însă lui Nikolka îi plăcea,
69
totuși, să picotească în sanie în acea seară, în mijlocul

pădurii, toropit de zgomotul odihnitor al năplaților2.
Deodată, ceva îl făcu să privească în urmă.
Eliberându-și capul de sub caftan, el se uită spre drum. Nu
foarte departe de sanie, alerga ceva nedeslușit, negru, și în
această negreală străluceau, parcă, niște scântei săltărețe.
Lui Nikolka i se făcu frică. El se ridică repede în genunchi
pe sanie și se uită la cal peste umerii tatălui său. Calul
tremura și își ridică urechile, mișcând speriat din ele.
— Ce te tot fâțâi? îl întrebă nemulțumită maștera3.
În glasul ei se simțea neliniște. Nikolka se întoarse încă
o dată îndărăt. Scânteile se apropiau. Zgomotul haitei se
auzea tot mai aproape.
— Tătuțule, lupii! strigă Nikolka.
Miháila vedea totul. El simți pericolul când calul
își ciuli urechile și, dându-și seama că nu poate să facă
nimic, doar se ruga lui Dumnezeu să-i îndepărteze de
nenorocire. Nădăjduia că lupii sunt puțini și că cineva îi
va ajunge din urmă și se vor apăra împreună. Mânându-
și calul, el privi înapoi: o haită întreagă de lupi alerga
după ei. Calul fugea din toate puterile, însă distanța
dintre haită și sanie se făcea tot mai mică.
— Ține-te, a strigat Miháila, stați toți grămăjoară.
Dumnezeu este milostiv, poate vom scăpa!
Și, ridicându-se, începu să biciuiască neîndurător
calul, până la sânge. Înălțându-și capul, acesta părea că
se lungește deasupra pământului. Înfricoșată cumplit,
strângându-și copilul la piept, Maria privea înainte.
Miháila se întorcea întruna să privească îndărăt. În
spatele Mariei, cu fața către lupi, stătea în genunchi
2
Tălpi de sanie
3
Mama vitregă
70
Nikolka. El auzea deja suflarea fiarelor și înțelegea că

atunci când lupii îi vor ajunge din urmă, se vor arunca
mai întâi asupra lui. El nu plângea, nu țipa, nu se zbătea,
ci încremenise cu totul.
„Ține-l pe Nikolka, pe Nikolka!”, îi striga Miháila
Mariei.
Însă Maria stătea nemișcată. Haita îi ajungea din
urmă. Botul lupului din față atingea deja sania. Într-o
clipă el alerga lângă ei. Îndată, sania avea să ajungă chiar
în mijlocul haitei. Scânteile înfricoșătoare ale ochilor de
lup scăpărau din toate părțile și se auzea răsuflarea grea
a fiarelor. Deodată, Maria se ridică, și, continuând să-și
țină cu o mână copilul ei, cu cealaltă îl înșfăcă pe Nikolka
de cojoc și, cu o putere năprasnică și cu un strigăt sălbatic,
îl aruncă în haita lupilor.
„Tătuțule, tătuțule!”, se auzi în văzduh.
Dar sania zbura mai departe. Calul scos din minți
îi ducea cu înverșunare. Oare i se întunecase mintea lui
Miháila, oare nu auzea cum îl strigă fiul său? El, însă,
biciuia în continuare animalul înnebunit. Iar acolo,
în urmă, pe zăpada albă se zărea haita întunecată ce îl
înconjurase pe băiețelul aruncat din sanie.
Când maștera îl aruncă lupilor pe Nikolka, în afară
de groaza nemărginită, care îl pătrunse ca un frig de
moarte până la oase, el își dădea seama cu claritate: „mă
vor mânca”. Și, închizând ochii, rămase culcat la pământ,
fără a încerca să se ridice. Dar, între timp, se făcu liniște.
Din pricină că lupii nu s-au aruncat de îndată asupra lui,
se înspăimântă și mai tare. Cu un efort cumplit, de parcă
aștepta să-și vadă moartea cu ochii, el se încumetă să și-i
deschidă. Lupii nu mai erau. Pe zăpadă era cald.
71
Și, deodată, ceva radios, ceva ce nu simțise niciodată

în viață, îl învălui pe băiețel. Dintr-o anume pricină, el
înțelese clar că este salvat. Un fel de putere stătea în jurul
său, în pădure, printre copaci. Ea cobora din cerul înalt și
îl mângâia, îl însuflețea. Această putere alungase undeva
înfiorătoarea haită de lupi și, triumfătoare, umplea cu
har și bucurie întreaga pădure. Era o putere netrupească.
Ea se așternea deasupra pământului și revărsa în jurul
ei tihnă și mângâiere. Acolo unde se apropia, vălul de
zăpadă se făcea și mai alb, stelele din cer străluceau mai
luminos și cu mai multă bunăvoire, și toate întâmpinau
cu slavă sosirea Pruncului Sfânt. Pământul simțea
această putere dătătoare de viață. Și înaintea procesiunii
sale, brazii cărunți își aplecau vârfurile lor mândre, iar
sub giulgiul de zăpadă, această putere săvârșea lucruri
de nespus.
Prin venele copacilor, începu să curgă, urcând
de la rădăcini, sevă plină de viață, zăpada se acoperea
sub razele soarelui cu iarbă verde și proaspătă, florile
înfloreau. Gingașul ghiocel, lăcrămioarele pure,
mușețelul alb, floarea albastră de nu-mă-uita, viorelele
pline de vlagă binemirositoare, au răsărit acolo unde
în urmă cu un minut se așternea zăpada înghețată, iar
în căușurile violet ale clopoțeilor se auzea un clinchet
subțirel și vesel...
Roiuri de libelule diafane cu aripi transparente, și
fluturi ușori, se roteau deasupra florilor înflorite…
Ridicând pojghița de gheață care se topise într-o
clipă, pâraie luminoase susurau, grăbindu-se să ajungă
mai repede la râurile mari, la marea îndepărtată și
caldă…
72
Peste tot pe unde trecea această putere, era viață

triumfătoare și nemuritoare, și nu era acolo nici plângere,
nici strigăt, nici durere…
Și pe deasupra acestei înseninări și bucurii, trecea
ea, puterea a tot iertătoare și atotbiruitoare…
În jurul ei se auzea zborul liniștit al unor aripi
ușoare, răzbăteau ecourile unui cântec ce a fost cântat
din cer într-o noapte la fel ca aceasta, sărmanului pământ
izbăvit, și a fost auzit atunci de câțiva păstori…
În orașele mari acele ecouri au fost înăbușite
de forfotă, dar în pădure ele erau ascultate de natura
deșteptată, ce răspundea printr-un radios murmur al
vieții. Iar când această putere dispăru, în pădure se făcu
din nou frig, liniște și înfricoșător. Dipăruse pârâul
șopotitor, florile de abia înflorite, fluturii ce zburau dintr-
un loc într-altul…
Nu mai era nici copilul…
Doar urmele năplaților și ale labelor de lup se
vedeau ca și mai înainte pe zăpadă. Stelele luminoase
licăreau vesel pe cer, iar brazii bătrâni începură o
conversație neînțeleasă despre ceea ce văzuseră…
Scăpând de lupi, Miháila și Maria se aflau într-o
stare îngrozitoare. Locul gol, înfricoșător, din sanie,
unde stătea Nikolka atunci când ieșiră din ogradă, căsca
înaintea lor o cumplită dezvăluire. Ei nu se încumetară
să se întoarcă înapoi ca să-l saveze pe Nikolka. Era
îngrozitor să meargă înainte, era îngrozitor să se
gândească la biserică. Mințile lor erau încețoșate. Ei nu
schimbară nicio vorbă și intrară mohorâți în sat.
Din depărtare, în liniștea nopții geroase, răzbătea
dangătul sonor al clopotului ce anunța începutul slujbei.
73
Curând se deschise biserica, aflată ceva mai departe de

casa boierească, pe un loc înalt, ce se vedea din depărtare.
Lângă biserică se auzea zgomotul mulțimii de oameni
care nu reușise încă să pătrundă înăuntru. Saluturile și
schimburile de vorbe, strigătele aruncate cailor, șuieratul
tălpilor de sanie și al pașilor pe omătul întărit se auzeau
limpede în văzduhul nemișcat, încremenit, de frig. Băieții
săltau pe zăpadă pentru a se încălzi și suflau în palme;
cei care veniseră pe jos se așezau să se odihnească pe
ridicătura gardului de piatră; cei care intrau în biserică își
scoteau șepcile în pridvorul cu bolta înaltă, și își făceau
cruce. Prin ușile largi de sticlă se vedea lumina puternică
dinăuntru și mulțimea care fremăta.
Numai Miháila și Maria intrară în biserică fără
bucurie, cu inima grea. Încă din sat li se păruse că
feciorul din ograda rudelor, căruia îi dăduseră calul
pentru a-l îngriji, îi privea cu suspiciune. Nu puteau să
răspundă celor ce le dădeau binețe; nu îndrăzneau să se
uite în ochii nimănui, nu îndrăzneau să meargă în față și
se opriră lângă ușă.
Înaintea lor se vedea altarul. Ardeau multe lumânări
în fața icoanelor, la acestea se adăugau altele noi, însă ei nu
se încumetară să aprindă nicio lumânare. Miháila tânjea
după fiul său, iar Maria era chinuită de un regret mistuitor.
I se părea că vede o altă femeie, pe mama lui
Nikolka, și că această femeie o privea stăruitor cu ochii
plin de tristețe, iar în urechile Mariei se auzea o șoaptă
îngrozitoare: „Ce ai făcut cu el?”
Slujba își urma cursul ei. Se citise Hexapsalmul;
apoi se deschiseră Ușile Împărătești; Cartea lui Solomon
a fost așezată lângă icoană, în mijlocul Bisericii, și se
74
auziră mărimurile către Pruncul născut. Apoi preotul

merse în altar să cădească, iar glasurile copiilor de la
școala din sat începură să repete încet și armonios
cuvintele mărimurilor. Atunci, Maria, uitându-se înainte
cu ochii bulbucați, îl zgâlțâi pe soțul ei.
— Vezi? spuse ea, aproape sufocându-se, suflețelul
lui Nikolka umblă prin Biserică.
— Văd, răspunse Miháila.
Într-adevăr, Nikolka, în cojocelul vechi și în pâslari,
ținând în mâini șapca veche, mergea prin biserică, fiind
văzut doar de Miháila și Maria. El mergea în urma
preotului, intră după el în altar, ieși înapoi, și veni după
el prin biserică. Iar atunci când părintele se opri să
cădească în direcția lui Miháila și a Mariei, Nikolka făcu
o plecăciune adâncă înaintea lor.
— Hai să mergem acasă. Nu mai pot, îi șopti Maria
bărbatului ei și ieșiră din biserică, plecând spre casă pe
altă cale.
Maria nu îndrăznea să se roage, dar în mintea ei
stăruia un gând – că Dumnezeu e mare și că El ar putea
să facă în așa fel, ca și cum nimic să nu se fi întâmplat.
Cu sufletul zdrobit, dându-și seama că este ultima dintre
păcătoase, a intrat în izbă. Candela pâlpâia înaintea
icoanei Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiți”
și a chipurilor în rize de hârtie aurită. Pe laviță, sub
icoane, îmbrăcat în cojocel, cu șapca pe cap și pâslarii
în picioare, dormea liniștit, viu și nevătămat Nikolka…
Iar peste tot pământul, în acea noapte, trecea
atotbiruitoarea putere a lui Dumnezeu.
75
Evghenii Poseleanin
Zilele Crăciunului.
Amintiri din copilăria mea
Gândul că toate câte s-au petrecut cu voi au trecut

fără întoarcere și nu se mai pot repeta, le pricinuiește un fel
de tristețe tihnită amintirilor voastre și, cu atât mai adâncă
e tristețea, cu cât mai îndepărtate sunt aceste amintiri.
Astfel îmi aduc și eu aminte uneori, cu pace și
tristețe, de anii copilăriei mele, și rememorez cu nostalgie
imaginile care nu se vor mai repeta, care nu se vor mai
întoarce, pentru că, deja, mulți, mulți oameni ai acelor
vremuri, oameni ce mi-au fost apropiați, nu mai sunt.
Amintirile din copilăria mea, în ceea ce privește
Crăciunul, au legătură, dintr-o anumită pricină, cu gerurile
năprasnice. Eu am crescut în Moscova, și atunci când eram
copil, gerurile de 25 de grade cu minus, în decembrie și
ianuarie, nu erau ceva ieșit din comun. Desigur, în astfel de
zile nu ne lăsau să ieșim la plimbare, așa cum obișnuiam în
fiecare zi, potrivit educației noastre cumpătate și riguroase.
77
Ceva feeric, viu, mi se părea că sălășluiește în aceste

geruri. Uneori, dacă privirile învățătorului de limba rusă
și cele ale domnișoarei de franceză, care ne urmăreau
fără încetare, nu erau atât de vigilente, ne apropiam de
fereastra mare din camera copiilor și cercetam geamurile
acoperite de promoroacă. Gerul miraculos desena cu
iscusință o mulțime de ornamente: din micuțele steluțe
albe creștea tot mai mult și mai mult un fel de împărăție,
un fel de poveste îndepărtată și senină. Și astfel ne
cufundam în reverie, visând Dumnezeu știe ce, până
când ne luau, dojenindu-ne, de lângă fereastră.
Când se lăsau jaluzelele și luminile se aprindeau,
în dreptul ferestrelor erau așezate niște paravane mari,
de demult, și atunci, uriașa noastră cameră a copiilor
devenea și mai confortabilă.
Încăperea era împărțită în două pe toată lungimea
ei de o bârnă mare, pe care noi ne cățăram întruna, ca
veverițele, căpătând astfel o îndemânare excelentă. În două
colțuri ale camerei, și pe lângă pereți se aflau „grajdurile”,
pline de feluritele noastre animale: cai fără șa sau cu șa,
dintre care unele puteau fi scoase, altele erau lipite; vaci,
măgari, cu capetele întoarse către iesle. Se mai aflau în
cameră și fotolii vechi și încăpătoare ce aveau cadru de
stejar și în care ne cuibăream câțiva copii deodată. Aceste
fotolii, împreună cu scaunele vechi din lemn roșu, ale
căror speteze erau înclinate în afară, înfățișau, atunci când
era nevoie, și corăbii, și păduri, și carete mari de voiaj, în
care umblă călătorii, așteptați de tâlhari.
Îmi amintesc și masa care, pe lângă scândura
obișnuită de dedesubt, mai avea sub aceasta încă o scândură
la fel de lungă, pentru a sprijini picioarele mici ale copiilor.
În spațiul dintre aceste două scânduri era foarte lesne să te
78
ascunzi și te simțeai acolo foarte în voie. Această masă avea,

de asemenea, o mare însemnătate în jocurile noastre.
Pe vremea când eram foarte mic, Crăciunul mi se
părea un timp deosebit al abundenței de lucruri dulci.
Apoi am început să țin minte privegherea praznicului,
cântarea sonoră, cădelnițele grele aprinse, veșmintele grele
aurite, rotocoalele fumului de tămâie, ce se răspândeau prin
biserică, și mai presus de toate – gândul despre Pruncul
Sfânt, Care tocmai s-a născut și Care este Dumnezeu.
Eu simțeam că sub aceste cântări, sub această
atmosferă bisericească fascinantă, se află o taină venită
din cer, o taină care ne chema și ne făgăduia ceva.
Când aveam vârsta de șapte ani, am avut un Crăciun
pe care nu-l voi uita niciodată, pentru că a fost anticipat
de câteva evenimente, poate mai puțin vizibile, ce au lăsat,
însă, în mine o urmă adâncă.
Tata, care era un om din cale afară de ocupat și
nu putea niciodată să participe la lecțiile noastre, a vrut
să vadă cum și ce am învățat. Cu ocazia aceasta, el a
chemat câteva rude să asiste la acest examen, învăluind
evenimentul într-o atmosferă festivă. Examenul s-a
desfășurat în apartamentul său, unde nu îndrăzneam să
intrăm niciodată și unde eram aduși de două ori pe zi,
dimineața și seara, ca să-l salutăm și să ne luăm rămas bun
de la el. Îmi aduc aminte masa mare, acoperită cu postav
verde, îmi amintesc de niște învățători și profesori pe care
nu îi cunoșteam, de un protoiereu important… După
examenul care s-a desfășurat admirabil, a avut loc un
mare ospăț și atunci am primit în dar niște cărți minunate.
În aceeași seară, cu mine s-a petrecut o întâmplare,
rămasă cu totul neobservată de ceilalți, care a întipărit în
sufletul meu o dragoste arzătoare pentru duhovnicia rusă.
79
Printre anunțurile publicațiilor color, trimise înainte

de Crăciun, în casa noastră a ajuns o foaie ce îl înfățișa pe
mitropolitul Filip stând înaintea lui Ivan cel Groaznic. Îmi
amintesc foarte limpede și astăzi acel desen negru, puțin
mâzgălit: Filip care nu își coboară privirea aspră de pe
chipul Mântuitorului, țarul care stă mânios înaintea lui,
spijinindu-se de un toiag, și gloata opricinicilor1. Nu știu
cine mi-a explicat conținutul ilustrației, dar eroismul lui
Filip a trezit în mine un entuziasm neobișnuit, chiar dacă
a fost neobservat. Nu am povestit nimănui ce am simțit,
dar câteva zile m-am gândit numai la Filip.
Chiar în seara examenului, ne-au făcut baie, iar eu
iubeam de când eram foarte mic, sunetul apei ce picură
și plescăie. Stând în cadă, mișcându-mi mâinile înadins
pentru a stârni plescăitul apei, delectându-mă în același
timp cu simțământul unei tihne neobișnuite, mi-am
imaginat că sunt în Moscova, într-o seară de iarnă la fel
de geroasă, în casa boierilor Kolîcev, și l-am văzut pe Filip
băiețel, apoi tânăr la curtea marelui cneaz, și apoi om
matur, îmbrăcat în haine de rând, plecând din Moscova.
În seara zilei următoare, tata ne-a luat pe toți în
sanie și ne-a dus prin oraș să facem felurite cumpărături,
printre acestea fiind și cadourile pentru noi. Dar când
am ajuns acasă, am primit o veste neașteptată.
Noi aveam o dădacă bătrână, Maria Andreevna -
distinsă, plăcută la chip, cu mișcări line - o bătrânică foarte
iubitoare, care ne-a dădăcit pe noi toți și acum, fiind la
pensie, locuia la sora ei, într-o căsuță mică de la marginea
orașului. Până în ziua de astăzi îmi apar în minte părul său
cărunt ce se ițea de sub marginea încrețită a bonetei albe,
1
În timpul lui Ivan cel Groaznic, opricinicii erau oștenii din opricinină
- sistemul militar și polițienesc al acelor vremuri
80
privirea demnă și calmă a ochilor săi luminoși. Ea venea

de obicei la toate sărbătorile mari, la zilele de naștere și
zilele onomastice ale fiecăruia dintre copii, așa că noi o
așteptam să sosească în curând.
Între timp, când ne-am întors acasă, am găsit-o pe
sora ei care ne-a anunțat că Maria Andreevna a murit pe
neașteptate.
Pe atunci eram deja convins de nemurirea sufletului
și presupuneam cu o naivitate de copil că sufletul, atunci
când se desparte de trup, umblă în chip vădit prin acele
locuri în care a trăit și așteptam ca Maria Andreevna să
vină la noi în cameră, de aceea nu am putut să adorm
nici în acea noapte, nici în nopțile următoare. Din
cauza frigului, nu ne-au luat la înmormântare și eu
îmi imaginam cu groază cum dădaca noastră Maria
Andreevna este lăsată în pământul rece, înghețat, în
mormântul pe care, așa cum vorbeau cei mari, abia au
izbutit să-l sape, atât de mult se întărise pământul.
Și iată că dispariția unui om apropiat, ce ar fi trebuit
să ne zâmbească în zilele următoare și care nu va mai veni
niciodată, niciodată, și ivirea pe pământ a Pruncului Sfânt,
această moarte și această viață se contopeau într-o singură
taină mare, formând poate, în sufletul meu, pentru toată
viața, simțământul smereniei adânci și înduioșătoare în
fața tainelor nedeslușite ale vieții, înțelese doar de credință.
În prima zi a praznicului, dimineața, întotdeauna se
înfățișa în vizită la tatăl meu un bătrânel cu un aspect foarte
savuros, asemenea acelor pitici cu bărbi cărunte, care sunt
plasați astăzi prin grădinile caselor din afara orașului. Noi
auzisem că acest bătrânel este foarte sărac și că are nepoți.
El era întotdeauna chemat în cabinetul tatălui meu, și
rămâneau o vreme între patru ochi. Ni se povestise, îmi
81
aduc aminte, că tata îl cunoștea de zeci de ani și eu cred

că îl întreținea. De aceea venea la noi și ne aducea felurite
jucării simple, cum ar fi niște iepurași albi și pufoși, sau ne
dăruia pâslari călduroși, sau altceva de felul acesta. Mie îmi
era întotdeauna grozav de milă de acest mic moșuleț, de
bătrânețea lui, de glasul său liniștit și privirea sa blajină și
de faptul că venea pe un ger așa de aprig.
La Paști el ne aducea, de obicei, ouă albe de zahăr.
Apoi urma petrecerea și partea laică a sărbătorii. Veneau
rudele și cunoștințele, printre care, nu știu de ce, erau puțini
copii, aproape toți erau maturi. Nouă ne plăcea să privim
de la fereastră caleștile oprindu-se în fața pridvorului
nostru și ne dădeam cu părerea despre cine dintre oaspeți
are cei mai buni cai. O mătușică de-a noastră avea un
vizitiu bătrân dar impozant, și două perechi de bidivii
sprinteni, murgi și albi. Ne plăcea să vorbim cu el despre
cai, întrebându-l dacă există cai verzi sau albaștri. El ne
încredința că există, dar nu prea des.
Uneori ne duceau la serbările pentru copii, ce se
petreceau lângă bradul mare de Crăciun, unde erau mulți
copilași îmbrăcați frumos și unde se găseau tot felul de
bunătăți. Mai mergeam și la baluri mascate. Iar în casa
unor amici erau deseori prezentate imagini minunate cu
umbre, înaintea câtorva zeci de copii ce se adunau acolo.
Îmi aduc aminte că oricât de vesele ar fi fost toate
aceste adunări, atunci când se terminau, eu simțeam un
fel de întristare. De sărbători așteptam ceva deosebit,
fascinant, dar totul era banal și neîndestulător. Cred
că mulți oameni, capabili de simțăminte religioase, au
asemenea trăiri, până când nu reușesc să se refugieze pe
deplin în lumea credinței.
Eu așteptam necontenit ceva tainic.
82
Odată, în ajunul Bobotezei, într-o iarnă extrem de

geroasă, tata a intrat la noi în cameră și ne-a poruncit să-i
aducem candela mică ce ardea în fața icoanelor din camera
noastră, a copiilor. Apoi au fost luate sfeșnicele vechi
de aramă, unul dintre ele având forma unui candelabru
bisericesc, pe care îl păstrez și astăzi… Eu mi-am închipuit
că acolo, în apartamentul tatălui meu, se întâmplă ceva cu
totul neobișnuit, și anume că se pregătește să moară, ori
pleacă la mănăstire și vrea să-și ia rămas bun de la copii
într-o atmosferă bisericească festivă.
Până la urmă, s-a lămurit totul. Pur și simplu,
dorind să nu ne pună în pericolul de a ieși afară și de
a răci, trecând din biserica foarte călduroasă prin gerul
năprasnic, tata a comandat o priveghere la noi acasă, de
aceea pregătea totul pentru această priveghere.
Ger, ger….
Țin minte discuția despre stăncuțele care au înghețat
în zbor. Țin minte senzația a ceva tăios, în acea jumătate
de minut în care ne duceau câteodată, înfofoliți în glugile
hainelor, din pridvor până la trăsură. Și țin minte, totodată,
frigul unei singurătăți pe care o simțeam încă de atunci,
un fel de neîmplinire.
Și cred acum că pruncilor, mai bine decât să fie duși la
serbări și teatre, trebuie să li se vorbească mai mult, și mai
mult despre Hristos, să li se arate imagini care îl înfățișează
pe Hristos ca prunc neajutorat. Trebuie să ne gândim
mai devreme la potolirea acelei sete dogoritoare, o sete ce
istovește sufletul, o sete ce îi încearcă pe unii copii încă din
primii ani în care sunt conștienți de sine și pe care aceștia o
vor potoli doar atunci când Hristos îi va lua în brațele Sale,
așa cum i-a luat cândva pe copiii care I s-au adus.
83
Lev Tolstoi
Crăciunul lui Moș Panov
Era în Ajunul Crăciunului și, deși încă la

amiază, începuseră a se aprinde lumini în prăvăliile
și în casele din micul cătun rusesc, căci scurta zi de
iarnă era pe sfârșite. Copiii zburdalnici o zbughiseră
la adăpost și se mai auzeau doar zgomotele înfundate
ale sporovăielii și râsetelor ce răsunau din spatele
obloanelor închise.
Bătrânul Moș Panov, cizmarul satului, ieși din
prăvălia sa ca să mai arunce o ultimă privire pe-afară.
Chiotele de bucurie, luminile strălucitoare și aromele
îndepărtate, dar îmbietoare ale bucatelor de sărbătoare
îi aminteau de alte Crăciunuri, acum îndepărtate, de
vremea când nevasta îi mai trăia încă și propriii lui
copii erau mititei. Acum nu mai avea pe nimeni. Pe
chipul lui, de obicei voios, brăzdat de mici crețuri
de râs în spatele ochelarilor rotunzi de oțel, se citea
85
acum amărăciunea. Dar se duse înapoi în casă cu un

pas hotărât, trase obloanele și puse ibricul de cafea pe
plita cu tăciuni aprinși. Apoi, cu un oftat adânc, se
așeză în fotoliul cel mare.
Moș Panov nu prea citea de felul lui, dar în seara
aceasta își așeză pe genunchi vechea Biblie a familiei,
și urmărind încet rândurile cu degetul arătător, reciti
povestea Crăciunului. Citi cum Maria și Iosif, osteniți
după călătoria lor la Betleem, nu au mai găsit loc la
han, așa că pruncul Mariei s-a născut într-o iesle de
boi.
„Of Doamne, Doamne!” exclamă Moș Panov,
„numai de-ar fi venit aici! Le-aș fi dat patul meu și aș
fi învelit pruncul cu plapuma mea matlasată, ca să Îi
țină de cald.”
Citi mai departe despre magii cei înțelepți care
au venit să-l vadă pe pruncul Iisus, aducându-I daruri
de mare preț. Moș Panov se posomorî din nou. „Eu
n-am ce să-I dăruiesc”, se gândi el cu tristețe.
Apoi chipul i se lumină. Puse Biblia deoparte,
se ridică și își întinse brațele lungi spre polița de sus,
de pe peretele cămăruței lui. Dădu jos o cutioară
mică și prăfuită pe care o deschise. Înăuntru se afla o
minunată pereche de pantofiori de piele. Moș Panov
zâmbi mulțumit. Da, erau ca noi, ținea el bine minte,
era cea mai frumoasă pereche de încălțări pe care
o făcuse vreodată. „Ar trebui să îi dăruiesc acești
pantofiori”, se hotărî el, în vreme ce îi punea frumos
la loc și se așeza iarăși la locul lui.
Se simțea obosit acum și, pe măsură ce citea, i
se făcea tot mai somn. Literele începură să-i joace pe
86
dinaintea ochilor, așa că închise pleoapele preț de câteva

minute. Pe nesimțite Moș Panov adormi de-a binelea.
Și în vreme ce dormea, avu un vis. Se făcea că
mai era cineva cu el în odaie și, așa cum se întâmplă
în vise, știu de îndată cine era. Era Iisus.
— Ți-ai dorit să Mă vezi, Moș Panov, spuse El cu
blândețe. Așa că uită-te după Mine mâine, va fi ziua
de Crăciun și voi veni la tine. Dar să fii cu băgare de
seama, căci nu îți voi spune cine sunt.
Când Moș Panov se trezi în cele din urmă,
răsunau clopotele și o lumină slabă răzbătea prin
obloane.
— Slavă Ție, Doamne! zise Moș Panov. E ziua de
Crăciun!
Se ridică și-și întinse oasele, pentru că era cam
anchilozat. Apoi fața i se lumină de fericire când își
aminti de visul său. Până la urmă acesta avea să fie un
Crăciun foarte special, pentru că urma să vină Iisus la
el. Cum o să arate? Oare va fi prunc, ca la cel dintâi
Crăciun? Sau va fi bărbat în toată firea, un dulgher –
sau va veni ca marele Împărat și Fiu al lui Dumnezeu?
Trebuia să stea de veghe întreaga zi pentru a-L
recunoaște, sub orice înfățișare ar veni.
Moș Panov puse un ibric special de cafea, ca
pentru micul dejun de Crăciun, deschise obloanele
și se uită pe fereastră. Ulița era pustie, nu se vedea
nici țipenie de om. Cu excepția măturătorului satului.
Arăta la fel de amărât și de murdar ca întotdeauna, și
cum altfel, bietul om! Cui i-ar fi convenit să muncească
în ziua de Crăciun - mai ales pe o dimineață atât de
geroasă și de înnegurată ca asta?
87
Moș Panov deschise ușa cizmăriei, lăsând să

intre un fuior subțire de aer rece.
— Vino-ncoace! strigă el vesel peste uliță. Hai
înăuntru la o cafea fierbinte, ca să te mai dezmorțești
un pic!
Măturătorul ridică capul și parcă nu-i venea a-și
crede urechilor. Bucuros nevoie mare, își lăsă degrabă
mătura și intră în cămăruța caldă. Așezat lângă soba
încinsă, omul scotea aburi din hainele lui ponosite,
și-și împreunase mâinile înroșite de ger în jurul cănii
călduțe în vreme ce sorbea din cafea.
Moș Panov se uita la el bucuros, dar din când în
când îi mai fugeau ochii pe fereastră. Nu se cădea să-și
piardă musafirul său special.
— Aștepți pe cineva? îl întrebă măturătorul într-un
final. Așa că Moș Panov îi povesti despre visul lui.
— Păi sper să vină, zise măturătorul, mi-ai făcut
o bucurie de Crăciun la care nu mă așteptam. Aș zice
că meriți să ți se îndeplinească visul. Și chiar a zâmbit.
După ce plecă, Moș Panov puse la fiert supa de
varză pentru cină, apoi merse iar la ușă, aruncând o
privire în sus și-n jos pe uliță. Nu văzu pe nimeni. Dar
nu era chiar așa. Cineva venea.
Fata se furișa atât de încet și anevoie în umbra
zidurilor prăvăliilor și caselor, că trecu un timp până
ce o observă Moș Panov. Arăta istovită tare și ducea
ceva în brațe. Când s-a mai apropiat, putu să vadă că
ținea la piept un copilaș înfășat într-un șal subțirel.
Era atâta tristețe întipărită pe chipul ei și pe fețișoara
bolnăvicioasă a copilașului, încât lui moș Panov i se
rupse sufletul de mila lor.
88
— Nu vrei să intri un pic?, a strigat el, ieșind în

uliță să-i întâmpine. V-ar prinde bine amândurora să
vă odihniți nițel la căldură, lângă sobă.
Tânăra mama se lăsă condusă în casă și instalată
în fotoliul confortabil. Fata scoase un oftat de ușurare
când se așeză.
— O să încălzesc niște lapte pentru copilaș, zise
moș Panov. Am avut și eu copii. Știu cum să-i dau de
mâncare fetiței tale.
Luând laptele de pe cuptor, hrăni grijuliu copilul
cu o linguriță, în vreme ce-i încălzea piciorușele la
gura sobei.
— Fetița ta are nevoie de pantofi, zise cizmarul.
— N-am cu ce să-mi iau pantofi, îi răspunse fata.
N-am bărbat care să aducă bani în casă. Mă duc în
satul vecin ca să-mi găsesc de lucru.
Un gând fulgerător îi trecu prin minte lui moș
Panov. Își aminti de pantofiorii la care se uitase cu o
seară înainte. Dar pe aceia îi păstra pentru Iisus. S-a
uitat din nou la piciorușele înghețate ale fetiței și se
hotărî pe loc.
— Încearcă-i pe aceștia, zise el, punând copilul și
pantofiorii în brațele mamei. Pantofiorii cei frumoși
i se potriveau perfect. Fata zâmbi fericită și copilașul
gânguri de plăcere.
— Ai fost tare bun cu noi, zise fata, când se ridică
cu copilul că să plece. Fie ca toate dorințele de Crăciun
să ți se îndeplinească!
Dar Moș Panov începea să se întrebe dacă dorința
de Crăciun a inimii sale urma să se mai îndeplinească.
Dacă și-a ratat musafirul? Se uită neliniștit și într-o
89
parte și în cealaltă pe uliță. Era o mulțime de oameni,

dar numai fețe pe care le cunoștea. Erau vecini care se
duceau să-și viziteze rubedeniile. Dădeau din cap, îi
zâmbeau și îi urau Crăciun fericit! Alții erau cerșetori
și Moș Panov se repezi în casă să le aducă supă
fierbinte și câte un coltuc generos de pâine, grăbindu-
se iar afară ca să nu piardă pe Străinul cel important.
Mult prea repede căzu întunericul de iarnă.
Când Moș Panov merse data următoare la ușă și-și
miji ochii, nu mai putea distinge chipurile trecătorilor.
Majoritatea sătenilor se duseseră de-acum pe la casele
lor sau în vizite. Într-un sfârșit, merse încetișor înapoi
în cămăruța lui, închise obloanele și se afundă obosit
în fotoliul lui.
Deci până la urmă fusese doar un vis. Iisus nu
venise la el.
Și apoi deodată avu sentimentul că nu mai este
singur în odaie.
Acesta nu mai era un vis, căci avea ochii larg
deschiși. La început păru să vadă în fața ochilor lungul
șir de oameni care veniseră la el în ziua aceea. Îl văzu
din nou ca aievea pe bătrânul măturător de drumuri,
pe tânăra mamă cu copilașul ei, și pe cerșetorii pe care
îi hrănise. În vreme ce se perindau pe lângă el, fiecare
îi șoptea:
— Nu m-ai văzut, Moș Panov?
— Cine ești? strigă el, zăpăcit.
Atunci un alt glas îi răspunse. Era glasul din visul
lui - glasul lui Iisus.
— Flămând am fost și Mi-ai dat să mănânc, a
spus El. Gol am fost și M-ai îmbrăcat; înghețat am fost
90
și M-ai încălzit. Am venit la tine astăzi în fiecare din

cei pe care i-ai ajutat și i-ai omenit.
Apoi se așternu tăcerea. Nu se mai auzea decât
ticăitul ceasului cel mare. O imensă pace și bucurie
părea să fi învăluit încăperea, revărsându-se din inima
lui Moș Panov, până ce îi veni să cânte și să râdă și să
danseze de bucurie.
—Va să zică până la urmă tot a venit! fu tot ce
putu spune.
Traducere din engleză de

Maria Georgescu Vasile
91
Fiodor M. Dostoievski
Un băiat la bradul lui Hristos
Băiatul cu mânuţa
Copiii sînt fiinţe ciudate, te urmăresc, îţi apar

şi în vis. Înainte de sărbătoarea bradului de Crăciun
şi chiar în ajunul sărbătorii am întâlnit pe stradă,
în acelaşi colţ, un băieţel nu mai mare de şapte ani.
Pe un ger cumplit, era îmbrăcat aproape ca de vară,
dar gâtul îl avea înfăşurat într-o vechitură, semn că
cineva îl echipa înainte de a-l trimite. Băiatul umbla
„cu mânuţa”; acesta este un termen tehnic şi înseamnă
a cere de pomană. Termenul a fost inventat chiar de
aceşti băieţei. Sunt mulţi ca el, ţi se învârtesc prin
faţă, îngână câte ceva învăţat pe dinafară; însă acesta
nu îngâna, ci vorbea cu un soi de candoare, care îi
trăda lipsa de experienţă, şi mă privea cu încredere în
ochi; înseamnă că era de-abia la începutul meseriei.
93
La întrebările mele, mi-a spus că are o soră bolnavă,

rămasă fără slujbă; poate că acesta-i adevărul, dar am
aflat pe urmă că asemenea băieţei sunt puzderie; sunt
trimişi „cu mânuţa” chiar pe gerul cel mai teribil şi,
dacă nu adună nimic, cu siguranţă îi aşteaptă bătaia.
După ce primeşte câteva copeici, cu mâinile roşii,
îngheţate, băiatul se întoarce în vreun subsol, unde
chefuieşte vreo bandă de trândavi, chiar dintre aceia
care „făcând grevă la fabrică sâmbătă spre duminică,
la lucru se întorc cel mai devreme miercuri seara”.
Acolo, în subsoluri, chefuiesc împreună cu ei nevestele
lor flămânde şi bătute, tot aici le scâncesc pruncii
flămînzi. Votcă, mizerie şi desfrâu, dar în primul rând
votcă. Cu banii adunaţi, băieţelul este trimis imediat
la cârciumă şi el mai aduce băutură. Ca distracţie,
uneori îi toarnă şi lui în gură o jumătate de sticlă şi
hohotesc când el, cu răsuflarea tăiată, cade aproape
fără simţire la pământ,
„... şi-n gură votcă scârboasă
Fără milă-mi turna...”
Când va mai creşte puţin, va fi cât mai repede
expediat la o fabrică, însă, tot ce va câştiga din nou va
fi obligat să le aducă trândavilor şi aceştia iarăşi îi vor
bea banii. Dar şi până la timpul fabricii aceşti copii
devin nişte delincvenţi desăvârşiţi. Vagabondează prin
oraş şi ştiu acele locuri de prin subsoluri, unde te poţi
strecura şi înnopta fără să fii observat. Unul dintre ei
şi-a petrecut câteva nopţi la rând în coşul din odaia
unui portar, iar acesta nici nu l-a observat. Se înţelege
de la sine că ajung hoţi. Hoţia devine o patimă chiar
94
la copii de opt ani, care uneori nu au deloc conştiinţa

faptului că săvârşesc fărădelegi. Până la urmă, rabdă
de toate: foame, frig, bătăi numai de dragul libertăţii şi
fug de la trântorii lor ca să hoinărească pe cont propriu.
Această fiinţă sălbatică nu înţelege nimic uneori: nici
unde trăieşte, nici cărei naţiuni îi aparţine, nici dacă
există Dumnezeu, dacă există un suveran; despre ei se
spun nişte lucruri incredibile şi totuşi reale.
Un băiat la bradul lui Hristos
Dar sunt romancier şi mi se pare că o „istorie”

am imaginat-o eu însumi. De ce scriu: „mi se pare“,
doar ştiu sigur că am imaginat-o? Dar tot mi se pare
că asta s-a întâmplat cândva, undeva, că s-a întâmplat
chiar în ajunul Crăciunului, într-un oarecare mare
oraş, pe un ger îngrozitor.
Parcă văd, într-un subsol, un băieţel, încă foarte
mic, cam de şase ani sau chiar mai puţin. Acest băieţel
s-a trezit dimineaţa în subsolul rece şi umed. Era
îmbrăcat într-un mic halat şi tremura. Aerul slobozit
din piept îşi lua zborul ca un abur alb şi el, stând într-
un colţ pe un cufăr şi plictisindu-se, sufla anume din
gură şi se distra, privind cum plutesc aburii. Dar îi era
tare foame. De dimineaţă, s-a apropiat de câteva ori de
laviţă, unde, pe o saltea subţire ca o turtă şi cu o legătură
sub cap în loc de pernă, zăcea mama lui bolnavă. Cum
a nimerit aici? Probabil că a venit cu băiatul ei dintr-
un alt oraş şi s-a îmbolnăvit pe neaşteptate. Pe stăpâna
95
ungherelor a ridicat-o poliţia încă de acum două zile;

locatarii s-au împrăştiat care încotro ca să petreacă
sărbătorile, iar singurul trântor rămas zăcea beat mort
de o zi şi o noapte, nu mai aşteptase sărbătoarea. Într-
un colţ al camerei gemea de reumatism o bătrânică
de optzeci de ani, care fusese cândva, undeva, dădacă,
iar acum murea în singurătate, oftând, mormăind şi
bombănindu-l pe băiat, aşa că el începuse să se teamă
să se apropie de colţul ei. A găsit apă de băut în tindă,
dar n-a zărit nici o coajă de pâine pe nicăieri şi acum
era a zecea oară când venea s-o scoale pe maică-sa.
Până la urmă i s-a făcut frică în întuneric: se lăsase de
mult seara, dar nimeni nu aprindea focul. Pipăindu-i
faţa, s-a mirat că mama lui nu se mişcă deloc şi s-a
făcut rece ca zidul. „E grozav de frig aici“, s-a gândit
el. A mai stat un pic, uitându-şi inconştient mâna pe
umărul moartei, apoi şi-a suflat peste degeţele ca să le
încălzească şi deodată, găsindu-şi pe dibuite şăpcuţa
pe laviţă, a ieşit încetişor, orbecăind, din subsol. Ar fi
plecat mai devreme, dar se temea de câinele mare de
sus, de pe scară, care a urlat toată ziua la uşa vecinilor.
Dar câinele nu mai era şi băiatul a ieşit deodată în
stradă.
Doamne, ce oraş! Nu mai văzuse niciodată aşa
ceva. Acolo, de unde a venit el, noaptea e o beznă aşa
de neagră, un singur felinar luminează toată strada.
Căsuţele joase, de lemn, se închid cu obloane; cum
se întunecă, nu mai vezi ţipenie de om pe stradă, toţi
se încuie în casă, toată noaptea n-auzi decât lătratul
haitelor de câini, care sunt cu sutele şi cu miile. În
96
schimb acolo era atât de cald şi i se dădea de mâncare,

pe când aici, Doamne, de-ar avea ceva de mâncare!
Şi ce zgomot şi tropăit, câtă lumină, ce de oameni,
cai şi trăsuri şi ce ger, ce ger! Aburul rece se ridică
de pe crupele cailor sleiţi de puteri, iese din boturile
lor care respiră atât de fierbinte; prin zăpada afânată
se aude ţăcănitul potcoavelor pe piatră, toată lumea
se înghesuie şi, Doamne, îi e aşa de foame, măcar
o bucăţică de ceva să mănânce; îl dor atât de tare
degetele. Pe-alături a trecut un păzitor al ordinii şi s-a
întors cu spatele ca să nu-l observe pe băiat.
Iată o altă stradă: uh, ce largă e! Aici sigur te calcă;
ce mai strigă toţi, fug pe jos şi zboară cu trăsurile şi ce
lumină, oho, ce mai lumină! Dar asta ce-i? Uh, ce geam
mare şi dincolo de geam e o cameră cu un copac până
în tavan; e un brad şi în brad câte luminiţe, câte hârtiuţe
aurii şi mere, iar în jur, tot aici, sunt păpuşele şi căluţi;
iar prin cameră aleargă copii, gătiţi, curăţei; râd şi se
joacă şi mănâncă şi beau ceva. Uite-o pe fetiţa care a
început să danseze cu un băiat, ce fetiţă drăguţă! Uite
şi muzica, se aude prin fereastră. Băieţelul priveşte, se
miră, mai şi râde, dar îl dor de-acum şi degeţelele de
la picioare, iar cele de la mâini s-au înroşit de tot, nu
se mai îndoaie şi îl dor când le mişcă. Băiatul şi-a adus
aminte deodată că îl dor degetele foarte tare, a izbucnit
în plâns şi a fugit mai departe, dar iată că vede din nou
printr-un alt geam o cameră, vede iar copaci, iar pe
mese prăjituri de tot felul, cu migdale, prăjituri roşii,
galbene şi acolo stau patru doamne bogate şi cum vine
cineva îi dau prăjituri, iar uşa se deschide întruna,
97
intră de-afară în casa lor o mulţime de domni. Băiatul

s-a furişat, a deschis brusc uşa şi a intrat. Uh, cum au
prins a mai striga la el şi a da din mâini! O doamnă
s-a apropiat repede şi i-a băgat în mînă o copeică,
deschizându-i ea singură uşa să iasă afară. Ce s-a mai
speriat băiatul! Iar copeica i s-a rostogolit pe trepte,
sunând: n-a fost în stare să-şi îndoaie degetele ca s-o
ţină. A ieşit băiatul în fugă şi a pornit repede, cât mai
repede, fără să ştie încotro. Iar îi vine să plângă, dar
se teme şi aleargă şi aleargă, aleargă şi suflă în mâini.
Şi-l cuprinde amărăciunea pentru că se simte deodată
atât de singur şi de speriat şi deodată, Doamne! Ce
mai e şi asta? Stau oamenii grămadă şi se minunează:
în fereastră, dincolo de geam sunt trei păpuşi mici,
gătite cu rochiţe roşii şi verzi şi parcă ar fi vii, vii cu
adevărat! Un bătrânel stă jos şi parcă ar cânta la o
vioară mare, alţi doi stau în picioare, tot aici şi cântă
la nişte viori mititele şi-şi clatină capetele în tact şi se
uită unul la altul şi li se mişcă buzele, vorbesc, vorbesc
de-a binelea, numai că de după geam nu se aude. Şi
băiatul a crezut mai întâi că sunt vii, dar pe urmă,
când şi-a dat seama că sunt păpuşi, a izbucnit în râs.
Nu mai văzuse niciodată asemenea păpuşi şi nici nu-şi
închipuia că există aşa ceva! Îi vine şi să plângă, dar
îl umflă şi râsul uitându-se la păpuşi. Deodată i s-a
părut că cineva din spate l-a apucat de halat: un băiat
mare şi rău stătea lângă el şi brusc l-a pocnit peste
cap, i-a smuls şepcuţa şi i-a pus piedică. Băieţelul s-a
rostogolit la pământ, oamenii dimprejur au început să
ţipe, el a încremenit, apoi a sărit în picioare şi a luat-o
98
la goană şi a fugit până când a nimerit undeva, printr-

un gang, într-o curte străină şi s-a ghemuit după o
stivă de lemne: „Aici n-or să mă dibuiască şi mai e şi
întuneric”.
S-a ghemuit, s-a făcut covrig, dar nu-şi putea trage
sufletul de frică şi deodată, absolut pe neaşteptate, a
început să se simtă aşa de bine: mânuțele şi picioruşele
au încetat să-l mai doară şi i s-a făcut atât de cald, atât
de cald, ca pe cuptor; iată-l că s-a cutremurat cu totul:
ah, era cât pe ce să adoarmă! Ce bine e să adormi aici:
„Stau un pic aici şi pe urmă mă duc din nou să mă uit
la păpuşi”, s-a gândit băiatul şi a zâmbit, aducându-şi
aminte de ele: „parcă ar fi vii!...” Şi deodată a auzit-o
pe maică-sa, care a început să cînte: „Mamă, dorm,
ah, ce bine e să dormi aici!”
— Hai la bradul meu de Crăciun, băiete, a şoptit
deasupra lui un glas molcom.
Băiatul a crezut mai întîi că e tot mama lui, dar
nu, nu e ea; cine oare l-a chemat? Nu vede, dar cineva
s-a aplecat asupra lui şi l-a îmbrăţişat în întuneric, iar
el i-a întins mîna şi... şi deodată, ah, ce lumină! Ah, ce
brad! Ba nu e brad, băieţelul n-a mai văzut vreodată
asemenea copaci! Unde-o fi acum? Totul străluceşte,
totul scânteiază şi în jur sunt numai păpuşi, ba nu,
sunt băieţei şi fetiţe, doar că sunt atât de luminoşi, toţi
se învârtesc în jurul lui, zboară, toţi îl sărută, îl iau, îl
duc cu sine şi el zboară şi vede că mama lui îl priveşte
şi râde la el bucuroasă.
— Mamă! Mamă! Ah, ce bine e aici, mamă! îi
strigă băiatul şi iarăşi se sărută cu copiii şi ar vrea să
99
le povestească cât mai repede despre păpuşile acelea

din geam. Cine sunteţi voi, băieţilor? Cine sunteţi voi,
fetiţelor? îi întreabă el râzând şi iubindu-i.
— Suntem la „bradul lui Hristos”, îi răspund ei.
Hristos are întotdeauna în ziua asta un brad pentru
copiii mici care nu au bradul lor acolo... Şi a aflat
că băieţii şi fetiţele de aici au fost copii ca şi El, dar
unii îngheţaseră încă în coşurile lor, în care fuseseră
abandonaţi pe scări, la uşile unor funcţionari din
Petersburg, alţii se asfixiaseră la ciuhoncele care îi
luaseră spre îngrijire de la casele de copii, alţii muriseră
la sânul secat al mamelor lor (în timpul foametei
din Samara), alţii se sufocaseră din cauza duhorii
din vagoanele de clasa a treia, dar ei toţi sunt acum
aici şi toţi sunt ca nişte îngeri, toţi sunt la Hristos şi
El însuşi este printre ei, întinde mâinile spre ei şi-i
binecuvântează pe ei şi pe mamele lor păcătoase... Iar
mamele acestor copii sunt şi ele aici, stau deoparte şi
plâng; fiecare îşi recunoaşte băieţelul sau fetiţa, iar
copiii zboară spre ele şi le sărută, le şterg lacrimile cu
mânuţele lor, le roagă să nu mai plângă, pentru că aici
le e atît de bine...
Iar jos, dis-de-dimineaţă, măturătorii au găsit
micul cadavru al băiatului care fugise şi îngheţase
după stiva de lemne; a fost găsită şi mama lui... Ea
murise înaintea băiatului; amândoi s-au întâlnit în
cer, la Domnul Dumnezeu.
De ce mi-oi fi imaginat această istorie, care nu
se potriveşte deloc cu un jurnal obişnuit, lucid, ba
încă şi de scriitor? Şi am mai şi promis să scriu cu
100
precădere povestiri despre evenimente reale! Dar, aici

e aici, tot mi se pare şi cred că toate acestea s-ar fi
putut întâmpla în realitate, adică ceea ce s-a întâmplat
în subsol ori după stiva de lemne; cât priveşte bradul
lui Hristos, nici nu ştiu ce să vă spun, dacă cele scrise
se puteau întâmpla sau nu? De fapt, sunt romancier ca
să fabulez.
Fragmentul de mai sus a apărut în

F.M. Dostoiesvki, „Jurnal de scriitor”,
traducere de Adriana Nicoară, Mariana Vraciu,
Leonte Ivanov și Emil Iordache,
Editura Polirom, ediția a III-a, 2008
101
Alexandr I. Kuprin
Doctorul miraculos
Povestirea aceasta nu este rodul unei

imaginaţii sterpe. Tot ce-am scris aici s-a petrecut
întocmai în oraşul Kiev, cu vreo treizeci de ani în urmă,
şi amintirea celor petrecute se păstrează cu sfinţenie
până astăzi, în cele mai mici amănunte, în tradiţia
familiei despre care va fi vorba. În ceea ce mă priveşte
pe mine, eu n-am făcut decât să schimb numele unora
dintre eroii acestei întâmplări înduioşătoare şi să
aştern pe hârtie povestea auzită de la alţii.
— Griş, mă Griş! la uită-te, mă, la purcel... Râde...
Zău, mă. Şi ce are-n gură!... Vezi, ia uite... iarbă are în
gură, zău are iarbă!... Ce comedie!
Cei doi băieţaşi, care stăteau în faţa geamului
uriaş al vitrinei unui magazin alimentar, s-au pornit
pe un râs nestăpânit, dându-şi coate unul altuia în
coaste şi ţopăind fără voie din pricina gerului. Stăteau
103
proţăpiţi de mai bine de cinci minute în faţa splendidei

expoziţii, care le aţâţa şi imaginaţia şi foamea. Scăldaţi
în lumina strălucitoare a unor lămpi agăţate de tavan,
se înălţau munţi întregi de portocale şi de mere roşii
şi tari. Piramidele de mandarine îşi arătau cu gingăşie
auriul învelit în foiţă subţire de hîrtie. Pe platourile de
porţelan se lăfăiau peşti uriaşi, afumaţi şi marinaţi, cu
gurile urât căscate şi cu ochii holbaţi. Ceva mai jos,
înconjurate de ghirlande de cârnaţi, se făleau şunci
zemoase, cu un strat gros de slănină roz... Nenumărate
borcănaşe şi cutiuţe cu aperitive sărate, fierte şi
afumate completau tabloul acesta impresionant, care-i
făcea pe cei doi băieţi să uite pentru o clipă gerul de
douăsprezece grade şi importanta însărcinare dată
de mama lor - însărcinare care se terminase atât de
repede şi de jalnic.
Băiatul cel mare s-a smuls cel dintâi din
contemplarea acestei privelişti fermecătoare. L-a tras
pe fratele său de mânecă şi i-a spus aspru :
— Hai, Volodea, hai să mergem... N-avem ce să
mai...
Băieţaşii şi-au înăbuşit un oftat greu (cel mai
mare abia avea zece ani, şi pe lângă aceasta nici
unul dintre ei nu mâncase altceva decât o ciorbă
goală de dimineaţă), au mai aruncat o ultimă privire
pofticioasă asupra expoziţiei alimentare şi au pornit
grăbiţi în fugă, în lungul străzii. Prin ferestrele aburite
ale vreunei case zăreau din când în când pomul de
Crăciun, care de departe părea un ciorchine uriaş de
pete luminoase albăstrii. Când şi când, sunetele unei
polci vesele ajungeau până la ei... Dar ei alungau cu
104
bărbăţie gândul ispititor să se oprească pentru câteva

clipe şi să-şi lipească nasul de geam.
Pe măsură ce înaintau, străzile erau tot mai
pustii şi mai întunecoase. Magazinele frumoase,
brazii strălucitori, trăpaşii care goneau acoperiţi cu
plase albastre şi roşii, scârţâitul săniilor, animaţia
sărbătorească a mulţimii, vuietul vesel al discuţiilor
şi al strigătelor, feţele surâzătoare şi îmbujorate de
aer ale doamnelor elegant îmbrăcate - totul rămăsese
în urmă. Au început să apară maidanele, ulicioarele
întortocheate şi înguste, povârnişurile triste cufundate
în întuneric... În sfârşit, au ajuns la o casă dărăpănată,
strâmbă, singuratică. Partea ei de jos, sau mai bine zis
subsolul, era construit din piatră, iar partea de sus,
din lemn. Ei au trecut printr-o curte îngustă, murdară,
acoperită de gheaţă, pe care toţi locatarii o foloseau
ca groapă de lături, au coborât în subsol, au străbătut
prin întuneric un coridor comun, au găsit, dibuind,
uşa camerei lor şi au deschis-o.
Merţalovii trăiau în subterana aceasta de mai
bine de un an. Băieţaşii se obişnuiseră de mult şi
cu pereții afumaţi, pe care lăcrăma umezeala, şi cu
zdrenţele ude, puse la uscat pe frânghia întinsă de-a
lungul camerei, şi cu groaznicul miros al petrolului
lampant, al şobolanilor şi al rufelor murdare de copii
- adevărat miros al sărăciei. Dar astăzi, după tot ce
văzuseră pe stradă, după marea veselie sărbătorească,
pe care o simţiseră pretutindeni, o adâncă suferinţă -
deloc copilărească - le strângea inimioara lor de copii.
Într-un colţ, pe un pat lat şi murdar stătea culcată o
fetiţă de vreo şapte ani. Faţa ei ardea, respiraţia îi era
105
scurtă şi greoaie, iar ochii ei sticleau, larg deschişi,

cu o privire fixă şi rătăcită. Lângă pat, într-un leagăn
atârnat de tavan, un sugaci urla, schimonosindu-se şi
înecându-se. O femeie înaltă, slabă, cu obrajii supţi,
obosiţi, parcă înnegriţi de durere, stătea în genunchi
lângă fetiţa bolnavă şi-i îndrepta perna, în timp ce cu
cotul avea grijă să balanseze leagănul. Când au intrat
băieţii - târând în urma lor o năvală de valuri alburii de
aer îngheţat - femeia şi-a întors spre ei faţa îngrijorată.
— Ei? Ce-i? a întrebat ea scurt, cu nerăbdare.
Băieţii tăceau. Numai Grişa îşi ştergea zgomotos
nasul cu mâneca paltonului, făcut dintr-un vechi halat
vătuit.
— Aţi dus scrisoarea?... Grişa, pe tine te întreb,
ai dat scrisoarea?
— Am dat-o, a răspuns Grişa cu vocea răguşită
de ger.
— Ei şi? Tu ce i-ai spus?
— Păi tot ce m-ai învăţat. „Iată, zic, o scrisoare
de la Merţalov, fostul dumneavoastră administrator.”
Dar el ne-a înjurat: „Căraţi-vă de aici... ticăloşilor”...
— Da’ cine... cu cine aţi vorbit?... Spune lămurit,
Grişa!
— Cu portarul... cu cine altul? I-am spus: „Ia,
nene, scrisoarea şi dă-o, că eu aştept aici jos răspunsul”.
Iar el: „Ia te uită, nu cumva?... Parcă boierul ar avea
timp să citească scrisorile voastre!“
— Ei, şi tu?
— Eu i-am spus tot, cum m-ai învăţat: „N-avem,
zic, ce să mâncăm... Mama-i bolnavă... moare... Zic:
De cum găseşte tata o slujbă, o să vă mulţumească,
106
Saveli Petrovici, zău c-o să vă mulţumească.” Şi tocmai

atunci a început să sune soneria... şi suna, suna... iar
el ne zice: „Căraţi-vă mai repede la dracu’! Să nu vă
mai prind pe-aici“... Ba lui Volodka i-a mai dat şi una
peste ceafă.
— Da, mi-a dat una peste ceafă, a zis Volodea, care
urmărea atent povestirea fratelui său, scărpinându-şi
ceafa.
Băiatul cel mare a început deodată să se
scotocească preocupat prin buzunarele adânci ale
halatului. În cele din urmă, a scos un plic boţit, l-a
pus pe masă şi a zis:
— Iată scrisoarea...
Mama n-a mai întrebat nimic. Mult timp, în aerul
greu şi umed al camerei s-a auzit numai ţipătul ascuţit
al sugaciului şi răsuflarea scurtă şi repede a Maşutkăi,
care semăna mai mult cu un geamăt întrerupt şi
monoton. Deodată, mama şi-a întors capul şi le-a
spus:
— A mai rămas ciorbă de la prânz. Poate că
vreţi să mâncaţi. Numai că-i rece şi n-avem cu ce s-o
încălzim...
În clipa aceea, în coridor s-a auzit zgomot de
paşi nesiguri şi bâjbâitul unei mâini, care căuta uşa
prin întuneric. Mama şi cei doi băieţi - toţi trei palizi
din cauza aşteptării încordate - s-au întors spre uşă.
A intrat Merţalov, îmbrăcat într-un pardesiu
subţire, pe cap cu o pălărie de pâslă, de vară, şi fără
galoşi. Mâinile îi erau umflate şi învineţite de ger, ochii
înfundaţi în orbite, iar obrajii - supţi în jurul gingiilor,
ca la un mort. N-a spus soţiei lui niciun cuvânt, şi ea
107
nu i-a pus nicio întrebare. Din deznădejdea pe care şi-

au citit-o unul altuia în ochi, s-au înţeles.
În anul acesta vrăjmaş şi cumplit, peste Merţalov
şi familia lui se abătuse, fără cruţare, nenorocire
peste nenorocire. Întîi, Merţalov se îmbolnăvise de
febră tifoidă şi cheltuise pe doctorii toate bietele lui
economii. Apoi, după ce se însănătoşise, aflase că
postul lui - o slujbă modestă de administrator de casă,
plătită cu douăzeci şi cinci de ruble pe lună - fusese
ocupat de altul... Atunci a pornit goana desperată,
înfrigurată, după câte o muncă de ocazie, după copieri
de manuscrise, după vreun post mizerabil; a început
amanetarea şi reamanetarea lucrurilor şi vânzarea
diferitelor boarfe din casă. Şi după toate acestea se
mai îmbolnăviseră şi copiii. Cu trei luni mai înainte
îi murise o fetiţă. Acum zăcea alta, cu febră şi fără
cunoştinţă. Elisaveta Ivanovna era silită să îngrijească
de fetiţa bolnavă, să alăpteze copilul cel mic şi să se
ducă până aproape de celălalt capăt al oraşului, unde
spăla rufe cu ziua.
În ziua aceea încercaseră tot ceea ce omeneşte
era cu putinţă, ca să stoarcă de undeva măcar
câteva copeici pentru doctoria Maşutkăi. Merţalov
cutreierase în fugă aproape jumătate din oraş,
milogindu-se şi umilindu-se pretutindeni. Elisaveta
Ivanovna se dusese să se roage de cucoana ei s-o ajute,
copiii fuseseră trimişi cu o scrisoare la domnul a cărui
casă fusese administrată înainte de Merţalov... Dar toţi
se scuzaseră, fie cu grijile sărbătorilor, fie cu lipsa de
bani... Unii, ca de pildă portarul fostului său stăpân, nici
nu-i lăsau bine să-şi spună păsul că-i şi luau la goană.
108
Multă vreme n-a scos nimeni o vorbă. Apoi

Merţalov s-a ridicat deodată de pe cufărul pe care
şezuse până atunci şi cu un gest hotărât şi-a îndesat
pe frunte pălăria ponosită.
— Unde te duci? l-a întrebat îngrijorată Elisaveta
Ivanovna.
Merţalov, care şi pusese mâna pe clanţă, şi-a
întors capul:
— Dacă stau, tot nu pot să ajut cu nimic, a
răspuns el răguşit. Mai bine mă duc... Măcar să încerc
să cer de pomană.
A ieşit în stradă şi a pornit înainte, fără ţintă.
Nu căuta nimic, nu nădăjduia nimic. Pentru el,
perioada aceea a sărăciei, în care visezi că găseşti în
stradă un portofel cu bani sau că primeşti o moştenire
neaşteptată de la un unchi necunoscut, rudă dintr-a
treia spiţă, trecuse de mult. Acum îl cuprinsese o
dorinţă nestăpânită să fugă, oriunde, să fugă fără să se
uite în urmă, numai să nu mai vadă disperarea tăcută
a familiei flămânde.
Să ceară de pomană? Încercase şi asta în ziua
aceea, de două ori. Dar prima dată, un domn îmbrăcat
într-o blană de urs îi făcuse morală că ar fi mai bine să
muncească decât să cerşească, iar a doua oară fusese
ameninţat c-o să fie dus la poliţie.
Fără să-şi dea seama, Merţalov s-a trezit în
centrul oraşului, lângă gardul grădinii publice. Pentru
că tot drumul suise mereu la deal, gâfâia şi se simţea
obosit. A intrat pe poartă, cu capul gol de gânduri, a
luat-o pe aleea lungă de tei troieniţi şi s-a aşezat pe o
bancă.
109
În jurul lui domnea o linişte adâncă. Pomii,

înveşmântaţi în mantiile lor albe, dormitau în
maiestuoasă nemişcare. Uneori, de pe vreo creangă
de sus, se desprindea o bucată de zăpadă, care cădea
foşnind, lovindu-se de ramuri. Liniştea adâncă şi
pacea plină de măreţie, care stăpâneau grădina, au
deşteptat deodată în sufletul chinuit al lui Merţalov
setea nestăvilită de linişte şi pace.
„Ce bine ar fi să mă culc şi să adorm - se gândea
el - şi să uit de soţie, de copiii flămînzi, de boala
Maşutkăi.” Şi-a strecurat mâna sub vestă şi a pipăit
frânghia destul de groasă, care-i ţinea loc de curea.
Gândul sinuciderii i-a răsărit clar în minte. Gândul
acesta nu-l înspăimânta, bezna necunoscutului nu-l
cutremura nici o clipă.
„Decât să pier încet, nu-i mai bine să aleg calea
mai scurtă?“ A vrut să se scoale să-şi înfăptuiască
groaznica intenţie, dar în clipa aceea a auzit desluşit
prin aerul îngheţat scârţâitul unor paşi, venind dinspre
capătul aleii. Merţalov şi-a întors privirea duşmănoasă
într-acolo. Cineva mergea pe alee. Mai întâi a văzut
licărirea unei ţigări, când mai vie, când mai palidă.
Apoi, treptat, a desluşit figura unui bătrân potrivit
de înalt, pe cap cu o căciulă călduroasă, îmbrăcat cu
un palton de blană, şi în picioare cu şoşoni. Când a
ajuns în dreptul băncii, necunoscutul s-a îndreptat pe
neaşteptate spre Merţalov, şi-a atins uşor căciula cu
mâna şi l-a întrebat:
— Îmi dai voie să stau şi eu?
Merţalov şi-a întors capul cu o mişcare voit
repezită şi s-a mutat mai spre capătul băncii. Vreo cinci
110
minute s-au scurs într-o tăcere desăvârşită, în timp ce

necunoscutul îşi fuma ţigara de foi şi - Merţalov îşi
dădea seama - îl cerceta din ochi pe furiş.
— Ce noapte plăcută, a deschis vorba
necunoscutul. Ger... linişte. Minunată e iarna rusească!
Vocea lui era liniştită, mângâietoare - voce de
bătrân. Merţalov tăcea fără să-ntoarcă faţa.
— Iacă, am cumpărat pentru nişte copilaşi
cunoscuţi câteva daruri, - a urmat necunoscutul (ţinea
în mâini câteva pachete).
— Dar uite că pe drum n-am putut să rabd să
nu fac un ocol, ca să trec prin grădină, că e tare bine
aici!
Merţalov era un om blând şi sfios, dar la ultimele
cuvinte ale necunoscutului l-a cuprins deodată un val
de furie deznădăjduită. S-a întors spre bătrân cu o
mişcare bruscă şi a început să strige dând caraghios
din mâini şi sufocindu-se:
— Daruri!... daruri!... Daruri pentru copilaşi
cunoscuţi... Iar eu... la mine, stimate domn, în clipa
aceasta, acasă, copilaşii mei crapă de foame... Daruri!...
Şi nevestei mele i-a secat laptele... sugaciul n-a mâncat
toată ziua nimic... Daruri!...
Merţalov se aştepta ca după această răbufnire de
furie fără şir, bătrânul să se scoale şi să plece, dar se
înşela. Bătrânul şi-a apropiat de el faţa sa inteligentă,
serioasă, cu favoriţi cărunţi şi i-a spus prieteneşte, dar
hotărât:
—Aşteaptă... nu te enerva! Povesteşte-mi tot, pe
rând şi cât se poate de scurt. Poate că, împreună, vom
găsi ceva pentru dumneata.
111
Chipul neobişnuit al necunoscutului era atât de

liniştit şi-i inspira atât de mare încredere, încât Merțalov
i-a spus pe nerăsuflate povestea sa, în grabă, fără să
ascundă nimic, dar grozav de enervat. I-a povestit
de boala lui, de pierderea serviciului, de moartea
copilului, de toate nenorocirile sale, chiar şi despre
ceea ce se întâmplase în ziua aceea. Necunoscutul l-a
ascultat fără să-l întrerupă, privindu-l din ce în ce mai
stăruitor cu ochii săi cercetători, de parcă ar fi vrut să
pătrundă cât mai adânc în sufletul acesta chinuit şi
revoltat. Deodată, a sărit de la locul său cu o mişcare
bruscă, tinerească, şi l-a apucat pe Merțalov de mână.
Fără să vrea, acesta s-a ridicat şi el.
— Haide! - a spus necunoscutul, trăgându-l pe
Merțalov de mână. Să mergem mai repede!... Norocul
dumitale e că te-ai întâlnit cu un doctor. Desigur că
nu pot să garantez nimic, dar... să mergem!
Abia trecuseră zece minute, că Merțalov şi doctorul
intrau în subsol. Elisaveta Ivanovna era culcată pe pat,
lângă fetița bolnavă, cu capul înfundat în pernele murdare,
soioase. Băieţaşii sorbeau ciorba, stând pe aceleaşi
locuri ca înainte. Speriaţi de lipsa îndelungată a tatălui
şi de încremenirea mamei lor, plângeau, întinzându-şi
lacrimile pe față cu pumnii murdari şi vărsându-le din
belşug în cratița afumată. Doctorul a intrat în cameră,
şi-a scos paltonul şi a rămas într-o haină demodată,
cam uzată. Apoi s-a apropiat de Elisaveta Ivanovna, dar
aceasta nici n-a ridicat capul măcar.
— Ei lasă, lasă, draga mea, - a spus doctorul şi
i-a mângâiat umerii cu duioşie. Ia scoală-te! S-o văd
pe bolnava voastră.
112
Şi ca şi mai înainte în grădină, tonul duios şi

convingător al vocii lui a făcut-o pe Elisaveta Ivanovna
să se ridice într-o clipă de pe pat şi să execute fără
împotrivire tot ce-i spunea doctorul. Peste două
minute, Grişka aprindea în sobă lemnele după care
miraculosul doctor trimisese la vecini, Volodea sufla
din toată puterea în samovar, ca să aţâţe focul, iar
Elisaveta Ivanovna îi punea Maşutkăi o compresă
caldă... Puţin mai târziu a apărut şi Merţalov. Cu trei
ruble pe care i le dăduse doctorul, cumpărase între
timp ceai, zahăr, chifle şi, la birtul cel mai apropiat,
găsise mâncare caldă. Doctorul şedea la masă şi
scria ceva pe un petic de hârtie, pe care-l rupsese
din carneţelul său. După ce a terminat cu scrisul, a
făcut în josul foii cu creionul un fel de cârlig în loc
de semnătură, s-a ridicat de pe scaun, a acoperit cele
scrise cu farfurioara de ceai şi a spus:.
— Iată, cu hârtia asta te duci la farmacie... Îi dai
la fiecare două ore câte o linguriţă din medicamentul
acesta, care o va ajuta pe micuţă să expectoreze...
Continuă să-i pui comprese calde... În afară de asta,
chiar dacă îi va fi mai bine, chemaţi-l mâine în orice
caz pe doctorul Afrosimov. Este un doctor bun şi
un om de treabă. O să vorbesc eu cu el numaidecât.
Acum rămâneţi cu bine, domnilor! Dea Domnul ca
anul ce vine să fie mai îngăduitor decât acesta şi, mai
cu seamă - nu vă pierdeţi curajul.
După ce a strâns mâna lui Merţalov şi a Elisavetei
Ivanovna, care nu se dezmeticiseră încă, şi după ce a
mângâiat în treacăt obrazul lui Volodea, care rămăsese
cu gura căscată, doctorul şi-a încălţat repede şoşonii
113
și şi-a îmbrăcat paltonul. Merţalov, care şi-a venit în

fire abia când doctorul ajunsese pe coridor, s-a repezit
după el.
Cum însă în coridorul întunecos nu se putea
distinge nimic, Merțalov a strigat la întâmplare:
— Domnule doctor! Domnule doctor, stați puţin!...
Spuneţi-mi numele dumneavoastră, domnule doctor!
Măcar copiii mei să se roage pentru dumneavoastră!
Şi dibuia în toate părţile cu mâinile ca să-l
prindă pe doctorul care se mistuise în întuneric. Dar
din capătul celălalt al coridorului, o voce liniştită,
bătrânească, i-a răspuns:
—Ei! Fleacuri!... Întoarce-te mai bine mai repede
acasă!
Când s-a întors în cameră, îl aştepta o surpriză:
sub farfurioara de ceai, lângă reţeta doctorului
miraculos, se aflau câteva bilete mari de bancă...
În aceeaşi seară, Merţalov a aflat şi numele
binefăcătorului său neaşteptat. Pe eticheta de pe
sticluţa cu doctorie, mâna sigură a farmacistului
scrisese: „După reţeta profesorului Pirogov”.
Am auzit întâmplarea aceasta - de nenumărate
ori - chiar din gura lui Grigori Emelianovici Merţalov
- a acelui Griska, cel care în ajunul Crăciunului
amintit aici, vărsa lacrimi în cratița cu ciorbă, cu
fundul afumat. El ocupă un post destul de mare şi de
răspundere la o bancă, şi este dat ca pildă de cinste și
de înţelegere pentru nevoile săracilor. De câte ori îşi
termina povestea despre miraculosul doctor, adăuga
cu o voce în care tremurau lacrimi stăpânite:
114
— Din clipa aceea, peste familia noastră coborâse

parcă un înger binefăcător, toate s-au schimbat în bine.
La începutul lunii ianuarie, tata a găsit un serviciu,
mama s-a însănătoşit, iar pe mine şi pe fratele meu au
izbutit să ne dea la liceu ca bursieri ai statului. Acest
om sfânt săvârşise pur şi simplu o minune. Dar de
atunci nu l-am mai văzut pe doctorul nostru miraculos
decât o dată - pe cînd îl transportau mort la moșia lui
din Vişnea. De altfel, nu se poate spune că l-am văzut
într-adevăr, pentru că acel ceva minunat, puternic şi
sfânt, care trăia şi ardea în doctorul acesta miraculos
când era în viață, se stinsese pentru totdeauna.
Traducere de C. Streia și V. Rădulescu
115
Ivan Ilin
Scrisoare de Crăciun
Această întâmplare s-a petrecut acum câțiva ani.

Toți se adunau să prăznuiască Nașterea lui Hristos, pregăteau
bradul și cadourile. Iar eu eram singur într-o țară străină, nu
aveam alături nici familia, nici prietenii; și mi se părea că sunt
părăsit și uitat de toată lumea. În jur era pustietate și nu aflam
dragoste: un oraș îndepărtat, oameni străini, inimi aspre. Dar
iată că, fiind în această întristare și suferință, mi-am amintit
de un pachet cu scrisori vechi, pe care am reușit să-l păstrez,
ferindu-l de toate încercările vremurilor noastre întunecate.
L-am scos din geamantan și am găsit această scrisoare.
Era o scrisoare de la mama mea, care a trecut la Domnul,
scrisă cu 27 de ani în urmă. Ce fericire că îmi amintisem de
ea! Nu poate fi povestită, trebuie redată în întregime.
„Scumpul meu copil, Nikolenka. Tu te plângi de
singurătatea ta, și numai dacă ai ști cât de mult mă întristează
și mă dor cuvintele tale. Cu câtă bucurie aș veni la tine și te-aș
convinge că nu ești singur și nu poți să fii singur. Însă tu știi că nu
pot să-l părăsesc pe tatăl tău, el suferă foarte mult, și are nevoie
de prezența mea în fiecare minut. Iar tu trebuie să te pregătești
117
pentru examen și să termini universitatea. Dar, aș vrea măcar

să-ți povestesc de ce eu nu simt niciodată că sunt singură.
Să știi, omul este singur atunci când nu iubește pe
nimeni. Fiindcă iubirea este ca un fir ce ne leagă de omul
iubit. Într-un fel asemănător noi adunăm și florile într-un
buchet. Oamenii sunt florile, iar florile nu pot fi singure într-
un buchet. De îndată ce floricica va înflori cu totul și va începe
să miroasă frumos, grădinarul o va lua și o va așeza într-un
mănunchi, lângă celelalte flori.
Așa se întâmplă și cu noi, oamenii. Cel ce iubește, are
inima înflorită și răspândește bunămireasmă; el își dăruiește
dragostea sa la fel cum floarea își dăruiește mireasma. Și
atunci el nu mai este singur, pentru că inima sa este la cel pe
care îl iubește: se gândește la el, are grijă de el, se bucură de
bucuria lui și suferă pentru suferințele lui. Nici nu mai are
timp să se simtă singur, ori să cugete dacă e singur sau nu. În
dragoste, omul uită de sine; el trăiește pentru alții, trăiește în
alții. Aceasta și este fericirea.
Deja văd ochii tăi albaștri întrebători și aud obiecția
ta calmă, precum că aceasta e doar jumătate de fericire, că
fericirea deplină este nu doar atunci când iubești, ci și când
ești iubit. Dar aici este o mică taină, pe care ți-o voi spune la
urechiușă: cine iubește cu adevărat, acela nu are pretenții
exagerate și nu se zgârcește. Nu trebuie mereu să calculezi
și să descoși: oare ce îmi va aduce dragostea mea? oare va fi
reciprocă? dar poate eu iubesc mai mult și sunt iubit mai puțin?
dar merită oare să mă dăruiesc acestei iubiri?... Toate acestea
sunt greșite și nefolositoare: înseamnă că iubirea încă nu a sosit,
nu s-a născut sau deja nu mai este, a murit. Această măsurare
prudentă și cântărire întrerupe șuvoiul viu al dragostei, ce curge
din inimă și îl ține pe loc. Omul care măsoară și cântărește, nu
iubește. Atunci, în jurul lui se formează o pustietate, nepătrunsă
și neîncălzită de razele inimii sale, iar ceilalți oameni simt
asta îndată. Ei simt că în jurul lui este pustiu, frig și aspru, se
118
îndepărtează de acesta și nu așteaptă căldură de la el. Acest

fapt îl dezamăgește și mai mult, și iată că el rămâne într-o
singurătate completă, „nedreptățit” de soartă și nefericit...
Nu, dragul meu, iubirea trebuie să curgă liberă din
inimă și nu trebuie să-ți faci griji dacă este reciprocă. Trebuie
să-i trezești pe oameni cu dragostea ta, trebuie să-i iubești și
cu aceasta trebuie să-i chemi spre iubire. A iubi nu înseamnă
jumătate de fericire, ci fericirea întreagă. Doar recunoaște
aceasta și în jurul tău vor începe să se întâmple minuni.
Dăruiește-te șuvoiului inimii tale, dă-i libertate dragostei
tale, lasă razele ei să strălucească și să încălzească în jurul
tău. Atunci vei simți degrabă că spre tine, drept răspuns, curg
din toate părțile valuri de iubire. De ce? Pentru că bunătatea
ta sinceră și voită, dragostea ta neîncetată și dezinteresată va
trezi pe neobservate în oameni bunătate și dragoste.
Atunci vei simți acest val ce a venit drept răspuns, nu
ca pe „o fericire deplină” pe care ai cerut-o și ai izbutit s-o
primești, ci ca pe un har nepământesc nemeritat, în care inima
ta va înflori și se va bucura.
Nikolenka, băiatul meu. Gândește-te la aceasta și
amintește-ți cuvintele mele, îndată ce te vei simți din nou
singur. Mai ales atunci când eu nu voi mai fi pe pământ. Și
fii liniștit și nu te îndoi, pentru că Dumnezeu este grădinarul
nostru, iar inimile noastre – flori în grădina Sa.
Te îmbrățișăm amândoi cu duioșie, tata și eu.
Mama ta”.
Îți mulțumesc, mamă! Îți mulțumesc pentru dragoste

și mângâiere. Știi, întotdeauna am lacrimi în ochi când ajung
la sfârșitul scrisorii tale.
Și atunci, de îndată ce am citit scrisoarea, clopotele au
bătut, chemându-ne la privegherea Nașterii Domnului. O,
nemeritată fericire pământească!
119
Vasilii Nikiforov - Volghin
Furtuna de argint
Până la Crăciun a rămas mai puțin de o lună,

dar acesta te învăluie deja cu o pulbere de zăpadă, se
furișează diminețile pe lângă ferestrele înghețate, răsună
de sub tălpile săniilor pe drumurile albăstrii, cântă în
biserică la priveghere „Hristos se naște, slăviți-L” și îți
apare noaptea în vise sub forma unei vesele furtuni de
argint.
În aceste zile nu ai chef de nimic pământesc, dar
mai ales de școală. Acasă au observat dispoziția mea
sărbătorească și m-au înștiințat cu asprime:
— Dacă vei aduce note proaste de la școală, nu o să
mai vezi brad și cizme noi!
„Nu-i nimic, m-am gândit eu, vom vedea... Dacă
îmi vor pune nota trei1 la purtare, așa cum au promis,
atunci eu o voi preface în cinci… La aritmetică, e clar
1
În Rusia notele la școală sunt de la 1 la 5.
121
ca bună ziua, mă voi pricopsi cu un doi, dar nici asta

nu e vreo pacoste. Lui Mihail Vasilievici cifra doi îi iese
întotdeauna cu un fel de gât de lebădă, fără cerculeț, și pe
aceasta o voi preface în cinci…”
Închipuindu-mi toate acestea, le-am spus părinților:
Notele mele vor fi de categoria întâi!
— Într-o zi, mă întorceam de la școală cu Grișka.
L-am întrebat:
— Tu simți cum miroase a Crăciun?
— Încă nu, dar în curând voi simți!
— Când anume?
— Atunci când mămica va cumpăra o gâscă ș i va
începe să o frigă, iată atunci voi simți
Răspunsul lui Grișka nu mi-a plăcut. M-am
bosumflat și am rămas tăcut.
— De ce te-ai îmbufnat? m-a întrebat Grișka.
I-am aruncat o privire supărată și i-am răspuns,
scos din fire:
— Oare Crăciunul miroase a gâscă friptă,
prostănacule?
— Dar a ce miroase?
La aceasta nu am putut să răspund nimic, m-am
înroșit și m-am supărat și mai tare.
Crăciunul era din ce în ce mai aproape. În prăvălii
și brutării începuseră deja să apară jucării de brad,
căluți de turtă dulce și peștișori cu marginile albe,
bomboane aurii și argintii, care îți pricinuiesc dureri de
dinți, dar totuși le vei mânca, pentru că sunt bomboane
de Crăciun.
Cu o săptămână înainte de Nașterea lui Hristos, ne-
au dat drumul în vacanță.
122
Chiar înainte de aceasta, m-am rugat lui Dumnezeu

să nu îngăduie să primesc nota doi la aritmetică și trei
la purtare, ca să nu-i mânii pe părinții mei, și astfel să
mă lipsesc de sărbătoare și de cizmele noi promise, cu
urechiușe roșii. Dumnezeu mi-a auzit rugăciunea și
drept dovadă a „succeselor și a purtării mele”, am primit
un trei la aritmetică și un cinci cu minus la purtare.
Crăciunul stătea la fereastră și desena flori de ger pe
sticle, aștepta ziua în care vor spăla dușumelele în casă,
vor așterne covorașele, vor aprinde candelele înaintea
icoanelor și Îl vor lăsa să intre…
A sosit ajunul Crăciunului. Ziua aceasta a fost
viforoasă și albă-albă, cum nu a mai fost nicio zi.
Pridvorul nostru s-a acoperit de zăpadă și, în timp ce
o îndepărtam, m-am gândit: E o zăpadă neobișnuită…
parcă ar fi sfântă! Vântul ce foșnește prin mesteceni –
este de asemenea neobișnuit! Zurgălăii birjarilor sună
altfel și oamenii acoperiți de fulgi de zăpadă nu sunt
aceiași…Pe drumul troienit, un băiețel în pâslari căra un
brad pe o sanie și zâmbea fără pricină, ca un ciudat.
Am stat mult timp în furtuna de zăpadă și am
observat cum îmi zburda prin suflet, ca o adiere veselă,
cel mai frumos și mai aromat cuvânt de pe pământ –
„Crăciunul”. El mirosea a viscol și a rămurele de brad.
Neștiind unde să mă ascund de albul copleșitor și
de farmecul neobișnuit al acestei zile, am fugit la biserică
și am ascultat cum se citeau în mijlocul ei prorocirile
despre Nașterea lui Hristos în Betleem; m-am plimbat
prin târg unde se vindeau brazi, i-am pus piedică unui
băiețel ce trecea pe alături și am căzut amândoi într-un
nămete, am lovit cu pumnul în cojocul înțepenit al unui
123
mujic, fapt pentru care acela m-a numit „bazaconie”;

am sărit peste gard în grădina orașului (deși porțile
erau deschise). În grădină nu era țipenie de om – doar
viscolul șuierând prin copaci. Fără să-mi dau seama din
ce cauză, m-am aruncat din viteză într-un noian adânc
și mi-am lipit buzele de omăt. Obosind de la atâta alergat
prin furtună, vinețiu și înghețat, am ajuns acasă și am
văzut sub icoane un mic brad… M-am așezat lângă el
și am prins a cânta, la început mormăind, apoi din ce în
ce mai tare: „Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de ființă
naște” și în loc de „magii cu steaua călătoresc”, am cântat
„lupii cu steaua călătoresc”.
Tata, auzind cântarea mea, spuse:
— Oare ești prostuț? Unde s-a mai văzut să
călătorească lupii cu steaua?
Mama pârlea niște picioare de vițel pentru răcitură.
Îmi era foarte foame, dar până la răsăritul stelei nu era
voie să mănânci. Tata, terminând lucrul, a început să
citească Evanghelia cu voce tare. Eu ascultam citirea sa
tărăgănată și mă gândeam la Hristos, culcat în iesle.
— Pesemne că atunci ningea și micului Iisus îi era
foarte, foarte frig!
Și mi s-a făcut atât de milă de El, încât am început
să plâng.
— Tu de ce plângi? m-au întrebat cu îngrijorare.
— Nu am nimic. Mi-au înghețat degetele
— Așa îți trebuie, dacă ești neascultător! Să nu mai
hoinărești atâta pe gerul ăsta!
Iată că sosi, în sfârșit, și seara de Crăciun.
Însemnându-ne cu semnul crucii înaintea icoanelor,
îmbrăcați în haine noi, am plecat la priveghere, spre
124
biserica Schimbării la Față a Mântuitorului. Furtuna

se domolise și pe cer apăruseră multe stele. Am căutat
îndelung printre ele steaua Crăciunului și, spre marea
mea bucurie, am găsit-o. Ea strălucea mai mult decât
toate celelalte și revărsa raze albăstrii.
Am ajuns la biserică. Pe jos erau așternute crengi
de brad, iar în jur, oriunde priveai – de peste tot izvora o
lumină. Chiar și primarul burtos, pe care toți îl numesc
„spațiu de locuit”, și acela strălucea, precum un sfânt
bineplăcut Domnului. La strană, negustorul Silantie
citea „Pavecernița Mare”. Vorbirea lui Silantie era
răgușită și peltică, altădată, toți se plângeau de citirea lui
gângavă, dar astăzi, cu ocazia marelui praznic, îl ascultau
cu atenție și chiar își făceau semnul crucii. În mulțimea
deasă l-am văzut pe Grișka. Mi-am croit drum spre el și
i-am șoptit la ureche:
— Am văzut pe cer steaua Nașterii Domnului…
Mare și albastră!
Grișka s-a uitat la mine și a bombănit:
— Steaua asta e una obișnuită! Vega se numește.
Poți să o vezi mereu!
Eu m-am supărat pe el și l-am înghiontit într-o
coastă. Un nene mi-a dat un bobârnac la ceafă, pentru
obrăznicie, iar Grișka a șuierat:
— După slujbă, o vei încasa și de la mine!
Silantie a citit multă veme… Deodată el făcu o
mica pauză și privi cu asprime în jur. Toată lumea simți
că îndată se va întâmpla ceva neobișnuit și important.
Liniștea din biserică deveni și mai adâncă. Silantie ridică
glasul și exclamă deslușit, tare, cu o claritate neașteptată
din partea lui:
125
— Cu noi este Dumnezeu! Înțelegeți neamuri și vă

plecați, căci cu noi este Dumnezeu!
Cuvintele sale răsfirate au fost reluate voios și
hotărât de către cor:
— Cu noi este Dumnezeu! Înțelegeți oameni și vă
plecați, căci cu noi este Dumnezeu!
Părintele, în veșmânt alb, deschise Ușile Împărătești,
dezvăluind altarul inundat de o lumină albă, care venea de
la brocardul argintiu ce acoperea pristolul și jertfelnicul.
— Auziți până la marginile pământului, căci cu
noi este Dumnezeu, răsuna corul, alcătuit acum din cele
mai bune voci din oraș. Cei puternici plecați-vă, căci
cu noi este Dumnezeu… Cei ce locuiți în latura și-n
umbra morții, Lumina va străluci peste voi, căci cu noi
este Dumnezeu. Ca prunc s-a născut nouă Fiul, și s-a dat
nouă, căci cu noi este Dumnezeu… Și păcii Lui nu este
hotar, căci cu noi este Dumnezeu!
Când au terminat de cântat această cântare
înălțătoare, Ușile Împărătești s-au închis și Silantie a
început din nou să citească. Acum citea cu vioiciune
și claritate, de parcă minunata cântare ce răsunase
adineauri îi șlefuise glasul șters.
Îndată ce preotul a rosit otpustul, un camerton a
răsunat delicat în strană și corul a prins a cânta cu glasuri
vesele „Nașterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru”.
După slujba de Crăciun, acasă au aprins bradul
(potrivit zicerii mamei mele) de la lumina candelei.
Bradul nostru era împodobit cu bomboane, mere și
covrigi roz. Apoi a venit în vizită un băiețel evreu pe nume
Urka, de o vârstă cu mine. El ne-a felicitat respectuos
cu ocazia sărbătorii, a privit îndelung cu ochii săi vechi-
126
testamentari bradul luminat și a spus niște cuvinte care

ne-au plăcut tuturor:
— Hristos a fost un om bun!
M-am așezat sub brad împreună cu Urka, pe
un covoraș vărgat, și urmărind cu degetul rândurile
din Molitvelnic, am început să cântăm „Nașterea Ta
Hristoase, Dumnezeul nostru”.
În acea noapte luminată, am visat din nou furtuna
de argint, și parcă, printre rotocoalele sale, lupii mergeau
pe picioarele de dinapoi și fiecare dintre ei ținea câte o
stea, cântând cu toții împreună „Nașterea Ta Hristoase,
Dumnezeul nostru”.
127
Vasilii Nikiforov - Volghin
Utrenia sfinților
Albiți de fulgii de zăpadă, Nikola cel Plăcut

(Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni), Serghie al
Radonejului și Serafim de Sarov, străbat întinsele
câmpuri înserate.
Un viscol se stârnește, câmpul troienit scrâșnește
din pricina gerului. Viforul începe să sufle. Gerul
îngheață pământul înzăpezit și singuratic.
Nikola cel Plăcut este îmbrăcat într-un cojoc vechi
de blană de oaie și încălțat cu niște pâslari găuriți și mari.
Pe umeri are o desagă, în mână - un toiag.
Serghie al Radonejului este în rasă monahală. Pe
cap are scufie, albă de la fulgii de zăpadă, în picioare -
opinci.
Serafim de Sarov e îmbrăcat într-un caftan alb
vătuit, merge gârbovit, în cizme rusești, sprijinindu-se
într-o cârjă…
129
Flutură în vânt bărbile cărunte. Zăpada îi orbește.

Le este frig Sfinților Stareți în întunericul înghețat și
singuratic.
— Ah, gerule nerușinatule, ah poznașule bătrân!
spune vesel Nikola cel Plăcut și, pentru a se încălzi, bate
cu mănușile bărbătești, din cele cu un singur deget, peste
cojocul scurt înghețat, iuțind mersul de bătrân sprinten
și scârțâind vioi din pâslari.
— A dat gerulețul peste noi, bătrânii, nimic de zis…
Atât de neastâmpărat, liniștește-l dacă poți. Doamne,
ce neastâmpărat! râde Serafim și aleargă țopăind,
străduindu-se să nu rămână în urma sprintenului Nikola,
iar cizmele îi bocănesc zgomotos pe drumeagul acoperit
de gheața răsunătoare.
— Asta ce mai e! zâmbește domol Serghie. Dar în
anul 1347, ce frig a fost. Năprasnic…
— Viscolește. Să nu ne rătăcim pe câmp, zice
Serafim.
— Nu ne vom rătăci, părinți! spune cu blândețe
Nikola. Eu cunosc toate drumurile Rusiei. Degrabă vom
ajunge la pădurea Kitejski, iar acolo Domnul va îngădui
și vom sluji Utrenia. Grăbiți pasul, Părinți!...
— Sprinten Bineplăcut lui Dumnezeu! grăi Serghie,
zâmbind domol, ținându-se de mâneca lui. Sârguitor!
Este de pe alte meleaguri, dar a îndrăgit pământul rus
mai mult decât toți. Pentru ce, Nikola, iubești poporul
nostru, întunecat de păcate, umbli pe drumurile sale
îndurerate și te rogi pentru el neîncetat?
— De ce îl iubesc? răspunde Nikola, uitându-se în
ochii lui Serghie. Este un prunc - Rusia! O floare cuminte,
binemirositoare… Gândul blajin al Domnului… copilul
130
Său iubit… Necugetat, dar iubit. Dar cine nu ar iubi un

prunc, cine nu ar fi înduioșat de o floare? Rusia este
gândul blajin al Domnului.
— Bine ai vorbit, Nikola, despre Rusia, șopti încet
Serafim. Aș vrea, bucuriile mele, să mă așez în genunchi
înaintea ei, și să mă rog, precum unei icoane cinstite!
— Dar ce spuneți, Sfinți Părinți, întrebă cu sfială
Serghie, despre anii sângeroși 1917, 1918 și 1919? De ce
poporul rus s-a mânjit de sânge?
— Se va pocăi! răspunse cu încredere Nikola cel
Plăcut.
— Se va mântui! spuse hotărât Serafim.
— Ne vom ruga! șopti Serghie.
Ajunseră la o bisericuță mică, pitită în pădure
și troienită de zăpadă. Au aprins lumânările înaintea
icoanelor cufundate în întuneric și au început să slujească
Utrenia.
Dincolo de pereții bisericii vuia pădurea înzăpezită
a Kitejului. Viscolul cânta. Luminătorii pământului rus
se rugau în bisericuța părăsită din pădure, pentru Rusia
– dragostea Mântuitorului, gândul blajin al Domnului.
Iar după Utrenie, au ieșit din bisericuță în pridvor
trei sfinți ocrotitori și au blagoslovit în cele patru margini
pământul înzăpezit, viscolul și noaptea.
131
Anton Cehov
În Ajun de Crăciun
Tocmai sosise de la ţară un plic gros cu bani

trimis de administratorul moşiei. După cum se vedea
din scrisoare, plicul conţinea o mie cinci sute de ruble
obţinute în urma unui proces câştigat „la a doua instanţă”.
Annei Akimovna nu-i plăceau, ba chiar o înspăimântau
asemenea termeni ca „dare în judecată”, ori „câştig de
cauză”… Ştia bine că fără justiţie nu se poate trăi şi
totuşi, ori de câte ori Nazarîci, directorul uzinei sau
administratorul moşiei, care mereu se judecau cu câte
cineva, câştigau vreun proces în favoarea ei, o cuprindea
parcă un fel de teamă şi ruşine. Tot aşa şi acum se simţea
înfricoşată şi stingherită şi ar fi vrut să ascundă banii în
cel mai îndepărtat ungher, să nu-i mai vadă.
Îşi spunea cu ciudă că alte femei la vârsta ei – doar
pornise pe al douăzeci şi şaselea an – se ţinuseră toată
ziua de treburile gospodăriei, erau obosite şi acum
133
dormeau un somn adânc, iar a doua zi dimineaţa se

vor scula binedispuse, aşa cum se şi cuvenea într-o zi
de sărbătoare; se gândea că cea mai mare parte dintre
ele erau de mult măritate şi aveau şi copii. De ce numai
ea este nevoită să şadă ca o bătrânică, aplecată deasupra
scrisorilor, să le pună rezoluţii pe margine, să scrie
răspunsuri, şi apoi, toată seara, până la miezul nopţii să
nu-i mai rămână altceva de făcut decât să aştepte să-i
vină somnul.
Desigur, mâine toată ziua vor veni s-o felicite, abia
va prididi să-i primească pe toţi, iar poimâine la uzină se
va isca negreşit un scandal; vreun lucrător are să fie rău
bătut, altul are să moară fiindcă a băut prea multă votcă,
iar pe ea, Dumnezeu ştie de ce, are s-o mustre cugetul.
Apoi, după sărbători, Nazarîci are să concedieze pentru
neprezentare la serviciu vreo douăzeci de lucrători şi toţi
aceştia se vor aduna, stingheriţi, cu capetele descoperite
în faţa casei, iar Annei Akimovna are să-i fie ruşine să
stea de vorbă cu ei şi în cele din urmă vor fi alungaţi ca
nişte câini. Pe urmă, toţi cunoscuţii au s-o bârfească şi
au să-i trimită scrisori anonime, în care-i vor scrie că e
o milionară, o exploatatoare care trăieşte din sudoarea
altora şi suge sângele lucrătorilor.
Se uită la scrisorile pe care le citise până atunci,
le strânse teanc şi le puse deoparte. Toate erau din
partea celor care cereau ajutoare. Le scriseseră oameni
flămânzi, ori beţivi, ori împovăraţi de o familie
numeroasă, alţii, bolnavi, sau oropsiţi, nedreptăţiţi…
Anna Akimovna însemnase pe fiecare cerere suma
cuvenită unora, câte trei ruble, altora, câte cinci.
Scrisorile vor fi trimise chiar astăzi la birou, iar mâine
134
va avea loc împărţirea ajutoarelor, sau hrănirea fiarelor,

cum spuneau funcţionarii.
Vor fi împărţite în sume mărunte şi cele 470 de
ruble, dobânda capitalului lăsat prin testament de
răposatul Akim Ivanîci, pentru săraci şi infirmi. Are să
fie o înghesuială îngrozitoare.
De la poartă şi până la uşile biroului se va întinde
un şir lung de oameni necunoscuţi, cu chipuri fioroase,
îmbrăcaţi în zdrenţe, rebegiţi de frig, flămânzi, unii
ameţiţi de băutură, pomenind cu glas răguşit numele
Annei Akimovna, stăpâna binefăcătoare şi al părinţilor
săi; cei din spate îi vor îmbrânci pe cei din faţă, iar cei din
faţă vor înjura, rostind vorbe urâte.
Pe urmă vreun contabil plictisit de atâta scandal,
de înjurăturile şi văicărelile lor, are să iasă încruntat şi
are să tragă unora, la întâmplare, câte un dupac zdravăn,
stârnind hazul celorlalţi. Iar oamenii din uzină, lucrătorii,
care nu primiseră în preajma sărbătorilor nimic în afară
de leafa ce li se cuvenea şi apucaseră s-o cheltuiască până
la ultima copeică, vor sta în mijlocul curţii, se vor uita şi
vor râde, unii din invidie, alţii în batjocură.
„Negustorii şi mai cu seamă negustoresele, gândi
Anna Akimovna, ţin mai mult la cerşetori decât la
lucrătorii lor. Aşa a fost de când lumea”.
Privirea i se opri asupra plicului cu bani. N-ar
strica, desigur, ca banii aceştia de prisos şi nesuferiţi să
fie împărţiţi mâine lucrătorilor, dar unui muncitor nu
se cade să-i dai nimic de pomană, fiindcă se învaţă să-ţi
ceară şi altă dată. Şi apoi ce înseamnă o mie cinci sute
de ruble la o mie opt sute de lucrători din uzină, fără să
mai punem la socoteală nevestele şi copiii lor?
135
Poate că ar fi mai bine să aleagă pe unul dintre cei

care au cerut ajutoare, vreun nefericit care şi-a pierdut
nădejdea într-un trai mai bun şi să-i dea lui cele o mie
cinci sute de ruble.
Bietul om are să rămână ca trăsnit la primirea
banilor şi, poate, se va simţi fericit pentru întâia oară
în viaţă. Ideea îi păru năstruşnică şi originală Annei
Akimovna şi o înveseli.
Scoase la întâmplare o scrisoare din teanc şi o citi
de la un capăt la altul. Era vorba despre un oarecare
secretar de gubernie cu numele de Cealikov, scos de
mult din slujbă; Cealikov era bolnav şi locuia în casa lui
Guşcin împreună cu nevasta bolnavă de ftizie şi cu cele
cinci fetiţe mici ale lor. Anna Akimovna cunoştea bine
casa cu trei etaje a lui Guşcin în care stătea Cealikov. Vai,
ce casă mohorâtă, dărăpănată şi nesănătoasă!
„Uite, am să-i dau lui Cealikov, hotărî ea. Dar
n-am să-i trimit banii, mai bine îi duc eu singură, ca nu
cumva acest lucru să dea naştere la vorbe de prisos. Ei
da, îşi spuse ea, vârând cele o mie cinci sute de ruble în
buzunar, văd eu ce fac, poate le găsesc şi fetiţelor vreun
rost pe undeva.”
Cuprinsă de bucurie, sună şi porunci să înhame
caii şi să tragă sania la scară.
Când se urcă în sanie, era aproape şapte seara.
Toate ferestrele uzinei erau atât de luminate, încât curtea
părea şi mai întunecoasă. La poartă însă, şi departe, în
fundul curţii, lângă magazii şi lângă barăcile lucrătorilor,
erau felinare electrice.
Clădirile acelea întunecoase, mohorâte, magaziile
şi barăcile unde-şi duceau traiul lucrătorii, nu-i plăceau
136
Annei Akimovna şi îi inspirau groază. În clădirea

principală fusese numai o dată după moartea tatălui ei.
Tavanele înalte cu grinzi de fier, iuţeala ameţitoare cu
care se învârteau roţile enorme, curelele de transmisie
şi pârghiile, şuierăturile stridente, vuietul ascuţit
al metalului, zăngănitul vagonetelor, suflul aprig al
aburului, feţele când palide, când stacojii sau negre din
pricina prafului de cărbune, cămăşile leoarcă de sudoare,
sclipirea oţelului, a aramei, a focului, mirosul de ulei şi
cărbune, curentul de aer, ba prea fierbinte, ba îngheţat, îi
dăduseră impresia că are în faţa ochilor imaginea iadului.
Îi păruse atunci că roţile, pârghiile şi cilindrele şuierătoare
şi fierbinţi se străduiesc să se desprindă din încrengătura
lor, ca să se prăvălească asupra oamenilor şi să-i ucidă;
iar oamenii cu chipurile încordate, fără să se poată auzi
între ei, forfotesc pe lângă maşini, căznindu-se parcă să
oprească mişcarea aceea înspăimântătoare. Lucrătorii îi
arătaseră Annei Akimovna câte puţin din mersul uzinei
şi se străduiseră cu respect să-i dea explicaţii. Îşi aminti
cum, în secţia de forjare, tocmai scoseseră din cuptor
o bucată de fier înroşit şi cum un bătrân cu o curelușă
în jurul frunții, împreună cu un tânăr cu bluză albastră
care avea un lănţişor pe piept şi o înfăţişare aspră – părea
să fie unul dintre meşteri – loveau cu ciocanul bucata
de fier înroşit, răspândind în jur scântei de aur şi cum
îndată după aceea făcuseră să zăngăne în faţa ei o foaie
imensă de tablă; bătrânul stătea respectuos în picioare
şi zâmbea, iar tânărul îşi ştergea cu mâneca faţa leoarcă
de sudoare, cercând să-i explice ceva. Şi îşi mai aminti
cum în altă secţie un bătrânel care avea un singur ochi
tăia cu ferăstrăul o bucată de fier, şi cum sărea pilitura în
137
toate părţile, în timp ce un roșcovan cu ochelari negri şi

cu o cămaşă ruptă lucra la strung, meşterind o bucăţică
de oţel; strungul şuiera, vuia şi ţiuia atât de ascuţit, încât
Annei Akimovna îi păru că i se sparg urechile de zgomot
şi simţi că i se face rău. Privea şi asculta fără să priceapă
nimic, zâmbea binevoitoare şi îi era ruşine. Cât de ciudat
este să te hrănești şi să capeţi sute de mii de ruble de pe
urma unei munci pe care n-o înţelegi şi n-o poţi iubi!
Barăcile lucrătorilor nu le vizitase niciodată. Auzise
că s-au cuibărit acolo umezeala, insectele, destrăbălarea
şi dezordinea. Şi lucru de mirare, pentru îmbunătăţirea
barăcilor se cheltuiau în fiecare an mii de ruble, iar
situaţia lucrătorilor, dacă puteai da crezare scrisorilor
anonime, se înrăutăţea din ce în ce mai mult…
„Pe când trăia tata, era mai multă ordine, gândi ea
în timp ce sania ieşea din curte; el a fost cândva lucrător
şi ştia ce are de făcut. Eu însă nu ştiu nimic şi fac numai
nerozii.”
Se întristă din nou şi nu-i păru bine că plecase, iar
gândul că-l va ferici pe norocosul căruia avea să-i pice
ca din cer o mie cinci sute de ruble nu i se mai păru atât
de năstruşnic şi de original. Să salvezi pe un oarecare
Cealikov în timp ce întreprinderea ta de milioane de
ruble începe să se destrame, iar muncitorii tăi trăiesc în
barăcile lor mai rău decât în puşcărie, asta înseamnă să
faci o faptă neroadă şi să-ţi amăgeşti conştiinţa.
Pe şosea şi alături pe câmp treceau, îndreptându-
se înspre luminile oraşului, pâlcuri de lucrători de la
fabricile de pânză şi de hârtie vecine. Prin aerul îngheţat
răsunau râsete şi glume. Privind femeile şi fetele acelea,
Annei Akimovna i se făcu deodată poftă de un trai
138
simplu, aspru şi sărăcăcios. Avea încă limpede în minte

imaginea vremurilor îndepărtate când ea era mică şi i
se spunea Aniutka şi dormea cu maică-sa sub aceeaşi
plapumă, în timp ce în odaia de alături spăla rufe o
spălătoreasă, chiriaşă în aceeaşi casă, şi din cămăruţele
vecine răzbăteau prin pereţii subţiri: râsete, ciorovăieli,
plânsete de copil, sunete de armonică, zbârnâitul
vreunui strung sau huruitul vreunei maşini de cusut;
iar taică-su, Akim Ivanîci, care se pricepea la mai toate
meseriile, stătea lângă sobă, fără să-i pese de zgomot şi
de strâmtoare şi lipea o tinichea ori desena, ori dădea
la rindea scânduri. I se făcu şi ei poftă să spele rufe, să
calce, să dea o fugă până la băcănie sau până la cârciumă,
aşa cum se întâmpla zilnic pe când trăia maică-sa. Ea ar
fi trebuit să fie lucrătoare, nu stăpâna fabricii! Se gândea
la casa ei mare, cu candelabre şi tablouri, la Mişenka,
lacheul, îmbrăcat în frac, cu mustăcioara lui catifelată,
la Varvaruşka cea frumuşică şi la linguşirile Agafiuşkăi,
la toţi acei oameni tineri, bărbaţi şi femei, care veneau
la ea aproape în fiecare zi să-i ceară bani şi faţă de care,
Dumnezeu ştie de ce, se simţea vinovată; i se perindau
prin minte funcţionarii, doctorii şi cucoanele care făceau
binefaceri pe socoteala ei şi se purtau cu ea mieros,
dispreţuind-o însă în taină pentru că se trăgea de jos. Cât
de plictisitoare şi de străine îi păreau acum toate acestea!
Trecu de calea ferată şi de barieră, apoi de cartierul
caselor cu grădini de zarzavat şi ajunse în sfârşit pe o
stradă mare, unde se afla cunoscuta casă a lui Guşcin.
Strada, de obicei liniştită, era acum, cu prilejul ajunului
de Crăciun, plină de însufleţire. Berăriile şi cârciumile
huiau de gălăgie. Şi dacă vreun cetăţean din centrul
139
oraşului ar fi nimerit cumva pe acolo, l-ar fi izbit

numaidecât mulţimea de oameni murdari, de beţivani
şi de scandalagii; dar Annei Akimovna, care trăise în
copilărie prin acele locuri, îi părea acum că recunoaşte
prin mulţime, când pe răposatul taică-su, când pe
mama ori pe unchiul său. Tatăl ei fusese cam moale şi
nehotărât din fire şi niţeluş prea visător şi nechibzuit; nu
dorise nici avere, nici onoruri, nici putere; mai spunea
că omul muncitor n-are timp să deosebească sărbătorile
de celelalte zile, nici să se ducă la biserică, şi, să nu fi fost
nevastă-sa, n-ar fi postit şi nu s-ar fi împărtăşit, poate,
niciodată. Unchiul ei însă, Ivan Ivanîci, dimpotrivă,
avusese o fire tare ca cremenea; mai presus de orice
ţinea la religie, la politică şi la morală; se arăta sever
şi necruţător nu numai cu sine, ci şi cu salariaţii şi cu
prietenii săi. Să nu fi dat Domnul să intre cineva în odaia
lui fără să se închine la icoane!
Camerele luxoase, în care locuia acum Anna
Akimovna, stătuseră încuiate în timpul vieţii lui şi se
descuiau numai la zile mari pentru oaspeţi de seamă,
iar el trăia la birou, într-o cameră mică înţesată de
icoane. Trăgea spre vechea credinţă şi veneau mereu
la el arhierei şi preoţi ţinând de credinţa veche, deşi
el fusese botezat, se cununase şi-şi înmormântase
nevasta după ritul bisericii ortodoxe. Pe fratele său
Akim, singurul moştenitor, nu-l iubise niciodată din
pricina nechibzuinţei sale pe care o socotea necioplire
şi prostie, cât şi din pricina indiferenţei pe care o arăta
faţă de religie. Îl ţinea în mizerie ca pe orice lucrător,
plătindu-i şaisprezece ruble pe lună. Akim vorbea
fratelui său cu dumneavoastră şi totdeauna în zilele de
140
pocăinţă ale postului celui mare îi cădea la picioare cu

întreaga lui familie. Dar cu vreo trei ani înaintea morţii,
Ivan Ivanîci şi-a apropiat fratele, l-a iertat şi a poruncit
să i se ia Aniutkăi o guvernantă.
Casa lui Guşcin avea un gang întunecos şi urât
mirositor; în gang se auzea tusea unor oameni pitiţi pe
lângă ziduri. Lăsând sania în stradă, Anna Akimovna
intră în curte şi întrebă cum poate ajunge la numărul
46, la funcţionarul Cealikov. I se arătă ultima uşă din
dreapta pe care să intre şi să urce apoi până la etajul trei.
Acelaşi miros nesuferit, care o întâmpinase la intrare,
o urmări şi în curte până la uşa din fund, ba chiar
şi pe scări. În copilărie, când tatăl său era un simplu
muncitor, Anna Akimovna locuise în astfel de case, iar
mai târziu, când condiţiile ei de viaţă se schimbaseră, le
vizita adeseori, pentru câte o binefacere. Scările acelea
înguste de piatră, cu trepte înalte, murdare, întrerupte
la fiecare etaj de un palier cu câte un felinar soios,
mirosul acela greu, albiile de rufe, oalele şi zdrenţele
de pe paliere, din preajma uşilor, toate îi erau prea
bine cunoscute. Printr-o uşă întredeschisă zări nişte
croitori evrei, cu capetele acoperite, care şedeau pe
mese şi coseau. Întâlni pe scară tot felul de oameni, dar
nicio clipă nu se temu că ar putea s-o jignească cineva.
Muncitorii şi oamenii simpli de acolo, beţi sau treji, îi
inspirau tot atât de puţină teamă ca şi intelectualii din
lumea ei.
Apartamentul numărul 46 nu avea nicio săliţă de
intrare şi începea cu bucătăria. De obicei, locuinţele
lucrătorilor din fabrică sau din ateliere miroseau a
lac, a vopsea, a piele, a fum, după ocupaţia pe care o
141
avea stăpânul casei; locuinţele nobililor scăpătaţi şi

ale funcţionarilor răspândeau însă o anume duhoare,
râncedă şi înăcrită. Duhoarea aceasta supărătoare o izbi
şi acum pe Anna Akimovna de cum trecu pragul. La masa
din colţul încăperii stătea cu spatele spre uşă un bărbat
în surtuc negru, care părea să fie Cealikov însuşi. În jurul
mesei şedeau cinci fetiţe. Cea mai mare, cu obrazul lat,
slăbuţă, purtând un pieptene în cap, părea să aibă vreo
cincisprezece ani; mezina, bucălată la faţă, cu părul ca
al unui arici, să tot fi avut trei anişori. Cei şase mâncau;
lângă plită stătea în picioare o femeie mărunţică, foarte
slabă, însărcinată şi cu faţa gălbejită, îmbrăcată într-o
fustă şi o bluză albă, ţinând în mână un cleşte.
— Nu mă aşteptam din partea ta, Lizocika, să fii atât
de neascultătoare, spunea bărbatul pe un ton dojenitor.
Vai, vai ce ruşine! Vasăzică, aşa, vrei să-ţi tragă tăticul o
bătaie, da?
Zărind în pragul uşii o cucoană necunoscută,
femeia cea slabă tresări şi lăsă cleştele.
— Vasili Nikitici! de-abia putu ea să îngâne, cu glas
înăbuşit, nevenindu-i parcă să-şi creadă ochilor.
Bărbatul întoarse capul şi se ridică brusc. Era un
om uscăţiv, îngust în umeri, cu tâmplele adâncite şi cu
pieptul scobit. Avea nişte ochi mici, înfundaţi în cap
şi împrejmuiţi cu cearcăne negre, gura mare, iar nasul
lung, încovoiat ca de pasăre şi pornit puţin spre dreapta.
Purta barba despărţită în două, iar mustăţile şi le rădea,
din care pricină semăna mai curând cu un lacheu, decât
cu un funcţionar.
— Aici locuieşte domnul Cealikov? întrebă Anna
Akimovna.
142
— Chiar aici, răspunse morocănos Cealikov, dar în

aceeaşi clipă, recunoscând-o pe Anna Akimovna, începu
să ţipe:
— Duduca Glagoleva! Anna Akimovna! Şi pe loc,
părând că se îneacă de emoţie, îşi împreună mâinile ca
lovit de-o spaimă. Binefăcătoarea noastră!
Gemând şi mugind ca unul căruia i-a pierit graiul,
alergă spre ea, îşi lipi fruntea de manşon şi rămase ca
mort; duhnea de la o poştă a votcă, iar în barbă îi
rămăseseră câteva fire de varză.
— Sărut mânuţa, mânuţa cea sfântă, bolborosi
el într-un târziu, răsuflând din greu. Un vis! Un vis
minunat! Treziţi-mă, copii!
Se întoarse apoi spre masă şi spuse cu glas plângăreţ,
scuturându-şi pumnii:
— Ne-a ascultat providenţa! A sosit salvatoarea
noastră, îngerul nostru! Suntem salvaţi! Îngenuncheaţi,
copii, îngenuncheaţi!
Doamna Cealikova şi fetiţele, în afară de mezină, se
apucară fără niciun rost să strângă de pe masă.
— Mi-ai scris că soţia dumitale este grav bolnavă,
spuse Anna Akimovna, ruşinată şi înciudată. „Nu, n-am
să-i dau toţi banii”, gândi ea.
— Priviţi-mi soţia, spuse Cealikov, cu un glas
piţigăiat, înecându-se parcă în lacrimi. Priviţi-o,
nenorocita de ea! E cu un picior în groapă. Dar noi,
duducă, nu crâcnim. Mai bine să piară decât să se
chinuiască atâta. Of! De-ar veni mai repede moartea!
„De ce s-o fi maimuţărind în halul ăsta? îşi spuse
Anna Akimovna cu necaz. Se vede că e obişnuit să aibă
de-a face cu negustorii.”
143
— Vorbeşte-mi, te rog, omeneşte, spuse ea, nu-mi

plac comediile.
— Cum, duducă, cinci copii orfani în jurul
sicriului mamei lor, cu lumânări în mână, asta înseamnă
comedie? Of, Doamne! spuse Cealikov cu amărăciune şi
se întoarse într-o parte. Nevastă-sa îl trase de mânecă şi
îi făcu semn să tacă.
— Vedeţi, duducă, vorbi ea către Anna Akimovna,
nu prea e rânduială la noi în casă… O să ne iertaţi, nu-i
aşa? Trăim şi noi cum putem, ca în familie, în strâmtoare,
dar în bună înţelegere.
„N-am să le dau eu lor o mie cinci sute de ruble”,
gândi din nou Anna Akimovna.
Şi ca să scape mai repede de ei şi de duhoarea
aceea râncedă, scoase din pungă portofelul, hotărâtă să
lase douăzeci şi cinci de ruble şi niciun ban mai mult.
Dar deodată i se făcu ruşine că a făcut atâta drum şi a
deranjat oamenii pentru un fleac de nimic.
— Dacă mi-aţi da hârtie şi cerneală, spuse ea
înroşindu-se toată, i-aş scrie chiar acum unui doctor pe
care-l cunosc bine, să vină să vă vadă. E un doctor foarte
bun, iar pentru medicamente vă las eu bani.
Doamna Cealikova se repezi să strângă de pe masă.
— Aici nu-i curat! Ce vrei să faci? şuieră Cealikov
printre dinţi, privind-o cu răutate. Să trecem la chiriaş!
Poftim, duducă, vorbi el către Anna Akimovna, îndrăznesc
să vă invit în camera chiriaşului. Acolo e curat.
— Osip Ilici nu dă voie să intre nimeni în camera
lui, spuse cu severitate una dintre fetiţe.
Dar Anna Akimovna se şi pomeni condusă din
bucătărie printr-o cameră îngustă de trecere, între
144
două paturi; se vedea bine după felul în care era aşezat

aşternutul că într-un pat dormeau doi de-a lungul şi
în celălalt trei de-a latul. În camera următoare, unde
locuia chiriaşul, era într-adevăr curat: aşternutul
strălucea de curăţenie, cu plapuma roşie de lână şi perna
proaspăt înfăţată; era chiar şi o punguliţă pentru ceasul
de buzunar; pe masa acoperită cu pânză de cânepă se
găseau o călimară albă ca laptele, peniţe, hârtii, fotografii
în rame, toate aşezate în ordine; mai era în odaie şi o
altă masă de culoare neagră, pe care stăteau rânduite
nişte instrumente de ceasornicărie şi câteva ceasuri
desfăcute. Pe perete erau agăţate ciocane, cleşti, burghie,
dălţi, chei şi alte instrumente de felul acestora şi atârnau
trei pendule care ticăiau; una dintre ele era enormă, cu
greutăţi şi lanţuri, ca cele de prin hanuri.
Aşezându-se să scrie, Anna Akimovna zări deodată
portretul tatălui său şi pe al ei însăşi, ceea ce o miră mult.
— Cine locuieşte aici, la voi? întrebă ea.
— Un chiriaş, duducă, îl cheamă Pimenov. Lucrează
la uzina dumneavoastră.
— Da? şi eu credeam că mă aflu în odaia unui
meşter ceasornicar.
— Se ocupă şi cu reparatul ceasornicelor, răspunse
Cealikov, dar în particular, aşa printre picături, numai ca
amator.
După câteva clipe de tăcere, în timpul cărora se
auzea numai tic-tacul ceasornicelor şi scârţâitul peniţei
pe hârtie, Cealikov oftă şi spuse cu o ironie amestecată
cu ciudă:
— Bine a zis cine a zis: „Nobleţea şi rangul nu-ţi ţin
de cald”. Ce folos că ai blazon şi titlu de nobleţe când n-ai
145
nici ce mânca. După părerea mea, când se întâmplă ca o

persoană de obârşie modestă să ajute un sărac, persoana
aceea se poate socoti mult mai nobilă decât un oarecare
Cealikov care se perpeleşte în mizerie şi ruşine.
Ca s-o măgulească pe Anna Akimovna, mai spuse
câteva fraze jignitoare la adresa originii lui nobile; se
vedea bine că el caută să se coboare pe sine, pentru
că se socoteşte superior ei. Între timp, ea termină
scrisoarea şi o închise. Această scrisoare avea să fie cu
siguranţă aruncată, iar banii cheltuiţi pe altceva, nu pe
medicamente; asta o ştia ea bine şi totuşi puse pe masă
douăzeci şi cinci de ruble, apoi, după o scurtă gândire,
mai adăugă două hârtiuţe de câte zece ruble. Mâna
slabă şi galbenă a doamnei Cealikova, semănând cu o
labă de găină, flutură cu iuţeală înaintea ochilor ei şi
apucă banii.
— Aţi binevoit să daţi pentru medicamente, vorbi
Cealikov cu glas tremurat. Dar ajutaţi-mă şi pe mine şi
pe copii, pe copiii aceştia nenorociţi. Nu de mine am
grijă, ci de fiicele mele! Să nu le pască desfrâul, de asta
mă tem!
Căznindu-se să deschidă portofelul, a cărui
închizătoare se stricase, Anna Akimovna se zăpăci şi
roşi. Îi era ruşine, fiindcă stăteau în picioare în faţa ei,
cu ochii la mâna cu care umbla în portofel şi aşteptau;
iar în sinea lor desigur că-şi băteau joc de ea. În clipa
aceea se auzi cum intră cineva în bucătărie şi îşi scutură
picioarele de zăpadă.
— A venit chiriaşul, spuse doamna Cealikova. Anna
Akimovna se zăpăci şi mai mult. N-ar fi vrut s-o găsească
cineva din uzină în asemenea situaţie caraghioasă.
146
Chiriaşul intră, parcă anume, tocmai când ea

spărsese în sfârşit închizătoarea şi îi dădea lui Cealikov
câteva bancnote, iar el, mugind ca un paralitic, căuta
să-i sărute mâna. Ea recunoscu în persoana chiriaşului
pe muncitorul care cândva, în secţia de forjare, făcuse
să zăngăne în faţa ei o foaie imensă de tablă şi-i
dăduse explicaţii. Se vedea bine că venea de-a dreptul
de la uzină. Avea încă faţa mânjită cu funingine şi un
benghi de cărbune lângă nas. Mâinile îi erau înnegrite
de tot, iar pe cămaşa fără cingătoare luceau pete de
ulei. Era un bărbat de vreo treizeci de ani, de statură
mijlocie, spătos, cu părul negru şi, după cât părea,
foarte puternic. De la prima vedere, Anna Akimovna
îşi dădu seama că face parte dintre maiştri, că trebuie
să primească nu mai puţin de treizeci şi cinci de
ruble pe lună, că este sever, ştie să se răstească şi să-i
pălmuiască pe lucrători; toate acestea se vedeau după
întreaga sa înfăţişare, după ţinuta pe care şi-o luă fără
voie zărind pe neaşteptate o cucoană în camera lui,
dar mai ales după pantalonii lăsaţi liberi deasupra
ghetelor, după buzunarele de la piept şi după bărbuţa
ascuţită şi frumos croită de foarfece. Răposatul ei tată,
Akim Ivanîci, deşi era fratele patronului, se pierdea
cu firea şi se pleca în faţa maiştrilor de felul acestui
chiriaş.
— Iartă-ne că ne-am îngăduit să ne instalăm aici
în lipsa dumitale, spuse Anna Akimovna.
Omul o privi cu mirare, zâmbi sfios şi tăcu.
— Vorbiţi-i mai tare, duducă, îi şopti Cealikov,
seara când se întoarce de la uzină, domnul Pimenov e
cam tare de ureche.
147
Dar Anna Akimovna, bucuroasă că terminase ce

avea de făcut, salută cu capul şi plecă repede. Pimenov
ieşi după ea s-o petreacă.
— Lucrezi de mult la noi? strigă ea tare, fără să se
întoarcă spre el.
— De la nouă ani. Am intrat încă de pe vremea
unchiului dumneavoastră.
— Ce mult e de atunci! Vezi dumneata, unchiul şi
tata îi ştiau pe toţi cei din uzină, iar eu nu cunosc aproape
pe niciunul dintre ei. Pe dumneata te-am mai văzut, dar
nu ştiam că te numeşti Pimenov.
Anna Akimovna simţea nevoia să se justifice faţă de
el, să arate că n-a luat în serios pomana pe care a făcut-o,
ci a fost numai aşa, cu prilejul sărbătorilor.
— Ah, sărăcimea asta! oftă ea. Încercăm şi noi să-i
ajutăm şi de sărbători, şi în zilele de lucru, dar degeaba.
Mie mi se pare că n-are niciun rost să ajuţi asemenea
oameni ca Cealikov.
— Bineînţeles, încuviinţă Pimenov, fiindcă oricâţi
bani i-ai da, îi bea pe toţi. Vă asigur, adăugă el râzând, că
toată noaptea asta cei doi soţi au să se certe care dintre ei
să ia banii şi până la urmă au să se încaiere.
— Da, trebuie să recunoaştem că filantropia
noastră este de prisos, plictisitoare şi caraghioasă. Îţi dai
totuşi seama că nu putem sta cu mâinile în sân? Oricum,
e nevoie să facem şi noi ceva. Ce-i de făcut, de pildă, cu
toţi Cealikovii?
Ea se întoarse spre Pimenov şi rămase o clipă pe
loc, aşteptând răspunsul; se opri şi el, ridicând din umeri,
fără să răspundă. Ştia, pesemne, ce s-ar putea face cu toţi
Cealikovii, dar lucrul acesta ar fi sunat atât de grosolan
148
şi de neomenos, încât se hotărî să nu spună nimic. De

altfel, Cealikovii erau pentru el cu totul neînsemnaţi şi
lipsiţi de interes, aşa că peste o clipă îi şi uită; privind în
ochii Annei Akimovna, el zâmbi de plăcere, iar chipul i
se lumină de parcă ar fi visat ceva deosebit de frumos.
De-abia acum, stând aproape de el, Anna Akimovna
observă după înfăţişarea lui, şi mai ales după ochi, cât e
de obosit şi cât îi e de somn.
„Uite, să-i fi dat lui cele o mie cinci sute de ruble”,
îşi spuse ea, dar gândul acesta îi păru în aceeaşi clipă
nepotrivit, parcă şi jignitor, pentru Pimenov.
— Dumneata eşti istovit de lucru şi ţii totuşi
neapărat să mă petreci, zise ea. Întoarce-te mai bine
acasă.
Pimenov însă nu auzi. Când ajunseră în stradă,
el alergă înainte până la sanie, dădu la o parte pătura şi
ajutând-o să se urce, îi spuse numai atât:
— Sărbători fericite! (...)
Fragment din povestirea „Împărăția femeilor”.

Ştefana Velisar-Teodoreanu şi Tia Mureş
149
Anton Cehov
Vanka
In noaptea de ajunul Crăciunului, Vanka

Jukov, un băiat de nouă ani, care fusese dat, cu trei
luni în urmă, să-şi facă ucenicia la cizmarul Aleahin,
nu se mai culcă. După ce stăpânii şi calfele plecară
la Utrenie, Vanka scoase din dulapul cizmarului o
sticluţă cu cerneală şi un condei cu peniţa ruginită,
îşi aşeză apoi în faţă o foaie de hârtie mototolită şi
începu să scrie. Dar, înainte de a încondeia prima
literă, băiatul îşi aruncă de câteva ori privirea speriată
spre uşă şi spre ferestre, după aceea se uită cu coada
ochiului la icoana înnegrită, la dreapta şi la stânga
căreia se înşirau rafturile cu calapoade, şi oftă adânc.
Îşi aşezase hârtia pe bancă, iar el se lăsase în genunchi
în faţa ei.
„Dragă bunicule Konstantin Makarâci! scria
Vanka. Uite, îţi scriu o scrisoare. Te felicit pentru
151
sărbătorile Crăciunului şi doresc să-ţi dea Domnul

Dumnezeu tot ce doreşti. Că eu nu mai am nici tătucă,
nici mămucă, numai pe tine te mai am.”
Vanka îşi întoarse privirea spre fereastra
întunecată, în sticla căreia licărea răsfrângerea
lumânării, şi-l văzu desluşit în minte pe bunicul
Konstantin Makarâci, paznic de noapte la boierii
Jivarev: un bătrânel de vreo şaizeci şi cinci de ani,
mărunţel, slăbănog, dar neaşteptat de vioi şi de
sprinten, cu faţa veşnic zâmbitoare şi cu ochi ca de
om beat. Ziua doarme în bucătăria argaţilor sau se
ţine de glume cu bucătăresele, iar noaptea, înfofolit în
cojocul lui larg, se învârte în jurul conacului şi bate în
bocănitoare. În urma lui, cu capetele în pământ, merg
bătrâna Kaştanka şi căţelul Viun botezat aşa din pricina
părului negru şi a trupului lung, ca de nevăstuică.
Viun e un câine cum nu se poate mai respectuos şi mai
prietenos. Se uită deopotrivă de duios şi la ai casei şi
la străini. Totuşi nu se bucură de încrederea nimănui:
sub aparenţa respectului şi a duioşiei, în el se ascunde
cea mai făţarnică perfidie. Nimeni nu se pricepe mai
bine decât Viun să se apropie furiş pe la spate şi să te
înhaţe de picior când nici cu gândul nu gândeşti, să
se strecoare în gheţărie, sau să fure câte o găină de
pe la mujici. De câte ori n-a rămas el cotonogit de
picioarele dindărăt, iar de două ori erau cât pe ce să-l
şi spânzure! Şi nu trece săptămână fără să mănânce
câte o bătaie soră cu moartea, dar totdeauna îşi vine
în fire.
Fără îndoială că acum bunicul stă la poartă,
se uită clipind la ferestrele de un roşu aprins ale
152
bisericuţei din sat şi, tropăind din pâslari, glumeşte

cu argăţimea de la conac. Bocănitoarea îi atârnă de
curea. Moşneagul dă din mâini, îşi îndeasă capul între
umeri de frig şi, chicotind bătrâneşte, ciupeşte când
pe servitoare, când pe bucătăreasă.
— Ce-ar fi să tragem pe nas câte oleacă de tabac?
zice el întinzând femeilor tabachera. Femeile trag
tabac şi strănută. Bunicul nu mai poate de bucurie,
izbucneşte în hohote de râs şi strigă:
— Hei, destul, că vi se lipeşte tabachera de nas!
După aceea le-o vâră sub bot şi câinilor. Kaştanka
strănută, îşi scutură botul şi, supărată, se trage la o
parte. Viun însă, din respect, nu strănută, ci numai
dă din coadă. Vremea e minunată, văzduhul liniştit,
străveziu şi proaspăt. E noapte fără lună, totuşi se
vede satul întreg, cu acoperişurile albe şi cu şuviţele
de fum ce se înalţă din hogeaguri. Se văd şi copacii
argintaţi de promoroacă şi nămeţii. Tot cerul e numai
stele. Şi stelele clipesc, vesele, iar calea laptelui e aşa de
strălucitoare, de parcă ar fi spălat-o cineva anume şi
ar fi frecat-o cu zăpadă, pentru sărbători…
Vanka oftă, îşi muie peniţa în cerneală şi scrise
mai departe:
„Să ştii bunicule că pe mine, aseară, m-au aruncat
afară. Stăpânul m-a luat de păr, m-a scos în ogradă
şi m-a bătut cu şpandârul fiindcă m-a furat somnul
când legănam copilul în copaie. Iar mai zilele trecute
stăpâna mi-a poruncit să curăţ o scrumbie şi eu am
început s-o curăţ de la coadă. Şi atunci dumneaei
a luat scrumbia şi a început să mă plesnească peste
obraz cu capul scrumbiei. Calfele îşi bat joc de mine,
153
mă trimit la cârciumă să le cumpăr votcă şi mă pun

să fur castraveţi de la stăpân, iar stăpânul mă bate cu
ce-i vine la îndemână. Cât despre mâncare, nu-mi dau
mai nimic: dimineaţa pâine goală, la prânz coleaşă
şi seara iar pâine goală. De ceai sau de ciorbă nici
pomeneală, cu aşa ceva se îndoapă numai stăpânii. De
dormit, dorm în tindă, iar când plânge copilul apoi
nu mai dorm deloc, că trebuie să-l legăn… Dragă
bunicuţule, fă-ţi pomană de la Dumnezeu şi ia-mă de
aici! Du-mă acasă, în sat, că nu mai pot îndura… Mă
ploconesc înaintea ta până la pământ şi am să mă rog
lui Dumnezeu cât oi trăi, numai ia-mă de aici, că de
nu, să ştii că eu mă prăpădesc…”
Vanka simţi cum îi tremură buzele. Îşi şterse
ochii cu pumnul murdar şi izbucni în plâns.
„Am să toc tabac pentru tine – scrise el mai
departe – şi am să mă închin lui Dumnezeu. Dacă
oi greşi, să mă pedepseşti fără milă. Iar dacă te-i
necăji că am rămas fără slujbă, atunci am să mă rog
de administrator să mă primească să-i văcsuiesc
cizmele, sau am să mă bag ajutor de văcar, în locul lui
Fedka. Dragă bunicuţule, nu mai pot, nu mai pot, mă
chinuiesc de moarte! Am vrut s-o şterg de aici şi s-o
iau pe jos până în sat. Dar n-am cizme şi m-am temut
de frig… Iar pentru binele ăsta, când oi creşte eu
mare, am să te hrănesc şi n-am să las pe nimeni să te
obijduiască. Iar când ai să mori, am să mă rog pentru
odihna sufletului tău întocmai ca pentru mămuca
mea Pelagheia.”
„Iar Moscova să ştii că e un oraş mare. Toate
casele îs case boiereşti şi sunt şi cai mulţi. Oi însă nu
154
sunt, iar câinii de pe aici nu-s răi. Băieţii nu umblă

cu steaua şi nici în strană nu-i lasă să cânte. Într-o
zi am văzut în fereastra unei dughene nişte cârlige
de undiţă. Se vindeau cu sfoară cu tot şi erau pentru
toate soiurile de peşti şi foarte trainice. Am văzut unul
care ar fi ţinut chiar şi un somn de un pud! Şi am mai
văzut dughene cu fel de fel de puşti, cam ca acelea ale
boierilor noştri. Eu gândesc că trebuie să coste măcar
o sută de ruble una… Iar la măcelării găseşti şi cocoşi
sălbatici, şi găinuşe, şi iepuri, numai că vânzătorii nu
spun unde i-au împuşcat.”
„Dragă bunicuţule, când au să facă boierii
pom de Crăciun cu daruri, ia şi pentru mine o nucă
poleită şi pune-o bine în cufăraşul cel verde. Cere-
i-o domnişoarei Olga Ignatievna, spune-i că e pentru
Vanka.”
Vanka se înfioră, oftă şi-şi aţinti din nou privirea
asupra ferestrei. Îşi aduse aminte că bunicul era cel
care se ducea în fiecare an la pădure, să aducă bradul
pentru boieri, şi că-l lua şi pe el. Ce vremuri bune erau
pe atunci! Bunicul icnea, icnea şi gerul şi, auzindu-i,
icnea şi Vanka. Înainte de a se apuca să taie bradul,
bunicul îşi fuma luleaua, trăgea tacticos tabac pe nas şi
făcea glume pe seama lui Vaniuşka, pentru că tremura
de frig… Brazii tineri şi încărcaţi cu promoroacă
stăteau nemişcaţi, aşteptând parcă să vadă pe care
dintre ei o să cadă năpasta. Deodată, un iepure trecea
în goană, ca o săgeată, peste nămeţi… Bunicul nu se
putea stăpâni să nu strige:
— Ţine-l, ţine-l… ţine-l! Aha, diavole cu coada
scurtă! După ce tăia bradul, bunicul îl ducea la curte şi
155
cei de acolo începeau să-l împodobească… Dar nimeni

nu-şi bătea capul mai mult cu asta decât domnişoara
Olga Ignatievna, la care Vanka ţinea ca la ochii din
cap. Pe vremea când trăia mama lui, Pelagheia, care
era fată în casă la boieri, Olga Ignatievna îi dădea lui
Vanka acadele, ba, neavând ce face, îl învăţa să citească,
să scrie, să numere până la o sută şi chiar să joace
cadril! Dar după ce a murit Pelagheia, orfanul Vanka
a fost trimis la bunicul lui, în bucătăria argaţilor, iar
de acolo la Moscova, la cizmarul Aleahin…
„Vino, bunicule dragă – urmă Vanka – te rog în
numele Domnului nostru Hristos, vino şi ia-mă de
aici. Îndură-te de mine, că-s un orfan fără noroc şi
toţi mă bat şi mi-e aşa de foame şi de dor, că nici nu
pot să-ţi spun şi plâng întruna. Iar mai zilele trecute
stăpânul m-a pocnit aşa de tare cu calapodul peste cap,
de am căzut jos şi abia am putut să-mi vin în fire. Vai
şi amar de viaţa mea, că-i mai rea decât a unui câine!...
Şi-i mai trimit plecăciuni şi Glenei, şi lui Egorka cel
strâmb, şi vizitiului, numai armonica mea să nu i-o
dai nimănui. Rămân nepotul tău Ivan Jukov şi să vii,
dragă bunicule!”
Vanka împături foaia în patru şi o vârî în plicul
pe care-l cumpărase în Ajun, cu o copeică… După ce
se gândi puţin, muie peniţa în cerneală şi scrise adresa:
Bunicului, în sat la noi.
Apoi se mai scărpină în cap, se mai gândi şi
adăugă: „Lui Konstantin Makarâci.” În sfârşit, fericit
că apucase a-şi scrie scrisoarea în linişte, Vanka îşi
înhăţă căciula şi, fără să-şi mai ia şi cojocelul pe umeri,
numai în cămaşă, ieşi repede în stradă…
156
Vânzătorii de la măcelărie, pe care îi întrebase în

ajun, îi spuseseră că scrisorile se vâră în cutiile poştale,
de unde le iau şi le duc în toată ţara troicile poştei,
mânate de surugii beţi, în clinchet de zurgălăi. Vanka
o ţinu tot într-o fugă până la cea mai apropiată cutie
poştală, vârând în deschizătură nepreţuita scrisoare…
Peste o oră, legănat de dulci speranţe, Vanka
dormea dus… În visul lui vedea un cuptor. Pe cuptor
stătea bunicul, cu picioarele goale atârnate şi le citea
bucătăreselor scrisoarea lui… Iar pe lângă cuptor,
Viun se tot învârtea şi dădea din coadă…

Otilia Cazimir și Nicolae Guma
157
Anton Cehov
În noaptea de Ajun
O femeie tânără, de vreo douăzeci şi trei de ani,

albă la faţă ca varul, stătea pe malul mării cu ochii pironiţi
în depărtare. De la picioruşele ei, încălţate cu botine de
catifea, cobora spre mare o scară îngustă, veche, cu un
parmaclâc şubred, ce abia mai ţinea.
Femeia sfredelea cu privirea întinderea nesfârşită
ce se pierdea în depărtare, învăluită în bezna adâncă, de
nepătruns. Nu se vedeau nici stele, nici marea acoperită
de gheaţă, nici lumini. Ploua cu găleata…
„Oare ce se petrece acolo?” se întrebă femeia,
scrutând depărtările şi, ca să se apere de vânt şi de ploaie,
se înfăşură mai strâns în şal şi în şuba udă leoarcă.
Undeva acolo, în bezna aceea de nepătruns, la vreo
cinci sau zece verste, sau poate chiar mai mult, se afla
acum bărbatul ei, moşierul Litvinov, cu artelul lui de
pescari. Dacă viscolul nu îi troienise pe mare în ultimele
159
două zile, de bună seamă că Litvinov şi pescarii lui se

grăbeau acum spre mal. Marea se umflase şi toţi spuneau
că în curând se va rupe gheaţa.
Gheaţa nu putea să mai ţină mult timp piept unui
vânt atât de năprasnic. Săniile pescarilor, mari şi greoaie,
cu pânze ca nişte aripi hâde, vor avea oare vreme să răzbată
la mal înainte ca mugetul mării trezite din încremenire
să ajungă la urechile femeii cu obrazul palid?
O cuprinse o dorinţă nebună să coboare pe ţărm.
Parmaclâcul se clătina sub mâna ei şi, ud, vâscos, îi
aluneca sub palmă ca un ţipar. Femeia se lăsă pe trepte
şi începu să coboare târâş, ţinându-se strâns cu mâinile
de treptele reci, murdare. O răbufnire de vânt îi desfăcu
blana şi un val de umezeală o lovi în piept.
— Sfinte Nicolae, făcătorule de minuni, scara asta
nu se mai sfârşeşte! şopti ea, coborând treaptă cu treaptă.
Scara avea nouăzeci de trepte. Nu cobora şerpuind,
ci în linie dreaptă, făcând un unghi ascuţit cu surpătura
malului înalt. Vântul o clătina mânios dintr-o parte într-
alta şi lemnul pârâia ca o scândură gata să se rupă.
Peste zece minute femeia ajunse jos, chiar la
marginea apei. Şi aici domnea acelaşi întuneric. Vântul
sufla şi mai mânios decât sus. Turna cu găleata şi potopul
părea că nu se va mai sfârşi niciodată.
— Cine-i? se auzi un glas de bărbat.
— Eu sunt, Denis…
Denis, un moşneag înalt, spătos, cu barbă mare,
căruntă, stătea pe mal cu un ciomag în mână, scrutând
şi el depărtarea de nepătruns. Stătea nemişcat şi căuta pe
hainele lui aspre un locşor uscat de care să scapere un
chibrit, ca să-şi aprindă luleaua.
160
— Dumneavoastră sunteţi, Natalia Sergheevna?

întrebă el nedumerit. Pe urgia asta? Ce căutaţi aici? Când
eşti lăhuză, cum sunteţi, o răceală te dă numaidecât gata.
Duceţi-vă acasă, maică. Se auzi un plânset de femeie
bătrână. Plângea mama pescarului Evsei, plecat cu
Litvinov. Denis oftă şi făcu un gest de deznădejde cu mâna.
— Ai trăit şaptezeci de ani pe lumea asta, mătuşo,
spuse el, vorbind parcă întunericului din jur, şi eşti tot
ca un copil. Toate se fac numai cu voia lui Dumnezeu,
femeie fără minte! Bătrână şi şubredă cum eşti, ar trebui
să stai culcată pe cuptor, nu să tremuri aici, în umezeală!
Du-te şi vezi-ţi de treabă.
— Dar Evsei, Evsei al meu? Nu-l am decât pe el,
Denisuşka!
— Cum e voia lui Dumnezeu! Dacă nu i-e scris să
moară pe mare, apoi poate să se rupă gheaţa de o sută de
ori şi el tot în viaţă o să rămână. Iar dacă îi e sorocit să
moară de data asta, apoi nu-i treaba noastră să judecăm
dacă-i bine sau rău aşa. Nu plânge, mătuşă! Doar nu-i
numai Evsei plecat pe mare! E şi boierul Andrei Petrovici,
e şi Fedka, şi Kuzma, şi Alioşka Tarasertkov.
— Or mai fi ei în viaţă, Denisuşka? întrebă Natalia
Sergheevna cu glas tremurând.
— Cine ştie, coconiţă! Dacă n-au fost troieniţi ieri
şi alaltăieri de viscol, apoi sigur că sunt în viaţă. Şi dacă
marea nu sparge gheaţa, ajung negreşit teferi la mal. Da’
rău mai suflă vântul! Parcă s-ar fi tocmit la asta, bată-l
Dumnezeu!
— Vine cineva pe gheaţă! spuse deodată femeia cea
tânără cu un glas nefiresc de răguşit şi, speriată parcă,
făcu un pas înapoi.
161
Denis trase cu urechea şi strânse ochii ca să vadă

mai bine.
— Nu, coconiţă, nu vine nimeni, spuse el. E
prostănacul de Petruşa care stă în barcă şi mişcă din
vâsle. Hei, Petruşa! strigă Denis. Tu eşti?
— Eu sunt, moşule! se auzi un glas slab, ca de om
bolnav.
— Te doare?
— Mă doare, moşule! Nu mai pot!
Pe mal, prinsă în gheaţă, se afla o barcă. Pe fundul
ei şedea un flăcău înalt, cu braţe şi picioare nefiresc
de lungi. Era Petruşa, nerodul. Încleştând dinţii şi
tremurând din tot trupul, cerceta şi el depărtarea
întunecată, străduindu-se să desluşească ceva. Aştepta şi
el ceva de la mare. Braţele lui lungi se rezemau pe vâsle,
iar piciorul stâng îl ţinea îndoit sub el.
— Nerodul nostru e beteag! spuse Denis,
apropiindu-se de barcă. Îl doare piciorul, bietul de el!
Şi-a pierdut şi minţile de atâta durere. Ai face bine
să te duci la căldură, Petruşa! Aici ai să răceşti şi mai
rău…
Petruşa tăcea. Tremura din tot trupul şi se strâmba
de durere. Îl durea coapsa stângă, spre spate, chiar pe
unde trece nervul.
— Du-te, Petruşa! îl sfătui Denis cu glas blând,
părintesc. Culcă-te pe sobă şi, până la Utrenie, dă
Dumnezeu şi-ţi mai trece durerea!
— Simt! bolborosi Petruşa, descleştându-şi fălcile.
— Ce simţi, măi prostuţule?
— Se rupe gheaţa.
— Şi cum simţi tu asta?
162
— Aud un vuiet. Vuietul apei nu-i ca al vântului,

şi apoi vântul a mai slăbit. La vreo zece verste de aici a
început să se rupă gheaţa.
Moşneagul trase cu urechea. Ascultă mult timp,
dar în mugetul ce umplea văzduhul nu putu desluşi
nimic afară de urletul vântului şi răpăitul ploii. Trecu o
jumătate de ceas de aşteptare şi tăcere. Vântul nu se lăsa.
Se făcea tot mai mânios şi părea că vrea cu orice preţ să
rupă gheaţa şi să-i răpească bătrânei pe fiul ei Evsei, iar
femeii cu obrazul palid, bărbatul. Între timp ploaia prinse
a se potoli. Curând se făcu atât de rară încât se puteau
desluşi prin întuneric siluetele oamenilor, umbra bărcii
şi albul zăpezii. Prin urletul vântului se auziră dangăte.
Sus, în vechea clopotniţă a sătuleţului de pescari, se
trăgeau clopotele. Oamenii prinşi pe mare de viscol, apoi
de ploaie, trebuiau să se călăuzească după acest dangăt –
fir de pai de care se agaţă cel ce se scufundă.
— Moşule, apa e aproape! O auzi?
Moşul trase cu urechea. De data aceasta auzi
un muget ce nu semăna a urlet de vânt sau a freamăt
de copaci… Nerodul avusese dreptate. Nu mai putea fi
nicio îndoială: Litvinov cu pescarii lui nu aveau să se mai
întoarcă la mal, să sărbătorească Crăciunul.
— S-a sfârşit! spuse Denis. Se rupe gheaţa! Baba
scoase un ţipăt şi se prăbuşi la pământ. Femeia cea
tânără, udă şi tremurând de frig, se apropie de barcă şi
trase cu urechea. Auzi şi ea vuietul înfricoşător.
— Poate că-i vântul! spuse ea. Eşti sigur că se rupe
gheaţa, Denis?
— Aşa-i voia lui Dumnezeu!… E pentru păcatele
noastre, coniţă… Oftă şi adăugă cu glas mângâietor:
163
— Duceţi-vă sus, coniţă! Cruţaţi-vă! Sunteţi udă

leoarcă!
Cei ce stăteau pe mal auziră un râs uşor, un râs
fericit, ca de copil… Râdea femeia cu obrazul palid.
Denis icni. Icnea întotdeauna când îi venea să plângă.
— I s-au rătăcit minţile! şopti el unui mujic ce se
apropiase.
Văzduhul se lumină deodată. Se arătase Luna. Acum
se vedea totul: şi marea cu troieniţe pe jumătate topite, şi
Natalia Sergheevna, şi Denis, şi Petruşa cel nerod, care
se schimonosea de durere. Mai la o parte stăteau buluc
mujicii, ţinând fiecare câte o funie în mână, Dumnezeu
ştie de ce.
Apoi se auzi un pârâit desluşit, nu departe de ţărm.
Curând se auzi al doilea, al treilea, şi văzduhul se umplu
de trosnete înspăimântătoare. Noianul nesfârşit se clătină
şi din alb se făcu cenuşiu. Dihania se trezise şi începuse
să-şi trăiască iar viaţa ei clocotitoare.
Urletul vântului, freamătul copacilor, gemetele
lui Petruşa şi dangătul clopotelor – toate se pierdură în
urletul mării.
— Trebuie să mergem sus! strigă Denis. Acuşi
năvălesc apele şi umplu malul cu sloiuri. Şi acuşi începe
Utrenia, oameni buni! Duceţi-vă, coniţă dragă! Aşa-i
voia lui Dumnezeu!
Denis se apropie de Natalia Sergheevna şi o luă cu
multă grijă de braţ…
— Să mergem, maică! spuse el duios, cu un glas
plin de milă.
Femeia îl dădu la o parte pe Denis şi, ridicând
vioaie capul, se îndreptă spre scară. Nu mai era atât de
164
palidă; pe obraji îi înflorise o rumeneală sănătoasă, ca

şi cum i s-ar fi turnat sânge proaspăt în vene; ochii nu-i
mai erau plânşi, iar mâinile, cu care îşi strângea şalul la
piept, nu-i mai tremurau, ca înainte…
Simţea că acum va fi în stare să urce singură, fără
ajutorul nimănui, scara înaltă…
Dar când puse piciorul pe a treia treaptă, se opri,
ca trăsnită. În faţa ei stătea un bărbat voinic, arătos, cu
cizme înalte şi scurtă îmblănită.
— Eu sunt, Nataşa… Nu te teme! spuse bărbatul.
Natalia Sergheevna se clătină pe picioare. După
căciula înaltă de miel, mustaţa şi ochii negri, îşi
recunoscuse soţul, pe moşierul Litvinov. Bărbatul o
ridică în braţe şi o sărută pe obraz; mirosea a Xeres şi a
coniac. Era puţin ameţit de băutură.
— Bucură-te, Nataşa! spuse el. N-am pierit sub
zăpadă şi nu m-am înecat. În timpul viscolului am reuşit
să ajung cu băieţii mei la Taganrog şi de acolo, iată-mă,
am venit la tine… am venit…
El bolborosea, iar ea, din nou albă ca varul şi
tremurând toată, îl privea cu ochi nedumeriţi, speriaţi.
Nu-i venea să creadă…
— Ce udă eşti, cum tremuri! şopti bărbatul,
strângând-o la piept… Şi peste chipul lui, beat de fericire
şi de vin, se revărsă un zâmbet dulce, blând, ca de copil…
Fusese aşteptat, pe frigul acela, în toiul nopţii! Nu era
oare asta o dovadă de dragoste? Şi începu să râdă de
fericire…
Un ţipăt ascuţit, care îţi sfâşia inima, răspunse
acestui râs tihnit, fericit. Nici răcnetul mării, nici vântul,
nimic nu putu să-l înăbuşe. Tânăra femeie, cu chipul
165
desfigurat de deznădejde, nu fusese în stare să şi-l

stăpânească; izbucnise fără voia ei. Ţipătul acela spunea
totul: şi măritişul silit – aversiunea de neînvins faţă
de bărbatul ei, şi tristeţea singurătăţii în care trăise, şi
nădejdea, acum spulberată, de a avea parte de o văduvie
liberă. Toată viaţa ei, amarul, lacrimile şi durerea, se
revărsaseră în acest ţipăt, pe care nu-l putuse acoperi
nici trosnetul sloiurilor de gheaţă. Şi bărbatul înţelese
acest ţipăt, pe care era cu neputinţă să nu-l înţelegi…
— Eşti nenorocită că n-am fost troienit de viscol
sau strivit de gheţuri? îngăimă el. Buza de jos începu
să-i tremure şi pe faţă îi apăru un zâmbet amar. Coborî
treptele şi-şi lăsă nevasta jos.
— Fie cum vrei tu! spuse el.
Şi, întorcându-se, se îndreptă spre barcă. Petruşa,
nerodul, o împingea spre apă, cu dinţii încleştaţi,
tremurând din tot trupul şi sărind într-un picior.
— Încotro? îl întrebă Litvinov.
— Mă doare, Înălţimea Voastră! Vreau să mă înec…
Pe morţi nu-i mai doare nimic.
Litvinov sări în barcă. Nerodul se căţără după el.
— Rămâi cu bine, Nataşa! strigă moşierul. Fie
precum ţi-e voia! Acum vei avea ceea ce ai aşteptat aici,
în frig! Cu bine!
Nerodul apucă vâslele. Barca se izbi de un sloi de
gheaţă, apoi porni în întâmpinarea valurilor năprasnice.
— Vâsleşte, Petruşa, vâsleşte! spunea Litvinov. Mai
departe, cât mai departe!
Ţinându-se de marginile bărcii, Litvinov se legăna
şi privea înapoi. Pieri în noapte Nataşa lui, pieriră licuricii
lulelelor, pieri în cele din urmă şi ţărmul…
166
— Întoarce-te! auzi el strigând din răsputeri un

glas de femeie. I se păru că acel „întoarce-te” era plin de
deznădejde.
— Întoarce-te!
Inima lui Litvinov începu să bată puternic… Îl
chema nevasta; şi chiar în clipa aceea clopotele bisericii
de pe mal începură să sune Utrenia Crăciunului.
— Întoarce-te! se auzi iarăşi, rugător, acelaşi glas.
Ecoul repetă chemarea. Ea răsuna şi în trosnetul
sloiurilor de gheaţă, şi în şuierul vântului; până şi
dangătul clopotelor de Crăciun striga: „Întoarce-te”.
— Înapoi! răcni Litvinov, trăgându-l pe nerod de
mânecă.
Dar nerodul nu auzea. Încleştându-şi fălcile de
durere şi privind cu nădejde în depărtare, se opintea
trăgând din vâsle cu braţele lui lungi… Lui nu-i striga
nimeni „întoarce-te”, iar durerea, care-l rodea din fragedă
copilărie, se făcea tot mai chinuitoare, mai cumplită…
Litvinov îl apucă de braţe şi îl trase îndărăt. Dar braţele
îi erau tari ca piatra şi nu era uşor să-i smulgi mâinile
de pe vâsle. De altfel era şi prea târziu. În întâmpinarea
bărcii venea năvalnic un sloi uriaş de gheaţă. Sloiul avea
să-l izbăvească pentru totdeauna pe Petruşa de durere…
Femeia cu obrazul palid rămase până dimineaţa pe
malul mării. Când o duseră pe braţe acasă, pe jumătate
îngheţată, istovită de chinul sufletesc, şi o culcară în pat,
buzele ei tot mai şopteau: „Întoarce-te!”
În noaptea de Ajun începuse să-şi iubească
bărbatul…
Traducere din limba rusă de Anda Boldur
167
Olga Alexandrovna Romanov
Capitolele vieții mele
Dar acum mă iau cu vorba. Să ne întoarcem la

acei ani fericiți ai copilăriei, când încă îl mai aveam pe
Tata cu noi. Iarna ne mutam la oraș, unde locuiam în
Palatul Anichkov. Nu avea parc, ci doar o grădină mare,
unde mergeam să ne plimbăm în fiecare zi pentru mișcare
și aer curat. Dar pentru că era cu toate acestea destul de
plictisitor să ne plimbăm tot timpul în jurul grădinii, tata
a avut ideea extraordinară de a ne construi propriul castel
de zapadă în fiecare iarnă. Tata, cei doi profesori ai noștri,
Misha și cu mine lucram cu statornicie, și eram la fel de
neobosiți când venea vorba de a ne gândi la îmbunătățiri.
Castelul a fost relativ modest în primul an, dar priceperea și
inventivitatea noastră au crescut de la an la an, iar castelul
a ajuns să fie o construcție mare și impresionantă, căreia
i se permitea să rămână la locul ei până când soarele de
primăvară îi dărâma și ultimul bastion. În fiecare an, tata
bătea o medalie specială pentru a sărbători terminarea
castelului, iar în ziua în care reușeam să atârnăm steagul
peste zidurile sale de zăpadă, ni se înmâna fiecăruia câte
o medalie aniversară. Ultima a avut inscripția: „Munca
noastră îi va da soarelui de muncă”.
169
Toți copiii adoră Crăciunul – unii – sau poate cei mai

mulți – doar pentru că înseamnă o sărbătoare și cadouri,
dar câțiva sunt învățați să înțeleagă ce înseamnă Crăciunul.
Părinții mei nu au ratat niciodată ocazia de a ne reaminti nouă
copiilor ce ar trebui să însemne Crăciunul pentru fiecare dintre
noi. Încă îmi amintesc sentimentul de evlavie atunci când
noi, copiii, ne însoțeam părinții prin coridoarele, galeriile și
sălile de la Gatchina în drum spre slujba anuală din Ajunul
Crăciunului, ce se ținea în biserica Palatului. Îmi amintesc, de
asemenea, mirosul de molid proaspăt care zăbovea în aer și
care îmi făcea inima să bată cu un fericit sentiment de așteptare.
Slujba începea la șase și jumătate. În mijlocul bisericii era o
icoană cu Naștererea lui Hristos. Era înconjurată de o mare
de flori și când te apropiai să săruți icoana, respirai mirosul
înmiresmat de trandafiri și crini sălbatici. Lumânări de ceară
fuseseră aprinse peste tot în biserică și aruncau o strălucire
intensă, dar totuși discretă, asupra obștii, iar când era citită
Evanghelia veche, dar veșnic nouă de Crăciun, aveam din plin
sentimentul că Dumnezeu și îngerii Săi sunt foarte aproape.
După slujbă era timpul pentru cină – doar tata, mama și
noi, cei cinci copii iar apoi venea momentul, pe care îl cunosc
de altfel toți copiii danezi, când stai și aștepți în fața unei uși
închise și îți lipești ochii de fâșia galbenă de lumină slabă care
își face loc sub ușă, până când aceasta este dată brusc în lături!
Când ușile duble se deschideau în casa noastră de la Gatchina,
se auzea în același timp un clopot vechi de biserică. Clinchetul
lui era atât de blând și de frumos, iar apoi ușa se deschidea
lăsând la vedere toate deliciile imaginabile. În cameră se aflau
șapte brazi de Crăciun – câte unul pentru fiecare dintre noi,
și la poalele fiecărui brad era o masă cu cadouri. Știam deja
dinainte unde se află bradul fiecăruia, astfel încât ne îndreptam
repede spre el – cu atât mai rapide ne erau piciorușele, cu
170
cât erau mai scurte! Se aflau acolo, desigur, cadouri de la

Tata și Mama, de la frații noștri și de la restul familiei. Dar
erau întotdeauna și cutii de la bunicii noștri danezi și rudele
engleze. Unul dintre punctele culminante al festivităților
era când despachetam aceste cutii. De regulă, aveam deja o
idee despre ceea ce ne-am fi dăruit unul altuia, dar era atât
de nemaipomenit de interesant să vedem la ce s-au gândit
bunicul și bunica! În următoarele două zile aveam mereu
voie să ne jucăm la poalele brazilor noștri – apoi trebuia să
ne împachetăm lucrurile și să le mutăm în camerele noastre,
unde le împărțeam servitorilor cei mai apropiați.
În a treia zi de Crăciun dădeam o petrecere de Crăciun
pentru soldați. Era o zi fermecătoare. Cu această ocazie,
toți cazacii, soldații și pușcașii marini care slujeau la Palat
se adunau pentru o mare sărbătoare a bradului de Crăciun.
Evenimentul avea loc într-un fel de „manège”. Toți cei prezenți
la festivitatea din acea seară primeau un cadou practic, cum ar
fi, de exemplu, un ceainic, linguri, cuțite, furculițe, suporturi
pentru unt, farfurii de porțelan și așa mai departe. Soldații se
prezentau unul câte unul și trăgeau un număr de loterie, iar
noi, copiii, ne bucuram să-i ajutăm la găsirea cadoului care
corespundea fiecărui număr. Când îl găseam, alergam la Mama
cu el, cu soldatul venind în urma noastră. Mama îi înmâna
apoi personal cadoul. Toată lumea primea, de asemenea, și un
suvenir, care se prezenta, de obicei, sub forma unei linguri sau
a unui pocal gravat cu vulturul bicefal imperial. Festivitatea
dura câteva ore, iar soldații se perindau în jurul enormului
brad de Crăciun într-o procesiune fără sfârșit. Îmi plăcea
enorm amestecul de miros de pin și de cizme militare - pentru
mine asta era chintesența unui Crăciun adevărat!
Traducere din limba engleză de Maria Georgescu Vasile
171
Alexander Spiridovici
Crăciunul Romanovilor
la Țarskoe Selo în anul 1907
In mijlocul acestui noian de activități

și preocupări, am fost luați prin surprindere de
sărbătorile de Crăciun. Aceste sărbători, cel puțin
pentru Majestățile Lor, erau departe de a fi niște zile
de odihnă. În plus față de obligațiile sale obișnuite,
Împăratul a trebuit să viziteze șase brazi de Crăciun
numai în Țarskoe Selo.
Brazi de Crăciun la Spitalul Militar, Școala de
infirmiere, Căminul pentru soldați cu dizabilități; brazi
de Crăciun organizați pentru ofițerii serviciilor de
securitate de toate gradele, pentru ofițeri și negradați.
Și dacă primele patru necesitau prezența sa doar pentru
o oră sau două, ultimul eveniment îi cerea să fie prezent
timp de cel puțin trei ore. Acest ultim eveniment a
fost, de asemenea, sărbătorit de două ori, în două zile
consecutive, pe Manejul Curții.
173
Detașamentul nostru a fost invitat în prima zi a

bradului de Crăciun, după ce împăratul ne-a dăruit o
uniformă specială.
Ora două după-amiaza. În centrul Manejului, care
înconjura coridorul de acces imperial, au pus o platformă
pe care au ridicat un gigantic pom de Crăciun, de
înălțimea camerei, care a fost iluminat cu mii de lumini
electrice. De ramurile sale atârnau funde, bomboane,
turtă dulce și nuci caramelizate.
În dreapta bradului au fost aranjate mai multe șiruri
de mese pe care se aflau grămezi de cadouri de Crăciun:
ceasuri deșteptătoare, linguri de argint, căni, zaharnițe,
tot soiul de lucruri interesante pentru uz casnic, pungi
cu turtă dulce, alune și caramele.
În stânga bradului au pus un covor și au așezat
pe el scaune, un salon improvizat pentru Familia
Imperială.
În stânga platformei se afla orchestra de balalaice a
Regimentului Personal, cu vestitul Andreev, cunoscut în
întreaga lume pentru interpretarea sa. Era în uniformă
și purta Ordinul Sf. Ana. În dreapta platformei se afla
corul Escortei Majestății sale. În centrul manejului,
pe o latură, se aflau Regimentul Personal și diferitele
detașamente de la Ministrul Curții, cealaltă escortă
a Majestății sale, poliția Palatului, marinarii de pe
„Olanda”, detașamentul nostru, poliția de la Țarskoe
Selo etc. etc.
Exact la ora două a sosit împăratul cu toți copiii săi
și Marea Ducesă Olga Alexandrovna. Împărăteasa nu se
simțea bine, așa că Marea Ducesă a oferit cadourile de
Crăciun în locul ei.
174
Comanda „Smirno!” (Atenție!) a răsunat. Țarul

a făcut încet un tur al tuturor diviziilor, a dat mâna cu
unii dintre superiori, a schimbat câteva cuvinte cu unii
subalterni, apoi s-a întors pe platformă și s-a oprit lângă
salonul improvizat.
Atunci s-a auzit balalaica și refrenul: „Stăpânul
absolut al marii noastre țări, tu, cel pe care îl veghează
Dumnezeu, Țarul nostru ortodox, soarele nostru, -
dragostea noastră pentru tine este nețărmuită.”
În tot acest timp, membrii diferitelor divizii se
apropiau de mesele cu daruri de Crăciun într-un șir lung
și fiecare rupea o bucată de hârtie cu un număr dintr-
un catastif. Marea Ducesă, țareviciul și ofițerii desfăceau
bilețelele de hârtie pe care erau scrise numerele, găseau
darurile cu numărul corespunzător și le aduceau Olgăi
Alexandrovna, care le oferea apoi destinatarului. Acesta
săruta mâna Alteței Sale, o saluta ceremonios și mergea
repede către ieșire, salutându-l pe împărat în drumul său.
Găsirea cadourilor îl amuza foarte mult pe țarevici.
Era cu deosebire fericit atunci când cineva câștiga un
ceas cu alarmă. Ofițerii făceau ceasul deșteptător să sune,
spre marea bucurie a țareviciului.
În anii precedenți, împărțirea cadourilor de
Crăciun fusese făcută de împărăteasă și fusese mult mai
solemnă. Am regretat foarte mult absența ei din acel an.
Cu toate acestea, repartizarea darurilor a continuat și
împăratul a ascultat concertul.
Prima piesă s-a încheiat, și au rămas doar
balalaicele. Au cântat cu o măiestrie remarcabilă. Țarul
le-a mulțumit și a vorbit o vreme cu Andreev, căruia i-a
dat mâna.
175
Apoi a venit rândul cazacilor. Au început cu un

vechi cântec de război, urmat de un cântec vesel, cu un
ritm vioi, însoțit de zgomotul cinelelor, tamburinelor și
de fluierături puternice.
Ascultându-i, țareviciul și-a pierdut tot interesul
pentru ceasurile deșteptătoare. Era tot numai ochi și
urechi, cu ochii sclipitori, cu obrajii roșii de emoție. Era
fermecător în mica lui uniformă albă și cu o mică căciulă
de blană albă pe cap.
După cântece a venit dansul. Cazacul Dzoțoiev a
dansat lesghinka. Cazacul caucazian plutea asemeni unei
mari păsări albastre și aproape că nu atingea pământul.
Cherkeska îi flutura prin aer. Brațele sale făceau mișcări
grațioase.
Încetul cu încetul dansul a devenit mai rapid,
mișcările au devenit mai iuți și au degenerat într-o
adevărată tornadă în vacarmul zurnei, cimpoaielor și a
bătăilor ritmice din palme.
Ceilalți dansatori s-au alăturat acestui iureș aprig.
Și-au aruncat pumnalele, au scos strigăte stridente și
în curând dansul a devenit un adevărat haos vertiginos
de salturi, gesturi și mișcări, însoțite de muzica ușor
sălbatică a Orientului.
La ora cinci petrecerea s-a terminat. Împăratul și-a
luat rămas bun de la ofițeri. Șeful administrației Palatului
l-a însoțit până la trăsură. Țarul i-a mulțumit pentru
eforturile depuse și pentru buna rânduială care a domnit
în timpul festivităților. I-au ajutat pe copii și pe țarevici
să intre în trăsură și toată lumea a plecat.
Pentru ofițeri a fost organizat un brad special de
Crăciun la Palatul Alexandru.
176
La Gatchina, în casa împărătesei Maria Feodorovna,

sărbătoarea a avut un caracter mai intim și familial. A
fost decorat un pom de Crăciun, la care au participat
ofițeri de rang, subalterni și ofițeri. Îmi amintesc ce
emoții am avut când m-am apropiat pentru prima oară
de împărăteasa-mamă pentru a primi cadoul meu de
Crăciun din mâinile ei. Marii Duci Mihail Alexandrovici
și Alexandru Mihailovici o asistau, în vreme ce Marile
Ducese Xenia și Olga Alexandrovna erau ocupate cu
retragerea obiectelor care împodobeau pomul în funcție
de numerele extrase.
Împărăteasa a oferit fiecărei persoane darul care
i se cuvenea cu un zâmbet foarte amabil. Am acceptat
cadoul meu de Crăciun ca pe un obiect prețios și am
sărutat respectuos mâna împărătesei, deși inima îmi
bătea nebunește în piept.
Cu toate acestea, luminile vesele ale pomului de
Crăciun s-au stins, iar sărbătoarea care a avut loc în
prezența Majestăților Lor a început din nou în casele
noastre, cu propriile noastre familii.
Fiecare dintre noi eram așteptați de ai noștri,
nerăbdători să vadă darul pe care tatăl, soțul sau fiul îl
primise de la Familia Imperială.
Ei priveau aceste obiecte cu admirație, mâinile
copiilor erau atrase spre nucile confiate și dulciurile
care împodobiseră bradul imperial de Crăciun. În ochii
acestor copii nimic nu putea fi mai frumos sau mai
prețios, nimic nu le-ar fi putut egala vreodată valoarea.
Cu toate astea, să fi fost copiii singurii care simțeau
asta? Oare noi nu am pus acele daruri la loc de cinste, nu
am păstrat intactă acea primă bomboană, înfășurată în
177
hârtia ei, pe care am primit-o din mâinile împăratului,

nu am păstrat oare chiar și acel băț de chibrit pe care
țarul ni l-a oferit, din întâmplare, pentru a ne aprinde
țigara?
Am cunoscut un băiețel care, însoțit de sora lui mai
mică, dădea buzna din când în când în biroul tatălui său,
rugându-l să le arate „încă o dată” faimoasa „bomboană”
pe care o primise: „Nu o vei mânca niciodată? Nu-i așa
tată?”
Chiar și destul de recent, la Paris, am dat peste
un general cazac de pe vremea Revoluției, în vârstă și
grizonat, care păstrase în tabacheră unul dintre acele
chibrituri dragi, cu bețele pe jumătate arse, rumenite și
îngălbenite de timp.
„Iată-l”, mi-a spus el, arătându-mi-l în timp ce
mâna îi tremura și ochii i se umpluseră de lacrimi.
Traducere din engleză de Maria Georgescu Vasile
178

Carte Povestiri Rusești PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Povestiri Rusești PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

In Memoriam Alin Bogdan

© Editura Contra ◆ Mundum, 2022

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I. Munteanu Voicilă, Angela (trad.)

Editura Contra ◆ Mundum

Povestirile de Crăciun reprezintă aproape un

Nu a trebuit să treacă foarte multă vreme până când

De aici survine o anumită atmosferă, o mireasmă

Sf. Împărăteasă Alexandra

care a jucat un rol atât de important în viața multor

Feodor Mihailovici Dostoievski

mizerabilă și grea. S-a reîntors la Moscova, în 1937, dar

Olga Alexandrovna Romanov

Traducere din engleză de Smaranda Comănescu

„Şi fiara pricepe cuvântul sfânt“

La vremea lui, tata era un judecător de

îl chemară pe tata la Eleţ, şi nici măcar de Crăciun nu

La moşia unchiului meu era o casă uriaşă de

tatăl moşierului de astăzi, iar mai târziu, în odăile lui

Răposatul unchi-meu, vânător pătimaş, se ducea

Preceptorul nostru Kolberg, un neamţ, se pricepea

„boschet”, unde se aşeza sau dormea, ca să nu-l mai

Hrapon alegea „ursul cel cuminte”. Mai mult ca

lui cu o haită de câini zdraveni, aleşi unul şi unul, şi-l

Datorită agerimii şi înţelepciunii lui Sganarel,

Dar veni şi ceasul rău, când fiara se trezi şi în

Hrapon se necăjea grozav din pricina lui Sganarel,

fusese niciodată iertat de vreo vină, iar Sganarel, care

Urşii erau vârâţi în groapă într-un chip destul de

tulburat. Spre nenorocul lui, istorisi surorii lui ce duios

Anna ne-o povesti nouă, noi, preceptorului

Sganarel va fi ucis de a două împuşcătură a lui Flegont,

în pătucul meu şi, lipindu-mi fruntea de pernă, m-am

Veni şi Crăciunul. Ne-am îmbrăcat cu toţii în

bătut cu peruzele şi împodobit cu înflorituri, ca nişte

care câinii, cu mirosul lor ascuţit, o simţiseră desigur

Din ceata de vânători care alcătuiau statul-major

îndreptate spre groapă; Sganarel scoase doar un muget

de paie. Un murmur dojenitor se ridică din mulţime :

Şi iată-l pe Ferapont la faţa locului. Părea foarte

Printre cei din sănii, câţiva oftară, alţii făcură o

care-şi întoarseră ochii de la fiara ce avea să piară în

În ăstimp, câinii prinseră a schelălăi şi a se

despicată. În timp ce trupul însângerat se prăvălea

Fie că fiara era prea isteaţă ca să nu înţeleagă

bineînţeles, fiecare dorea ca frânghia cu care Sganarel

Nu puteau fi sloboziţi câinii asupra lui Sganarel.

pază, unde se aflau Ferapont şi Flegont, ţintaşul care nu

Flegont nu-şi pierdu renumele de cel mai bun

După neizbutita goană descrisă mai sus, unchiul

său prieten, îngăduindu-i astfel să-şi recapete

Jilţul voltairian se găsea în mijlocul odăii, pe

orice sărman îl poate aduce la ieslea „pruncului născut”,

— Scoală... ridică-te! făcu unchiul. Te-am iertat.

toată viaţa. Cu mâna lui închise ochii unchiului în ceasul

Traducere din limba rusă de

In aceste rânduri eu nu am vrut, cititorilor,

Am un vechi și bun amic. Ne ocupăm împreună

Aici, totuși, voi face o mică paranteză și voi

împreună să ducem la capăt această chestiune. Ia-l pe

închidă cârciuma cu zăvorul, ei s-au ridicat cu toții,

pe hoți îi așteaptă pieirea. În plus, se apropia ceasul

Dar oamenii ziseră: