Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” – Iaşi

Centrul de Studii Europene

Strategii si politici europene de

dezvoltare durabila

Prof.dr. Ion POHOAŢĂ

 CUPRINS

I. Delimitări conceptuale.........................................................................................................................2
1. Dezvoltarea durabilă în raport cu celelalte concepte
ale teoriei cu privire la dezvoltare............................................................................................2
2. Ce este dezvoltarea durabilă? Punerea problemei .................................................................5
3. Dezvoltarea durabilă - concept multidimensional.................................................................6

II. De ce dezvoltare durabilă? Sau, de ce este acuzat tipul actual de

creştere economică?.............................................................................................................................14
1. A poluat mediul şi a afectat sănătatea oamenilor..................................................................15
2. A antrenat şi încurajat risipa şi a epuizat rezervele cunoscute ...........................................20
3. A frustrat lumea a treia, aducându-şi decalajele faţă
de cea a bogaţilor...........................................................................................................................26
4. A creat iluzia bunăstării printr-o statistică mincinoasă ........................................................27
5. A pervertit valori recunoscute şi a redus individul la o singură
dimensiune - homo oeconomicus..............................................................................................30

III. Marile provocări ale dezvoltării durabile..................................................................................32

1. Constrângerea demografică........................................................................................................32
2. Constrângerea tehnică..................................................................................................................36
3. Echitate şi compensare intra şi intergeneraţii .........................................................................38
4. Eficienţa..........................................................................................................................................44
5. Economia mediului......................................................................................................................50

IV. Politicile dezvoltării durabile.........................................................................................................59

IV.1. Creşterea zero-soluţie utopică dar generatoare de soluţii realiste ..........................................60

A. Plusuri şi minusuri ale teoriei creşterii zero .............................................................................60

B. Soluţii realiste şi de perspectivă desprinse din critica teoriei
creşterii zero....................................................................................................................................62
1. Economia valorii în locul teoriei valorii...............................................................................63
2. Un nou mod tehnic de producţie............................................................................................64
2.1. "Intreprinderea trivalentă"............................................................................................65
2.2. Producţiile curate............................................................................................................67
2.3. Agricultura biologică.....................................................................................................71
3. Un nou mod de consum............................................................................................................73

IV.2. Politici unidimensionale..................................................................................................................75

IV.2.1. Pledoarie pentru soluţii pur liberale..........................................................................................75

IV.2.2. Pentru un liberalism moderat.........................................................................................78
IV.2.3. Soluţia pieţei......................................................................................................................80

IV.3. Politici multidimensionale...............................................................................................................89

IV.3.1. Caracteristici
generale....................................................................................................................89
IV.3.2. Tipuri şi instrumente de politică multidimensională ................................................91
2
3
Bibliografie

1. Ion Pohoaţă, Dezvoltarea durabilă, Note de curs.

2. Camelia Cămăşoiu, Economia şi sfidarea naturii, Editura Economica, Bucureşti, 1994.
3. Victor Platon, Protecţia mediului şi dezvoltarea economică, Editura Didactrică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1997.
4. Vladimir Rojanschi ş.a. Economia şi protecţia mediului, Editura Tribuna Economica,
Bucureşti, 1997.
5. Mihai Manoliu, Cristina Ionescu, Dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului, H.G.A.,
Bucureşti, 1998.
6. Maria Popescu, Globalizarea şi dezvoltarea trivalentă, Editura Export, Bucureşti, 1999.
7. George Georgescu, Reforma economică şi dezvoltarea durabilă, Editura Economică,
Bucureşti, 1995.
8. Nicholas Georgescu Roegen, Legea entropiei şi procesul economic, Editura Expert,
Bucureşti, 1996.
9. Jean Marie Harribey, Le Développement soutenable, Economica, Paris, 1998.
10. Davidw Pearce, Jeremy J., Warford, World Without End. Economics, Environment and
Sustainable Development, Oxford University Press, 1994.
11. * * *, Sustainable Development, VUB Press, 1996.
12. Lucas Bretschger, Growth Theory and Sustainable Development, Bookcraft (Bath)
Ltd., 1999.
4
 Delimitări conceptuale

1. Dezvoltarea durabilă în raport cu celelalte concepte ale teoriei cu privire la

devoltare
Conceptul de dezvoltare susţinută (sustenabilă) sau durabilă aparţine teoriei noi a
dezvoltării economice, ea însăşi ramură relativ nouă a teoriei economice generale de care s-a
desprins şi individualizat ca un corp teoretic autonom la nivelul anilor ′50-′60.
Deşi generoasă şi acoperitoare prin temele pe care le problematizează, trimiţând,
consistent, pentru atingerea scopurilor sale demonstrative la sociologie, filosofie, etică, morală,
drept, etc. teoria dezvoltării economice şi-a făurit un minim soclu epistemologic propriu; un
sistem noţional şi categorial la care recurge spre a opera şi expune. Din această perspectivă,
socotim necesară o explicitare, chiar expeditivă, a acestui uzual bagaj metodologic la care
teoria despre dezvoltare recurge în mod curent.
La modul sintetic exprimat, principalele categorii operante în domeniul supus discuţiei
sunt: expansiune, creştere, progres, dezvoltare, subdezvoltare.
Dorim a prefaţa demersul nostru cu precizarea că teoria dezvoltării economice şi, implicit,
semantica, etimologia şi metodologia ei, a captat atenţia unui mare număr de economişti,
1
sociologi, filosofi etc. Opiniile exprimate de ei, inclusiv în direcţia elementelor conceptuale,
nu se suprapun totalmente. Dimpotrivă, dincolo de zonele de contact şi interfaţă, logic de
înţeles, există şi puncte de vedere diferite, mergând de la nuanţări ale aceleiaşi probleme până
la contraste de natură să arunce umbre asupra înţelegerii fenomenelor şi proceselor ce dau
conţinut dezvoltării economice. De aceea, o minimă încercare de desluşire conceptuală prin
sublinierea a ceea ce este relativ constant în aceste opinii este cu atât mai necesară.
Începem, aşadar, prin a reţine că, în linii generale, expansiunea este privită ca fiind o
2
creştere economică pe termen scurt şi cu deschidere spre reversibilitate . Este, dacă se vrea,
vârful de val care defineşte faza ascendentă a unui ciclu economic privit în desfăşurarea lui
clasică şi în care criza şi depresiunea se suprapun pe faza descendentă iar înviorarea şi avântul
pe faza de boom, de expansiune.
Spre deosebire de expansiune creşterea economică este asimilată limbajului curent (şi
explicată, în acest sens, de un mare număr de cercetători) cu o mărire în dimensiuni absolute a
indicatorilor macroeconomici venit naţional sau produs global. "Creşterea pe termen lung a

1 Amintim, aici, pe cei consacraţi domeniului cum ar fi: Fr. Perroux, G. Myrdal, J. Timbergen, Y. Lacoste, M.
Guernier, P. Moussa, A. Sauvy, C. Furtado, P. Guillaumont, G. Meyr, M. Todoro, W. Rostow, D. Gabor, U.
Colombo, A. Iancu, C. Cămăşoiu, M. Falque E. James, etc.
2 Vezi, Fr. Perroux, Pour une philosophie de nouveau developpement, PUF, Paris, 1981, p.49 şi următoarele.
5
 3
capacităţilor de producţie şi a volumului de producţie sau a potenţialului economic" capătă, de
obicei, aceeaşi semnificaţie - de creştere economică.
Atunci când creşterea în valoare absolută a indicatorilor macroeconomici este raportată şi
privită la modul relativ, înfuncţie de dinamica populaţiei, un alt concept vine în ajutor pentru a
explica ce se întâmplă în economie şi societate - preogresul economic. El reprezintă o creştere
a venitului naţional pe locuitor. In raport cu acesta, creşterea economică poate fi:
• progresivă, atunci când creşterea venitului naţional este, proporţional, mai mare decât
cea a populaţiei; creşterea este, altfel spus, însoţită de un progres economic.
• recesivă, atunci când creşterea venitului naţional este, proporţional, mai mică decât cea
a populaţiei; în alţi termeni, creşterea economică este însoţită de un regres economic.
• statică, atunci când procentul creşterii venitului naţional este egal cu cel al creşterii
populaţiei, moment în care se poate vorbi de o creştere economică dar nu şi de progres.
Cu precizarea că asemenea fenomene, în toate ipostazele prezentate, şi-au avut
reprezentare în realitatea faptică, adăugăm că principala acuză care se aduce indicatorilor
prezentaţi vizează latura lor predominant cantitativă; li se reproşează, adică, orientarea lor
predilectă spre latura cuantificabilă a fenomenelor şi proceselor economice, lăsând deoparte
aspectele calitative şi schimbările structurale produse odată cu creşterea economică.
Acesta este temeiul pentru care s-a făcut apel şi s-a uzat consistent de un alt concept, cel de
dezvoltare. Mai ales aici, pe terenul dezvoltării, opiniile celor preocupaţi de analiza
fenomenului nu sunt unanime, dimpotrivă, se înscriu pe o gamă suficient de variată. Dincolo
însă de notele deosebitoare care, cel mai adesea, nuanţează tratarea problemei, la modul
unanim se admite că dezvoltarea este un concept multidimensional. În afară de aspectul
economic, precumpănitor şi acoperitor care trimite, concomitent, la creştere şi progres, la fel de
importante sunt considerate, aici, şi aspectele legate de social, politic, cultural, ambiental,
ştiinţific, spiritual, uman, etc. În acelaşi timp, şi tot la modul unanim, se admite că dezvoltarea
înglobează în mod obligatoriu creşterea şi progresul economic.
4
Cei " . Ca să-şi atingă atari deziderate trebuie concepută ca fiind "ansamblul schimburilor
de structuri mentale şi de comportamente sociale care permit creşterea produsului real global
5
şi care transformă progresele particulare într-un progres social generalizat" .

3 N.Clipa, Fenomenul şi teoria creşterii în capitalism, Edit. Univ. "Al.I. Cuza" Iaşi, 1989, p.49.
4 Fr. Perroux, lucr.cit., p.50
5 P. Guillaumont, Economie du developpment, vol. 1, Le sous - developpement, PUF, Paris, 1985, p.44.
6
 Dacă socotim de referinţă această definişie a lui P. Guillaumont (şi ea are suficiente calităţi
care o recomandă în acest sens) am putea spune că progresul social generalizat reprezintă
scopul suprem al dezvoltării. Iar progresul social generalizat înseamnă atingerea unor obiective
6
precum :
• promovarea progresului economic printr-o mai judicioasă repartizare a rezultatelor
creşterii spre a se elimina disparităţile intolerabile de avere şi poziţie socială;
• eliminarea sărăciei şi asigurarea unui nivel de trai decent pentru întreaga populaţie;
• ridicarea standardului de viaţă prin creşterea generală a veniturilor, asigurarea unui
nivel cât mai înalt de ocupare a forţei de muncă, o mai bună educaţie şi un mai mare
acces la valorile culturale şi umane;
• extinderea gamei de alegeri economice şi sociale atât pentru indivizi cât şi pentru
naţiune, prin eliberarea din starea de dependenţă nu numai în relaţiile cu alţi oameni şi
alte state dar şi faţă de ignoranţa şi mizeria umană în general;
• îmbunătăţirea performanţelor factorilor de producţie şi a producţiei însăşi;
• ameliorarea instituţiilor şi înnoirea permanentă a cunoştinţelor;
• raţionalizarea sistemului politic şi a celui decizional;
• etc.;
Este clar că dezvoltarea presupune o ascensiune a întregului sistem social, economic,
politic, cultural etc. Tot atât de clar este şi faptul că progresele dorite a se realiza într-unul
dintre domeniile enumerate depind de rezultatele din celelalte domenii; că, altfel spus, relaţia
dintre componentele progresului social generalizat este una de interdependenţă şi că o verigă
lipsă sau cu o dimensiune aflată sub nivel atrage consecinţe asupra ansamblului.
Spre a întregi imaginea asupra a ceea ce analiza economică modernă reţine a fi
dezvoltarea, adăugăm că in discuţie sunt aduse şi aspecte legate de durata procesului, de
7
tehnologia lui internă ca şi de finalitatea lui ultimă.
Se subliniază astfel că dezvoltarea este un proces de lungă durată, susţinut pe parcursul a
două, trei decenii. Altfel nici n-ar fi posibile amplele schimbări pe care le presupune în întreaga
textură a organismului economic, social, politic etc. Durata mare este impusă de anvergura
procesului.
Apoi, se acreditează ideea că dezvoltarea este un proces şi nu o stare de fapt. Acest lucru este
reliefat atunci cănd dezvoltarea este contrapusă subdezvoltării. În timp ce dezvoltarea trebuie
privită ca un proces de evoluţie fără limite superioare, apriori stabilite, subdezvoltarea, se

6
Vezi, M. Todoro, Economic developpement, Longman Ed. London, 1997, p.14 şi următoarele.
7
susţine, înseamnă tocmai o stare de fapt, caracterizată printr-o sumă de însuşiri tipice ţărilor
8
rămase în urmă printre care se reţin ca importante : un nivel redus de dezvoltare a principalelor
ramuri ale economiei (industrie, agricultură, construcţii etc.), şi o slabă integrare a lor în
ansamblu, neasigurarea acoperirii nevoilor fundamentale la nivelul "minimului vital" sau a
"costului de subzistenţă", un venit naţional pe locuitor scăzut şi foarte inegal repartizat, o
situaţie de subordonare economică, structuri sociale înapoiate, o subutilizare cronică a forţei de
muncă, un nivel scăzut de instrucţie, o natalitate ridicată, în contrast cu posibilităţile de hrană
ale populaţiei etc.

2. Ce este dezvoltarea durabilă? Punerea problemei

Vocabularul uzual al teoriei dezvoltării durabile ţine de începutul anilor '80 deşi
preocupările de a găsi o alternativă viabilă tipului de creştere economică postbelică prefaţează,
cu mult timp înainte, conceptualizarea sa teoretică. Decalajul se explică prin neconcordanţa
între cei care, servind ştiinţa, au conştientizat că a păstra ruta modului tehnic de producţie şi a
tipului de creştere postbelice înseamnă a confisca dreptul la o existenţă mai bună a generaţiilor
viitoare şi cei care, la nivelul normativ aflaţi, nu au realizat în acelaşi moment ameninţarea la
dimensiunea sa reală. Până când acest lucru a trebuit să se producă, s-a coabitat pe terenul
tatonărilor. Astfel, la prima Conferinţă ONU asupra dezvoltării, ţinută la Stokholm în 1972 s-a
vorbit despre eco-dezvoltare. Tot în acel an, Raportul Clubului de la Roma, intitulat "Limitele
creşterii", a încins spiritele şi a obligat omenirea să conştientizeze că problemele creşterii
economice sunt inseparabile de cele ale poluării mediului, creşterii explozive a populaţiei,

7 Vezi, Gerald Meir, Leading issues in Economic Developpement, Oxford University Press, New York, 1995, p.7-
32.

8 Vezi, Mihai Todosia, Doctrine economice contemporane, Editura Junimea, Iaşi, 1978, p.179-188.
8
epuizării resurselor etc. Expresia acestei noi atitudini s-a reflectat în iniţiativa ONU de a
înfiinţa Comisia Mondială asupra mediului şi dezvoltării. Aceasta a avut ca primă sarcină să
realizeze studii şi să ofere recomandări spre a găsi conceptul acoperitor pentru acel gen de
dezvoltare ce trebuia amorsat şi care, concomitent, trebuia să asigure continuarea creşterii (şi
nu stoparea ei aşa cum sugera Raportul Clubului de la Roma) dar şi îmbunătăţirea condiţiei de
viaţă şi a relaţiei om-mediu. Deşi utilizat la începutul anilor '80 la Conferinţa Internaţională
asupra Conservării Mediului şi în textele PNUD, termenul de dezvoltare durabilă (sustenabilă)
este lansat odată cu publicarea Raportului Brundtland (după numele primului ministru
norvegian de atunci) al Comisiei Mondiale asupra Mediului din 1987 intitulat sugestiv
"Viitorul nostru comun". Pledând pentru o reconciliere între economie şi mediul înconjurător,
raportul ţinteşte spre a găsi "o cale de dezvoltare care să susţină progresul uman nu numai în
9
câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndepărtat" . Tot
în viziunea acestui raport, dezvoltarea durabilă (viabilă şi susţinută) este privită ca fiind acel tip
de dezvoltare care răspunde nevoilor prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor
viitoare de a şi le satisface pe ale lor proprii.
În aceşti termeni definit, conceptul dezvoltării durabile a fost acceptat şi preluat la
conferinţa pe aceeaşi temă organizată de ONU la Rio de Janeiro în 1992. Atunci, pentru prima
dată, s-a realizat dorita conexiune între pozitiv şi normativ, între ştiinţă şi politică. Factorii de
decizie politică au luat act că semnalele transmise de oamenii de ştiinţă au în vedere o realitate
ce nu mai poate fi ignorată. Faptul că aşa stau lucrurile este confirmat de nelipsita prezenţă a
subiectului dezvoltare durabilă la principalele conferinţe internaţionale organizate de atunci
sub egida ONU sau la iniţiativa şi cu susţinerea unor organisme nonguvernamentale. Tot în
această direcţie pledează şi decizia Băncii Mondiale de a ţine conferinţe anuale începând din
1994 pe tema sustenabilităţii dezvoltării, numind pentru realizarea acestui obiectiv, un
vicepreşedinte cu problemele dezvoltării sustenabile.

3. Dezvoltarea durabilă - concept multidimensional

Definiţia dezvoltării durabile formulată prin Raportul Brundtland în 1987 este socotită
oficială, servind ca bază de raportare dar şi de analize controversate cu privire la obiective,
dimensiuni, cerinţe faptice ale realizării ei etc. Din disputa teoretică alimentată de această
încercare de definire considerăm că merită a fi reţinute următoarele aspecte:
a) Se consideră, în unanimitate, că introducerea sintagmei dezvoltare durabilă în
vocabularul uzual al ştiinţei economice a reprezentat o necesitate obiectivă. Noţiunea a

9
Our Common Future, WCED, Oxford University Press, New York, 1987, p.4.
9
 fost chemată şi impusă să servească, în plan teoretic, drept răspuns la criza economică
şi ecologică pe care o parcurge lumea la sfârşit de secol XX şi început de nou mileniu.
b) Tot la nivelul unanimităţii, în sondajul opiniei publice, se află ideea după care
dezvoltarea durabilă are o puternică încărcătură morală. Se pleacă, aici, de la premisa
realistă că, pe zestrea pe care o moşteneşte, fiecare generaţie îşi construieşte viitorul.
Or, din punctul acesta de vedere, este de datoria generaţiei actuale, dacă se vrea este o
obligaţie testamentară, ca ea să ofere noilor şi viitorilor veniţi cel puţin aceleaşi şanse
pe care ea le-a moştenit.
c) Dezvoltarea durabilă va deveni tot mai mult o constantă a politicilor economice şi
sociale ale fiecărui stat. Împrejurări diverse dar obiective impun acest lucru. Se poate
afirma că sub raportul obiectivelor şi cerinţelor generale, dezvoltarea durabilă este un
concept mondo, comun în măsura în care:
• nu există graniţe economice sau ideologice ale poluării;
• gradul de suportabilitate atât al poluării cât şi al sărăciei, dacă lucrurile îşi
păstrează tendinţele actuale, se va pune în termenii supravieţuirii şi,
atunci, globalizarea acţiunilor necesare a contracara asemenea trend va fi
singura soluţie;
• nu mai poate fi tolerată risipa, indiferent unde se produce ea; deşi
pământul este rotund, resursele sale de mediu şi viaţă sunt limitate;
• nu poate fi acceptată la infinit degradarea umană indusă de un tip de
creştere care a convertit dar, mai ales, a pervertit valori ce definesc
progresul general;
• etc.
Ąn acelaşi timp, dezvoltarea durabilă este şi o realitate mozaicată. Specificul naţional -
înţelegând prin aceasta concreteţea situaţiei proprii fiecărei ţări, situaţie privind populaţia,
nevoile proprii de creştere, de producţie şi de consum, particularităţile de mediu, filosofia
specifică de viaţă etc. - dă configuraţie, substanţă concretă şi contur, politicilor de dezvoltare
durabilă în interiorul fiecărui perimetru naţional. Dar fapt demn de reţinut, tocmai această
"specializare" în configurarea şi aplicarea unor politici de dezvoltare durabilă de către fiecare
ţară obligă la colaborare spre rezolvare reciprocă a unor probleme cu grad mare de
intercondiţionare, întărind prin aceasta latura comună, globală, a dezvoltării durabile.
d) În strânsă legătură şi în prelungirea celor menţionate la punctul "c", merită a fi reţinut că
dezvoltarea durabilă comportă un tratament diferit ca nivel, mod de abordare şi înţelegere,
10
tehnologie, resurse la care se poate face apel şi şanse de reuşită. Capătă, altfel spus, sensuri şi
semnificaţii diferite funcţie de timp, spaţiu, zonă geografică etc.
În interiorul acestei matrici teoretice, semnificaţie aparte pentru conturarea conceptului
dezvoltării durabile are departajarea ţărilor lumii în bogate şi sărace.
Astfel, pentru ţările dezvoltate, problema depoluării, a îmbunătăţirii calităţii vieţii etc. este
una de transformare, adaptare şi modernizare. Pentru schimbarea tipului de creştere economică
există, aici, şi voinţă politică şi tehnologică şi resurse. Şansele de reuşită sunt foarte mari.
Pentru ţările slab dezvoltate, problema se pune în cu totul alţi termeni, ce ţin nu de scena
modernizării ci de dramă. Dacă, pe alocuri, chestiunea nu este una de calitate a vieţii ci chiar a
vieţii, a supravieţuirii, e de înţeles ce ordine de prioritate ocupă dezvoltarea durabilă în politica
acestor ţări. Şi, ca un cerc vicios, tocmai aici, structurile de producţie arierate, poluante, cu
urmări nefaste pentru degradarea solului, a apei etc., adaugă, ca un blestem, la situaţia
materială deja mizeră, noi factori agravanţi. Iar cercul nu are nici o şansă să se rupă pentru că
rata redusă a creşterii economice, de aici, nu eliberează fondurile necesare pentru investiţii în
echipamente de control şi tehnologie antipoluantă pentru restructurările tehnologice,
instituţionale şi manageriale care se impun.
Relaţia dintre bogăţie şi sărăcie are ceva de comunicat şi pe linia "contribuţiei" la poluare ca şi
a respectului faţă de natură. Astfel, statisticile dovedesc, cu date indubitabile, că ţările sărace ale
lumii exercită cea mai slabă presiune asupra planetei. Nivelurile scăzute de dezvoltare economică

fac din ele cei mai mici poluatori cu CO 2, SO2 şi NO2, practic la jumătate faţă de ţările OECD.
Efectul de seră şi încălzirea pământului nu se datorează, primordial, săracilor. În mod
contradictoriu însă, grija şi respectul pentru tot ceea ce înseamnă mediu se pare că este o atitudine
ce ţine de mentalitatea celor bogaţi. Cu cât nivelul pe scara bogăţiei sociale este mai ridicat cu atât
atitudinea faţă de natură este mai respectuoasă. Surprinzând un asemenea aspect, Camelia
Cămăşoiu exemplifică, pe terenul oferit chiar de România, în următorii termeni: "Este evident, scria
autoarea, că locuitorul unui bloc «ghetou» neîncălzit, fără apă şi fără canalizare din Ferentari sau
Cornetu, care mai are de hrănit şi o groază de copii, nu va acorda aceeaşi importanţă parcurilor sau
10
depozitării gunoaielor ca atunci când ar fi un locuitor al Vienei".
Problema, socotim noi, este una de mentalitate şi culturală, dar nu numai. Locuitorului din
Ferentari îi lipseşte instrucţia şi cultura proprii vienezului. Dar, condiţia lui mizeră nu i-a
îngheţat, ne convine să credem, şi dragostea pentru frumos. O natură nepoluată, primitoare şi
reconfortantă îi produce tot atâta plăcere ca şi vienezului. Nu are cum să-şi permită o astfel de
plăcere pentru că lista lui de priorităţi este invadată de lucruri care ţin, în mod fundamental, de
11
existenţa lui zilnică - inflaţie, locul de muncă, condiţia de locuit, hrană etc. - dar aceasta nu
înseamnă că, odată aceste probleme rezolvate, nu i-ar face plăcere să se plimbe într-un parc sau
pe un lac de agrement. Dacă vienezul din exemplul citat ar fi presat şi pus în faţa unor ecuaţii
ingrate de ale căror soluţii ar depinde existenţa sa şi a familiei sale, neîndoios că şi el va fi
tentat să privească dezvoltarea durabilă ca pe un capriciu. Aşadar, nu este suficient să-ţi placă
natura şi, prin educaţie şi cultură, să-ţi cultivi gustul în acest sens; trebuie să ai şi şansa
materială spre a-ţi satisface plăcerea.
e) Strict etimologic vorbind, noţiunea de durabil trimite la durată, la un interval de timp
îndelungat. Or, se pare că artizanii conceptului n-au avut în vedere, în primul rând dimensiunea
temporală, întinderea în timp a procesului. Despre creştere economică s-a vorbit de cca. două
secole şi, din punctul acesta de vedere, ea este de mult durabilă. Ceea ce pare a fi punctul forte
în sprijinul definiţiei dezvoltării durabile ţinteşte spre anatomia internă a fenomenului. Se vrea,
pe scurt, a se asigura o ascendenţă a calităţii în defavoarea creşterii cantităţii bunurilor produse
şi consumate.
Mai mult, creşterea economică, ale cărei origini se duc spre secolele XVII-XVIII, a
perpetuat o criză a relaţiilor omului cu mediul şi a relaţiilor omului cu valorile sociale şi morale
care au definit întotdeauna progresul general. De aceea, şi odată în plus, procesul trebuie
convertit spre o dezvoltare umană durabilă, orientată prioritar spre calitatea vieţii şi a mediului.
Acestor dimensiuni aparţinătoare fenomenului dezvoltării trebuie să li se asigure, în timp, o
adevărată durabilitate.
f) Atenţie merită şi constatarea că abordarea şi tematizarea fenomenului cu numele
dezvoltare durabilă s-a făcut şi se face de pe poziţii predominant economice. Explicaţia ţine de
împrejurarea că vinovată de degradarea ecologică şi de mutaţiile, unele cu consecinţe negative
asupra socialului, moralului, politicului, etc. este filosofia economică după care s-a fasonat şi s-
a dat configuraţie modului de producţie şi de consum. Şi, pe cale de consecinţă, căutările de
soluţii pentru a asigura cutezantul obiectiv de reconciliere a omului cu el însuşi şi a omului cu
natura vor păstra aceeaşi direcţie; în mod predominant ele vor constitui un răspuns impus la
efectele perverse induse de fatidica logică care a inspirat creşterea şi dezvoltarea economică
postbelică; logică după care resursele naturale şi mediul ambiant au fost tratate ca simple
instrumente, puse în slujba creşterii; logică potrivit căreia degradarea mediului şi pagubele
aduse sănătăţii omului n-au fost luate în calcul.
g) Tot de un tratament privilegiat, în economia teoriei cu privire la dezvoltarea durabilă, se
bucură mediul şi politica de mediu. Cadenţa degradării ecosferei oferă singură explicaţie în

10
Camelia Cămăşoiu (coordonator), Economia şi sfidarea naturii, Editura Economică, Bucureşti, 1994, p.18.
12
această direcţie. Există chiar pericolul ca preocuparea preponderentă pe această temă, a
politicii de mediu, să reducă nepermis de mult atenţia şi eforturile necesare pentru limpezirea şi
soluţionarea celorlalte probleme pe care fenomenul şi conceptul dezvoltării durabile le
subsumează.
h) Conotaţia termenului ca şi anatomia internă a fenomenului dezvoltării durabile sunt
influenţate şi de "specialitatea" celor care-şi consumă energia şi talentul pe această temă.
Astfel, pentru biologi şi ecologişti, importante sunt resursele şi mediul natural. Economiştii, în
schimb, îşi axează cercetarea pe costuri şi preţuri; sunt de acord că nu poate fi acceptată o
dezvoltare cu costuri de mediu foarte ridicate, dar, în acelaşi timp, uzând de logica pieţei,
rezolvă problema cu o piruetă; nutresc convingerea că de îndată ce o resursă costă prea scump
din cauza internalizării costurilor de mediu, semnalul pieţei, prin intermediul preţului, va fi
acela ca respectiva resursă să fie înlocuită. Din unghiul lor de vedere, demografii, sensibilizaţi
de sporirea accentuată a populaţiei în ultimii 50 de ani, acceptă că este de neimaginat
dezvoltarea viitoare fără încălcarea regulilor care definesc şi stabilesc stocul mondial de
resurse. Futurologii, optimişti, pleacă de la premisa că o bună parte din ceea ce astăzi înseamnă
universul planetar este o necunoscută; că ştiinţa şi progresele cunoaşterii ne vor ajuta să
accedem spre resurse noi şi spre noi metode de exploatare a lor. Sociologii şi moraliştii sunt
preocupaţi de clivajele mari la care conduce repartiţia veniturilor. Ş.a.m.d.
Aceste împrejurări, şi multe altele, cer o definiţie mai generoasă, mai acoperitoare a
dezvoltării durabile decât cea oferită prin Raportul Brundtland. În această direcţie, Jan S.
Hagendorn consideră că "Ideea de dezvoltare sustenabilă este mai convingătoare dacă este
interpretată în sensul că o anumită rată de creştere poate fi greu de susţinut dacă mediul se
degradează, ori dacă inechitatea crescândă a veniturilor duce la revoluţie, sau dacă sporul
populaţiei scapă de sub control, sau dacă terenul agricol este fragmentat şi, astfel, se reduce
productivitatea. O definiţie potrivită, continuă Hogendord, poate fi aceea că dezvoltarea
nesustenabilă este dezvoltarea în cadrul căreia efectele negative asupra mediului afectează
11
creşterea economică".
Încercând să surprindă esenţa dezvoltării sustenabile prin negativul ei, dezvoltarea
nesustenabilă, Hogendorn atrage atenţia şi asupra unei posibile interpretări a definiţiei din
Raportul Brundtland după care generaţia viitoare, chiar dacă şansele prezente nu-i sunt
compromise şi confiscate, poate fi la fel de săracă ca şi actuala generaţie. Şi atunci, "cine ar
12
accepta o sărăcie sustenabilă" , se întreabă autorul citat. Interesează, cu alte cuvinte, ca

11Jan S. Hogendorn, Economic Development, Third Edition Harper Collins College Publishers, Inc. 1996, p.594.
12 Ibidem.
13
dezvoltarea durabilă să asigure generaţiilor viitoare, prin necompromiterea şanşelor lor de către
tipul actual de creştere, o viaţă tot mai prosperă şi de o tot mai bună calitate.
În paranteză, fie spus, nu sunt acestea singurele critici aduse Raportului Brundtland. El
este acuzat că face, pe alocuri, confuzie între cauze şi efecte, mai ales atunci când încearcă să
explice starea de sărăcie cronică din Cornul Africii prin degradarea mediului şi nu ca urmare a
13
conflictelor perpetue dintre triburi ... ; că nu spune o vorbă despre criza ecologică din fostul
bloc sovietic deşi ar fi trebuit s-o facă; că nu ţine seama în formularea soluţiilor de valorile
supreme pe care se sprijină democraţiile occidentale azi prospere - individ, libertate,
proprietate privată - etc.
Ţinând seama de aceste aspecte mai puţin fundamentate din Raportul Brundtland şi
încercând tentativa de a da extensia cuvenită termenului ca atare, Camelia Cămăşoiu consideră
că "Această nouă sintagmă promovează conservarea şi regenerarea resurselor naturale,
dezvoltarea tehnologică, creşterea producţiei şi orientarea investiţiilor în armonie cu
satisfacerea în prezent a nevoilor pentru toţi membrii societăţii fără a compromite posibilităţile
14
generaţiilor viitoare de a-şi asigura propriile lor necesităţi" . Şi, spre a suplimenta
argumentaţia în favoarea unei definiri mai cuprinzătoare, autoarea consideră că "obiectivul
general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim al interacţiunii dintre patru sisteme:
15
economic, uman, ambiental şi tehnologic într-un proces dinamic şi flexibil de funcţionare" .
Realizarea unui obiectiv formulat în termenii de mai sus, şi încă la nivel optim, nu este o
chestiune facilă. Dimpotrivă, el presupune asumarea unor responsabilităţi majore, respectarea
unor principii generale şi a unor cerinţe printre care, mai importante par a fi următoarele:
• Asigurarea durabilităţii în timp a creşterii economice pentru toate ţările, fără excepţie;
pentru cele dezvoltate cu reconsiderarea condiţiilor de desfăşurarea a ei în vederea
asigurării calităţii mediului şi a calităţii vieţii, în general; pentru cele slab dezvoltate la
care creşterea, în ritmuri accelerate reprezintă o chestiune vitală, singura cale, de fapt,
de a ieşi din marasmul economic şi social în care se află şi, aici, cu condiţia ca tipul de
creştere ales să nu devină un duşman al mediului şi al omului.
• Plasarea omului, cu nevoile sale diverse, în centrul atenţiei. Dezvoltarea durabilă cu tot
arsenalul de politici pe care le antrenează pentru a-şi atinge ţintele, inclusiv cea de
protecţie a mediului nu reprezintă decât mijlocul; scopul este binele omului, individual
şi colectiv, prosperitatea sa materială, cultura ca şi sănătatea sa fizică şi psihică.

13 Vezi, Falque M., Developpement: pour un nouveau contenue, ICREI, Paris, 1992.
14 Camelia Cămăşoiu, lucr.cit., p.9-10.
15Ibidem, p.14.
14
 • Cu un fundal de drum stabilit în notă generală, comună, dezvoltarea durabilă îmbracă
haină concretă trecând prin specificul naţional al fiecărei ţări; fiecare ţară trebuie
lăsată să-şi formuleze şi stabilească de o manieră proprie priorităţile ca şi mijloacele de
realizare a lor; priorităţi concrete funcţie de baza economică de plecare, specificul
cultural, religie, istorie, etc.
• Asigurarea simultaneităţii progresului, pe toate dimensiunile procesului dezvoltării
durabile plecându-se de la premisa intercondiţionării elementelor ce ţin de tehnologia
sa internă; ţinându-se seama că sănătatea populaţiei şi a mediului sunt surse ale
câştigurilor de productivitate după cum numai plusurile de productivitate pot susţine
eliberarea de fonduri necesare luptei împotriva poluării şi sărăciei;
• Etc.
La modul tehnic vorbind, Raportul Brundtland cuprinde câteva obiective potrivit cărora
realizarea dezvoltării durabile înseamnă:
• asigurarea în continuare a creşterii economice cu respectarea condiţiei de bază a
conservării resurselor naturale;
• eliminarea sărăciei şi asigurarea condiţiilor satisfacerii nevoilor esenţiale de muncă,
hrană, energie, apă, locuinţă şi sănătate;
• orientarea proceselor de creştere economică spre o nouă calitate;
• asigurarea unei creşteri controlate a populaţiei;
• conservarea şi sporirea resurselor naturale, supravegherea impactului dezvoltării
economice asupra mediului;
• restructurarea tehnologiilor de producţiei şi menţinerea sub control a riscurilor acestora;
• asigurarea unei abordări integrate a deciziilor privind creşterea economică, mediul
înconjurător şi resursele de energie.
Este uşor de constatat că respectarea cerinţelor dezvoltării durabile reclamă soluţii ce se
înscriu pe toată gama, de la cele sociale şi politice la cele economice demografice şi tehnice.
Angajând eforturile pe o paletă atât de variată, dezvoltarea durabilă nu poate fi abordată decât
aşa cum se dechide ea studiului - multidimensional şi multidisciplinar.
i) Deşi s-ar dori să nu fie aşa, fenomenul dezvoltării durabile a avut şi are tot mai mult o
încărcătură politică. Dacă acest lucru este benefic sau nu rămâne o chestiune discutabilă. Este
indubitabil că puritatea aerului sau a apei înseamnă acelaşi lucru în Cuba lui Fidel Castro şi în
Franţa lui Jacques Chirac după cum smogul face la fel de rău londonezului ca şi moscovitului.
Cu toate acestea, teorii aberante, venite din fostul spaţiu socialist au cutezat să afirme că nu
există bază tehnică în general; că baza tehnico-materială a socialismului diferă de cea a
15
capitalismului şi, ca o prelungire a unor astfel de "judecăţi", s-a afirmat şi susţinut că poluarea
este un fenomen tipic capitalismului.
Dacă mintea umană a fost capabilă să polueze atmosfera ideatică pe o temă aflată prin
însăşi natura sa la adăpost de ideologie cu atât mai mult o recunoaştere a neutralităţii politicului
şi ideologicului faţă de mediu s-ar impune. Chestiunea nu este însă atât de simplă. Problema
mediului este doar o dimensiune, e adevărat importantă, a dezvoltării durabile, alături de cea
socială, economică, culturală etc. Pe aceste din urmă componente nu se poate reclama
neutralitatea politicului. Implicarea lui în dezvoltarea economică şi socială a fost şi a rămas un
fapt cert. Tocmai prezenţa ideologicului în conturarea fizionomiei politicii de dezvoltare
economică postbelică a explicat diferenţa între condiţia materială şi socială a germanului din
est faţă de cea a celui din vest şi explică azi, aceeaşi diferenţă, între viaţa chinezului insular faţă
de cea a chinezului care trăieşte pe continent.
Vom vedea, în cele ce urmează, că şi din perspectiva soluţiilor necesare pentru a se realiza
creşterea durabilă culoarea politică nu este absentă. Dacă în SUA preponderenţa
reglementărilor statale pentru protecţia mediului induce acuza de "totalitarism al verzilor" în
Franţa, structural de strânga, un Henri Lepage îşi garniseşte discursul liberal cu tema "Pentru o
16
abordare liberală a mediului" .
Dacă există un loc unde, într-adevăr, pentru atingerea scopului contează mai puţin
mijloacele, atunci dezvoltarea durabilă se pretează acestei logici. Până la urmă se doreşte ca
viaţa să fie trăită la cei mai înalţi parametri calitativi şi acest lucru contează în primul rând.
Dorind să obiectivăm poziţiile celor care se ocupă de problema dezvoltării durabile vom
constata că ne consumăm de prisos energia; problemele creşterii şi dezvoltării nu pot fi rupte
de textura socială, culturală, politică, religioasă etc. în care ele se desfăşoară; iar o analiză
asupra lor nu poate fi realizată fără a se ţine seama de zestrea de plecare a cercetătorului care,
nu poate fi neutră de viziunea sa ideologică.

16
Vezi, Henri Lepage, La nouvelle économie industrielle, Hachette, Paris, 1989, p. 323.
16
 II. De ce dezvoltare durabilă? Sau, de ce este acuzat tipul actual de creştere
economică?
Din marea criză a anilor '29-'33 omenirea a ieşit în baza unor reţete de politică economică
keynesiană. Deşi artizanul acestei politici, J.M. Keynes şi-a dorit doar "treizeci de ani de
supravieţuire", faptic ei s-au dovedit a fi "treizeci de ani glorioşi". Statisticile au înregistrat în
această perioadă cea mai înaltă rată de creştere cunoscută vreodată. Numai reaua credinţă ar
împiedica pe cineva să recunoască că efectele obţinute au fost peste aşteptări; că s-a ieşit din
marasmul în care criza aruncase cea mai mare parte a ţărilor lumii dar că s-au obţinut şi sporuri
de bogăţie materială cu repercusiuni directe asupra nivelului de trai şi a calităţii vieţii.
Efectele nu s-au dovedit a fi însă pozitive pe toată linia. La nivelul anilor '60-'70,
economiştii au conststat că această creştere s-a plătit cu un preţ dur, numit inflaţie. O bună
bucată de vreme s-a acceptat ca inflaţia să fie socotită un preţ plătit pentru fericirea de a ocupa
un loc de muncă. Aceasta până când stagflaţia anilor '70 a pus economia şi societatea în faţa
unui rău inedit cu trei simultane dimensiuni: inflaţie, şomaj şi stagnare economică. Şi, ca nişte
însoţitori nedoritţi, poluarea, risipa, adâncirea decalajelor dintre bogaţi şi săraci, pervertirea
unor valori umane recunoscute dublate de conştientizarea faptului că a continua în această
direcţie înseamnă a exercita o presiune dramatică asupra viitorului şi a confisca însuşi viitorul,
toate acestea deci, au pus problema redefinirii creşterii şi dezvoltării economice, ca modalitate
de realizare şi finalitate.
Pentru România, deţinătoare a unor "puncte fierbinţi" de poluare industrială, cu acumulări
serioase în degradarea mediului, cu o pondere mare a despăduririlor, cu tendinţe crescânde şi
de deteriorare a geografiei folosinţelor, cu o atitudine, moştenită, de agresivitate asupra
mediului, cu structuri economice energofage şi poluante, cu o pondere încă mare a proprietăţii
de stat, cu un cadru legislativ încă insuficient elaborat, cu o populaţie slab informată şi puţin
interesată în probleme de mediu etc. dar cu intenţii serioase de a intra în Uniunea Europeană,
problema dezvoltării durabile s-a pus şi se impune cu obiectivitate. Nepermiţându-şi nici cea
mai mică indiferenţă faţă de această problemă şi în pofida puţinătăţii resurselor sale financiare,
ea trebuie să se cupleze la efortul planetar antrenat pe această direcţie şi să găsească repede
răspunsurile care să o ducă pe drumul unei dezvoltări economice şi sociale viabile.
Chestiunea tranziţiei de la o creştere şi dezvoltare economică bazată pe o natură mijloc la
una în care mediul ca şi relaţia omului cu natura să reprezinte un scop este una matricială,
dificilă şi realizabilă doar pe termen lung, atât în cazul României cât şi al altor ţări antrenate
deja pe această direcţie. Ea implică costuri serioase, şi în mod cert, va afecta câştigurile de
productivitate. Se pleacă însă de la premisa că aceste pierderi, strict economice şi pe termen
scurt, vor fi, în mod indubitabil, compensate pe termen lung printr-un plus în calitatea vieţii
17
oamenilor. Până când să se realizeze această echilibrare între minusurile economice cantitative
prezente şi plusurile calitative viitoare sunt necesare mutaţii atât în criteriile de stabilire a
nevoilor şi preferinţelor umane cât şi în structura indicatorilor competiţiei interne şi
internaţionale. Lumea va trebui să se obişnuiască cu ideea că un mediu natural şi social sănătos
care asigură şi susţine bucuria de a trăi atârnă mai mult în balanţă decât un spor cantitativ, în
producţie şi consum, care asigură plusuri fără corespondent în planul calităţii vieţii. În acelaşi
timp, va trebui să fie acceptată şi ideea că parametrii de calitate a mediului vor trebui să fie
socotiţi ca determinanţi în competiţia naţională şi internaţională. Lucru nu uşor de realizat dacă
avem în vedere împrejurarea că ţările lumii a treia nu au resursele financiare pentru a realiza
asemenea obiective.
Dar, indiferent de locul pe care-l ocupă în economia mondială, indiferent de gradul de
percepţie a obiectivităţii fenomenului, dezvoltarea durabilă se va impune cu necesitate pentru
toată lumea. Şi se va impune pentru că tipul de creştere economică postbelică este acuzat de
faptul că:
1. A poluat mediul şi a afectat sănătatea oamenilor
Mediul este suportul şi izvorul vieţii. A-l polua şi distruge echivalează cu a submina existenţa
umană. Tocmai de aceea, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a ajuns la concluzia că "menţinerea
sănătăţii şi bunăstării cer un mediu înconjurător propice şi armonios în care toţi factorii fizici,
psihologici, sociali şi estetici îşi au locul bine definit. Mediul va trebui, în această situaţie, să fie
17
tratat drept resursă în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi bunăstării".
Înscrierea în Carta OMS a unui atare deziderat nu este deloc o chestiune întâmplătoare. Logica
elementară duce pe oricine la concluzia că între dezvoltarea economică şi starea mediului, pe de o
parte, şi sănătatea umană, pe de altă parte, există o puternică relaţie de intercondiţionare. Important
pentru tema noastră este ca dezvoltarea economică să fie şi socială, să influenţeze pozitiv mediul şi,
pe această cale, să ofere suport pentru sănătatea oamenilor.
Or, este lucru ştiut, şi statistic constatat, că dezvoltarea economică are şi efecte perverse ce
privesc în mod direct mediul şi, prin gradul lor de acuitate, pun în pericol însăşi existenţa
umanităţii. Suma acestor efecte, nedorite dar prezente, la care a condus tipul de creştere
economică postbelică se numeşte poluare.
Problema poluării mediului a fost şi a rămas un subiect generos de dispută teoretică şi
iniţiativă politică. Dacă ne este permisă o maximă concizie pe această temă, atunci reţinem că:
În primul rând, mediul şi poluarea lui se pretează unei abordări filosofico-etice.

17
Environement et Santé; la Charte europééne et son commentaire, OMS, Frankfurt, 1989, p.12.
18
 Comportamentul agresiv al omului faţă de natură şi mediul înconjurător se pare că are o
explicaţie istorică ce trimite tocmai la Vechiul Testament. În acest sens, istoricul Lyn White
reţine următorul pasaj din documentul amintit: "Apoi Dumnezeu a zis: Să facem om după
Chipul Nostru, după asemănarea noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările
cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ"
18
(Facerea 1:26). Ideea concluzivă pe care citatul o dezvoltă este următoarea: prin însuşi actul
Facerii, omul a fost "abilitat" să fie stăpân asupra Naturii şi să o exploateze în mod liber, şi
aceasta spre propria sa bunăstare. Se crede că tocmai această viziune egocentrică, de
dominator, inspirată şi derivată din religie a explicat în bună măsură inconştienţa cu care natura
a fost, vreme impardonabil de îndelungată, exploatată prădalnic. Iar finalul de drum al
implementării acestei filosofii este astăzi ştiut: o societate care şi-a gândit dezvoltarea plecând
de la premisa profitului maxim a sfârşit prin a constata că a realizat poluarea maximă,
împotriva mediului, a resurselor naturale şi a omului însuşi.
Ideea forţă a omului dominator şi arogant cu natura a inspirat şi a călăuzit întreaga gândire
economică, de la predecesori şi fondatori până la contemporani, cu câteva excepţii. Excepţii în
care se admite că natura este în mod direct participantă la producţie.
Prima excepţie trimite la Wiliam Petty care afirma convins că "munca este tatăl avuţiei iar
pământul mama ei".
A doua abatere de la linia productivismului îngust al economiştilor aparţine, greu de
crezut, lui Marx care la rându-i scria că "În procesul de producţie, omul nu poate să acţioneze
decât aşa cum acţionează natura însăşi, adică să schimbe numai formele substanţelor. Mai
19
mult, în însăşi această muncă de transformare el se sprijină în permanenţă pe forţele naturii".
Prietenul lui Marx, Friedrich Engels, animat de aceleaşi gânduri nota: "Munca este izvorul
20
oricărei avuţii spun economiştii. Ea este într-adevăr acest izvor împreună cu natura ...".
Mai aproape de zilele noastre, "economistul mileniului trei", Nicolae Georgescu Roegen,
avea să constate, alarmant, că entropia este măsura omului economic şi că dacă, pe viitor,
acesta nu-şi va orienta tehnologia şi economia spre energia care vine direct de la soare, zestrea
de materie cu entropie joasă a Pământului va pune existenţa umană sub un dramatic semn de
întrebare.
O manieră indirectă de analiză, contingentă problemei, aparţine economiştilor de orientare
liberală. Îndrăgostiţi de valorile care au definit întotdeauna liberalismul şi, în primul rând,

18 White Lyn, The Historical Roots of Ecologic Crisis, Science 155, March 10, 1967, p.1203 - 1207, citat de Victor
Platon în protecţia mediului şi dezvoltarea economică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureţti, 1997, p.8.
19K. Marx, F. Engels, Opere, vol. 23, Editura Politică, Bucureşti, 1996, p.57-58.
20K. Marx, Fr. Engels, Opere, vol. 2o, Editura Politică, Bucureşti, 1964, p.468.
19
proprietatea privată, ei construiesc un discurs îndreptat nu împotriva naturii poluate ci
împotriva proprietăţii private "poluate". Un Henri Lepage, care se reclamă a se trage direct din
Ludwig Mises şi Friedrick Hayek exemplifică cu fidelitate această orientare. Plecând de la
premisa că "proprietatea nu înseamnă dreptul de a face ce vrei cu ceea ce ai ci dreptul de a
decide în mod liber de folosirea resurselor sub condiţia ca prin aceasta să nu aduci atingeri
drepturilor similare ale altora" el concluzionează că "A polua echivalează cu o agresiune pentru
că ea, poluarea, privează pe alţii de bucuria pe care le-o conferă folosinţa în mod liber a
21
drepturilor de proprietate" .
Exemple se mai pot da, nu multe, dar notabile. Deşi venite dinspre corifei ai gândirii
economice, de stânga sau de dreapta, aceste poziţii particulare nu au influenţat şi nu au inspirat
politica economică. Cel puţin secolul XX a fost pus sub zodia acestei filosofii păguboase în
care natura a jucat rolul pasiv de factor exploatabil, fără limite.
Influenţa negativă directă a poluării vizează sănătatea oamenilor. Pentru că nu toţi poluează iar
efectele poluării sunt suportate în mai mare măsură de cei săraci, problema angajează discuţii pe
terenul eticii. Egalitatea şanselor înseamnă, implicit, egalitatea de a te bucura de frumuseţea şi
darurile naturii. Dacă viaţa omului este o resursă ce nu poate fi stocată, cu ce este vinovat un
individ care se naşte şi trăieşte într-un oraş poluat de alţi indivizi ce-şi urmăresc interesele lor de
profit? Dreptul lui de a se bucura de o viaţă în deplină sănătate este afectat.
Nu mai vorbim de efectele perverse ale modului în care roadele creşterii economice sunt
repartizate. "Toţi locuitorii acestei plante, scrie Ignacy Sachs au dreptul să mănânce atunci
când le este foame, să asigure copiilor lor hrana necesară pentru a evita malformaţiile
cerebrale, să locuiască sub un acoperiş decent, să fie protejaţi contra maladiilor controlabile în
22
raport cu starea cunoştinţelor, să aibă acces la "educaţie".
În ce măsură se realizează aceste drepturi şi cât ţine acest lucru de contribuţia fiecărui
individ la opera de creştere economică este o altă chestiune ce nu-şi găseşte analiză aici. Aici,
şi acum, interesează faptul că poluarea afectează sănătatea şi pe cale de consecinţă capacitatea
de a munci, cu toate consecinţele negative care decurg de aici, inclusiv cele privitoare la
posibilitatea de a te bucura de o locuinţă corespunzătoare sau de a accede la educaţie.
În al doilea rând, poluarea înseamnă un rău produs mediului. Pentru a-i cunoaşte dimensiunile
este logic să ştim ce se pierde prin poluare. Cu alte cuvinte, este bine să ştim care este oferta pe care
mediul o face vieţii, în general. Or, din punctul acesta de vedere, mediul a fost

21 H. Lepage, La nouvelle économie industrielle, Hachette, Paris, 1989, p.324.

22Ignacz Sachs, Stratégies de l'écodeveloppement, Editions Économie et Humanisme, Paris, 1980, p.21.
20
redus la ambient în condiţiile în care funcţiile şi aut-puturile lui sunt mult mai generoase.
23
Punctual vorbind, mediul înseamnă:
• peisaj minunat şi mediu de agrement;
• aer curat şi apă potabilă;
• oportunităţi investiţionale cu consecinţe pozitive privind creşterea PIB şi crearea de
locuri de muncă;
• furnizor de materii prime, energie etc.;
• capacitate de absorbţie şi reciclare a deşeurilor;
• protector al vieţii prin păduri şi bazine hidrografice;
• sursă de oxigen şi ozon;
• etc.
Dacă avem în vedere toate aceste funcţii, fie de utilitate directă pentru indivizi, fie
indirectă (prin susţinerea proceselor economice) problema conservării mediului şi a dezvoltării
durabile câştigă în obiectivitate.
În al treilea rând, poluarea este un fenomen concret, durabiul, şi, în cea mai mare măsură,
măsurabil. Măsurile anti-poluare nu îşi ating ţinta dacă fenomenul nu este cunoscut la
adevărata sa dimensiune şi în multitudinea formelor de manifestare. Din perspectiva aceasta,
literatura de specialitate, foarte generoasă, pune în evidenţă o complexitate de factori poluanţi,
de cauze şi efecte, pe domenii ale vieţii sau sfere de activitate economică. Se poate, astfel,
vorbi de poluare provenită din dezvoltarea industriei sau din modelul agroalimentar practicat;
din consumul de resurse energetice fosile sau din tăierea masivă a pădurilor; din deversarea în
apele potabile a dejecţiilor din zootehnie sau a apelor uzuale din industrie; din supraexploatarea
nemiloasă a unor resurse sau din neexploatarea lor din lipsă de fonduri; etc. Toate aceste cauze
conduc la efecte directe sau indirecte cum ar fi:
• schimbări climaterice dezechilibrante prin intensificarea fenomenului de seră şi
creşterea temperaturii medii a globului ca urmare a emisiilor de CO 2, CH4, N2O etc.;
• deprecierea stratului de ozon stratosferic ca urmare a concentraţiilor crescute de cloruri
şi bromuri prezente în clorofluorocarburi, substanţe întrebuinţate în industria
cosmeticelor, frigorifică şi ventilaţie;
• acidifierea aerului cu SO2 sau NOx rezultaţi prin arderea combustibililor fosili, cu
efecte devastatoare asupra culturilor, pădurilor, lacurilor etc.;

23
Vezi Mihai Manoliu şi Cristina Ionescu, Dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului, H.G.A., Bucureşti, 1998,
p.21-24.
21
 • poluarea apei care poate să însemne: reducerea cantităţii de apă potabilă prin
urbanizare, industrializare, agricultură intensivă; reducerea cantităţii de apă potabilă
prin "inundarea" ei cu fosfaţi, nitraţi, metale grele, pesticide, izotopi radioactivi şi alţi
componenţi toxici foarte puţin biodegradabili; murdărirea apelor potabile ca urmare a
deversării unor deşeuri sau unor ape uzate industrial, agricol sau casnic; dereglarea
circuitului apei pe planetă ca urmare a infiltrărilor de profunzime a carbonului cu
efecte asupra temperaturii pământului; dereglarea circuitului apei potabile (odată
poluată, fie că obturează lumina fie că reduce cantitatea de oxigen şi, de aici,
imposibilitatea microorganismelor de a degrada deşeurile); transformarea apei infestate
în agent purtător de viruşi şi bacterii;
• poluarea aerului cu SO2, NOx, CO, hidrocarburi, Pb, compuşi organici volatili etc.;
• poluarea solului care îşi poate găsi concreteţe în: eroziune, cauzată de suprasolicitare în
căutarea de randamente mari în ţările dezvoltate şi lipsa unor mijloace eficiente de
exploatare în ţările slab dezvoltate; distrugerea structurii lui interne ca urmare a
folosirii unor îngrăşăminte chimice active; suprasaturarea lui cu deşeuri industriale şi,
în mod deosebit, cu cele radioactive; secătuirea lui ca urmare, fie a suprasolicitătii în
zonele cu terenuri agricole puţine fie a uniformizării culturilor fără a ţine seama de
diversitatea sa naturală; deşertificarea, cu efecte devastatoare în Africa, Asia, Sud-Estul
Americii de Nord, coastele Americii Latine, Australia; salinizarea şi alcalinizarea
excesive graţie sistemelor de irigare intensivă; reducerea suprafeţei solului agricol prin
urbanizare, industrializare, extinderea construcţiilor, a căilor ferate etc.;
• degradarea oraşelor printr-un urbanism neadaptat şi arhaic;
• reducerea speciilor de animale, păsări, peşte etc. sau dispariţia unora, ca urmare a
vânatului şi pescuitului prădalnic, cu efecte negative asupra echilibrului ecologic;
• etc.
În al patrulea râmd, merită a fi reţinut şi faptul că, prin ea însăşi, dezvoltarea nu este opusă
mediului şi deci nu orice tribut pentru poluare trebuie plătit de către dezvoltare.
Subdezvoltarea, ignoranţa oamenilor, modul lor de gândire şi acţiune etc. pot fi tot atâtea cauze
ale deteriorării mediului ambiant şi a vieţii în general, după cum, dezvoltarea, prin resursele
financiare create, poate oferi sursa constituirii şi susţinerii mijloacelor şi măsurilor
antipoluante. Cu alte cuvinte, dacă se iau măsurile corespunzătoare, dezvoltarea economică
poate coexista cu menţinerea calităţii mediului.
Preocupat de impactul dezvoltării asupra mediului ambiant Simon Kuznetz a avansat ipoteza
potrivit căreia dependenţa dintre nivelul de dezvoltare economică, măsurată prin PIB/locuitor, şi
22
 24
gradul de poluare se prezintă sub forma unei funcţii al cărui grafic este un U inversat , ca în
figura alăturată:

X
S=
(1 + r)T
Curba lui Kuznetz ne spune că evoluţia relaţiei dintre cele două mărimi analizate (grad de
poluare şi nivel de dezvoltare economică) parcurge traseul primar - secundar - terţiar pe care-l
realizează economia. În faza de început (cadranul I) economia este dominată de sectoarele primare
şi îndeosebi de agricultură. Este faza demarajului economic, a atragerii resurselor şi a acumulărilor
cantitative. Mediul are capacitatea să absoarbă poluanţii degajaţi. Abia pe la nivelul de 1000-
1200$/loc., degradarea mediului devine o problemă. Se atinge un punct de maxim al poluării în
jurul unei creşteri de 3000$/loc (cadranul II). Se intră, atunci, în sectorul terţiar în care industriile
prelucrătoare ocupă un loc dominant. Presiunea asupra factorilor de producţie, terenurilor agricole,
pădurilor etc. este maximă. Urbanizarea masivă însoţeşte procesul dezvoltării industriale ceea ce
duce la atingerea unor cote maxime de poluare. Cu toate acestea, protecţia mediului ocupă un loc
minor în politicile guvernamentale. Atenţia este concentrată spre dezvoltare cantitativă. Abia la
niveluri ale PIB/loc de cca 10.000 $ se produce o modificare semnificativă. Acumularea de deşeuri
şi poluarea masivă conduc la conştientizarea populaţiei despre preţul plătit pentru dezvoltare.
Impotante sume de bani sunt dislocate de la buget şi orientate spre protecţia mediului. Se creează
cadrul legal de luptă împotriva poluării şi a poluatorilor. Aceştia se vor orienta spre industrii mai
performante şi mai "curate". Se intră în terţiar prin dezvoltarea serviciilor, a industriilor informatice
şi eco-industriilor.
Făcându-şi loc şi manifestându-se printr-o mare varietate de cazuri particulare, curba de tip
U - inversat este o realitate. Ea exprimă un fenomen specific tuturor statelor care şi-au urmat
calea dezvoltării după modelul clasic cunoscut. Important este ca acele naţiuni care au în faţă
un asemenea proces să "ardă" etapele fără "fum", eliminând din curbă bucla maximului de
poluare şi încercând, prin promovarea şi dezvoltarea eco-industriilor şi a tehnologiilor curate să
aplatizeze cât mai mult curba.

2. A antrenat şi încurajat risipa şi a epuizat rezervele cunoscute

Risipa de resurse la care tipul clasic de creştere şi dezvoltare economică a condus reprezintă
obiectul unei severe critici din partea unor economişti, filosofi, sociologi etc. de orientări

24
Vezi S. Kuznetz, Moder Economic Growth, Yale University Press, 1966 şi Economic Growth and Structural
Change, New York, 1966
23
doctrinare diferite. Comun tuturor acestora este constatarea că lumea resurselor fizice şi a forţei de
muncă este una finită şi că dacă tipul de creştere economică gândit pe baze clasice continuă, mai
devreme sau mai târziu, viitorul va fi pus sub un dramatic semn de întrebare. Poziţia celor ce se
ocupă de această problemă nu se înscrie la aceeaşi amplitudine critică şi, ca urmare, la aceeaşi cotă
a radicalităţii în planul soluţiilor. În raport de specificitatea acestei atitudini distingem:
a) O critică marxisto - socialistă care are în vedere tarele capitalismului ca mod de viaţă şi
de organizare a economiei şi societăţii.
O atare critică se raportează la o logică desprinsă dintr-o definiţie a risipei ca cea oferită de
un Ignacy Sachs după care "Se poate vorbi de risipă, de fiecare dată când sunt folosite resurse
rare pentru realizarea unor bunuri de utilitate superfluă. Şi, în mod simetric, se poate vorbi de
risipă atunci când resurse abundente sau potenţial abundente nu sunt valorificate în vederea
25
producerii de bunuri şi servicii esenţiale pentru existenţa umană".
Or, din punctul de vedere al celor cu orientare de stânga, tocmai capitalismul este
societatea care risipeşte resurse, îndeosebi în primul sens al definiţiei; o risipă angajată de
modul de producţie şi de modul de consum.
Capitalismul este acuzat că păcătuieşte din start deoarece încă din faza maşinismului, a
maturizării sale, a antrenat "foamea" de creştere economică care, la rându-i, a antrenat foamea
de materii prime şi energie. Marx şi Lenin pot fi citaţi pentru acest început de critică. În felul
său specific Marx nota că "De îndată ce sistemul de fabrică a căpătat o anumită amploare şi a
atins un anumit grad de maturitate, dar mai ales de îndată ce propria lui bază tehnică, maşina,
este produsă, la rândul ei, cu ajutorul maşinilor, de îndată ce extracţia de cărbune şi de fier,
metalurgia şi transporturile au fost revoluţionate, de îndată ce au fost în genere realizate
condiţiile generale de producţie corespunzătoare marii industrii, acest mod de a produce
dobândeşte o elasticitate, o capacitate de expansiune bruscă şi în salturi ale căror limite le pot
26
constitui numai materiile prime şi piaţa de desfacere". Pentru faza monopolistă, la "facerea"
căreia era martor, Lenin scria, în aceeaşi notă: "Cu cât este mai înalt gradul de dezvoltare a
capitalismului, cu atât mai simţită se face lipsa de materii prime, cu cât mai ascuţite sunt
27
concurenţa şi goana după izvoare de materii în lumea întreagă".

25 Ignacy Sachs, op.cit., p.20.

26K. Marx, F. Engels, Opere, vol. 23, Editura Politică, Bucureşti, 1996.
27V.I. Lenin, Opere complete, vol. 27, Editura Politică, Bucureşti, 1964, p.386.
24
 Urmaşii de ieri şi de azi ai lui Marx, socialiştii de pretutindeni sau cei cu simpatii în
28
această direcţie privesc critic capitalismul prin prisma faptului că a creat şi dezvoltat forme
de consum artificiale şi superflue; că a creat mitul paradisului artificial în care fericirea este
sinonimă cu posesiunea obiectelor; că distrugând simbolistica societăţilor tradiţionale unde
consumul era destinat a satisface nevoi reale, a creat o nouă simbolistică, a imaginarului; etc.
Se susţine că în această nouă societate obiectele şi serviciile achiziţionate sugerează mult mai
mult decât reprezintă ele în sine. Obiectele cumpărate personalizează, stabilesc ierarhii
(J.P.Sartre, H. Marcuse, S. Lukacs); că se trece de la omul stăpân pe situaţie când consumul era
chemat să acopere nevoi fundamentale la consumul pentru consum şi la omul stăpânit de
obiecte, supus "imperialismului codului social (M. Guillaume); că se trece de la adevărate la
false nevoi; că filiera producţie-consum este inversată (J.K. Galbraith); că se produce nu pentru
a acoperi şi satisface un consum ci se consumă pentru a crea ocazia unei noi producţii. Se arată
că obiectivul suprem al producătorului nu mai este multiplicarea valorilor de întrebuinţare ci
maximizarea profitului. La nivelul consumatorului, ceea ce operează este "sensul de
diferenţiere": statutul social al fiecăruia depinde şi este funcţie de felul, locul şi modul în care
consumă şi ce consumă. Mitul consumatorului suveran pare a fi o himeră. Manevrat prin
reclamă şi publicitate, acuzate a fi şi mincinoase, el este condamnat la un rol pasiv. Moda şi
competiţia în consum modifică şi reduc ciclul de viaţă al dorinţelor. Consecinţa directă este
reducerea ciclului de viaţă al produselor. Concluzia, de maximă generalitate, este că se produce
mai mult pentru a se reproduce decât pentru a se consuma iar o societate în care producţia se
realizează doar de dragul producţiei nu poate fi decât o societate a risipei.
De menţionat şi reţinut că asemenea critici au avut un puternic ecou până la nivelul anilor
'70 când revenirea în forţă a liberalismului a însemnat şi repunerea în drepturi a
"consumatorului rege". Meritul lor rămîne însă acela al unui semnal de alarmă vis-à-vis de
efectele nedorite ale tipului de creştere postbelică.

28
Vezi, în acest sens, J. A Attali, La parole et l'outil, PUF, Paris, 1975: Bruits, PUF, Paris, 1977: L`ordre canibale,
Grasset, Paris, 1979; J.P. Depuis, J. Robert, La trahison de l'opulence, PUF, Paris, 1976; M. Guillaume, Le capital
et son double, PUF, Paris, 1975; J.K. Galbrait, The Afluent Society, Houghton, Miffin, 1988; E.J. Mishan, The
Costes of Economic Growth, Staples Press, 1967; L.Stoleru, Vaincre la pauvreté dans les pays riches, PUF, Paris,
1974; M.Didier, Les règles du jeu, Economica, Paris, 1989; J.K. Galbraith, Le nouvel Etat industriell, Gallimard,
Paris, 1974; Ch. Goux, Sortir de la crise, PUF, Paris, 1980.
25
 b. O critică instituţionalizată, alarmist - constatativă, pe bază de statistici, realizată în
29
formula unor Rapoarte ale Clubului de la Roma. Dintre acestea, raportul institulat Limitele
creşterii este reprezentativ pentru tema noastră.
Pe fondul unei puternice atitudini critice realizate de autori cu orientare politică de stânga, soţii
Meadows şi ceilalţi cercetători de la M.I.T. au adunat date statistice pentru a conştientiza omenirea
asupra unor pericole referitoare la creşterea excesivă a populaţiei, degradarea solului, asfixierea
oraşelor suprapopulate şi poluate, epuizarea resurselor de materii prime nereproductibile, topirea
gheţurilor polare şi posibilitatea unor inundaţii catastrofale, poluarea apei şi aerului prin produşii
industriei chimice etc. Analizând aceste fenomene, autorii citaţi au ajuns la concluzia că "dacă
actualele tendinţe de creştere a populaţiei globului, a industrializării, a poluării, a producţiei de
alimente şi de epuizare a resurselor continuă neschmbate, limitele
30
creşterii pe această planetă vor fi atinse la un moment oarecare în următorul secol".
Soluţia desprinsă dintr-o astfel de analiză a fost de oprire a creşterii economice. Cu
precizarea că soluţia "creşterii zero" a dat naştere unei adevărate dezbateri internaţionale şi că
asupra acestui lucru vom reveni în paginile următoare, reţinem pentru moment că, dincolo de
toate criticile administrate Raportului, multe, severe şi, în parte îndreptăţite, el a avut marele
merit că, de la nivelul unei instituţii consacrate şi cu bonitate recunoscută în materie de
cercetare, lumea a luat act că resursele cunoscute sunt epuizabile; că, tipul de creştere
economică şi modul tehnic de producţie concepute în perioada postbelică antrenează risipa de
resurse şi că, graţie acestui fapt, ceva trebuie schimbat.
c. O critică doctă, realizată cu uneltele ştiinţei, în manieră interdisciplinară
Deşi primii care au iniţiat o astfel de critică au fost "pesimiştii" D. Ricardo şi Th. R.
Malthus, cel care oferă acoperire savantă domeniului este Nicolae Georgescu Roegen. Lucrarea
31
sa Legea entropiei şi procesul economic este, din punctul acesta de vedere, o cutezantă
încercare de schimbare de paradigmă şi conştientizare a lumii sfârşitului de secol XX că
trăieşte într-un univers finit.
Punctul de vedere al lui N.G. Roegen se sprijină pe o severă şi argumentată critică a teoriei
economice "standard", clasice şi neoclasice. Aceasta este acuzată de un mecanicism newtonian care
a dezvoltat convingerea că activitatea economică se prezintă ca o mişcare circulară cu mari

29
Vezi, Donella H. Meadows, Dennis L. Meadows ş.a., The Limits to Growth, Univers Books, New York, 1972;
Mihailo Mesarovič şi Eduard Pestel, Omenireea la răspântie, Editura Politică. Bucureşti, 1975; Amilcar Herrera
ş.a., Catastrofă sau o nouă societate? Un model latino-american al lumii, Editura Politică, Bucureţti, 1981; D.
Gabor, U. Colombo, Să ieşim din epoca risipei, Editura Politică, Bucureşti, 1982.
30
Donella H. Meadows ş.a., lucr.cit., p.23.
26
şi reale posibilităţi de autoregenerare şi dominată de echilibru. Concepţia amintită, spune Roegen,
este consonantă cu prima lege a termodinamicii, potrivit căreia, nimic nu se pierde nimic nu se
crează ci totul se transformă. Ataşaţi "cu încăpăţânare" acestui soclu epistemologic, economiştii
standard au făcut din legea cererii şi ofertei alfa şi omega discursului lor. Au prezentat activitatea
economică ca pe o mişcare de pendul, între cerere şi ofertă, unde orice dereglare determinată de
factori aleatorii poate fi surmontată printr-un "preţ corect", care nu poate fi decât al pieţei libere.
Toată această demonstraţie, spune Roegen, a fost făcută într-un mediu abstract, pur ideatic, rupt
complet de mediul fizic. Posibilitatea epuizării resurselor naturale n-a reprezentat un subiect de
reflecţiune demn de interesul economiştilor standard.
Punând sub semnul întrebării întreaga teorie clasică dar mai ales neoclasică, Roegen îşi
impune propria-i paradigmă. Ele susţine că "procesul economic este prin natura lui entropic şi
32
că legea entropiei guvernează atât acest proces cât şi evoluţia lui" .
Legea entropiei este, de fapt, cea de-a doua lege a termodinamii care, într-o interpretare
apropiată scopului nostru, înseamnă că "energia disponibilă se transformă continuu în energie
nedisponibilă până când dispare complet". În viziunea acestei legi, substanţele primare şi
materiile prime au o entropie joasă. Odată atrase în circuitul economic entropia joasă se
transformă în entropie înaltă sau, cu alte cuvinte, energia liberă a bunurilor primare devine
energie legată dar disipată şi nefolositoare în urma unui proces productiv. O bucată de cărbune,
îşi concretizează Roegen teoria, este o substanţă cu entropie joasă. Prin ardere ea dezvoltă
căldură. Aceasta, împreună cu fumul şi cenuşa rezultate, însumează aceeaşi cantitate de energie
conţinută în bucata de cărbune. Dar, eliberată prin ardere energia poate fi folosită odată pentru
totdeauna. Procesul, adică, nu este reversibil. Ceea ce rămâne, practic, dintr-o resursă
valoroasă, este un "gunoi".
Judecând lucrurile în acest mod, în discordanţă cu marea majoritate a economiştilor
"standard", neoclasici dar şi contemporani lui, Roegen ajunge la următoarele concluzii:
• procesul economic nu este unul izolat; el nu se desfăşoară în sine, rupt de contextul
social, politic, moral, de mediu etc.; odată amorsat, el ia de la toate acestea câte ceva şi
oferă ceva; şi, aşa cum nici un proces de reciclare nu poate recupera toată energia
liberă din bucata de cărbune care a ars, tot aşa, dacă se continuă procesul economic
fără a ţine seama că energia disponibilă se transformă continuu în energie
nedisponibilă, rezultatul final va fi tot mai multă poluare;

31Nicolae Georgescu Röegen, Legea entropiei şi procesul economic, Editura Expert, Bucureşti, 1996.
32 Ibidem, p.276.
27
 •
procesul economic nu este autoreproductiv; deşi Malthus a atras atenţia asupra acestui
fapt, atât economiştii "standard" cât şi cei marxişti au ignorat problema resurselor; or,
procesul economic este unul cu sens unic, consumator în permanenţă de resurse rare
fără a pune ceva în loc;
•
"Confortul aproape fabulos, ca să nu mai vorbin de luxul extravagant al multor
societăţi trecute şi prezente ne-a făcut să uităm cea mai elementară realitate a vieţii
economice, anume că din toate lucrurile necesare traiului numai cele pur biologice sunt
33
absolut indispensabile supravieţuirii. Săracii nu au avut cum s-o uite";
•
"procesul economic constă dintr-o continuă transformare a entropiei joase în entropie
înaltă, adică în reziduuri nerecuperabile (sublinierea lui N.G.R) sau, cu un termen
34
actual, poluare" ;
•
deşi legea entropiei guvernează procesul economic şi deşi în baza ei "nu poţi obţine
ceva decât cu o cheltuială mult mai mare de entropie joasă", în mod fatal, inevitabil,
lumea este dependentă de acest proces; şi este dependentă pentru că "adevăratul «
produs» al procesului economic nu constă dintr-un flux fizic de reziduuri ci din
plăcerea de a trăi (sublinierea lui N.G.R.) ... Dacă nu o recunoaştem şi nu introducem
noţiunea de plăcere de a trăi în arsenalu nostru analitic, rămânem în afara lumii
economice. Mai mult, nu putem descoperi adevărata sursă a valorii economice, care
35
este valoarea pe care o are viaţa pentru fiecare organism viu" .
Aşa cum altădată Malthus socotea că poporul este cauza propriei sale mizerii pentru că,
natural, se înmulţeşte prea repede, la fel N.G. Roegen vrea să ne convingă, azi, că plăcerea de a
trăi are un preţ şi că acest preţ, alimentat de "marşul" entropic al mediului natural, nu este altul
decât poluarea şi risipa unor resurse finite. De fapt, această convingere se vrea a fi sădită nu
doar în mintea generaţiilor prezente ci, mai ales, a celor viitoare care, pretinde Roegen, "vor
vorbi pe limba sa" şi vis-à-vis de care nu avem dreptul să irosim resursele şi să reducem
perioada de timp în care omul poate trăi pe pământ.
Punând în aceşti termeni problema N.G. Roegen se va dovedi mai tranşant şi mai radical în
concluzii decât autorii Raportului Limitele creşterii. Şi, aşa cum vom vedea, şi soluţiile vor fi
pe măsură.

33Ibidem, p.271.
34Ibidem, p.275.
35Ibidem.
28
 3. A frustat lumea a treia, adâncindu-i decalajele faţă de cea a bogaţilor
Analiştii problemei dezvoltării durabile, îndeosebi cei cu orientare de stânga, nu puteau să
lase deoparte problemele lumii a treia. Dimpotrivă, au fost şi sunt preocupaţi de unul din cele
mai mari paradoxuri pe care le trăieşte lumea de azi - marea discrepanţă dintre cei bogaţi şi cei
săraci.
Cei preocupaţi de problemă nu sunt frapaţi de existenţa fenomenului ca atare. Împărţirea
lumii în bogaţi şi săraci nu este de dată recentă, dimpotrivă. Este ştiut că împrejurări istorice,
politice, geografice etc., au explicat şi explică această structură mozaicată a globului. Este, de
asemenea, cunoscut că Europa Occidentală şi ulterior SUA sunt artizanii principali ai
geografiei economice a lumii.
Ceea ce, în mod particular, reţine atenţia este faptul că decalajele dintre cele două lumi în
36
loc să se atenueze se adâncesc. Şi aceasta în pofida tuturor aşteptărilor .
De modelul de creştere postbelică lumea a treia s-a crezut îndreptăţită să profite. Or, acest
lucru nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, clivajele de avere şi poziţia în lume s-au adâncit în
permanenţă în defavoarea celor săraci. De fapt, aşa cum spunea Jan Timberger într-unul din
rapoartele Clubului de la Roma "Deşi vorbim despre omenire, inegalităţile şi inechităţile din
sistemul internaţional au dat naştere la două lumi şi nepotrivirile dintre aceastea cresc. Una este
lumea bogăţiilor, cealaltă lumea săracilor; una ştie carte, cealaltă este în mare măsură
analfabetă; una este industrială şi urbană, cealaltă este predominant agrară şi rurală; una este
37
orientată spre consum, cealaltă spre supravieţuire" .
Cauzele care fac ca disparităţile dintre cele două lumi să crească se înscriu pe o gamă
extrem de variată. O litereatură generoasă scrisă pe această temă este de natură să pună în
lumină originea şi evoluţia fenomenului numit subdezvoltare. Pe noi ne interesează, aici, faptul
că dezvoltarea economică a lumii a treia din perioada postbelică, atât cât a fost, s-a manifestat
ca una indusă atât sub raportul modelului, a mijloacelor financiare şi tehnice cât şi a resurselor
umane.
Încercând să iasă din impas, să "ardă" etapele şi să se modernizeze rapid, ţările slab dezvoltate
s-au ruinat. Şi-au construit, cu ajutor, enclave industriale care s-au dovedit a fi simpli

36
Potrivit analizelor realizate în baza "Indicatorului de dezvoltare umană" şi a "Indicatorului de sărăcie umană",
PNUD relatează că în ultimii 50 de ani (judecata se face la nivelul anului 1997) decalajele dintre cei bogaţi şi cei
săraci s-au adâncit mai mult decât în ultimele cinci secole. Astfel, dacă ân 1960, 20% din săracii lumii posedau
2,3% din venitul mondial, această cifră s-a redus la 1,4% în 1991 şi 1,1% în 1997. În acelaşi timp, în ultimii 30 ani,
20% din bogaţii lumii au reuşit să-şi crească partea din venitul mondial de la 70% la 85%. [După Jean - Marie
Marriebey, Le développement soutenable, Economica, Paris, 1998, p.12].
29
apendice ai ţărilor dezvoltate, dependente material, financiar şi tehnic. Tot sub forma
"ajutorului", ţările dezvoltate au fost interesate să "exporte", aici, industriile lor poluante.
Condiţiile de exploatare a oportunităţilor locale ca şi de expatriere a profiturilor au favorizat
ţările bogate.
Odată cu transferul, fără succese notabile, a tipului de creştere economică s-a produs şi un
transfer cultural. Ţările dezvoltate recrutează şi îşi formează, aici, în ţările sărace, propriile
elite. Şi, deşi se înregistrează uneori plusuri de PIB, modelul cultural importat se dovedeşte a fi
pervers şi alienant; de plusul de bogăţie profită o minoritate naţională, pusă în slujba intereselor
străine. Aşa se face că bruma de creştere economică nu se traduce şi în dezvoltare. Dimpotrivă,
rezultatul final este unul negativ. Majoritatea populaţiei întreţine un consum de supravieţuire,
neantrenant şi insuficient pentru susţinerea unei cereri efective şi a unei producţii de proporţii.
Bună parte a resurselor rămân nefolosite. Dar, ceea ce dă o notă aparte risipei din aceste ţări
vizează două resurse: munca şi timpul. În mod paradoxal şi de neînţeles faţă de situaţia
economică în care se află şomajul deghizat dar real al lumii a treia este nu numai un paradox
dar o mare umilinţă şi dramă umană.
Inegalităţile sociale la care a condus şi conduce, puternica dependenţă din exterior ca şi
poluarea, "o poluare a sărăciei şi prin sărăcie" (I. Sachs) înseamnă tot atâtea nemulţumiri faţă
de tipul de creştere economică postbelică. Îngrijoraţi de faptul că principiul cauzaţiunii
38
circulare şi cumulative adânceşte disparităţile dintre cele două lumi, artizanii creşterii
durabile socotesc că aceasta poate fi şi o gravă ameninţare pentru pacea şi securitatea lumii. În
plus, atâta vreme cât dezvoltarea se vrea a fi o dezvoltare umană, drama lumii a treia nu poate
fi tratată de la distanţă. Dimpotrivă, pentru ca paralizia ei să nu afecteze întreaga lume se cer
soluţii pentru atenuarea decalajelor explozive care despart cele două lumi.

4. A creat iluzia bunăstării printr-o statistică mincinoasă

Am încercat să convingem, pe parcursul acestei lucrări, că dezvoltarea este un concept
multidimensional dar că, din orice direcţie am privi lucrurile, ea urmăreşte ca scop suprem binele
omului. În acelaşi timp, pe o cale indirectă, s-a lăsat să se înţeleagă, şi acest lucru ţine de evidenţa
direct observabilă, că ţările lumii nu se găsesc la acelaşi nivel de dezvoltare şi, deci, nu asigură
realizarea binelui individual şi colectiv la aceeaşi aplitudine. Spre a avea măsura exactă a

37 *** Pentru revizuirea ordinii internaţionale, Raport către Clubul de la Roma, partea I, cap. II, paragraf
2.3.
38 Principiu fundamentat de laureatul premiului Nobel pentru economie Gunnar Myrdal potrivit căruia ţările
bogate devin tot mai bogate iar cele sărace tot mai sărace.
30
acestei amplitudini teoria dar mai ales practica economică au recurs la anumite instrumente de
măsură.
Este neîndoios că nu e uşor să măsori bunăstrarea şi binele omului. Tentaţia de a încerca
însă asemenea performanţe a existat. În principiu, s-a mers pe linia cuantificării a ceea ce poate
fi cuantificabil în viaţa umană. În felul acesta s-a procedat, de o manieră reducţionistă, la
identificarea dezvoltării cu creşterea economică, lăsându-se deoparte multe dar importante
aspecte care ţin de domeniul calitativ al vieţii: acces la educaţie, asistenţă medicală, la procesul
de adaptare a deciziilor, dimensiunea timpului liber, etc.
Procedând astfel, teoria cât şi practica economică s-au oprit la Produsul Intern Brut (PIB)
39
şi Produsul Naţional Brut (PNB) ca la principalii indicatori de măsurare a creşterii economice
şi, cu deosebire la PIB.
Recursul la acest din urmă indicator a creat o imagine falsă asupra configuraţiei bogăţiei şi
bunăstării pe glob. Tocmai această imagine este avută în vedere de promotorii teoriei
dezvoltării durabile. Ei susţin ca "reuşita" calculată numai cu PIB este o amăgire statistică, fapt
care rezultă din următoarele împrejurări.
a) Nu orice creştere a PIB-ului poate fi identificată cu un plus de bunăstare. Pledează
pentru această susţinere faptul că în structura acestui indicator se includ, pe lângă rezultatele
unor activităţi productive şi utile, şi cele ale unor activităţi cu efect distructiv, poluante
(producţia de armament, de exemplu) sau cele ale unor îndeletniciri care după expresia lui
Bertrand de Jouvenel, se caracterizează printr-un mare grad de "incivism". Ca o "compensaţie",
susţinătorii dezvoltării durabile consideră că statisticienii PIB ar trebui să ţină seama de
pierderile pe care creşterea economică le produce mediului înconjurător prin poluarea apei,
aerului, solului etc. Or, acest lucru nu este posibil atâta timp cât economiştii "standard"
interpretează relaţia dintre economie şi natura înconjurătoare de o manieră univocă: economia
ia tot ceea ce-i trebuie de la natură şi-i cedează tot ceea ce o incomodează.
b) Creşterea "reală", în termeni fizici a producţiei şi a PIB poate semăna iluzie şi în
condiţiile în care bunăstarea şi calitatea vieţii pot primi un plus prin miniaturizarea bunurilor
sau creşterea ponderii serviciilor.
c) PIB maschează repartiţia veniturilor. Ca orice medie statistică el poate ascunde
discrepanţe considerabile între diferitele categorii de venituri ale populaţiei.

39
PIB însumează rezultatele activităţii economice obţinute în interiorul economiei naţionale de agenţii economici
naţionali şi de cei străini; PNB cuprinde rezultatele obţinute numai de către agenţii economici naţionali, în ţară sau
în străinătate.
31
 d) O mare parte a serviciilor gratuite, care nu fac obiectul pieţii, nu sunt luate în considerare la
calculul PIB. Se are în vedere, îndeosebi, activitatea femeilor casnice care, după statisticile lui
40
J.K. Galbraith ar fi reprezentat o pătrime din PIB iar, mai recent, după James Cypher şi
41
James Dietz chiar 50 de procente .
e) Luarea în considerare a efectelor economiei subterane, cu motivaţii şi finalităţi ambigui şi
diverse (servicii de autoconsum, troc ajutor interfamilial etc., dar şi traficul de droguri, prostituţia
etc.) pun mari semne de întrebare relativ la veridicitatea şi valoarea informatică a PIB.
f) "Comparaţiile între ţări privind nivelul creşterii economice sunt denaturate de modul de
transformare a venitului naţional exprimat în moneda indigenă în mărime comparabilă exprimată în
dolari. Cursul de schimb oficial nu reflectă întotdeauna raportul real între puterile de
42
cumpărare ale celor două monede" .
În faţa unor astfel de provocări, ştiinţa economică a reacţionat. De fapt s-au sensibilizat mai
mult instituţiile internaţionale din sistemul ONU, respectiv banca Mondială şi Fondul Monetar
Internaţional cu vocaţiile lor de statisticieni mondiali şi unele instituţii neguvernamentale. Plusul
43
dobândit în acest sens se materializează în iniţiative care privesc următoarele aspecte:
• Pentru a pune în evidenţă şi disparităţile de venituri dintre grupurile şi categoriile
sociale, ascunse de PIB/loc, se compară partea din venitul total primit de cea mai
săracă quintilă (a cincea parte a populaţiei) a populaţiei cu cea obţinută de quintila cea
mai bogată;
• Pentru a înlătura inconvenientele rezultate din faptul că prin cursul de schimb oficial
nu se reflectă întotdeauna raportul real între puterile de cumpărare ale celor două
monede, pentru comparaţiile internaţionale, se folosesc PIB şi PNB recalculaţi pe baza
parităţii puterii de cumpărare;
• Pentru a aprecia realizările calitative obţinute în planul dezvoltării economice s-a
introdus indicatorul compozit numit "indicele dezvoltării umane" (IDU) calculat şi
publicat anual prin PNUD. Indicatorul este calculat în baza unor mărimi reprezentative
pentru calitatea vieţii cum vor fi: speranţa de viaţă la naştere, rata alfabetizării, a

40John Kenneth Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p.49.
41 James M. Cypher, James L. Dietz, The process of economic developpement. Routlege, London and New York,
1997, p.40.
42 Gh. Luţac, Echilibru şi dezvoltare economică, teză de doctorat, Biblioteca Univ. "Mihai Eminescu", Iaşi, 2000,
p.216..
43Ibidem, p.214 - 218.
32
 scolarizării, a nivelului ajustat al venitului, accesul populaţiei la serviciile de sănătate,
numărul caloriilor asigurate în medie populaţiei, accesul la presă şi televiziune etc.
În această ultimă variantă şi completat cu aşa numitul index al dezvoltării pe sexe,
indicatorul compozit publicat în Raportul dezvoltării umane prin PNUD reflectă, într-adevăr,
dacă plusul de creştere economică înseamnă sau nu dezvoltare umană durabilă.

5. A pervertit valori recunoscute şi a redus individul la o singură dimensiune-homo

oeconomicus
Modelul capitalist de creştere economică a fost şi este, pe bună dreptate, socotit a fi cel
mai performant din câte s-au cunoscut. Nu ideal dar, deocamdată, aşa cum spune Popper,
omenirea n-a inventat ceva mai bun. Numai reaua credinţă poate determina pe cineva să pună
în discuţie progresele incontestabile, pe multiple planuri, dobândite în baza acestei creşteri.
Dar, ca orice proces şi fenomen, creşterea economică postbelică a avut şi are
imperfecţiunile ei. Pe lângă cele arătate, criticii scot în evidenţă şi pe acelea care fac trimitere
la valorile sociale şi culturale; la valorile umane în general.
Ceea ce se vrea, în principiu, a se releva este că actualul tip de creştere şi dezvoltare a
convertit şi pervertit valorile tradiţionale, simple, pure, directe şi nesofisticate în valori feţis; că
el se bazează pe "violenţe structurale" (Modelul Bariloche), pe mecanisme oprimante şi
inechitabile, pe valori paralizante care relativizează sau anulează finalitatea socio-umană a
creşterii economice.
În analitic, se arată că modelul capitalist actual este construit pe logica unei creşteri economice
predominant cantitative. Aceasta a indus individului un comportament achizitiv şi o psihoză a
acumulării. Pe această cale logica lui "a fi" este surclasată de logica lui "a avea". Cifra câştigă
ascendent asupra importanţei. Omul achizitiv este acela care se înconjoară de bunuri. Dacă plăcerea
de a stăpâni cât mai multe obiecte este o reacţie la penibilitatea condiţiei de muncă şi viaţă, ea
devine alienantă. Comunicarea între oameni se realizează prin intermediul obiectelor, în baza unui
cod, a unei anumite discipline ale cărei origini se regăsesc în ierarhia veniturilor. Reprezentarea
lumii devine obsesiv materială. Mercantilizarea obsesivă şi excesivă a relaţiilor interumane are ca
rezultat un monstru, un homo oeconomicus fără suflet, animat de satisfacţie directă şi imediată, de
câştig. Propensiunea exagerat mercantilistă pune în umbră laturile calitative ale vieţii. Chiar dacă la
cantitate se ajunge prin mijloace admisibile şi raţionale (industrializare, investiţii, acumulare, etc.)
ceea ce rezultă de aici este un om desprins, nepermis de mult, de mediul său natural (mediul fizic,
ambiental, familial etc.). Această entitate abstractă, numită, fără adresă, producător sau consumator,
fără inimă dar eficient, reuşeşte să se simtă bine în căutarea unicului scop ce-i generează energia -
câştigul. Mai mult, de dragul profitului el
33
reuşeşte să facă şi "compensările" necesare şi să nu vadă că reuşita lui înseamnă şi o exploatare
prădalnică a resurselor şi o poluare a mediului. Înconjurat de cifre şi obiecte, produsul
actualului tip de creştere se pare că uită de valorile umane, de generozitate şi fraternitate.
Devine egoist, cinic, mărginit.
Modelul de creştere economică postbelică se pare că este reflectarea unui anumit model de
gândire economică. Un model care a scos economia din sistem, aneantizând socialul, politicul,
culturalul etc. Acest mod de gîndire este la originea unor construcţii aritmamorfice abstracte,
rupte de real (Walras, Hicks, Samuelson, Keynes etc.); construcţii în care ecuaţiile de profit
spun totul iar viaţa individului este redusă la o singură dimensiune - câştigul; construcţii în care
neutralismul pieţei faţă de sentimentele umane sau indiferenţa sa la limitele suportabile ale
resurselor şi biosferei sunt prezentate drept calităţi; în care dimensiunea şi structura
consumului se află sub zodia unor factori neraţionali precum setea de satisfacţii, miopia,
nechibzuinţa, ostentaţia, risipa (Keynes).
Ştiinţa care alimentează asemenea judecăţi pare a fi în criză pentru că, aşa cum inspirat
scrie Tiberiu Brăilean, "Obiectul adevăratei cunoaşteri economice nu este avuţia, unul din viţeii
de aur la care prea s-a închinat omenirea, ci Omul deplin miraculos, atât de puţin înţeles şi,
Binele pe care trebuie să-l slujească acesta, ca pe o cale de raportare la Fiinţă, pe care poate
44
înainta prin muncă, prin dar, prin virtute" .
Omul este, aşadar, nu numai economic; el este şi biologic, social, cultural. Hrana,
îmbrăcămintea, adăpostul sunt , într-adevăr, bunuri de nelipsit dar ele nu definesc singure calitatea
vieţii. Puritatea aerului şi apei, serviciile recreative, calitatea educaţiei, asistenţei sociale şi juridice,
accesul la valorile democraţiei, la treburile publice, la informaţie, dreptul de a-şi apăra opiniile,
nevoia de demnitate, echitate etc., toate acestea şi multe altele, sunt de natură să imprime evoluţiei
un sens nou, de la homo oeconomicus spre homo socialis şi homo culturalis.
Or, tocmai modul de viaţă hedonist, de fapt, axcesele acestuia, se pare că a înăbuşit aceste
valori şi a redus individul la o singură ipostază, aceea de homo oeconomicus.
45
Cu ani în urmă, Edgar Morin scria că, "omul este o fiinţă naturală prin cultură" . Anunţând
chiar prin titlul cărţii din care s-a citat că marea paradigmă pierdută este chiar natura umană, E.
Morin avertizează că omul este o sinteză, în dublu sens: ca produs al naturii dar şi ca o creaţie a
culturii. Şi, ca orice sinteză, trebuie lăsată să-şi trăiască propriu-i echilibru. Dacă dorim ca
finalitatea creşterii şi dezvoltării economice să fie una umană, atunci trebuie ca prin această

44Tiberiu Brăilean, Noua Economie. Sfărşitul certitudinilor, Instititul European, Iaşi, 2001, p.12.
45Edgar Marin, Un paradigme perdu: La nature humane, Seuil, Paris, 1973, p. 100 - 101.
34
 46
dezvoltare să nu contrapunem omul naturii pe calea culturii capitaliste pe care el o asimilează
şi căreia, în cele din urmă îi este aservit. Aceasta cu atât mai mult cu cât se cunoaşte că relaţia
de interdependenţă om - cultură - dezvoltare este foarte puternică. O cultură precară
subminează dezvoltarea după cum dezvoltarea nu se sprijină şi nu se produce decât susţinută
de valori reale autentice. Atunci când valorile sunt deformate sau deformante tipul de
dezvoltare antrenat nu numai că nu are şanse de reuşită dar el conduce la rezultate perverse,
nedorite. Şi aceasta, pentru că, "Tentaţia puterii, bogăţia de dragul bogăţiei şi plăcerea de
dragul plăcerii înăbuşă în om vocaţia sa fundamentală: înlţarea spirituală, desensibilizându-l şi
47
deresponsabilizându-l în trecerea vieţii, cât şi în petrecerea morţii" .
Dacă mai adăugăm, la cele deja spuse, că în baza şi din cauza actualului tip de creştere
economică relaţiile dintre oameni ca şi relaţia omului cu el însuşi este pusă sub semnul
incertitudinii; că mutaţiile foarte rapide pe care ea le antrenează în planul vieţii cotidiene,
mobilitatea profesională şi geografică dezechilibrantă, dezrădăcinările unui mare număr de
oameni atraşi de marile aglomeraţii urbane etc. provoacă profunde tulburări psihice, vom
înţelege de ce excrescenţele şi "reziduurile" tipului actual de creştere sunt supuse tirului criticii.

III. Marile provocări ale dezvoltării durabile

Ca orice proiect de anvergură, dezvoltarea durabilă presupune o evoluţie procesuală
realizabilă prin rezolvarea unor probleme. Unele sunt comune, aparţin procesului dezvoltării în
general, altele sunt specifice. Cum dezvoltarea durabilă nu este decât o secvenţă a dezvoltării
generale, vom încerca o succintă trecere în revistă a premelor, pentru a poposi, mai analitic,
asupra ultimelor.
1. Constrângerea demografică
Dezvoltarea durabilă se vrea a fi, prin definiţie, o dezvoltare umană; realizabilă prin voinţa
omaneilor şi având ca finalitate binele individual şi colectiv al acestora. Nimic nu poate fi
gândit, aici, dincolo de ceea ce înseamnă populaţie.
Factorul populaţie şi influenţa sa asupra dezvoltării în general, a celei durabile, în special,
pot fi analizate din foarte multe puncte de vedere. Consonante obiectivului preocupării noastre
sunt însă numărul, structura şi sănătatea populaţei.
Oprindu-ne la prima coordonată, întrebarea la care dezvoltarea durabilă trebuie să găsească
răspuns este, în termenii cei mai direcţi, următoarea: ce număr de populaţie poate suporta

46 Vezi, sensul culturii capitaliste în: Ion Pohoaţă, Capitalismul. Itinerare economice, Editura Polirom, Iaşi, 2000,
p.70-79.
47Tiberiu Brăilean, lucr. cit., p.16.
35
planeta Pământ? Sau, cu alte cuvinte, care sunt, capacitatea biotică şi putinţa de a hrăni o
populaţie în continuă creştere ale planetei noastre? De fapt, ca să rămânem în termenii
definiţiei dezvoltării durabile, ce şanse sunt ca această populaţie tot mai numeroasă să trăiască
într-un mediu perfect conservat şi să se hrănească tot mai bine?
Deşi preocupări serioase au existat şi există, nimeni nu poate spune cu exactitate care este
numărul maxim de oameni pe care planeta Pământ îl poate nutri Jean - Marie Harribey arată că
estimările oamenilor de ştiinţă, pornindu-se de la dinamica prezentă şi cea imediat următoare
(7,5 miliarde în 2015 şi 11,5 miliarde în 2150) conduc spre o cifră situată între 30 - 150
48
miliarde . Însăşi marja de siguranţă pe care cercetătorii problemei şi-o iau vorbeşte singură
despre dificultăţile enorme pe care le comportă determinarea acestui maxim.
Cu toate acestea, problema este una reală. Ea a înfierbântat şi încinge şi astăzi minţi.
Primul, fascinat de cutezanţa necesară unei întreprinderi ştiinţifice pe această direcţie, a fost
49
Thomas Robert Malthus . Maniera în care a formulat problema dar, mai ales, soluţiile
furnizate pentru a înlătura răul provocat de cei care "vin prea târziu la praznicul împărătesc"
(abstinenţa, viciul şi nenorocirea) au stârnit oprobiul conaţionalilor săi şi nu numai. Malthus a
fost şi este criticat, de unii chiar foarte dur. Problema ridicată de el însă a rămas iar dezvoltarea
durabilă este pusă azi în situaţia de a-i găsi soluţii; problemă devenită foarte complexă graţie
unor împrejurări printre care amintim:
• chestiunea populaţiei este, concomitent una naţională dar şi una mondială, globală;
• rata creşterii populaţiei nu este corelată peste tot cu rata creşterii economice;
• densitatea populaţiei, pe regiuni, ţări etc. nu este corelată cu structura, fertilitatea şi
randamentul pământului;
• explozia demografică are loc, de obicei, în zonele sărace ale lumii;
• acolo unde se produce, creşterea explozivă a populaţiei conduce la urbanizări masive,
în dauna mediului şi a suprafeţelor agricole cultivabile;
• creşterea populaţiei se realizează cu mari disparităţi între zone, ţări, continente; astfel,
Asia cuprinde două treimi din populaţia urbană a lumii; Africa, cea mai puţin
urbanizată, are rata cea mai mare de urbanizare din lume, cu grave dezechilibre
ecologice şi economice;
• în timp ce urbanizarea Europei a fost însoţită de industrializare, acest lucru nu se
intâmplă în toate ţările în curs de dezvoltare;
• etc.

48
Jean Marie Harribey, Le developpement soutenable ..., p.16.
36
 Iată, câte întrebări şi tot atâtea provocări care vor trebui să-şi găsească ecou în strategia
dezvoltării durabile. Strategie dificil de pus în operă şi din motivul că "Nu există o relaţie de
cauzalitate între creşterea demografică şi creşterea economică pe care s-o putem considera
universală. Mai mult, nu există un optim al populaţiei care ar permite atingerea unei creşteri
maximale. Creşterea populaţiei este în acelaşi timp cauză şi consecinţă a progresului economic,
cu atât mai mult cu cât aceste două fenomene pot fi influenţate de aceleaţi variabile
50
(schimbarea mentalităţilor, bulversarea tehnicilor de producţie ...) .
Structura populaţiei nu pune mai puţine probleme decât numărul ei.
Interesează aici, în primul rând, structura socio-profesională, gradul de instrucţie, calitatea
populaţiei. Şi interesează pentru că, indubitabil, dezvoltarea durabilă nu poate fi opera unor
analfabeţi. Or, dacă dezvoltarea durabilă este confruntată cu şi are de rezolvat o problemă,
aceasta se pune în următorii termeni: exact acolo unde creşterea economică trebuie să câştige,
atât cantitativ cât şi calitativ, adică în ţările lumii a treia, exact acolo nivelul de educaţie al
populaţiei suferă. Tocmai acolo, o lume în creştere, analfabetă sau semianalfabetă trebuie
hrănită în condiţiile în care produce puţin sau foarte puţin.
În al doilea rând, prezintă importanţă, din punctul de vedere al dezvoltării durabile,
repartiţia populaţiei în creştere pe cele două mari zone: urban, rural.
Se ştie că o caracteristică a creşterii economice clasice a fost exodul masiv al populaţiei de
la sat spre oraş. Exod care şi-a avut logica lui, legată de împrejurări cum ar fi:
• accelerarea industrializării, cu toate avantajele ce decurg de aici pe linia locurilor de
muncă, serviciilor ieftine, abundente şi de calitate;
• defavorizarea zonelor rurale sub raportul investiţiilor publice şi private dar şi în plan
social, cultural, civic, de unde o forţă şi o reacţie de respingere a satului, asimilat cu
mizeria şi incultura;
• etc.
Pe total, modelul de structurare a populaţiei oraş-sat s-a dovedit a fi dezechilibrant şi, de
cele mai multe ori, generator de probleme.
Pentru oraş, suprapopularea a condus la apariţia unor fenomene negative în planul:
• ocupării forţei de muncă (şomaj masiv);
• locuinţelor;
• serviciilor urbane;

49Vezi, Th. Robert Malthus, Eseu asupra principiului populaţiei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992.
50James M. Cypher, James L. Dietz, lucr.cit., p.40.
37
 • apariţiei unor periferii, insule ale mizeriei, sărăciei şi promiscuităţii, contrastante,
sfidător, cu centrele opulente;
• determinării climatului ambiental dar şi a celui social (delicvenţă, violenţă, prostituţie,
droguri etc.);
• dificultăţilor de aprovizionare cu alimente, energie, apă etc.;
• dificultăţilor administrative.
Pentru satul depopulat, problemele nu au lipsit şi nu lipsesc. Populaţia rămasă (3-10%)
trebuie să facă faţă unei sarcini colosale, de hrănire a întregii colectivităţi. Aceasta înseamnă o
agricultură intensivă, de mare randament, realizabilă prin mijloacele cunoscute: mecanizare,
chimizare, irigare etc. Agricultura intensivă angajează, la rându-i, consumuri mari de energie,
degradarea unor terenuri, epuizarea unor resurse, poluare cu insecticide, pesticide etc.
De aici şi întrebările cărora dezvoltarea durabilă trebuie să le dea răspuns:
• Migrarea populaţiei dinspre sat spre oraş poate continua? Dacă da, până când şi în ce
condiţii?
• Care sunt factorii implicaţi ce influenţează raportul optim populaţie urbană/populaţie
rurală şi unde se situează pragul critic al acestei proporţii?
Revoluţia verde, industriile curate, programe de dezvoltare în care dimensiunea economică
trebuie corelată cu cea socială, politică, culturală, de sistematizare şi, nu în ultimul rând,
ecologică, par a fi răspunsurile la această problemă.
Dezvoltarea durabilă este cea care face din calitatea vieţii oamenilor obiectivul suprem.
Or, nu se poate concepe şi nu se poate vorbi despre calitatea vieţii în afara sănătăţii.
În procesul dezvoltării, sănătatea oamenilor apare în dublă ipostază: de condiţie a
dezvoltării dar şi de obiectiv al ei.
Dacă lucrul acesta nu este nou pentru ştiinţa şi politica economică, nouă este maniera în
care se pune această problemă în contextul dezvoltării durabile. Vrem să spunem, cu alte
cuvinte, că logica dezvoltării durabile nu mai permite ca sănătatea să fie sacrificată
avantajelor economice. Aceasta cu atât mai mult cu cât acest fapt s-a ântâmplat în trecut. Şi
pentru că aşa stau lucrurile, programele de dezvoltare durabilă ale ţărilor dezvoltate plasează
degradarea sănătăţii şi obiectivele majore pentru înlăturarea acestei stări de fapt alături de cele
legate de degradarea şi politica mediului.
Amintind, în treacăt, că problema sănătăţii nu mai este una strict naţională, dimpotrivă,
transporturile internaţionale, fluxurile marfare şi de persoane, marea mobilitate a viruşilor, gazelor
toxice, radioactive etc. "mondializând-o" şi impunând-o ca pe una globală, facem şi precizarea că
ea se pune în termeni diferiţi pentru ţările slab dezvoltate şi cele dezvoltate. Pentru
38
primele, inclusiv România, a asigura sănătatea fizică şi mentală a populaţiei înseamnă, mai
întâi, a rezolva alte probleme, legate de malnutriţie, paludism, dizenterie, SIDA etc.şi abia apoi
a face faţă bolilor asociate industrializării,dezvoltării excesive a oraşelor, schimbării modului
de viaţă, riscurilor etc.
În această direcţie, specialiştii OMS îşi subordonează programele cerinţelor dezvoltării
durabile atunci când înserează sănătatea într-un grup de alţi trei factori pentru a defini ceea ce
ei numesc "sisteme de vulnerabilitate" şi în care includ: înrăutăţirea stării de sănătate,
analfabetismul, productivitatea scăzută şi slaba capacitate de cîştig, starea generală de
51
neputinţă şi incapacitatea de a avea acces la resurse şi de a le controla .
Pentru a înlătura aceste "vulnerabilităţi" (de observat că se intercondiţionează), programele
OMS cuprind seturi de măsuri cu referire directă la sursele unor boli, cum ar fi: poluare,
inegalităţi sociale, malnutriţie, stres, accidente, mobilitate excesivă, etc.

2. Constrângerea tehnică
Întrebarea la care dezvoltarea durabilă trebuie, aici, să răspundă este următoarea: Care este
nivelul maxim posibil al producţiei ce se poate realiza, în condiţiile date ale progresului
tehnic, fără a afecta echilibrul mediului?
Întrebarea este legitimă în condiţiile în care ştim că dezvoltarea implică creştere
economică, deci, mărirea producţiei. Creşterea dimensiunilor producţiei, din păcate, antrenează
poluare. Capacitatea de absorbţie de către mediu a poluării este, pe de altă parte, limitată, de
unde şi preocuparea de a găsi o linie de echilibru între aceste mărimi.
Angajat cu cercetarea pe o asemenea temă Victor Platon ajunge la concluzia că următoarea
52
formulă pune în evidenţă relaţia triunghiulară dintre dezvoltare, poluare şi progres tehnic :
V
Qmax . = (δ + hKr ) q f + qc , în care:
Qmax. = producţia maximă ce se poate realiza cu menţinerea echilibrului
ecologic; δ = capacitatea de absorbţie a mediului (considerată constantă);
h = capacitatea instalaţiilor antipoluante de a reţine emisiile
poluante; Kr = capitalul aferent instalaţiilor antipoluante;
V = volumul sau suprafaţa de dispersie a poluanţilor;
qf şi qc = coeficienţi specifici de măsurare a emisiilor poluante.

51Vezi, Sante et reformes économiques, Studiu OMS, Geneva, 1992, p.5.

52 Victor Platon, Protecţia mediului şi dezvoltarea economică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997,
p.31.
39
 Chiar dacă aplicarea în practică a unei asemenea formule comportă suficiente dificultăţi,
legate de cuantificarea unor fenomene şi factori prin natura lor greu cuantificabili, şi în pofida
unor ipoteze de lucru cărora li se găseşte greu un corespondent în realitatea faptică (de
exemplu, menţinerea calităţii mediului echivalează cu condiţia ca densitatea poluanţilor
existenţi în mediul ambiant să fie constantă) analiza ei permite formularea unor concluzii de
53
maximă importanţă pentru politica dezvoltării durabile :
• Nivelul maxim al producţiei ce se poate realiza fără modificarea calităţii mediului se
află în relaţie:
- direct proporţională cu capacitatea de absorbţie a mediului, a instalaţiilor
antipoluante de a reţine emisiile poluante, capitalul investit în instalaţii
antipoluante şi volumul sau suprafaţa de dispersie a poluanţilor;
- invers proporţională cu emisiile poluante care, la rândul lor, depind de
nivelul producţiei şi cel al consumului.
• Între acţiunea factorilor surprinşi de formulă se pot realiza compensări, cu suport diferit,
funcţie de zonă; în ţările dezvoltate, volumul mare al producţiei şi consumului ca şi

capacitatea de absorbţie limitată a unui mediu deja poluat pot coborî nivelul lui Q max;
în sens invers acţionează tehnologiile antipoluante performante şi investiţiile masive de
capital în această direcţie; pentru ţările slab dezvoltate, acţiunea celor două grupe de
factori este exact inversă.
• Se dovedeşte a fi cu putinţă dezvoltarea economică cu menţinerea calităţii mediului
ambiant. Punctul de echilibru între emisiile poluante şi capacitatea de absorbţie a
mediului poate fi menţinut, în condiţiile unei creşteri dinamice, prin mărirea ratelor de
economisire, a eficienţei instalaţiilor de reţinere şi control al poluării şi prin creşterea
suprafeţelor sau a volumului de dispersie a poluanţilor;
• "Progresul tehnic este factorul cheie în menţinerea unei rate acceptabile a dezvoltării
economice cu menţinerea calităţii mediului ambiant, ceea ce justifică importanţa mare
a investiţiilor antipoluante în cadrul politicilor de dezvoltare care au în vedere
menţinerea şi chiar refacerea mediului";
• Stabilitatea punctului de echilibru este dependentă de factori importanţi precum:
structura economiei, a producţiei, vechimea capitalului productiv, gradul de poluare al
mediului etc.;

53
Ibidem, p.48.
40
 • Indiferent dacă, în plan ideologic, acest lucru place sau nu, menţinerea stării de

echilibru şi asigurarea unui Qmax presupun intervenţia autorităţilor publice prin politici
de dezvoltare care să fie armonizate cu politicile de protecţie a mediului.

3. Echitate şi compensare intra şi intergeneraţii

Definiţia dezvoltării durabile induce ideea că realizarea ei devine fezabilă doar în
condiţiile în care între generaţii şi în intereriorul aceleeaşi generaţii se manifestă un spirit
asociativ, de toleranţă, solidaritate şi grijă reciprocă; unul în virtutea căruia binele şi bunăstarea
unuia nu trebuie, în nici un fel, să afecteze fericirea altuia. Cu alte cuvinte, proiectul dezvoltării
durabile duce la optimul lui Pareto.
Amintim că sociologul şi economistul italian s-a declarat potrivnic modului în care
teoreticienii echilibrului au determinat bunăstarea colectivă ca o sumă aritmetică a bunăstărilor
individuale. Considerând că nu se pot adiţiona utilităţi individuale pentru a obţine măsura bunăstării
colective pe motivul că, practic, nu se pot face comparaţii interpersonale ale utilităţilor pentru că
utilităţile ţin de parametrii personali ai fiecăruia, Pareto şi-a dat seama că optimul, la rându-i, nu
poate fi definit nici ca o sumă a utilităţilor individuale dar nici în afara repartiţiei veniturilor; că, în
situaţia în care veniturile sunt date, bunăstarea nu poate fi decât relativă. De aici plecând, Pareto
defineşte optimul ca fiind aceea poziţie de echilibru de la care plecând, este imposibil de a ameliora
54
situaţia unuia fără a diminua bunăstarea altuia sau altora .

Toţi teoreticienii dezvoltării durabile, în grade diferite, fac apel la "optimul Pareto" pentru
a explica măsura în care echitatea poate fi susţinută şi realizată odată cu creşterea bogăţiei
individuale şi colective. Mai mult, prin extensie la judecata lui Pareto se face apel pentru a se
vedea ce rămâne din echitate atunci când cererea populaţiei este raportată la oferta de capital
mediu". Pentru a încerca un răspuns în această direcţie plasăm problema la trei rubrici:
a) Echitate între generaţii
Problema echităţii între generaţii este, deopotrivă, una de solidaritate, generozitate dar şi
de timp. Spunem aceasta pentru că, din momentul în care emitem pretenţia că suntem atenţi şi
vrem să fim şi echitabili cu generaţiile viitoare, atunci problema resurselor, indiferent de natura
lor, dar, îndeosebi cele naturale, trebuie să devină o problemă de planificare seculară şi nu
anuală sau decenală.
Plasarea intereselor generaţiei prezente în faţa celor ale generaţiilor viitoare nu se vrea a fi
o sacrificare a celor dintâi. Nu este nici posibil şi nici moral. Fiecare generaţie îşi are timpul ei,

54
Vilfredo Pareto, Manuale di Economia Politica, Padova - Cedam, Casa Editrice Datt. Antonio Milani, 1974, p.
241 - 267.
41
interesele ei, nevoile proprii şi matricea culturală care o defineşte. În plus, existenţa unei
generaţii este ea însăşi o "resursă" unică. Mai mult decât atât, dreptul la existenţă al generaţiilor
viitoare nu poate fi pus sub nici o formă în discuţie. Este un drept care vine de DINCOLO de
noi iar accesul la resursa numită Pământ este un drept fundamental al omului, indiferent dată el
trăieşte în secolul V sau XXI. Natura sau Dumnezeu au făcut această resursă nu numai unică
dar oferită o singură dată pentru toţi, indiferent când ne facem apariţia în lume. De aici şi
nevoia obiectivă de a manifesta atenţie faţă de soarta celor care vor trăi în viitor, grija
realizabilă, după opinia noastră, prin găsirea unei linii de echilibru, pe calea politicii, cu
evitarea a două borne extreme:
• pe de o parte, conservarea totală, de dragul conservării, a rezultatelor existente şi
sacrificarea, în consecinţă, a intereselor generaţiei prezente;
• pe de altă parte, o exploatare prădalnică, iraţională a tuturor resurselor, provocând
schimbări şi şocuri ireparabile şi ireversibile.
Între aceste limite, o politică economică şi socială echitabilă poate găsi calea de echilibru
plecând de la şi ţinând seama de faptul că:
• Există o relaţie specifică, proprie fiecărei generaţii, între nevoile şi aspiraţiile ei pe de o
parte, şi resursele necesare şi cunoscute pentru a le satisface, pe de altă parte;
• Dimensiunea resurselor cunoscute de o generaţie este, printre altele, funcţie de gradul
ei de pregătire tehnică şi economică;
• Dacă se acceptă că, indiferent de nivelul cunoştinţelor dobândite, dimensiunea resursei
numită Pământ este limitată, fiecare generaţie îşi aduce "contribuţia" la reducerea
dimensiunii acestei resurse; se reduc suprafeţele agricole prin construcţii civile,
industriale etc.; se reduc factorii pozitivi de mediu care oferă suport vieţii (oxigen,
ozon, apă potabilă);
• Apelând la raţionalitate, oamenii au găsit întotdeauna mijloacele necesare pentru a evita
risipa, a substitui resurse rare sau limitate, a afla complementarităţile între procesele de
producţie sau a încuraja reciclarea unor resurse, reducând, astfel, agresivitatea asupra
mediului şi păstrând calitatea vieţii.
Odată înţelese aceste lucruri, artizanii dezvoltării durabile, şi, se pare, va trebui să fim toţi
astfel de artizani, vor fi puşi în faţa unor probleme de principiu, etice dar şi politice.
Experienţa dobândită deja pe drumul dezvoltării sustenabile pare să inducă ideea că
asigurarea spiritului de echitate nu poate evita politicul. Din punct de vedere pur intelectual,
generaţiile prezente sunt pregătite să înţeleagă că celor viitoare trebuie să li se asigure cel puţin
aceleaşi şanse. Esenţa dezvoltării durabile pleacă chiar de la această ipoteză. Simpla percepţie
42
pozitivă, la nivel mental, nu este însă suficientă. În plan atitudinal apare o problemă care va
trebui să-şi găsească soluţii în arhitectura dezvoltării sustenabile; problemă legată de relaţia
plan-piaţă în a asigura manifestarea echităţii între generaţii.
Este ştiut că piaţa liberă operează cu principiul alocării resurselor după regula celui mai
eficient: ele trebuie să intre în posesia şi spre utilizarea celor care ştiu să le folosească cu maxim
randament. Pe această cale se asigură prosperitatea lor, a utilizatorilor, dar şi a celorlalţi. Discursul
liberal întreţine şi susţine ideea că săracii lumii bogate (recunoscându-se existenţa lor într-o
structură socială piramidală socotită normală, firească) sunt, uneori, mai bogaţi decât bogaţii lumii
sărace graţie proceselor de redistribuire prin care plusul de bogăţie ajunge şi la primii. Acest
avantaj este însă diluat de faptul că piaţa liberă este întemeiată pe şi promovează o filosofie a
prezentului. În ansamblul de reguli clasice ale pieţei libere, interesul pentru viitor este palid
reprezentat sau chiar absent. Preocuparea de a internaliza costurile provenite din poluare, de a
contabiliza pasivele acesteia, de a stabili o strategie a exploatării resurselor şi de protecţie a
mediului etc. nu par a fi consonante şi rezolvabile, prin arbitrajul pieţei libere. În acest context,
strategia dezvoltării durabile, mai ales atunci când se pune problema echităţii şi compensării între
generaţii, pare de neconceput în afara unui plan şi a intervenţiei statale. Pe aceeaşi direcţie, a
necesităţii unei strategii etatiste, vine şi argumentează, odată în plus, şi împrejurarea că e nevoie de
o schimbare de optică chiar la nivelul mentalului; una care să convingă că mediul este,
concomitent, obiect de exploatare dar şi obiectiv de protejat. E greu de crezut că această necesară
schimbare se poate realiza într-o cadenţă dorită fără un program educaţional.
De aceea, alegerea între cât plan şi câtă piaţă, ca instrumente operaţionale, reprezintă, şi din
punctul acesta de vedere, o problemă serioasă ce cade în sarcina strategilor dezvoltării durabile.
b. Echitate intrageneraţii
Când vorbim de aceeaşi generaţie, strategia dezvoltării durabile trebuie să ţină seama de
faptul că:
În primul rând, o generaţie nu e, de fapt, o generaţie unică; coexistă, în acelaşi timp, trei
generaţii: tinerii, maturii, vârstnicii.
Plecând de la această realitate, amintim că fiecare dintre cele trei segmente ale piramidei
sociale îşi are matricea sa culturală. Acest fapt explică de ce atunci când se raportează la aceeaşi
ofertă de mediu cererea este diferită, ca nivel dar, mai ales, ca structură. Astfel, tinerii, cu viitorul în
faţă, sunt interesaţi în păstrarea pe termen lung a caracteristicilor de mediu şi a nivelului resurselor.
Sunt mai conservativi cu ceea ce au şi cu ceea ce-i înconjoară. Vârstnicii, în schimb, sunt puşi în
faţa altei ecuaţii, ingrate, a scurtimii vieţii. Pe acest temei ei sunt mai egoişti şi mai
"consumatorişti". Dacă le place, la fel ca şi tinerilor, un parc curat şi un aer ozonat, spre deosebire
de aceştia ei sunt tentaţi spre o exploatare mai intensă a resurselor spre a profita, cât
43
mai este timp, de binefacerile pe care progresul economic dobândit astfel le poate oferi.
Spiritul de echitate ar trebui să-i îndemne în aceeaşi măsură să recurgă la resurse ieftine şi
procedee economicoase: să apeleze la lemne de foc, la îngrăţăminte animale pentru agricultură,
55
să recicleze reziduuri vegetale etc. Este greu de crezut însă că o persoană în vârstă va proceda
astfel. Dacă toată viaţa s-a încălzit de la o sobă cu lemne ea va fi tentată să încerce bucuria unei
instalaţii de aer condiţionat, dacă venitul îi permite şi dacă piaţa îi oferă aşa ceva.
În al doilea rând, situaţia socială a celor care compun o generaţie în viaţă este foarte
diferită.
Toţi sunt interesaţi în menţinerea la parametri înalţi a "capitalului de mediu". Acest lucru
costă. Contrribuţia la acest cost este diferită.
Pe de altă parte, se pare că nici accesul la capitalul natural nu este egal. Bunurile de mediu
sunt, prin natura lor, bunuri publice. Ar trebui ca de ele să se profite public, echitabil, deci fără
restricţii induse de poziţia socială. Nu există nici un motiv ca un grup social să fie exclus
beneficiilor pe care le oferă mediul. Puterea materială şi politică schimbă, în fapt, această schemă
de gândire. La această schimbare contribuie şi diversitatea condiţiilor de mediu. Calitatea apei şi a
aerului nu sunt peste tot aceleaşi, ele variază, spaţial. Cei înstăriţi au de partea lor şansa de a-şi
alege locul unde să muncească sau să trăiască. Este logic ca aceste locuri să fie cel mai bine
poziţionate sub raportul "capitalului de mediu". Pe această cale, însă, bunuri globale, publice devin
bunuri locale sau chiar private. Instituţia dreptului de proprietate poate opera, în acest context,
delimitări ale bunurilor (publice - private) contrare spiritului de echitate.
Nu trebuie să uităm însă că plusurile calitative ale mediului pot fi naturale dar şi artificiale,
realizate prin intervenţia oamenilor, cu costuri. La acoperirea lor, indiferent ce politică s-ar
aplica, contribuţia nu este egală. Acelaşi procent, aplicat la venituri diferite, înseamnă, în
valoare absolută, aport diferit la lupta împotriva poluării. Acest fapt ar putea justifica pentru
unii, de ce bogaţii profită mai mult de pe urma calităţii mediului fără ca aceasta să însemne un
atentat la echitate.
Mai reţinem, în context, şi faptul că cel mai utilizat procedeu de luptă împotriva poluării
este PPP (principiul poluatorul plăteşte). Iar cei care poluează şi, deci, cei care plătesc sunt,
preponderent, cei bogaţi.
Se realizează, pe această cale, echitatea? Greu de răspuns în condiţiile în care măsurarea
efectelor negative pe care le produce poluarea este şi ea o problemă. În materie, există
numeroase studii. Nici unul nu surprinde însă cu exactitate incidenţa efectelor poluării asupra

55
Vezi, David W. Pearce, Jeremy J. Warford, World withaut End. Economics, Environment, and Sustainable
Development, Published for the World Bank Oxford University Press, 1994, p.45-48.
44
deprecierii stratului de ozon, a încălzirii planetei etc. Cum am putea, atunci, să repartizăm cu
exactitate partea de "contribuţie" la poluare care revine bogaţilor faţă de cea care revine
săracilor pentru a stabili, astfel, echitatea?
În al treilea rând, componenţii aceleiaşi generaţii sunt "repartizaţi" în spaţii diferite,
aceasta însemnând zone, ţări, continente. La această "repartiţie" omul nu are nici o contribuţie,
ea este opera lui Dumnezeu sau a hazardului. Ceea ce poate el face este să se mişte dintr-un loc
în altul, în căutarea unui alt loc de muncă sau a unui nou mod de viaţă. Dar această mişcare a
lui nu este de anvergură şi nu are semnificaţie în faţa principiului după care fiecăruia îi este
predestinat să se nască şi să trăiască într-un loc anume.
În termenii teoriei economice, cererea de mediu nu are, aici, prea mare relevanţă, ea este
un dat, cu borne relativ fixe. Cât priveşte oferta de mediu, la scară planetară, ea este foarte
diversificată dar şi foarte inegală. E greu dacă nu imposibil să se vorbească despre echitate în
acest perimetru. Cât de echitabil este faptul că tânărul John se naşte şi trăieşte în Londra bogată
şi curată, Hans în "grădina" numită Austria iar micul Atef în Sahara africană şi, ca urmare a
acestor împrejurări, perspectiva lor de viaţă este atât de diferită?
"Aşezarea" spaţială, la start inechitabilă, a celor care vin în acelaşi timp pe lume este o
problemă care, deocamdată, scapă voinţei şi deciziei politice iar strategia dezvoltării durabile
nu întrevede nici ea o soluţie.
c. Compensare între generaţii
Ideea de compensare între generaţii derivă din cea de echitate. Se pleacă, şi aici, de la premisa
că resursa Pământ, în condiţiile unui grad dat al cunoaşterii, este limitată şi, ca urmare, prin
producţie şi consum, generaţiile prezente reduc, vrând, nevrând, dimensiunea acestei resurse.
Pentru a da dezvoltării durabile conţinut, e nevoie să se pună în funcţiune un mecanism de
compensaţie de ale cărei rezultate să profite generaţiile viitoare spre a nu fi văduvite de minusurile
produse în resurse de către generaţiile prezente. În general, se pune problema asigurării constanţei
unui stoc de capital pentru ca generaţiile viitoare să plece cel puţin de la aceeaşi zestre ca
56
generaţiile prezente, idee pusă pentru prima dată în discuţie de Robert Solow.
57
Plecând de la această idee a lui Solow, economiştii David Pearce şi Jeremy Warford
consideră că problema compensării ar putea fi rezolvată în două moduri.

56 R- Solow, On the Intergenerational Alocation of Natural Resources, in "Scandinavian Journal of Economic",

1986, 88(1): 141 - 149.
57 D. Pearce şi J. Warford, lucr.cit., p.51-54.
45
 Prima metodă spre a transfera resurse pentru viitor astfel încât generaţiile viitoare să nu
sufere de pe urma acţiunilor generaţiilor prezente este de a se constitui o sumă (S)
compensatorie, determinabilă după formula:
X
S= , în care: (1 +
r)T
- X reprezintă costurile determinate de o acţiune aparţinând generaţiei prezente dar
plătibile de către generaţiile următoare;
- T reprezintă perioada (socotită în ani) după care vor apărea costurile X generate de
acţiunea generaţiilor prezente;
- r reprezintă rata dobânzii.
Chiar autorii formulei propuse au ajuns la concluzia că aceasta este o manieră simplistă de a
aborda chestiunea. Şi, în plus, aplicarea practică a formulei pune probleme. S este o mărime ex
ante, pe când X şi T sunt mărimi ex post. În momentul în care dorim să-l calculăm pe S, X şi T sunt
necunoscute. Complică lucrurile şi faptul că r nu rămâne aceeaşi pe intervalul de calcul.
A doua metodă trimite la ideea compensării cu ajutorul unui stoc de capital, format din
valori refugiu a căror dimensiune nu scade în timp. Formula propusă este următoarea:
K = K m + K h + K n , unde:

- K reprezintă stocul total de capital transmisibil, spre compensare, generaţiilor viitoare;

- Km reprezintă capitalul material creat de om (maşini, fabrici, străzi etc.);
- Kh reprezintă capitalul uman (cunoştinţe, aptitudini, deprinderi etc.);
- Kn reprezintă capitalul natural (fertilitatea solului, pădurile, pescăriile, petrolul, gazele
naturale, cărbunele etc.).
În interiorul formulei se poate umbla la aranjarea elementelor componente funcţiei de gradul

lor de importanţă şi, în speţă, gradul de substituibilitate. Astfel, autorii propun includerea lui K h în

Km pe temeiul că, oricum, capitalul material include inteligenţă, la modul generic vorbind. În ceea
ce priveşte gradul de substituibilitate, se pare că anumite elemente ale capitalului de mediu sunt
nesubstituibile. Dacă la lemn, cărbune, petrol etc. se pot găsi substituienţi, nu acelaşi lucru se poate
spune despre oxigen sau ozon. Aceste din urmă elemente trebuie individualizate în formulă tocmai
pentru a atrage atenţia; pentru a arăta că în strategia dezvoltării durabile factorii de mediu rari şi
valoroşi, fără de care viaţa este de neconceput, trebuie să-şi găsească un tratament aparte; că ei
trebuie să nu lipsească din "bagajul compensatoriu" pe care fiecare generaţie este, moralmente,
obligată să-l predea celor care urmează.
În baza unor astfel de raţionamente formula de mai sus

devine: K = K m + Kn + Kn* , unde

46
 - Kh este inclus în Km;
*
- Kn reprezintă capitalul pentru care substituţia este dificilă sau chiar imposibilă.

4. Eficienţa
În manieră clasică, eficienţa este definită ca fiind acea calitate a unei activităţi umane de a
produce efecte utile maxime, pentru individ şi societate, cu costuri minime. Potrivit acestei
concepţii, determinarea eficienţei se face prin raportarea efectelor la eforturi (sau invers, în
formula termenilor de recuperare).
Atât definiţia cât şi modul de determinare a eficienţei trimit spre cantitativ şi, predominant,
spre latura economică a activităţii umane. Deşi, de fiecare dată, în teoria economică şi în
manualele standard se face sublinierea că eficienţa trebuie să fie privită şi sub raportul
finalităţii sale sociale, tocmai acest aspect a fost şi este relativizat. Şi, pe cale de consecinţă,
tocmai dintr-o atare direcţie dezvoltarea durabilă îşi propune să remedieze; să aducă
conceptului şi fenomenului numit eficienţă interpretarea şi înţelegerea necesară.
În acest demers se pleacă de la ipoteza, susţinută de argumente faptice, că logica eficienţei,
traductibilă, în ultimă instanţă, prin logica profitului a pus stăpânire pe gândul şi fapta
oamenilor; că a decis, în mod suveran, asupra oricărei politici economice; că a subordonat
orice filosofie socială, politică sau culturală celei hedoniste; şi că, în sfârşit, punându-şi
eticheta asupra întregului proces al dezvoltării, eficienţa a mercantilizat până la saţietate însuşi
rezultatul dezvoltării.
În opoziţie cu aceste vederi, dezvoltarea durabilă îşi propune să demonstreze că profitul nu
este totul; că ea presupune valorificarea resurselor unei societăţi pe toate planurile; că ea însăşi
înseamnă punerea în valoare a personalităţii omului, afirmarea identitităţii sale spirituale,
culturale etc.; că, în ultimă instanţă, dezvoltarea trebuie să asigure satisfacţie şi bunăstare dar
că şi acestea înseamnă şi altceva decât consumul unor bunuri şi servicii de o calitate şi într-o
cantitate indestulată. Cu alte cuvinte, aerul curat, strada îngrijită, parcul îmbietor, apa potabilă,
accesul la învăţământ, la cultură, dezvoltarea spirituală, în general, sunt şi devin componente
cu o pondere crescândă în ansamblul elementelor care definesc calitatea vieţii.
Faptul că aceste din urmă elemente, nonmateriale, determină direcţia de mişcare şi dau
contur şi fizionomie rezultatelor dezvoltării nu înseamnă un atentat la adresa eficienţei. Locul
profitului în ansamblul factorilor care asigură dinamica unei societăţi nu poate fi schimbat .
Interesul şi profitul au fost şi rămân principala sursă de emulaţie, principala motivaţie a
consumului de energie umană. O societate prosperă şi civilizată nu poate exista în afara
spiritului managerial, întreprinzător după cum, existenţa spiritului antreprenorial dincolo de
ceea ce înseamnă motivaţia câştigului, a profitului, este o utopie.
47
 Conştientizând această realitate, filosofia dezvoltării durabile nu este şi nu poate fi potrivnică
eficienţei. Ea nu-şi propune să înlăture profitul din ecuaţia dinamicii economiei şi societăţii. Nu, ea
îşi propune, numai, să demonstreze că profitul nu este totul şi, în plus, că acesta nu poate fi gândit
prin el însuşu. Si, de aici, marea problemă sau marea confruntare pe care o
încearcă dezvoltarea durabilă este să găsească compatibilităţile necesare între mecanismele
economice propulsate de obţinerea profitului şi finalitatea socio-umană a dezvoltării.
Abordarea concretă a acestei dificile probleme se traduce de principiu în:
• încercarea de a compara plusurile şi beneficiile social-culturale şi ecologice cu
minusurile rezultate ca urmare a unor costuri suplimentare induse de industriile curate
şi tehnologiile antipoluante;
• încercarea de a compatibiliza calitatea de producător cu cea de consumator.
Cu puternice interferenţe şi zone de contact, cele două etaje ale problemei şi-au găsit deja
locul în cercetarea economică şi socio-biologică. Un aspect sondat, cu remarcabile succese,
este legat de comensurarea costurilor de mediu, a pasivelor ecologice, de care ne vom ocupa în
paragraful următor. Analiza cost-beneficiu aplicată acestui domeniu a condus, de asemenea, pe
cercetători, la concluzii demne de interes. Mai dificil şi mai puţin pretabil unei analize în
termenii cost-beneficiu se dovedeşte a fi domeniul valorilor noneconomice dar spre care
dezvoltarea durabilă ţinteşte.
Din acest ultim punct de vedere ni se pare interesantă încercarea lui Victor Platon de a
încorpora valorile noneconomice în ceea ce el numeşte valoarea economică totală a resurselor
58
ecologice (VET).
Structural privită, VET cuprinde:
• VFD (valoarea de folosire directa) în care se include contribuţia factorilor de mediu la
procesul de producţie sau de consum;
• VFI (valoarea în folosire indirectă) care "se referă la beneficii sau costuri legate de
«serviciile» pe care factorii de mediu le furnizează pentru susţinerea indirectă a
procesului de producţie sau de consum. În această categorie sunt incluse funcţii
ecologice cum ar fi: purificarea apei prin filtrare naturală, prevenirea eroziunii solului
prin împăduriri, reţinerea poluanţilor atmosferici, reţinerea apei în sol, fixarea
59
carbonului din atmosferă etc" ;
• VPF (valoarea potenţiala de folosire) "constă în premiul acordat de anumiţi consumatori
pentru nefolosirea (sublinierea V.P.) unui anumit bun ecologic în dorinţa de a evita

58
Victor Platon, Protecţia mediului ... p.14-16; 144-145.
48
 riscul de a nu-l mai avea disponibil pentru viitor; se referă în special la protejarea
60
biodiversităţii etc." ;
• VNF (valoarea de nefolosire) a cărei componentă importantă este VE (valoarea
existenţială) privită ca "expresie monetara a satisfacţiei morale de a şti că o anumită
61
componentă ecologică există fără intenţia de a o folosi, în prezent sau viitor" şi în care
se includ echitarea între generaţii, altruismul interpersonal
etc. În baza celor de mai sus se poate scrie că:
VET = VF + VNF,
unde:
VF reprezintă valoarea de folosire (utilizare)
VNF reprezintă valoarea de neutilizare.
Şi cum, VF = VFD + VFI + VPF, analitic, VET
devine: VET = VFD + VFI + VPF + VNF
În baza analizei datelor oferite de Victor Platon, trei concluzii ni se par demne a fi reţinute:
Întâi, tendinţa de trecere, de mişcare, în interiorul VET de la VFD spre VE, componenta de
bază a VNF, indică şi o schimbare în ierarhia preferinţelor individuale prin creşterea de accent
pe care o dobândesc valorile cu conotaţii calitative (valori etice, morale şi existenţiale) în
defavoarea celor cantitative şi monetare. Această mutaţie în structura preferinţelor va obliga
teoria neoclasică bazată pe utilităţi (măsurabile şi ierarhizabile) la serioase reconsiderări
determinate de faptul că valorile etice nu se pretează în mod strict calculului raţional bazat pe
utilitate.
În al doilea rând, deşi conceptual elementele componente ale VET par logice, de înţeles şi cu
o existenţă perceptibilă, practic este greu de găsit o măsură a lor exactă. Cu toate acestea, Victor
Platon susţine, întemeiat, că şi în acest plan se pot obţine rezultate satisfăcătoare. Pentru a da
concreteţe acestui gând el introduce în uz noţiunea de "consimţămând de plată" care surprinde
tocmai înclinaţia indivizilor de a plăti pentru serviciile ecologice de care beneficiază. Şi, spre a fi şi
mai concret, autorul citat oferă exemplul consimţământului ţărilor sărace debitoare de a lua măsuri
efective de protejare a mediului în schimbul transferului datoriei lor de la bănci comerciale
creditoare către organizaţii de protejare a mediului. Pe această cale, facilitată de

59Ibidem, p.15..
60 Ibidem.
61 Ibidem.
49
 62
acordul băncilor, milioane de dolari datorie externă sunt convertiţi în fonduri pentru protecţia
mediului.
În al treilea rând, ca o încercare cutezantă de a aduce teoria neoclasică a utilităţii marginale
pe terenul ofertei de mediu, Victor Platon propune o analiză prin intermediul cunoscutului "surplus
al consumatorului". La această analiză îl trimite noţiunea de "consimţământ de plată". În acest sens,
se presupune că există (deşi foarte greu de determinat şi estimat) o curbă a cererii pentru resurse şi
servicii ecologice şi, corespunzător, o piaţă specifică a lor.

Astfel, la un preţ dat (p 1) al unui serviciu de mediu (apă curată, aer nepoluat, parc îngrijit
etc.) curba cererii pentru acel serviciu va arăta astfel:

Din grafic rezultă că utilitatea totală a serviciilor furnizate de resursa de mediu este dată de
suprafaţa trapezului curbiliniu OPEQ1. Costul total de achiziţie al acestui serviciu este
reprezentat prin dreptunghiul OP 1EQ1. Diferenţa dintre cele două arii, triunghiul curbiliniu
P1EP (haşurat) reprezintă "surplusul consumatorului". "Surplus" deoarece se observă că, pentru
cantitatea serviciului de mediu cuprinsă între O şi Q 1, consumatorul ar fi dispus să plătească şi
un preţ mai mare decât P1. "Surplusul" apare, deci, tocmai graţie "consimţământului de plată"
de care vorbeşte Victor Platon. Punctul P reprezintă, teoretic privind lucrurile, preţul maxim
pentru care cererea devine nulă.
Faţă de această sitiaţie iniţială sunt posibile două mutaţii.
Prima vizează o creştere a cererii pentru serviciul de mediu în condiţiile în care preţul rămâne
constant. Graficul iniţial devine:

62
Faptic, băncile creditoare îşi dau acordul pentru scontarea datoriei externe a unor ţări debitoare, vînzând titlurile
privind această datorie la o valoare mai mică decât cea nominală. În felul acesta, organizaţiile de protecţie a
mediului , cumpărătoare devin creditori oficiali.
50
 Se observă că la acelaşi preţ (p 1), o creştere a calităţii serviciului de mediu a condus la
creşterea cererii de la Q1 la Q2 şi la deplasarea curbei cererii din C 1 la C2. Noul "surplus al
consumatorului", posibil prin consimţământul său de plată, este dat de triunghiul curbiliniu
P1FP. Beneficiul suplimentar faţă de situaţia iniţială este dat de aria haşurată EFP.
A doua mutaţie se referă la împrejurarea în care creşterea calităţii este însoţită de o creştere
corespunyătoare a preţului serviciului respectiv de mediu. În această sitiaţie graficul devine:

Creşterea calităţii a determinat creşterea cererii de la Q 1 la Q2 şi deplasarea curbei cererii

din C1 în C2. Şi în această situaţie se poate obţine un "surplus al consumatorului". El este mai
mare sau mai mic în funcţie de proporţionalitatea dintre creşterea de preţ şi creşterea cererii.
Oricum, însă, el este mai mic decât atunci când preţul rămânea constant.
Din aceste împrejurări rezultă, la modul sintetic exprimat, că cererea la un serviciu de mediu
poate să crească atât în condiţiile unui preţ stabil cât şi a unui preţ în creştere. În primul caz avem
de-a face, de obicei, cu un preţ subvenţionat. Creşterile de costuri antrenate de cheltuielile privind
îmbunătăţirea srviciilor de mediu sunt acoperite de autoritatea publică. În cel de-al

51
doilea caz piaţa liberă este lăsată să-şi facă datoria. Beneficiarul serviciului de mediu de o calitate
mai înaltă suportă direct, pe calea preţului plătit, plusul de confort.
Şi într-un caz şi în altul serviciul de mediu de o calitate mai ridicată costă mai scump. În
ambele cazuri cumpărătorul acestui serviciu suportă diferenţa de cheltuială. Deosebirea ţine de
faptul că în prima ipostază plăteşte indirect, prin impozite şi taxe către stat care, în numele său,
subvenţionează costurile ridicate ale producătorului în timp ce, în cea de-a doua, este plasat
faţă în faţă cu furnizorul serviciului de mediu.
Oricum am judeca lucrurile plata serviciului se face de către sonsumatorul său iar
încasarea lui se face de către ofertantul producător. Şi, în felul acesta, am ajuns la cel de-al
doilea palier al problemei cu care se confruntă dezvoltarea durabilă, acela în care se încearcă
compatibilitatea calităţii de producător cu cea de consumator pe fundalul asigurării eficienţei.
Odată situaţi aici, putem afirma că, indiferent ce cale, indirectă (stat protector) sau directă (piaţă)
serviciul pentru un mediu sănător trebuie plătit. De acest preţ profită producătorul. În acelaşi timp,
toţi producătorii acestor servicii calitazive sunt şi beneficiarii lor. De un parc îngrijit, de un loc de
recreere, vânătoare, pescuit etc., nu beneficiază doar cel care "consumă" acest serviciu; în aceeaşi
postură se poate afla şi cel care a contribuit la "producţia lui".
Din punctul acesta de vedere, chiar dacă el ar ceda la preţ şi ar încasa un profit mai mic ar
fi recompensat din plin de calitatea şi puritatea mediului în care el însuşi trăieşte. Iar sănătatea
dobândită pe această cale, fără de care nu este de conceput o viaţă de calitate, înseamnă mai
mult decât pierderea materială în dimensiunea profitului.
Iată-ne în faţa unui aspect care deja a atras atenţia economiştilor, şi nu numai. Ei, în mod
deosebit, încearcă în ultima vreme să extindă analiza cost-beneficiu unor domenii care în mod
tradiţional s-au plasat în afara unor astfel de cercetări. Aşa de exemplu, deşi producţia de alcool
este una dintre cele mai rentabile, din punctul de vedere al producătorului, economiştii şi
sociologii încearcă şi reuşesc să demonstreze, cu proba datelor statistice, că reducerea cantităţii
de alcool şi, în general, lupta împotriva alcoolismului se soldează cu rezultate pozitive
compensatorii cum ar fi: creşterea gradului de sănătate, reducerea numărului de şomeri,
creşterea duratei active de viaţă, reducerea procentului de handicapaţi la naştere etc. Exact în
aceeşi termeni se pune şi problema tutunului.
În aparenţă, asemenea iniţiative sau acţiuni par a atenta direct la eficienţă. Dacă dorim însă să
ţinem seama de tot ceea ce înseamnă progres social uman, dacă dorim ca cei care vin după noi să se
nască sănătoşi, fizic şi psihic, să beneficieze de un aer respirabil, de inputuri suficiente pentru
produsele de care au nevoie, de apă potabilă etc. atunci va trebui să ne schimbăm şi modul de a
gândi despre eficienţă, să ajungem la noi paradigme. Pentru că, odată ce judecăţile pur cantitative
sau de strictă eficacitate nu vor mai domina; odată ce se va înţelege că achiziţia
52
nesfârşită de bunuri şi creşterea permanentă a profitului nu înseamnă automat dezvoltare şi
progres; odată ce profitul nu va mai fi alfa şi omega oricărei acţiuni practice şi se va înţelege că
bunăstarea, inclusiv a celui care urmăreşte, obiectiv, obţinerea profitului înseamnă şi altceva
decât diferenţa între ceea ce încasează şi ceea ce cheltuieşte; odată ce, în afârşit, finalitatea
social-umană a creşterii va fi plasată pe primul plan, atunci, şi numai atunci, se va înţelege că
dând curs dezvoltării durabile nimeni nu va avea de suferit, nici măcar eficienţa. Altfel, dacă
vom plasa în continuare profitul pe primul plan, chiar dacă PPP (principiul poluatorul plăteşte)
va fi aplicat cu rigurozitate, există şanse reale de a îngusta baza resurselor, de a încuraja risipa
şi, mai ales, de a degrada mediul. Or, în numele pricipiilor pe care le susţine şi care, la rându-
le, sunt subordonate vieţii în general ca valoare fundamentală, prezentă şi viitoare, filosofia
dezvoltării durabile îşi propune să ne conştientizeze că urmărind finalitatea socio-umană a
dezvoltării nu avem ce pierde; că, aşa cum sublinia la vremea sa Pareto, importanţa faptelor
contează mai mult decât numărul lor.

5. Economia mediului
Economia mediului reprezintă o provocare pentru teoria dezvoltării durabile în măsura în
care ea încearcă, printre altele şi tentativa de a umaniza şi ecologiza economia. Şi, dacă îşi
fixează atari ţinte, atunci ea se confruntă cu o problemă - cea a integrării mediului şi a
problemelor sale în structura şi filosofia teoriei economice neoclasice. Spunem aceasta pentru că
demersul neoclasic pe terenul economiei a fost şi a rămas, în pofida tuturor criticilor, dominant. Iar
adaptarea sa la cerinţele dezvoltării durabile şi, îndeosebi, la problematica specifică mediului, nu
este o chestiune facilă. Fac dificilă sarcina, atât innerţiile puternice ale unui sistem teoretic, doct,
academic, superformalizat şi, prin aceasta, epatant dar desprins de realitate, cât şi limitele impuse
teoriei de concreteţea fenomenologiei mediului ca atare.

5.1. Abordarea neoclasică

Am mai avut prilejul să spunem că teoria neoclasică este, faţă de mediu, una frustrantă şi, în
mare parte, neutră. Atitudinea îşi trage seva din adevărurile formulate de economiştii şi filosofii
economiei politice clasice care, cu mici excepţii, asimilau economia şi regulile ei modelului
newtonian al unui univers mecanic şi repetitiv. Univers în care orologiul suprem, piaţa, pendula,
cauzal şi imperturbabil, între cerere şi ofertă. Dacă cele două componente care au definit sistemul
nu se împăcau, prin semnalul numit preţ, cererea se adapta ofertei sau invers, oferta se comprima
sau dilata pentru a corespunde dimensiunilor cererii. Pe acest sistem de judecată au fost construite
celebrele modele ale echilibrului, parţial şi, în mod explicit, general. Această viziune a stat la baza
"triunghiului magic" clasic (preţuri stabile, creştere economică permanentă
53
şi ocuparea deplină a forţei de muncă) după cum, tot ea, l-a sprijinit pe Walras sau Pareto în
elegantele lor construcţii; construcţii în care o eventuală deviaţie sau disfuncţionalitate nu e
decât un simplu accident; construcţii care se vor dovedi, cu timpul, cutii goale, cu ambalaj
strălucitor dar al căror conţinut trimite la ireal şi impersonal.
Abordând totul în termeni monetari, teoria neoclasică a susţinut un discurs în baza căruia
totul este reglabil, măsurabil şi adaptabil nevoilor umane. Singura condiţie pusă este ca piaţa să
fie lăsată să-şi exerseze rolul rău de regulator principal al vieţii economice.
Important pentru tema noastră este de reţinut că sub zodia acestei filosofii economia a fost
tratată unidimensional, ruptă din realul existenţial şi, în principal, ruptă de natură.Gestiunea
resurselor naturale n-a intrat nicicum în conflict cu mediul exterior pentru că de mediul exterior
s-a făcut abstracţie. Sau, s-a plecat de la premisa păguboasă că dacă ceva face bine economiei
n-are cum să facă rău naturii şi mediului înconjurător. Resursele naturale au fost privite în
forma lor de stocuri exploatabile iar accesul la ele a fost gândit exclusiv prin prisma logicii
pieţei: trebuie să acceadă acolo mâinile şi minţile care se pricep cel mai bine să le pună în
valoare. Deşi statisticile mondiale au reliefat, nu odată, caracterul lor epuizabil, finitatea lor n-a
interesat, sau nu în primul rând. Este relevant în acest sens faptul că primele şocuri ale
petrolului n-au fost percepute drept crize în termeni fizici ci crize ale preţului acestuia.
Revenim spre a sublinia ideea de bază că în concepţia neoclasică relaţia economiei cu
natura înconjurătoare a fost una neutră. Dar, aşa cum în rândul clasicilor au fost şi economişti
care au făcut excepţie de la regulă, şi în cazul neoclasicilor s-au găsit reprezentanţi care prin
ideile lor, au ieşit din rând. Citabili sunt A. Marshall şi A.C. Pigou. Primul a introdus termenul
de economii externe, al doilea pe cel de externalităţi. Prin aceasta, ambii au vrut să atragă atenţia
asupra împrejurării că, totuşi, între economie şi natură există o relaţie de interdependenţă şi că în
virtutea acestei legături resursele, calitatea şi cantitatea lor, pot fi afectate. Procesele economice se
soldează, astfel spus, şi cu externalităţi. Situaţia de externalitate se defineşte prin existenţa unui
efect extern pozitiv sau negativ (câştig sau pierdere) rezultat al unei acţiuni iniţiate de un
producător sau consumator şi pentru care lipseşte compensaţia, valorică sau de orice altă natură.
Interesează, aici, mai puţin externalităţile externe pozitive. Chiar Pigou a expediat problema prin
celebrul său exemplu al activităţilor horticole şi apicole care se intercondiţionează şi-şi oferă
servicii reciproce. I-au atras în mod special atenţia externalităţile negative; exemplul fumului
produs de furnalele uzinelor cu efecte negative asupra celor din jur este, deasemeni, cunoscut.Şi
acest fapt nu este întâmplător pentru că tocmai externalităţile negative înseamnă pierderi de utilitate
cauzate bunurilor, persoanelor sau naturii. Chemată să rezolve problema, piaţa va constata existenţa
unor distorsiuni în modul clasic de alocare a resurselor. Soluţia lui Pigou a fost de internalizare a
efectelor externe. Cu alte cuvinte, pierderea provocată prin actul producţiei sau
54
al consumului să fie suportată de cel responsabil. Dintr-o atare concepţie s-a năascut Principiul
Poluatorul Plăteşte (PPP) care în 1985 şi-a primit consfiţirea ţărilor membre OECD printr-o
"Declaraţie cu privire la viitorul resurselor de mediu" în care, textual, se arată că "cel care
poluiază trebuie să suporte toate cheltuielile necesitate pentru a asigura o stare acceptabilă
63
mediului" .
Atenţionând că vom reveni asupra acestui principiu spre a-i dezvălui plusurile şi
minusurile, reţinem, pentru moment, că soluţia lui Pigou concretizată, peste ani, în PPP a
însemnat o breşă în modelul clasic şi neoclasic de a privi problema relaţiei economie - natură.
Ea a avut semnificaţia unui semnal că naturii i se poate întâmpla ceva ca urmare a procesului
de producţie sau de consum; că ea nu este un sac fără fund din care toţi întreprinzătorii pot lua
cât vor fără consecinţe, dimpotrivă, în urma acestei acţiuni a lor se poate produce poluare sau
risipă şi, ca urmare, cineva trebuie să răspundă pentru ele. Mai mult, s-a luat act că resursele de
mediu au un preţ de care piaţa trebuie să ţină seama.
5.1.1. Abordarea neo-neoclasică
Înţelegem prin abordarea neo-neoclasică linia de cercetare care, începând cu Von
Neumann, E. Morin şi continuând cu H. Dally, R. Norgaard, R. Bernstein, P. Christensen
(SUA), M. Slesser, P. Ekins (Anglia), Tamanoi, Murota (Japonia), R. Passet ş.a. (Franţa) şi
încheind cu revoluţia iniţiată de N.G. Roegen, încearcă o analiză multidimensională a
economiei. Una în care economia nu este decât un subsistem, printre altele, al realităţii
înconjurătoare; realitate ea însăşi finită şi măsurabilă. În cadrul acestui ansamblu economia
trebuie să ia act că nu are o existenţă de sine stătătoare; că este obligată la relaţii de armonie cu
mediul social-cultural, natural etc. faţă de care se află în raporturi obiective de cauzalitate; că
lipsa armoniei poate atrage consecinţe cu efecte grave; că, în acest cadru, natura şi mediul
ambiant, în general, nu mai reprezintă doar surse de materii prime, furnizori de oxigen sau
receptori pasivi de poluare ci sisteme proprii cu legile lor de mişcare şi echilibre proprii; şi că,
în sfârşit, optimizarea sistemului economic nu mai poate fi gândită după un registru de judecată
potrivit căruia natura sau omul intră la "factori reziduali".
5.1.2. Principalele probleme ale trecerii de la abordarea unidimensională la cea
multidimensională
Trecerea de la un mod de analiză la altul a pus tuturor celor interesaţi probleme serioase, în
principal de ordin metodologic. În căutarea soluţiilor, un singur economist adoptă o atitudine
radicală. Îl numim pe Nicolae Georgescu Roegen. Renunţând la favorurile modei intelectuale a
vremii de a trata totul prin prisma legii cererii şi ofertei în manieră neoclasică, Roegen propune,

63
*** Economic Instruments for Environmental Protection, OECD, Paris, 1989.
55
după o severă critică adusă teoreticienilor standard, (critică care, în paranteză fie spus, îl va
costa premiul Nobel pentru economie) un mod total nou de abordare a temei: desprinderea de
teoria neoclasică şi încercarea de a construi o nouă paradigmă care să susţină o nouă teorie
adaptată problemelor mediului. Până când acest lucru să se producă, merită subliniat efortul
celorlalţi economişti de a adapta teoria standard la noile cerinţe impuse de luarea în considerare
a mediului natural. Nici această tentativă nu se dovedeşte a fi facilă, dimpotrivă. Preocupat de
greutăţile acestui demers, de înglobare în paradigma standard a problemelor mediului, Jean-
Marie Harribey consideră că există două mari categorii de limite - logice şi metodologice - ce
64
îngreunează integrarea mediului în teoriile cunoscute ale echilibrului general .
Limitele logice se referă, în concepţia autorului citat, la:
a) Dificultăţi în definirea optimului
Acestea rezultă, în primul rând din existenţa externalităţilor. Simpla lor prezenţă împiedică
atingerea unui optim de tip Pareto. Numai "dacă victimele poluării cotizează pentru a finanţa
depoluarea, criteriul lui Pareto este satisfăcut şi aceasta, deoarece, victimele îşi ameliorează
65
propria lor situaţie fără ca cea a poluatorilor să se degradeze..." . O astfel de situaţie nu este
însă nici compatibilă şi nici consonantă cu un echilibru consurenţial. Despre optim nici nu
poate fi vorba. În plus se pune în discuţie, pe fundalul oferit de exemplu poluării, faimoasa teză
66
a "Şcolii Drepturilor de Proprietate" ; teza lui Ronald Coase sau Douglas North despre
proprietatea privată ca rezultantă a unui proces evolutiv de rentabilizare socială şi contractuală;
teză potrivit căreia proprietatea privată nu este produsul unei spoliaţiuni pe calea acumulării
primitive ci rezultatul evoluţiei în linie dreaptă a unui contract social conceput spre a face
economie de costuri;gândit spre a realiza o tranziţie, în timp, de la un cadru esenţialmente
haotic, al servituţilor comune generate de administrarea bunurilor colective la unul al
responsabilităţilor precise şi clar determinate. După opinia reprezentanţilor şcolii amintite,
tocmai evoluţia structurii drepturilor de proprietate de la una haotică colectivistă la una
individualistă, explică progresul societăţii. Şi tocmai dintr-o asemenea perspectivă explică ei
cum o firmă particulară oferă garanţia unei maxime eficacităţi graţie unei maxime motivaţii din
partea deţinătorilor de capital în timp ce firma publică are toate perspectivele de a fi mai puţin
rentabilă întrucât, aici, nimeni nu este, individualiceşte, proprietarul rezultatelor.

64Jean Marie Haribez, Le développement soutenable, lucr.cit., p.49-64.

65Ibidem, p.50.
66 Vezi, în acest sens, "Şcoala Drepturilor de Proprietate" în Ion Pohoaţă, Doctrine economice universale, vol. 2
Contemporani, Edit. "Gh. Zane" Iaşi, 1993; 1997.
56
 Acest impecabil raţionament păleşte, din păcate, atunci când în analiză este acceptată
poluarea. În condiţiile în care poluatorii sunt, de fapt, posesorii drepturilor de proprietate ei ar
trebui să fie şi proprietarii absoluţi ai "rezultatului" numit poluare. Numai că recunoaşterea
calităţii de proprietar de poluare nu este chiar la îndemână. Nu de puţine ori autoritatea publică
trebuie să intervină pentru a impune aplicarea "principiului poluatorul plăteşte". Şi, atunci, ce
relevanţă mai are noţiunea de progres al societăţii dacă cel aflat la capăt de drum, poluatul, nu
este ajutat de mecanismul concurenţial şi trebuie să facă apel la autoritatea publică pentru a fi
protejat?
În al doilea rând, externalităţile nu sunt altceva decât un reflect al poluării iar poluarea poate
pune serioase probleme realizării echilibrului. Aceasta pentru că nu putem vorbi de echilibru
general fără să includem, aici, şi echilibrul ecologic. Or, cu toate compensările băneşti realizate
între poluatori şi poluanţi, mediul, odată afectat de poluare, rămâne cu această "traumă". Vrem să
spunem, cu alte cuvinte, că aplicarea PPP poate rezolva o problemă financiară legată de mediu dar
nu poate acoperi 100% efectul negativ al agresivităţii asupra naturii; sau, nevoia de echilibru
economic induce, nu odată, dezechilibre ecologice după cum, căutând echilibrul ecologic putem
crea surse pentru dezechilibre economice.
b) Dificultăţi în evaluarea monetară a elementelor naturale
Teoria economică clasică şi neoclasică şi-a făcut din calculul economic monetar un suport
al rigorii şi modernităţii sale. Încercările venite dinspre răsărit, de a apropia teoria de realitate
prin înlocuirea termenilor monetari cu analize în termeni fizici au frizat, în ultimă instanţă,
ridicolul. Relativ şi la o astfel de experienţă nereuşită, nu există nici un motiv pentru a se
renunţa la un bun câştigat, la analizele valorice. În acelaşi timp, cei preocupaţi de problemele
dezvoltării durabile constată că există anumite dificultăţi legate tocmai de modul de
comensurare valorică a elementelor de mediu.
Este, fără îndoială, de înţeles că tot ce ţine de mediul natural are o utilitate care poate fi
apreciată şi, în baza acestui fapt, se poate stabili un preţ. Dar a aprecia utilitatea unui parc, a aerului
curat sau a covorului de flori dintr-o grădină publică nu e acelaşi lucru cu a stabili, ordinal sau
cardinal, utilitatea unui kilogram de carne sau a unui autoturism. Intervin aici greutăţi de calcul.
Este dificil de a formula o funcţie de utilitate derivabilă pentru a stabili, apoi, ecuaţia de egalitate
(sau inegalitate) între raportul preţurilor şi raportul utilităţilor marginale. Nu mai puţin dificil este
de a stabili costurile de reproducţie a elementelor naturale. Dacă se admite că, indiferent de forma
teoriei valorii (bazată pe utilitate sau pe muncă consumată) munca rămâne în înlănţuirea de
circumstanţe care conduc la valoare ca sursa principală, trebuie să admitem şi teza că valoarea în
general nu este dată de munca necesară pentru producerea bunurilor ci pentru reproducerea lor în
condiţiile curente ale pieţei. Or, în condiţiile în care se admite şi faptul că
57
elementele naturale sunt epuizabile, problema costurilor de reproducţie devine superfluă. În
plus, nici actualizarea valorilor elementelor naturale nu se supune calculelor tradiţionale
cunoscute. Şi nu se supune, în principal, graţie neconcordanţelor dintre durata ciclului biologic,
natural şi cea a ciclului economic. Actualizarea presupune, prin definiţie, raportarea la un timp
determinat care, pentru gestiunea economică a bunurilor, este un timp scurt. Este scurt faţă de ceea
ce înseamnă secolul sau chiar mileniu pentru ciclurile vitale care se derulează în biosferă,
atmosferă, hidrosferă, litosferă etc. şi care asigură sincronizarea şi stabilitatea ciclurilor de viaţă pe
pământ. Tocmai diferenţa de decalaj şi de ritm între ciclurile economice şi cele naturale impune
adaptarea calculelor de actualizare acestui specific pe care-l oferă natura, lucru care nu este uşor de
realizat.
Dar, în pofida tuturor acestor greutăţi, teoria economică a înregistrat deja progrese. Fie la
propunerea ONU, fie din proprie iniţiativă, economiştii stabilesc "bilanţuri materiale" unde
67
inputurile şi autputurile sunt descrise în formă materială, fizică. Unii autori vorbesc chiar de
"metabolismul energetic al oraşelor" pentru a demonstra că mediul înconjurător nu este doar un
simplu receptacol pasiv şi că activităţile economice se pot exprima şi în termeni energetici
pentru a afla, astfel, impactul lor asupra mediului natural. De asemenea, contabilitatea
naţională tradiţională s-a îmbogăţit, graţie contribuţiei unor autori, cu ceea ce poartă numele de
"Conturi ale patrimoniului natural" în care Franţa are deja o tradiţie recunoscută şi pe baza
cărora se poate urmări şi analiza orice mişcare şi mutaţie privind pădurile, apele, pescuitul,
vânatul, flora şi fauna sălbatică, aerul, solul, eroziunea etc.
c) Dificultăţi în crearea unei pieţe a mediului
Elementele ce dau configuraţie a ceea ce numim la modul generic natură nu se pliază
perfectamente pe o logică a pieţei libere aşa cum ne-a obişnuit teoria economică clasică şi
neoclasică. În pofida argumentelor unor susţinători fervenţi ai valenţelor atotcuprinzătoare a
mecanismelor de piaţă, formarea şi funcţionarea unei pieţe a activelor naturale întâmpină
dificultăţi.
Ele derivă, în primul rând, din specificul evaluării monetare. Chiar dacă aplicarea PPP
implică consimţăminte de plată, dimensionate băneşte, din partea poluatorilor sau chiar dacă se
procedează la constituirea unor fonduri tampon de compensaţie între generaţii, măsurabile, de
asemenea, în bani, este clar că e nevoie de o altă logică decât cea a mărfii clasice care se
ofertează sau se cere pe piaţă după toate regulile cunoscute.
Apoi, nu e simplu de identificat actorii pieţei. Bunurile naturale sunt, de principiu, bunuri
colective. E greu, uneori imposibil să privatizezi un parc naţional aşa cum e dificil să privatizezi
58
o centrală nucleară. Or, fără drepturi de proprietate individuală clar stabilite piaţa nu poate
funcţiona în mod normal. Regimul de bunuri colective a elementelor naturale induce o mare
labilitate a statutului de poluator sau poluat. Unul poate trece foarte bine în locul altuia fără ca
problema de fond să fie în vre-un fel rezolvată.
Am putea spune, în al treilea rând, că şi în cazul unei pieţe obişnuite vânzătorul poate fi şi
cumpărat; dar şi invers. Numai că, în cazul bunurilor ce configurează natura întâlnim un actor a
cărei prezenţă face dificilă sau imposibilă funcţionarea unei pieţe concurenţiale. Este vorba
despre Stat. Prezenţa lui este reclamată de impunerea unor taxe sau stabilirea unor măsuri, cu
caracter preventiv sau reparatoriu privind sănătatea mediului. Or, este bine ştiut că asemenea
acţiuni perturbă sistemul de prteţuri şi transformă piaţa concurenţială într-o piaţă dirijată.
Aşa cum s-a spus deja, trecerea de la cercetarea unidimensională la cea multidimensională
presupune şi depăşirea unor obstacole metodologice. Ele se referă, în principal, la:
a) Locul omului şi a naturii în cadrul analizei economice
Întreaga gândire neoclasică este construită pe suportul lui homo oeconomicus raţionalis,
entitate abstractă, ruptă de mediul în care s-a născut şi s-a format pentru a se afirma într-alt
mediu, al concurenţtei dure, unde principalele coordonate ale acţiunii sale sunt satisfacţia,
pentru consumator, maximizarea profitului, pentru producător. Cu aceste nume impersonale, de
producător sau consumator ca actori principali "ştiinţa economică s-a dovedit a fi ştiinţa
68
gestiunii unui lucru mort - capitalul sub forma sa financiară" . Individul a fost plasat în afara
mediului său natural. Ceea ce a contat a fost doar raţionalitatea sa perfectă, manifestă exclusiv
în actul producţiei şi al consumului. Dacă aceeaşi schemă, a raţionalităţii fără greş a operat şi
monitorizat acţiunea individului în relaţiile sale cu familia, prietenii, instituţiile, mediul etc. a
fost o chestiune ce n-a interesat ştiinţa economică. Individul a interesat doar în dubla calitate
amintită şi ca forţă de muncă reproductibilă prin reproducerea mijloacelor care asigură
consumul acestei forţe de muncă. Marea problemă pe care o are de rezolvat analiza
multidimensională este de a schimba sensul relaţiei spre a vedea în om o finalitate căruia i se
subordonează celelalte calităţi şi funcţii atribuite de piaţa liberă.
Pe un registru similar al analizei va trebui încadrată şi problematica naturii. Producţia,
reproducţia sau echilibrul, ca preocupări punctuale ale ştiinţei economice clasice şi neoclasice, au
lăsat în exteriorul analizei universul ambiental. Mediul a fost perceput doar în calitatea sa de capital
şi, îndeosebi, sub forma sa de capital bănesc. Cu ipoteza resurselor naturale inepuizabile, găsirea
echilibrului, sub bagheta cunoscutului commissaire-priseur walrasian, n-a fost o

67H. Odum, Energy Basis for Man and Nature, Mc Graw Hill, New York, 1983.
68R. Passet, L´economique et le vivant, Economica, Paris, 1996, p.39.
59
chestiune dificilă, dimpotrivă. Existent fără probleme şi exploatabil raţional spre a asigura
maximum de rentabilitate, capitalul a reprezentat o ipoteză comodă pentru economia standard. O
analiză multidimensională va trebui să ia act că ceea ce se numeşte capital, în individualitatea sa
fizică, reprezintă o parte a unei naturi finite şi fragile care-şi poate pierde cu uşurinţă echilibrul
atunci când este perturbată sistematic spre a satisface dorinţele lui homo oeconomicus.
b) Ireversibilitatea şi inevitabilitatea procesului de rentabilizare
Atât economia cât şi ştiinţa economică tradiţională care a inspirat-o au privit rentabilitatea
şi eficienţa ca pe procese intime legate de însăşi esenţa progresului. Şi, indiferent de pe ce
pozişie privim lucrurile, această idee este atât de adânc înrădăcinată şi atât de organic prinsă în
textura filosofiei pieţei libere că a încerca să schimbi sensul acestei matrici pare o sarcină
sortită eşecului dacă nu o iluzie. În condiţiile în care creşterea productivităţii muncii a fost
privită ca o lege economică obiectivă iar sporul produsului intern brut s-a identificat cu
bunăstarea şi civilizaţia e greu, dacă nu imposibil, să convingi pe cineva de contrariu. Şi totuşi,
se pare că ştiinţa economică va trebui, sub raport metodologic să accepte că balanţa input -
autput nu poate fi tot timpul favorabilă pentru ieşiri. Dacă legea entropiei va cuceri minţile
celor ce au în mâini soarta economiei şi a societăţii şi dacă generaţiile viitoare vor vorbi pe
limba lui Georgescu - Roegen, neîndoios că o asemenea împrejurare va zdruncina serios
paradigma neoclasică şi va obliga ştiinţa economică la mutaţii şi reconsiderări radicale.
c) Tipul de cauzalitate
În marea lor majoritate, economiştii şi-au dat seama că fenomenele şi procesele
economico-sociale sunt interdependente. Raţiuni de analiză şi de facilitare a înţelegerii i-au
condus însă la a împărţi variabilele modelelor în dependente şi interdependente. Între acestea
au căutat să stabilească sensul relaţiei de cauzalitate. Şi au recurs la acest lucru, au încercat să
explice cauzal fenomenele economice, din dorinţa şi nevoia de obiectivizare a înţelegerii. Cu
alte cuvinte, recursul la principiul cauzalităţii s-a făcut din dorinţa şi necesitatea ca discursul
teoretic să devină unul ştiinţific, să capete logică şi coerenţă. Şi, mai mult, s-a vrut ca prin
această strategie să se depăşească vechea schemă raţionalist - subiectivă în care totul, sau
aproape totul, era explicat prin voinţa umană.
Cu timpul, cei care au recurs la schema relaţiei cauzale obiective, după care atunci când
există un fenomen oarecare A (efect), în mod cert există şi un fenomen B (cauză) care l-a
precedat şi l-a produs, şi-au dat seama că acest lucru nu înseamnă, automat, obiectivizarea
ştiinţei economice. Şi-au dat seama că principiul îşi are limitele lui. Au văzut că, pedalând
excesiv în această direcţie, scoatem omul, îl înstrăinăm de perspectiva sa naturală care este una
de tip acţionalist. Au văzut apoi, că drumul, calea analitică de la cauză la efect sau, după caz,
reconstituirea sa înseamnă de principiu, formalizare, recurs la matematică. Or, în condiţiile în
60
care s-a recurs la calea logică a cauzalităţii pentru a ieşi de sub "mitul naturii umane" şi a intra
pe terenul raţionalului şi obiectivului, excesul de matematică poate duce, ca o capcană, la un alt
mit, cel al formalismului.
Astăzi, mai mult decât oricând, economiştii sunt obligaţi să conştientizeze şi să
recunoască, vrând, nevrând, că ştiinţa economică îşi are o specificitate a ei. Aici, în relaţia de
cunoaştere, subiectul este, în acelaşi timp, obiect de studiu. Chiar dacă acelaşi obiect, individul,
este privit în circumstanţe diferite de consumator sau producător, de exemplu, relaţia de cauzalitate
nu poate să fie pusă şi nu conduce, funcţional, la acelaşi grad de obiectivitate ca în fizică sau
chimie. În perspectiva dezvoltării durabile, când omul nu mai poate fi privit ca instrument sau
obiect de analiză ci ca finalitate, acest lucru nu numai că nu va deranja pe nimeni dar va fi asimilat
cu normalitatea. Apoi, întoarcerea la perspectiva unei analize în care omul se află în centrul
universului nu va însemna un deserviciu adus ştiinţei economice. Dimpotrivă, o va readuce la
marea familie a ştiinţelor sociale din care face parte şi în care elementul moral şi uman constituie
principalul material de reflecţie şi căutare.
Pe aceeaşi schemă logică va trebui plasată şi natura. Atâta vreme cât, aici, relaţiile de
interdependneţă ţin de perenitatea naturii şi de puterea ei regeneratorie, cauzalitatea liniară
directă în genul cauză-efect nu-şi mai găseşte nici locul şi nici forţa explicativă. Dimpotrivă,
circularitatea, explicând o natură capabilă să se hrănească din propriile ei deşeuri, va oferi
adevărată măsură şi oglindă a unei realităţi ea însăşi circulară.

IV. Politicile dezvoltării durabile

Începem discursul pe această problemă prin a face câteva precizări:

Întâi de toate, dorim să reamintim că la soluţii şi instrumente necesare pentru a implementa
dezvoltarea sustenabilă nu se recurge acum, pentru prima dată. Încă înainte ca termenul să fie
consacrat, o experienţă începuse deja să se câştige. Astăzi, această experienţă, în măsura în care a
dat roade, este transmisibilă; este asimilabilă în grade şi proporţii diferite funcţie de situaţia socio-
economică a fiecărei ţări ca şi de potenţialul tehnic şi uman de care se dispune pentru a pune în
practică politici de dezvoltare durabilă.
În al doilea rând, e bine a se şti că discursul pe tema dezvoltării durabile a antrenat dispute
doctrinare plasabile pe o gamă variantă. Unii îşi situiază soluţiile în registrul gândirii socialiste
sau social-democrate.Nu puţine sunt, în domeniu, vocile liberale, care concurează cu cele
61
etatiste, după cum există şi opinii ale unor personalităţi sau instituţii internaţionale exprimate
cu pretenţia neutralităţii faţă de vre-o ideologie.
În al treilea rând, se impune din start constatarea că, indiferent pe ce fundal doctrinar se
produc, politicile dezvoltării durabile poartă amprenta etaticului. Chiar şi atunci când
dezbaterile sunt angajate de liberali convinşi că piaţa este soluţia cea mai potrivită pentru
reuşită, cel puţin sub raportul instrumentelor de politică la care se recurge, statul nu rămâne un
simplu "paznic de noapte".
În al patrulea rând, experienţa o arată, politicile dezvoltării durabile au excelat,
preponderent, pe terenul mediului înconjurător. De altfel, ecodezvoltarea s-a dovedit a fi, la
început, termenul inspirat pentru a desemna procesul prin care problemele mediului trebuiau
incluse în teoria dezvoltării economice. Nu spunem că s-a greşit făcându-se din mediu o
preocupare serioasă şi absolut necesară. Spunem doar că, prin canalizarea eforturilor pe o
singură direcţie, s-au neglijat celelalte aspecte ale dezvoltării durabile, îndeosebi sociale şi
culturale.
Şi, în sfârşit, în al cincilea rând, şi înainte de a defini principalele direcţii ale unei reale
politici în domeniu, socotim necesară sublinierea că dezvoltarea durabilă trebuie privită mai
mult ca o filosofie decât ca o reţetă de măsuri pe care cineva le fixează şi altcineva le execută.
Sau poate mai inspirat, ca să-şi găsească sorţi de izbândă, dezvoltarea durabilă trebuie să
devină o stare de spirit trăibilă, deopotrivă, de toţi laolaltă şi de fiecare în parte.

IV.1. Creşterea zero - soluţie utopică dar inspiratoare de soluţii realiste

A) Plusuri şi minusuri ale teoriei creşterii zero

Dintre soluţiile cu mare ecou şi care a generat vii şi serioase dispute cea care a sugerat o
creştere zero pentru a ieşi din impas ocupă un loc special. Venind dinspre o instituţie serioasă
cum este aceea a Clubului de la Roma, studiul soţilor Meadows a atras cu atât mai mult atenţia.
Reamintim că cei doi autori ai proiectului au plecat de la datele statistice mondiale care
indicau, la nivelul anilor '70, o creştere excesivă a populaţiei, degradarea solului, asfixierea oraşelor
suprapopulate şi poluate, epuizarea resurselor de materii prime nereproductibile, topirea gheţurilor
polare cu posibilitatea unor inundaţii catastrofale, poluarea apei şi aerului prin produşii derivaţi ai
industriei etc. În baza analizei acestor date s-a ajuns la concluzia că o stopare a creşterii economice
ar stăvili şi tendinţa spre o evoluţie negativă a indicatorilor amintiţi.
62
 Nu încercăm o reeditare a criticilor produse în vreme la adresa acestei soluţii. Ne
interesează doar câteva concluzii desprinse din multitudinea atitudinilor exprimate pentru a
arăta pe acest fundal că soluţia creşterii zero a grăbit apariţia soluţiei creşterii durabile.
Mai întâi, raportul intitulat Limitele creşterii a amorsat vii şi interesante dezbateri pe tema
caracterului limitat al resurselor concretizate în valoroase studii ce se constituie şi azi în
serioase baze de sprijin pentru reflecţiuni asupra viitorului. Catastrofă sau o nouă societate? Un
model latino - american al lumii? al Fundaţiei Bariloche din Argentina avându-l pe Amilcar
Herrera drept coordonator şi Omenirea la răspântie a lui Mhailo Mesarovit şi Eduard Pestel nu sunt
decât un exemplu. Fără vre-o umbră de ideologie, aceste proiecte de dezvoltare a lumii au pus sub
tirul criticii intolerabilele decalaje dintre lumea bogată şi cea săracă; imoralitatea risipei din lumea
dezvoltată în comparaţie cu lipsa acută şi cauterizantă din lumea a treia; au reliefat faptul
contrariant "că în regiunile dezvoltate ale lumii, consumul material a atins proporţiile unei risipe
69
absurde" , cu toate consecinţele ce decurg de aici.

Apoi, studiul amintit a atras atenţia asupra unui fapt real: resursele existente, îndeosebi cele de
materii prime şi energie, sunt limitate. Numai că, de la această constatare, realistă şi necesară, până
la a sugera o soluţie de stopare a creşterii drumul a fost prea simplist ales. S-a eludat, cu bună
ştiinţă sau din neştiinţă, şansa promiţătoare ca dimensiunea resurselor cunoscute să fie multiplicată
pe baza noilor descoperiri sprijinite de noile realizări ale ştiinţei şi tehnicii. În plus, nu s-a avut în
vedere posibilitatea ca tipul cunoscut de creştere, care a alarmat prin risipă, să fie schimbat cu unul
raţional, bazat pe o altă matrice de valori şi pe un alt mod tehnic de producţie şi de consum.

În al treilea rând, proiectul creşterii zero a fost o încercare de a sugera că orice model de
creştere economică trebuie gândit pe canoanele logicii, ferit de ideologie. Încercarea a rămas la
nivel de sugestie pentru că, pe total, nu s-a reuşit o demonstraţie a faptului că dezvoltarea poate
fi desprinsă de textura socio-politică. Spre exemplu, atunci când se propune ca societatea
viitorului să fie una egalitară, care să permită participarea tuturor ţărilor, în mod egal la
avantajele ce pot fi obţinute pe calea schimburilor internaţionale, se constată lesne că această
propoziţie conţine o mare doză de ideologie. Încercarea şi-a avut însă meritul ei, în principal de
obiectivizare a analizei pe domeniu, ceea ce nu e puţin. Pe acest traseu deschis, eforturile de
modelare şi formalizare matematică au contribuit, odată în plus, la creşterea gradului de
ştiinţificitate şi obiectivitate a unei ştiinţe în formare cum este Economia mediului.
În al patrulea rând, studiul se vrea unul global, nediferenţiat, construit însă pe premise şi
valori aparţinând lumii bogate. Dar, deşi baza de studiu o reprezintă lumea dezvoltării, soluţiile
63
se pretind a fi valabile peste tot, indiferent de peisajul mozaicat, politic şi economic, al lumii. Or,
este bine ştiut că fiecare ţară şi zonă îşi are problemele ei. Iar problema unei părţi majoritare a
acestei lumi a fost şi este subdezvoltarea. A propune acestei lumi o creştere zero este un act imoral
şi perfid. În plus, o atare soluţie este potrivnică concepţiei dezvoltării durabile. Dacă se acceptă
creşterea zero generaţiile viitoare din ţările slab dezvoltate sunt condamnate să trăiască nu mai bine
ci în mizerie perpetuă. "Incomensurabilă va fi ipocrizia ţărilor bogate - spunea, la vremea
respectivă, Edgar Faure - dacă în numele poluării şi al protecţiei materiilor prime vor cere oprirea
creştereii economice. Oprirea sau încetinirea ratei natalităţii pentru ţările sărace, adaugă autorul,
este desigur necesară, dar ridicarea nivelului de viaţă cultural, dezvoltarea educaţiei etc. sunt, în
70
ultimă instanţă, cea mai bună cale a controlului naşterilor".

Ceea ce a spus la nivelul anilor '70 Edgar Faure este valabil şi astăzi. A opri creşterea
economică nu este nici posobil şi nici necesar. Multiplele consecinţe negative ale genului
cunoscut de creşterea economică nu se datorează celor câteva procente în plus cu care PIB-ul
se amplifică după cum, nici creşterea zero nu implică o înlăturare a tuturor acestor consecinţe.
În al cincilea rând, în analizele întreprinse ca şi în planul soluţiilor propuse, studiile de
genul Limitele creşterii procedează la extrapolări curajoase dar hazardante care trimit, nu odată, la
utopie şi rasism. Astfel, ce catastrofă se evită prin stoparea creşterii economice în lumea slab
dezvoltată? Sau, cum poate fi stopată creşterea populaţiei în această lume, în mare parte
semianalfabetă, decât prin soluţii de tip malthusianist care, de altfel, au atras oprobiul
contemporanilor şi s-au expus unor virulente critici? Şi, în fond, sporul de populaţie este o cauză
atât de importantă asupra falimentului creşterii economice? Sau, pe alt plan, câtă utopie şi cât
realism prezintă soluţia prin care se propune ca societatea viitoare să fie una care se bazează nu pe
profit ci pe satisfacerea nevoilor fundamentale? Nu pe inegalităţi ci pe egalităţi între oameni şi ţări?
Cum pot fi urmate, faptic, asemenea piste? Cum se poate remodela consumul în sensul
raţionalizării lui, prin stabilirea unor "praguri critice" dincolo de care, acesta ar friza absurdul şi
risipa corelat, pe de altă parte, cu stabilirea unor venituri minime pentru locuitorii ţărilor în curs de
dezvoltare?
B. Soluţii realiste şi de perspectivă desprinse din critica teoriei creşterii zero
Conştientizînd asupra impasului unei societăţi bazate pe un consum iraţional de resurse,
criticile aduse modelului creşterii zero au pregătit şi au deschis calea spre un nou tip de creştere
şi dezvoltare, tip care, finalmente, va căpăta atributul de durabilă sau sustenabilă. Şi l-au
pregătit pentru că autorii acestor critici au arătat că:

69 M. Mesarović, E. Pestel, Omenirea la răspântie, lucr.cit., p.13.

70 Edgar Faure, în Economie et société humaine, Denöel, Paris, 1972, p.274.
64
 • noul mod de producţie trebuie să fie raţional cu utilizarea resurselor materiale,
financiare, umane etc.;
• noul mod de consum trebuie să fie potrivnic inutilului, artificialului, achizitivismului în
sine etc.;
• o adevărată finalitate a creşterii economice trebuie să fie una social-umană şi nu
mercantilă;
• omul, ca scop suprem al creşterii economice, trebuie să fie privit ca om
multidimensional; cu nevoi fizice dar şi social-culturale; în plus, ca o fiinţă biologică
care trăieşte în puternică interdependenţă cu mediul natural de care e bine să aibă grijă;
• noţiunea de calitate a vieţii înseamnă ceva mai mult decât consumul propriu-zis de
bunuri materiale; la ea concură puritatea aerului, a apei, calitatea educaţiei, a asistenţei
sociale, sanitare, juridice, religioase etc.
• abordările globale, cu privire la starea şi folosirea resurselor, interesante şi necesare,
trebuie însoţite de analize realizate în perimetrul unor regiuni sau ţări.
Şi direcţiile în care critica teoriei creşterii zero a deschis ochii şi noi orizonturi de creştere
şi abordare ar putea continua. Socotim însă că principala "trezire" se traduce în sădirea
convingerii că trăim pe o planetă limitată şi, în plus, că folosim resursele limitate ale planetei în
mod nesăbuit. De aici şi soluţiile propuse:
1. Economia valorii în locul teoriei valorii
Atât teoria clasică cât şi cea neoclasică au făcut din valoarea şi din umbra ei pe piaţă - preţul,
probleme nodale. Fie în forma obiectivă a valorii - muncă fie în cea subiectivă a valorii bazată pe
utilitate, factorii principali care s-au concurat spre a da substanţă valorii au fost capitalul şi munca;
sau munca şi capitalul, dacă privim lucrurile în evoluţia lor secvenţial - istorică. În tot acest timp
natura a fost tratată drept "cenuşăreasă". Şi aceasta în condiţiile în care "Ea a furnizat hrană pentru
forţa de muncă, substanţa pentru obiectele muncii, energia pentru mijloacele de muncă şi sursa
pentru informaţiile de produs şi tehnologie. După fiecare proces de producţie, Natura a încasat doar
deşeurile materiale şi de energie. În mare parte şi după procesul de consum premiul a fost similar;
în puţine cazuri, o parte din potenţialul economic tip servicii s-a îndreptat spre elementul Natură
pentru a reface ecosistemul afectat, pentru a replanta pădurea transformată în mobilă, pentru a
repopula râurile cu peşte, pentru a repara terenurile degradate. Teama de a avea prea puţin potenţial
economic pentru plăcerile omului sau pentru refacerea componentelor recunoscute de diferitele
tipuri de teorii (când numai omul, când omul şi
65
capitalul, capitalul şi pământul) l-a determinat pe decidentul principal în ale repartiţiei, omul,
71
să neglijeze Natura".
A fost nevoie ca "vaccinarea" să fie puternică; a fost nevoie să se producă dezastre pentru
ca lumea să ia act că într-adevăr, natura este "premiată" doar cu deşeuri şi că vechile teorii ale
valorii în care doar munca şi capitalul sunt socotiţi actori principali nu mai oferă o bază
explicativă reală. Aşa s-a născut valoarea entropică care ne spune, inconfortabil, că utilizăm
resurse dintr-un depozit finit şi că nu punem la loc în aceeaşi măsură în care consumăm. Aşa s-
a impus preocuparea pentru economia valorii care mută centrul analizei de la explicarea
cauzelor valorii la găsirea soluţiilor de economie a valorii; de a găsi, altfel spus, căi şi metode
prin care substanţa valorii, finită prin natura ei, să fie redusă, cu păstrarea calităţii bunului în
care se încorporează. "Înclinaţia spre calitate" şi nu spre cantitate, ca să folosim o expresie
preferată de Keynes, devine un imperativ pentru că, aşa cum avertizează acelaşi Paul Bran,
"Legea valorii entropice nu ne va ierta dacă nu vom trece de urgenţă la hrănirea Naturii cu
servicii care să reducă poluarea şi să repare ce am stricat în anii «dezlănţuirii industriale», a
72
furtului de entropie joasă, furt însoţit, în multe cazuri, de crimă ecologică".
Economia valorii trimite direct spre reducerea consumurilor specifice de materii prime şi
energie. Cum ştim că substanţa naturală a bunurilor nu poate fi micşorată dincolo de un anumit
prag, fără a pune sub semnul întrebării însăşi existenţa bunului, s-ar putea spune că o asemenea
soluţie poate doar amâna momentul epuizării resurselor. Dacă întregul rămâne acelaşi, vom ajunge
mai târziu la consumul său total angajând şi utilizând în descreştere din conţinutul său; dar totuşi
vom ajunge. De o asemenea concluzie pesimistă nu putem scăpa decât dacă avem în vedere şi
celelalte "îndemnuri" la care critica teoriei creşterii zero ne angajează. Şi angajează spre un nou tip
de creştere, spre un nou mod de producţie şi de consum, spre un nou mod de a privi timpul şi
informaţia.
2. Un nou mod tehnic de producţie
Este un adevăr spus, repetat şi cunoscut că epocile se deosebesc nu numai prin ceea ce produc
ci şi prin modul cum produc. Din critica unui mod tehnic de producţie ia naştere, printr-un proces al
"distrugerii creatoare", altul nou, adaptat noilor exigenţe; exigenţe care vin dinspre resurse, tehnica
aleasă, cerinţele consumatorilor, natură etc. Prejudiciind grav natura şi resursele ei, noul mod de
producţie, impus de împrejurările sfârşitului de secol XX şi începutule de secol XXI înseamnă,
sintetic exprimat, o întoarcere spre om şi spre adevăratele sale nevoi; spre

71Paul Bran, Economia valorii, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1991, p.87.

72Ibidem, p.98.
66
agricultura biologică şi industriile curate; spre marginalizarea industriilor "grele" şi
promovarea industriilor bazate pe informaţie.
Este, acesta, răspunsul cerut de tarele unui mod tehnic de producţie care a impus
schimbarea; un mod caracterizat de Constantin Sârbu, în plină atmosferă critică vis-à-vis de
raportul Limitele creşterii, prin următoarele trăsături:
" a) Se întemeiază în prea mare măsură pe folosirea resurselor neregenerabile
ajunse într-un stadiu înaintat de exploatare. În prezent, (anul 1980 - n.n.)
aproximativ 97% din producţia de energie industrială provine din
conbustibili fosili (cărbune, petrol, gaze naturale), adică din resurse care
nu se regenerează ...
b) Deteriorează grav natura şi bazele generale ale vieţii ...
c) Generează numeroase suprastraturi de conducere a proceselor de producţie,
la nivelul întreprinderilor, ramurilor şi pe ansamblul economiei naţionale,
care sustrag un mare număr de oameni producţiei nemijlocite.
d) Sporeşte, dincolo de măsura cuvenită în producţia materială, ponderea
muncii intelectuale în detrimentul celei fizice, cu efecte negative asupra
organismului uman.
e) Este puţin integrat. Ramurile de producţie sunt încă mult prea autonome şi
divizate, cu efecte negative asupra utilizării resurselor materiale şi umane.
Din acest motiv reciclarea unor produse secundare este greoaie, costisitoare
sau imposibilă. Deşeurile unor întregi ramuri de producţie industrială nu sunt
utilizate în producţia agricolă şi o serie de produse secundare ale agriculturii
rămân nevalorificate prin prelucrarea industrială. Industriile folosesc,
totodată, incomplet produsele lor secundare.
f) Valorifică insuficient şi incomplet resursele naturale ...
g) A creat aglomeraţii umane de mari proporţii, care, în ultimă instanţă, sunt
ineficiente economic şi social mai ales dacă avem în vedere că ele sunt
73
concepute şi realizate inconsecvent ecologic".
Cu precizarea că unele trăsături, precum cele de la punctul d) necesită explicaţii suplimentare
şi actualizări, caracterizarea făcută de Constantin Sârbu modului tehnic de producţie specific
sfârşitului de secol XX rămâne în picooare. În picioare şi valabil rămâne şi mesajul său; mesaj care
incită şi obligă la schimbări radicale de atitudine. Un asemenea mesaj îşi

73
Constantin Sârbu, Resurse, cheltuieli materiale, venit naţional, Editura Politică, Bucureşti, 1980, p.153-154.
67
găseşte azi concreteţe aşa cum s-a arătat în "întreprinderea trivalentă", în industriile curate, în
agricultura biologică în informaţia generalizată etc.
2.1. "Întreprinderea trivalentă"
Conceptul aparţine reputatei şi prolificei cercetătoare Maria Popescu. Iniţiat şi desluşit în
74
lucrarea Un posibil răspuns la dilemele dezvoltării: procesul circular activ şi, preluat şi
75
fructificat în Globalizarea şi dezvoltarea trivalentă conceptul întreprinderii trivalente se vrea
unul radical şi sintetizator. Prin el, autoarea vrea să desemneze acea viziune care "... permite
restructurarea întreprinderilor strict specializate prin crearea în jurul lor a unei adevărate familii
de întreprinderi mici şi mijlocii care să preia (sublinierea autoarei) o parte din produse,
subproduse şi reziduri şi, prin prelucrări ulterioare, să le valorifice, evitând pierderile, poluarea
şi creând noi locuri de muncă. Deci acestea sunt întreprinderi trivalente: răspund criteriilor de
76
eficienţă, restricţiilor ecologice şi sociale".
Cu alte cuvinte, trivalenţa vizează economicul, ecologicul şi socialul; vizează o integrare
circulară activă care să permită reciclarea produselor secundare, ale industriei dar şi altor ramuri;
reciclare cauzatoare de noi locuri de muncă. Sugerând o integrare verticală dar şi orizontală a
întreprinderii şi funcţionarea ei fără deşeuri după exemplul naturii, Maria Popescu a răspuns
punctului "e" din critica făcută de Constantin Sârbu. Ea consideră că ideea întreprinderii trivalente
se impune cu forţa unei necesităţi obiective. Aceasta pentru că, socoteşte autoarea, "...
civilizaţia actuală a atins în evoluţia ei un «punct critic» pe care nu-l poate depăşi decât printr-o
inovaţie socială majoră; printr-o modificare a viziunii omului faţă de locul şi rolul său în societate
şi o înţelegere profundă a limitelor şi consecinţelor acţiunii sale asupra mediului natural. Dintr-o
atare perspectivă, continuă ea, urmează să fie «reinventat» rolul întreprinderii - care nu se mai
poate rezuma la obţinerea rentabilităţii şi competitivităţii cu preţul poluării şi şomajului.
Întreprinderea de tip trivalent apare ca un organism viu, capabil să realizeze auto-eco-organizare, să
integreze în finalităţile sale, alături de criteriile economico- financiare, restricţiile de ordin ecologic
şi social. În locul fixităţii modelului linear, organizarea întreprinderii devine un proces de
transformare permanentă, de orientare a fluxurilor tehnologice spre captarea şi prelucrarea tuturor
componentelor materiale şi energetice ale resurselor, evitarea pierderilor şi a

74Maria Popescu, Un posibil răspuns la dilemele dezvoltării: procesul circular activ, Editura Politică, Bucureţti,
1985.
75 Maria Popescu, Globalizarea şi dezvoltarea trivalentă, lucr.cit.
76 Ibidem, p.109-110.
68
poluării. Se obţin, astfel, cantităţi mai mari de produse şi servicii din aceleaşi cantităţi de
77
materii prime, mărindu-se randamentul costurilor materiale".
Trimiţând expres spre economia valorii, spre eficientizare dar şi ecologizare, spre social
dar şi spre mediu, formula întreprinderii trivalente pare a se plasa în zona idealului. Pentru a-i
da concreteţe, pentru a arăta că ea are şi acoperire faptică, Maria Popescu oferă şi exemple de
întreprindere trivalentă. Cel al prelucrării lemnului (pag. 98) şi a lânii oilor din Dobrogea (p.
103) sunt edificatoare pentru demonstraţia autoarei.
Tot pe această direcţie, a demonstrării verosimilităţii şi fezabilităţii concepţiei întreprinderii
78
trivalente, Maria Popescu insistă şi explică în ce constă şi ce implică tehnologia trivalenţei :
• orientarea întreprinderilor numai spre produse pe care le solicită piaţa;
• redimensionarea firmelor şi reorganizarea şi restructurarea lor funcţie de perspectivele
de ansamblu ale dezvoltării, potenţialul de resurse energetice şi de materii prime, etc.;
• obişnuirea firmei de "a trăi în reţea", după exemplul naturii, preluând din amonte şi
furnizând în aval, închizând cercul şi creând bunuri fără poluare şi şomaj;
• integrarea firmei în contextul local, al necesităţilor şi posibilităţilor;
• "abandonarea criteriilor de strictă specializare şi recurgerea la fluxuri adoptate
conţinutului material şi energetic al materiilor prime" [p.110];
• racordarea activităţii întreprinderilor la programele de amenajare a teritoriului;
• reorientarea tehnologică;
• informarea salariaţilor asupra constrângerilor economice şi sociale şi asupra
restricţiilor de mediu cuprinse în proiectele de dezvoltare teritorială, regională sau
naţională, "cu scopul redefinirii acţiunii lor şi a redefinirii profilului întreprinderii de
auto-eco-organizare" [p.96];
• etc.
Este uşor constatabil că ceea ce propune Maria Popescu echivalează cu o schimbare de
optică. Stricta specializare a firmei este înlocuită cu o triplare a responsabilităţii ei pe trei
paliere, economic, social, ecologic. Şi aceasta, concomitent cu angajarea responsabilităţii
salariaţilor, pe aceleaşi direcţii. Totul pe fondul reconversiei tehnologice, a orientării activităţii
economice spre industriile curate şi a eco-eficienţei, adică a eficienţei cu care resursele
ecologice sunt atrase şi utilizate spre binele omului. Potrivit WBCSD (World Business Council
for Sustainable Development - Consiliul mondial al întreprinderilor pentru dezvoltarea
durabilă) acest ultim termen de eco-eficienţă are următoarea semnificaţie:

77
Ibidem, p.110.
69
 " - furnizarea de bunuri şi servicii la preţuri competitive,
-
care să satisfacă nevoile fiinţelor umane şi care să contribuie la calitatea vieţii,
-
reducând progresiv impactele ecologice şi intensitatea resurselor asupra ansamblului
ciclului de viaţă,
- 79
la un nivel cel puţin compatibil cu capacitatea de absorbţie estimată a Terrei."
2.2. Producţiile curate
Una din principalele căi ce duce spre firma trivalentă este cea a realizării producţiilor
curate. Termenul, intrat în limbajul uzual al Comunităţii Europene, reprezintă forma actuală a
conceptelor mai vechi de industrie curată sau tehnologie curată. Cum însăşi denumirea o
sugerează, producţia curată se vrea a fi, esenţialmente, una cu cât mai puţini poluanţi evacuaţi în
mediul natural şi cu cît mai puţine deşeuri.
Relativitatea sub care termenul de producţie curată se lasă perceput ţine, în principal, de
existenţa poluării ca fenomen general care se dovedeşte a fi un însoţitor nedorit dar permanent
al dezvoltării economice.
În general, se consideră că nivelul poluării (P) este un produs între numărul populaţiei (N),
nivelul veniturilor pe cap de locuitor (PIB/N) şi gradul de intensitate al poluării indusă de
creşterea economică (P/PIB):
P = N ⋅ PIB / N ⋅ P / PIB
Este ştiut că numărul populaţiei este o variabilă greu controlabilă. În plus, estimările statistice
prevăd o creştere permanentă a pupulaţiei globului, minusurile din unele ţări fiind mai mult decât
compensate de explozia demografică din alte zone. Pe de altă parte, creşterea economică, absolută
cât şi relativă (pe cap de locuitor) este necesară. Rămâne, aşadar, ca soluţie la îndemână pentru
reducerea poluării, diminuarea gradului de intensitate al poluării cuprinsă în unitatea de PIB. Iar
soluţia la soluţie rămâne angajarea şi dezvoltarea producţiilor curate.
Preocuparea pentru "curăţirea producţiei", indiferent de ce ramură a economiei aparţine, nu
este nouă. Noi sunt tendinţele de instituţionalizare cât mai amănunţită a preocupărilor pe
această temă şi de accelerare şi schimbare a tehnicilor de dezvoltare a ecoindustriilor sau a
managementului de mediu.
Sub primul aspect, amintim că începând din 1991 UNIDO (Organizaţia Naţiunilor Unite
pentru Dezvoltare Industrială) a organizat, sistematic, conferinţe pentru dezvoltarea industrială
durabilă şi managementul mediului. Tot cu obiective vizând industriile curate au luat fiinţă
Asociaţia de Afaceri pentru Dezvoltarea Durabilă şi Forumul Industrial pentru Mediu şi

78Ibidem, p.96-112.
79 După Maria Popescu, lucr.cit., p.129.
70
Dezvoltare. O Comisie a Comunităţii Europene se ocupă în permanenţă cu lansarea de
programe pentru producţiile curate iar Organizaţia Internaţională pentru Standardizare
(organizată sub forma unei asociaţii universale de corpuri de standarde naţionale) elaborează
Sisteme de Management de Mediu şi stabileşte linii directoare pentru aplicarea acestora. La
zece ani de la conferinţa de la Rio, care a amorsat problema dezvoltării durabile, Europa Unită,
în august 2002, la Johannesburg, a făcut un bilanţ şi a stabilit noi jaloane.
Sub cel de-al doilea unghi, "curăţirea producţiei" este subordonată unei probleme mai
generale, acea de a împăca cerinţele creşterii cu cele ale exploziei demografice, ale protejării
mediului şi ale economisirii de resurse. Pe această direcţie, eforturile depuse înseamnă:
• Trecerea de la abordarea de tip diluţie sau tratare la abordarea de tip evitare, pe calea
producţiei curate. Prima metodă înseamnă evacuarea poluanţilor în mediu plecând de
la ipoteza capacităţii asimilative a acestuia de a dilua sau neutraliza impactul acestora.
A doua, numită şi tratare la capătul conductei, presupune colectarea poluanţilor în
vederea separării, neutralizării decantării etc. cu depozitarea ulterioară a lor în alt loc.
Întrucât aceste soluţii nu rezolvă problema, sistemele naturale având o capacitate
limitată de asimilare, nădejdea rămâne în producţiile curate. Pentru a forţa evoluţia
lucrurilor într-o atare direcţie UNIDO a propus trecerea de la standardele ambiante la
standarde ale încărcăturii totale de poluanţi. Primele stabilesc concentraţiile acceptabile
ale diverselor categorii de poluanţi şi se adresează abordării de tip diluţie sau tratare. Cele
privind încărcătura totală de poluanţi pleacă de la realităţile sfârşitului de secol XX;
realităţi care, contrar presupunerilor, au devenit dramatice şi au arătat că cercetările
ştiinţifice s-au înşelat asupra consecinţelor unor poluanţi. Efectul de seră, încălzirea
atmosferei, depozitările acide şi cele care provoacă deteriorarea ecosistemelor acvatice dar
şi cele rezultate din accidente nucleare ca cel de la Cernobâl nu sunt decât câteva exemple
că disiparea nu e echivalentă cu neutralizarea şi că reducerea încărcăturii totale de poluanţi,
în mărime absolută , dacă se poate până la cota zero, reprezintă adevărata soluţie.
• Substituirea combustibililor fosili (gaz, petrol) cu resurse regenerabile şi nepoluante
(biomasă, energie solară, eoliană, a mareelor etc.) în scopul, dublu, de economisire a
resurselor neregenerabile şi de reducere a emisiilor poluante pe unitatea de produs;
• Asigurarea ascendenţei metodelor de prevenire a poluării faţă de cele de eliminare a ei. Un
loc important, aici, revine eco-industriilor. Este cunoscut că dezvoltarea acestei ramuri a
activităţii economice a cunoscut în ultimii ani ai deceniului XX o dezvoltare fără
precedent. Vizând domenii de vârf ale ştiinţei şi tehnicii aplicate eco-industria a oferit teren
de concurenţă pentru trei mari competitori: Europa Unită, Japonia şi SUA. În
71
 cadrul Europei, protagoniştii domeniului sunt Germania, Franţa, Anglia, Italia, Olanda şi
Danemarca. În general eco-industria nu produce doar bunuri având menirea de a preveni
poluarea. Sunt incluse aici şi bunurile şi serviciile destinate a măsura, limita sau corecta
poluarea mediului. Se au în vedere echipamente şi utilaje pentru tratarea apei, a deşeurilor,
protecţia armosferei, echipamente cu destinaţii speciale etc. O tendinţă manifestă în
interiorul dinamicii eco-industriilor este cea de dezvoltare a producţiei de bunuri care ajută
la prevenirea poluării. Se pleacă, aici, de la premisa că, odată poluat, mediul, indiferent din
ce latură l-am privi, nu-şi mai revine 100% la faza iniţială, cu toate metodele de "curăţire".
De aceea, dezvoltarea cu prioritate a industriei de prevenire a poluării cât şi crearea, din
start, a unor ramuri curate reprezintă soluţia cea mai potrivită în lupta cu poluarea.O altă
tendinţă, cu semnificaţie, este devansarea ritmurilor de creştere economică, în general, şi a
celor de dezvoltare a industriei, în special de către ritmul de creştere a eco-industriilor.
Faptul relevă preocuparea insistentă manifestată azi în lume pentru problemele legate de
mediu. De altfel, severa legislaţie în domeniu, atât în Europa occidentală cât şi SUA şi
Japonia obligă producţia la adaptări şi readaptări permanente. Măsurile de reglementare,
administrare şi contabilitate a mediului precum şi normele de incinerare, transport,
depozitare etc. a deşeurilor periculoase, emanaţie a unor instituţii internaţionale abilitate
angajarează producţia şi desfacerea acesteia pe noi coordonate. Fenomenul de globalizare
ca şi interdependenţele crescânde dintre economiile naţionale fac ca severitatea legislaţiei
antipoluante din ţările dezvoltate ale lumii să se repercuteze asupra mediului economic şi
social al celorlalte ţări. De altfel, aceasta este o a treia tendinţă ce se manifestă benefic
pentru toţi locuitorii Terrei. Chiar dacă ţările dezvoltate, în funcţie de problemele de mediu
concrete cu care se confruntă şi de legislaţia naţională, se orientează spre specializarea într-
un anumit segment al eco-industriei, internaţionalizarea pieţelor pentru produsele eco-
industriilor prin transferurile dintre ţări şi abordarea şi asimilarea acestor bunuri de către
ţările mai puţin dezvoltate reprezintă, deopotrivă, o necesitate şi o oportunitate pentru
dezvoltare şi gradul de ocupare a forţei de muncă.

• Accelerarea extinderii procedeelor de închidere a ciclurilor de materiale şi produse după

principiul de tipul "din leagăn - până în mormânt". Aceasta presupune ca gestiunea
ciclului de viaţă al produselor să fie preluată în întregime de către industria producătoare.
De la procesele de extracţie a materiei prime si până la valorificarea deşeurilor rezultate
prin scoaterea din uz a bunurilor finite managementul industrial trebuie să-şi asume totala
responsabilitate. Concură, la asigurarea finalităţii închiderii
72
 ciclurilor de materiale şi produse după exemplul naturii, orientarea către surse
regenerabile de energie, eliminarea evacuărilor de deşeuri până la cota zero, extinderea
aplicării standardelor încărcăturii totale a poluanţilor în defavoarea standardelor
ambiante şi a tehnologiilor de depoluare la capătul conductei etc.
Tehnicile şi procedeele pentru asigurarea producţiei curate sunt multiple. Fiecare proces
tehnologic îşi are, din acest punct de vedere, specificitatea sa. Găsirea de înlocuitori pentru
materiile prime şi energia nerecuperabile, optimizarea unor parametri funcţionali, proiectarea şi
reproiectarea bunurilor plecând de la cerinţele unui mediu curat, reciclarea etc. nu sunt decât
direcţii comune ce pot căpăta forme şi nume specifice în funcţie de domeniul concret unde se
aplică. Important este ca aceste măsuri să facă obiectul unor politici economice serioase; ca
factorii de decizie să creieze cadrul juridic permisibil şi sancţionator al acestor măsuri; ca
populaţia să fie conştientă de utilitatea lor pentru conservarea vieţii pe pământ.
2.3. Agricultura biologică
Cu agricultura biologică nu se iese din perimetrul producţiilor curate. Domeniul merită o
tratare distinctă doar pentru că în ansamblul ramurilor producătoare agricultura (şi, legat de ea,
silvicultura) îşi are o anumită specificitate.
Imperativul unei agriculturi biologice rezultă din necesitatea înlăturării consecinţelor
negative ale unei gestionări predominant intensive a acestei activităţi. Nevoia unor performanţe
comparabile cu cele ale industriei a indus, îndeosebi în a doua jumătate a secolului XX,
practica unor metode care să scoată din pământ şi animale maximum de randament. Apreciate
strict sub raportul eficienţei economice, rezultatele agriculturii intensive nu încântă în planul
eficienţei sociale, a consecinţelor asupra vieţii oamenilor, stării mediului, calităţii pământului,
apei, pădurilor etc. Şi nu încântă pentru că, pe lângă randamente economice înalte, agricultura
intensivă înseamnă şi: deteriorarea structurii naturale a solului, distrugerea bazei vitale pentru
multe specii de plante şi animale, poluarea solului şi apei cu produşii chimici utilizaţi în
suprafertilizări artificiale, schimbarea compoziţiei produselor agricole ca urmare a aceleiaşi
măsuri şi a tratamentelor chimice sau cu hormoni etc. Toate acestea se repercutează negativ
asupra sănătăţii oamenilor şi asupra costurilor; costuri de recuperare a sănătăţii şi de readucere
a structurilor agricole şi a produselor acestei ramuri la starea normală, naturală.
Soluţia la consecinţele negative ale agriculturii, numită de acum convenţională, este
agricultura biologică sau alternativă. Atât Europa apuseană cât şi celelalte state dezvoltate au
instituţionalizat de mult această iniţiativă. Mai mult, există chiar iniţiative comume, aparţinând
unor ţări aflate în spaţii continentale diferite. Proiectul intitulat "Europa durabilă" al grupului
"Prietenii pământului" (Friends of the Eart) din Uniunea Europeană, ţările AELS şi din Europa
Centrală şi de Est nu este decât un exemplu în acest sens.
73
 Premisa de plecare în această cutezantă întreprindere este că agricultura (se are în vedere şi
silvicultura şi piscicultura) este parte integrantă a mediului natural, se confundă practic cu el şi, pe
cale de consecinţă, se deschide acţiunii ciclului natural, bilanţului zero al unei naturi care ştie
întotdeauna să-şi reintegreze produşii secundari pentru a-şi conserva echilibrul. De fapt, ceea ce se
urmăreşte prin agricultura biologică este mai mult decât un echilibru al naturii; se vrea un circuit
pământ-planetă-animal-om avînd ca scop final conservarea valorilor naturii şi, prin aceasta,
sănătatea omului. Spre a se atinge asemenea obiective, se acţionează în direcţii precum:
• creşterea raselor de animale şi cultivarea soiurilor de plante rezistente la dăunători;
• creşterea fertilităţii solului prin folosirea îngrăşămintelor naturale, dacă e posibil,
obţinut prin circuitul închis al respectivei exploataţii agricole;
• diversificarea structurii de producţie a exploataţiilor agricole;
• utilizarea de culturi propice fixării azotului în sol, fertilizării sau consolidării terenului
etc.;
• practicarea, planificată, atunci când necesităţile o impun, a sistemului de "pârloagă",
pentru odihna şi refacerea solului;
• utilizarea de preparate pentru tratamente, stropirii etc., obţinute pe bază vegetală;
• etc.
Aşa cum întreprinderea, trivalentă este un model de urmat pentru a asigura dezvoltarea
durabilă a industriilor, exploataţia agricolă alternativă pare a fi soluţia pentru a asigura acelaşi
obiectiv în agricultură. Ea este o soluţie la consecinţele nedorite ale unei agriculturi care, de
dragul randamentelor, a decuplat de la întreg diferite sectoare de activitate, specializându-le,
eficientizându-le dar dezintegrându-le. Prin exploataţia alternativă se doreşte realizarea unui
proces în sens invers. Expresia faptică a acestei iniţiative este ferma complexă, cuprinzând
activităţi agricole multiple; cultura plantelor, zootehnie, piscicultură, sericicultutră etc. Pe
această cale se asigură circuitul natural închis mult dorit: creşterea animalelor serveşte la
valorificarea produselor vegetale după cum exploataţiile cu animale asigură îngrăşămintele
naturale necesare. Se adaugă la aceasta şi alte avantaje:
• disiparea riscurilor specifice strictei specializări;
• posibilitatea petrecerii timpului liber la "curtea ţărănească ecologică" sau a practicării
agroturismului;
• economii de costuri privind navetismul, integrarea socială sau sănătatea (prin consumul
de produse ecologice);
• mai buna protecţie a biotopului, a mediului, a speciilor etc,;
• asigurarea, fără deplasări majore, de hrană completă, vegetariană;
74
 • etc.
Acestea, şi multe alte motive, fac din prezenţa fermelor complexe, mixte, o prezenţă a
peisajului agriculturii ţărilor dezvoltate. Ferme fără sector zootehnic au devenit foarte rare în
Europa apuseană. Poluarea şi distrugerea naturii, mai grave în Europa ca niciodată, au impus şi
impun acest lucru.

3. Un nou mod de consum

Faptul că oricărui mod tehnic de producţie trebuie să-i corespundă un anumit mod de
consum este, de mult, un loc comun în ştiinţa economică. Toată lumea ştie că oricărei producţii
trebuie să-i iasă în întâmpinare un anumit consum. Altfel, ciclul se rupe şi momentele
reproducţiei nu-şi mai găsesc raţiunea.
Relativ la aceste adevăruri generale, este pregătit modul de consum spre a oferi răspuns unui
nou mod de producere a valorilor? Economisirea, miniaturizarea, informatizarea, orientarea spre
natural şi lipsa risipei din producţie îşi găsesc un corespondent fidel în planul consumului?
Pentru a răspunde acestor întrebări trebuie, mai întâi, să ştim că:
• Relaţia producţie-consum nu este una cu sens unic. Dimpotrivă, nivelul şi structura
consumului ca şi modul tehnic de a consuma pot influenţa la fel de bine modul de a
produce ca şi nivelul producţiei. Din punctul acesta de vedere, epoca postbelică a fost,
pentru ţările dezvoltate, una "consumatoristă". De exacerbarea trebuinţelor şi
satisfacerea lor la parametrii cantitativi cât şi calitativi superiori, a fost legată condiţia
vieţii civilizate. Nu întâmplător este faptul că tocmai în această perioadă creşterea
economică susţinută a fost dobândită în baza unor reţele de politică economică bazate
pe stimularea cererii. Şi nu întâmplător este şi faptul că "epoca opulenţei" a fost
criticată tocmai pentru risipa din acest domeniu, al exacerbării trebuinţelor dincolo de
ceea ce înseamnă logic, raţional;
• Există o mare varietate de trebuinţe, clasificabile după multiple criterii: materiale-
spirituale, biologice-psihosociale, individuale-colective, obiective-subiective,
fundamentale-derivate etc. În evoluţia consumului în general, tendinţa manifestată în lume
a fost aceea de creştere a ponderii trebuinţelor psiho-sociale şi culturale în defavoarea celor
legate de nevoile fundamentale ale omului: hrană, îmbrăcăminte etc. Faptul în sine reflectă
un progres: dezvoltarea economică a permis satisfacerea deplină şi cu uşurinţă a nevoilor
fundamentale pentru a rămâne o parte suficientă, şi, în creştere din PIB, spre dezvoltarea
fiinţei umane în direcţia a ceea ce este ea în esenţă - una culturală, socială şi politică. În
acelaşi timp, ascendenţa trebuinţelor psihosociale în faţa celor
75
 biologice a avut un preţ: a creat teren propice pentru o ofensivă publicitară care a creat şi
false nevoi, a deformat judecăţi asupra adevăratelor nevoi, asupra unor opţiuni şi, prin
aceasta, a condus la un consum alienant, imitativ, manipulant şi generator de risipă;
• În evoluţia societăţii, trebuinţele şi satisfacerea lor au cunoscut o permanentă dinamică.
Factorul de bază, obiectiv, care susţine această dinamică este venitul. Dar el nu este
singurul. Mai există şi importanţi factori subiectivi care influenţează comportamentul
individual în actul de consum. Referindu-se la această împrejurare, J.M. Keynes spunea că,
în condiţiile unui venit dat, există opt "mobiluri" care determină indivizii să se abţină de la
cheltuielile din veniturile lor, şi anume: prudenţă, prevedere, calcul, sete de propăşire,
independenţă, spirit de afaceri, mândrie şi avariţie şi alte şase "mobiluri" care le stimulează
apetitul pentru consum, precum setea de satisfacţii, miopia, generozitatea,
80
nechibzuinţa, ostentaţia şi risipa. Analiza structurii consumului şi a evoluţiei sale arată că
tocmai aceste "mobiluri" au avut o influenţă covârşitoare şi că în lumea dezvoltată,
"imperialismul codului social" a învins, "imperialismul burţii". Demn de interes este şi
faptul că prin imitaţie, acest model de consum a prins şi în ţările mai puţin dezvoltate, în
condiţiile unui venit mult mai redus.
Odată cunoscute aceste aspecte, răspunsul la întrebările precedente se oferă singur. El
vizează şi obligă la un nou mod de consum care, în linii mari înseamnă:
• Reconsiderarea noţiunii de trebuinţe plecând de la intercondiţionarea dintre ele,
modelul de consum şi tipul de dezvoltare; plecând de la premisa că tipul de dezvoltare
durabilă obligă la conştientizarea caracterului limitat al resurselor cunoscute şi, de aici,
la profilarea unui consum raţional, cu înlăturarea risipei şi a falselor nevoi;
• Procesul de diversificare a trebuinţelor, necesar şi consonant cu progresul societăţii,
trebuie scos de sub logica determinantă a maximizării profitului. Singura în măsură să
determine, ierarhizeze şi fasoneze aici este filosofia raţionalului;
• Consumul şi dimensionarea sa nu trebuie lăsate pradă ofensivei publicitare. De
recunoscut funcţia informatică şi promoţională a acesteia; de eliminat însă efectele sale
fetişizante. Bunurile nu pot fi scopuri în sine aşa după cum trebuinţele satisfăcute nu
trebuie să ducă la dependenţe şi constrângeri;
• Satisfacerea tuturor trebuinţelor reprezintă un mod esenţial de afirmare a personalităţii
umane, în multiplele sale ipostaze: economică, politică, socială, culturală etc. Dezvoltarea
durabilă îşi propune drept ţintă finală tocmai înflorirea personalităţii umane.
76
 Dar nu oricum şi nu cu orice preţ. Ea obligă la reconsiderări de concepte şi la noi priorităţi;
obligă la mai buna determinare a trebuinţelor fundamentale, fără ca aceasta să frizeze un
reducţionism instinctiv, şi la o mai raţională aşezare în ordinea priorităţilor a trebuinţelor
nemateriale. Obligă, altfel spus, "la o reconciliere între componenta subiectivă şi cea
obiectivă, între cea individuală şi universală ... pentru a introduce în mod real mai multă
81
echitate, raţionalitate şi stabilitate în sistem ...". Şi, toate acestea, adăugăm noi, spre
binele prezent şi viitor al omului. Pentru că, aşa cum inspirat remarca J.K. Galbraith, chiar
82
în subtitlul uneia din cărţile sale, el, omul, este "la ordinea zilei".

IV.2. Politici unidimensionale

Sub această denumire literatura de specialitate surprinde şi analizează acele soluţii la

problemele de mediu care vizează, predominant, latura economică. În plus, abordarea economică se
dezvoltă sub imperiul filosofiei liberale şi pleacă de la premisa că piaţa este calea cea mai bună de
urmat spre a ajunge la ţintă. Acoperirea faptică a acestei concepţii este asigurată prin
Principiul Poluatorul Plăteşte (PPP).

IV.2.1. Pledoarie pentru soluţii pur liberale

Filosofia liberală tradiţională în probleme de mediu se sprijină pe două mari principii:
a) Ecologia nu vizează raporturile omului cu mediul ci raporturile dintre oameni în
legătură cu folosirea unor bunuri aparţinând mediului;
b) Statul liberal are la îndemână un singur instrument pentru reglementarea raporturilor
dintre oameni, inclusiv în relaţiile cu mediul: proprietatea privată. Existenţa proprietăţii
private înseamnă, automat, responsabilitate pentru că ea, "Proprietatea, nu înseamnă
«dreptul de a face ce vrei cu ceea ce ai» ci dreptul de a decide în mod liber de folosirea
resurselor cu condiţia ca, prin aceasta, să nu se aducă atingere drepturilor similare ale
83
altora" .
Plecând de la aceste două ipoteze se înţelege, concluziv, că a polua, în sens liberal, nu
înseamnă, în mod direct, a «murdări» natura ci a comite o «agresiune», o ingerinţă în drepturile
altora de a se bucura de satisfacţia pe care le-ar produce-o uzul proprietăţii lor. Şi, dacă poluarea

80
J.M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1970, p.135-136.
81Ioniţă Olteanu, Limitele progresului şi progresul limitelor, Editura Politică, Bucureşti, 1981, p.298.
82 J.K. Galbraith, Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului, Eurosong & Book, 1997.
77
se înţelege în aceşti termeni, cel sau cei care o comit trebuie să aducă o reparaţie spre a o
repune în starea de origini. Acest lucru este obligatoriu pentru că, în viziunea liberală, deşeurile
industriale, emisiile de bioxid de carbon, plumb etc. reprezintă «violarea unei proprietăţi». Ele,
deşeurile, nu sunt aruncate într-un teritoriu al nimănui ci întrun teritoriu cu stăpân, într-un areal
cu un proprietar nominal căruia i-au fost, astfel, încălcate drepturile.
La întrebarea cine şi cum trebuie făcută reparaţia, liberalii nu invită, în nici un caz, statul.
Dimpotrivă, orice intervenţie a acestuia este socotită neavenită. Neavenită în dublu sens:
• Întâi, chiar în cazul bunurilor socotite prin însăşi natura lor, publice statul nu are ce căuta.
Liberalii susţin că bunurile colective au acest statut nu pentru că aşa au impus împrejurările
ci pentru că un stat intervenţionist a furnizat şi impus un cadru legal care nu a permis
privatizarea lor, socotindu-le monopoluri naturale. Or, practica, susţin ei, a dovedit că nu
există monopoluri naturale; telefonul, calea ferată, industria extractivă etc. se pot privatiza
ca orice alt bun;
• Al doilea, intervenţia statului este neavenită chiar în condiţiile admiterii existenţei
externalităţilor. Pentru îndepărtarea acestora, piaţa şi nu intervenţia statală oferă soluţii
optime.
Pretenţiei susţinută de adepţii măsurilor intervenţioniste după care doar statul are şanse,
prin taxe pe poluare, subvenţii pentru poluatori în scopul de a-i orienta spre producţii curate,
înfiinţarea unor parcuri naturale administrate public etc. liberalii opun propriile
contraargumente. Ei arată că orice intervenţie se loveşte de anumite limite.
Este vorba, mai întâi, de limite legate de relativitatea pe care lipsa pieţei o conferă
dimensiunii externalităţilor. E un lucru ştiut de toată lumea că doar piaţa oferă adevărata măsură a
valorilor. Într-o economie de piaţă, externalităţile nu pot urma decât acelaşi traseu. Ele trebuie
supuse logicii pieţii spre a le afla dimensiunea. Altfel, se ajunge în situaţia în care funcţionari
publici, "omnipotenţi", stabilesc (după ce criterii?) dimensiunea costurilor externe şi, în baza
acestor "măsurători", iau decizii; decizii care, în asemenea ciscumstanţe, nu pot di decât arbitrare.

În al doilea rând, limitele sunt legate de procedură, economică şi juridică. A te angaja la

"reparaţia" provocată de poluare pe calea unei justiţii restitutive înseamnă, după liberali, a
84
răspunde la întrebări problemă, şi, de fapt, fără de răspuns, de genul :
- Poate fi stabilită o relaţie de cauzalitate netă între pagubă şi comportamentul celui care
a produs-o?

83Henri Lepage, La nouvelle économie industrielle, lucr.cit, p.324.

84Ibidem, p.326.
78
 - Ce se întâmplă atunci când cel culpabil este insolvabil sau de negăsit?
- Atunci când pierderea se referă la sănătatea oamenilor, sau chiar moartea lor, reparaţia
bănească are vre-o relevanţă?
- Etc.
Dacă statului liberal i se recunoaşte vre-o atribuţie pe această direcţie, atunci ea trebuie să
se concretizeze nu în soluţii împotriva surselor de poluare ci în reglementări care să oblige la
respectarea drepturilor de proprietate ale celor care au fost lezaţi prin poluare.
În sprijinul argumentaţiei lor, că proprietatea privată este cel mai bun apărător al naturii,
85
liberalii oferă atenţiei unele împrejurări.
Astfel, fostele ţări socialiste, unde proprietatea a fost în majoritatea ei publică sau de stat,
nu au încurajat o bună gestionare a resurselor. Degradarea, deversarea, exploatarea prădalnică a
solului, pădurilor, apelor etc. nu au avut aici limite tocmai pentru că nu a existat un interes
direct în folosirea raţională a acestor resurse, interes fixat printr-un drept concret de proprietate.
Apoi, marea, care este un exemplu tipic de bun liber, este confruntată adesea cu o
exploatare nechibzuită a faunei sale atunci când legislaţia internaţională nu stabileşte cu
exactitate abilităţile şi competenţele de folosire a ei şi când platourile continentale nu sunt clar
şi precis delimitate.
În sfârşit, disocierea drepturilor de proprietate asupra pădurilor de dreptul de vânătoare
conduce adesea la o atitudine iresponsabilă faţă de zestrea cinegentică. Exemplul dispariţiei
unor rase de animale sălbatice este o confirmare în acest sens. Acelaşi lucru este valabil şi în
cazul ochiurilor de apă. Cu alte cuvinte, dacă ar vâna sau pescui doar cel care este proprietar
asupra terenului respectiv sau cel care, în schimbul unei plăţi dobândeşte acest drept în condiţii
strict definite, consecinţele asupra faunei ar fi altele.
Mai adăugăm că liberalismului tradiţional îi repugnă şi maniera de abordare globală a
problemelor de mediu. Tabloul sumbru, creionat de ameninţările ce provin prin rarefierea stratului
de ozon, topirea gheţurilor polare etc. e de natură a inspira şi susţine un sentiment pe măsură, de
fatalitate, de finitudine a lumii. Or, unei atari stări de spirit, se înţelege, nu-i pot răspunde decât
politici pe măsură. Şi ele nu pot fi decât tot globaliste, colectiviste, în care statul (sau statele) este
obligat să se implice. Alternativa liberală la această stare indusă de sindromul prometeic se traduce
într-o concretizare a fenomenelor şi politicilor ecologice; într-o difuzare a deciziilor la nivelul
indivizilor şi a colectivităţilor restrânse, angajate efectiv în determinarea, evaluarea şi combaterea
fenomenelor de poluare.

85
Ibidem, p.331 - 337.
79
IV.2.2. Pentru un liberalism moderat
Istoric vorbind, este ştiut că cel mai bun stat este acela care guvernează cel mai puţin. În
materie de gestionare a resurselor naturale şi a mediului, în general, această afirmaţie rămâne
valabilă. Clasicii liberali nu au admis nici o ingerinţă a guvernului în mecanismele
antipoluante. Liberalii de astăzi nu pot face abstracţie de faptul că piaţa mediului nu este o piaţă
liberă în totalitate; că există bunuri care, prin natura lor, sunt sortite a rămâne publice; că nu poţi,
chiar dacă ţi-ai dori, să privatizezi nici aerul nici marea. De aceea, ei admit că statul are anumite
responsabilităţi şi că el poate interveni în a oferi politici stimulent în lupta cu poluarea. Oferta
intervenţiei statale nu înseamnă însă punerea în mişcare a unor mecanisme restrictive ci punerea în
mişcare a pieţei. Pe calea alternativei de preţ se crede în dobândirea unui comportament responsabil
din partea poluatorilor.
Militând pentru piaţă ca mecanism autoreglator în problemele de mediu, liberalii moderaţi
nu concep existenţa unei pieţe ecologice în afara proprietăţii private . Dimpotrivă, aceasta
rămâne ipoteza de bază în demersul lor.
De existenţa preoprietăţii private este legată, în principal, responsabilitatea în gestiunea
bunurilor. Se consideră că numai existenţa acesteia fixează repere clare asupra:
- subiecţilor care au acces la resurse;
- nivelului până la care resursele pot fi exploatate;
- avantajele care rezultă din folosirea resurselor dar şi a responsabilităţii suportării
costurilor.
Încercările de a demonstra că statul trebuie, în mod obiectiv, să intervină, peste tot, în
gestiunea bunurilor publice se lovesc de faptul că:
- Nu te ocupi şi nu te îngrijeşti bine decât de ceea ce posezi în mod direct;
- Statul nu poate angaja un aparat poliţienesc atât de numeros încât fiecare individ să fie
păzit şi sancţionat atunci când poluiază aerul sau aruncă deşeurile acolo unde nu trebuie;
- Eficacitatea unei legislaţii pe terenul ecologiei este pusă serios în discuţie în afara
existenţei proprietăţii private. Ce fel de responsabilitate se poate stabili dacă statul este,
în acelaşi timp, proprietar, poluator şi plătitor?
De altfel, existenţa bunurilor socotite libere (aer, apă, vânat etc.) este, prin ea însăţi, un
exemplu ce pledează pentru proprietatea privată. De ce? Pentru că accesul la astfel de bunuri,
este ştiut, se produce după principiul "primul venit - primul servit". Cum preţul accesului la
astfel de bunuri este mic sau inexistent, întotdeauna va fi o cerere foarte mare pentru acea
resursă, ceea ce, finalmente, va conduce la epuizarea ei. Interesul direct şi imediat pentru a
proteja acea resursă este foarte mic sau nu există. Nu există nici o corelare între utilizatori cu
80
privire la exploatarea ei. Fiecare se va opri atunci când ecuaţia de egalitate între câştigul
marginal şi costul marginal de exploatare îi va dicta acest lucru. Cum costurile de exploatare
sunt, de principiu, mici, acest fapt poate să însemne foarte bine şi degradarea sau epuizarea
totală a respectivei resurse.
Asemenea judecăţi fac tentantă încercarea de a scoate bunurile ambientale din categoria
bunurilor publice, tocmai pentru a responsabiliza, odată în plus, modul lor de gestionare.
Un argument suplimentar în această direcţie ţine de împrejurarea că, în cazul bunurilor
ambientale, nonrivalitatea şi nonexcluziunea, caracteristici ale bunurilor publice, nu îşi găsesc
pe deplin acoperire. Se ştie că bunurile publice sunt acelea care se oferă tuturor consumatorilor,
fără restricţii (apărare naţională, siguranţă publică, protecţie socială etc.). Cu referire la ele,
nonrivalitatea vrea să spună că dacă un bun este disponibil pentru un individ, el este la fel de
disponibil şi altuia sau altora. Pe un registru de judecată similar, nonexcluziunea se referă la
împrejurarea în care dacă A este acceptat la consum, lui B nu-i poate fi refuzat consumul, în
aceleaşi condiţii. Or, în cazul bunurilor ambientale aceste două atribute ale bunurilor publice
nu funcţionează corect. Şi aceasta pentru că fiecare persoană sau firmă este tentată, potrivit
principiului "primului venit" să profite cât mai mult de pe urma mediului şi să contribuie cât
mai puţin la suportarea costurilor (sau deloc). În acelaşi timp, dacă A participă la consum şi
poluiază, B nu este exclus consumului însă nu mai poate profita de un consum la aceiaşi
parametri. Profitând şi aruncând în mediu deşeurile fără a-şi aduce o contribuţie pe măsură la
"repararea" bunurilor ambientale, firma probează un comportament iresponsabil şi, social
privind lucrurile, ineficient.
În acelaşi timp, poluarea bunurilor ambientale pune probleme în realizarea corelaţiei dintre
optimul individual şi cel social. Accesul la un bun colectiv trebuie să fie direct şi liber. Or, poluarea
este o externalitate negativă. Producerea ei nu ne permite să spunem că aerul sau apa, poluate, sunt
bunuri colective, sută la sută. Cel care a poluat se poate simţi fericit graţie profitului obţinut pe
calea producţiei (sau consumului) poluante. Dar el nu poate fi satisfăcut din perspectiva accesului
la un bun public poluat. Pentru cel poluat răul este absolut. Prin internalizare, costurile cu poluarea
se suportă de cei care au produs-o dar dacă aceste elemente de cost sunt şi componente ale preţului
produselor realizate, cel aflat la capăt de drum, consumatorul (fie el poluator sau poluat) suportă
externalităţile. Vrem să spunem, în alţi termeni, că internalizarea rezolvă doar în aparenţă
contradicţia dintre optimul individual şi cel social de tip Pareto. În realitate însă, poluarea, odată
produsă, afectează iremediabil această relaţie.
Cu toate aceste neajunsuri, curajul de a merge până la capăt şi de a scoate bunurile ambientale
din categoria celor publice nu există. Doar adepţii teoriei drepturilor de proprietate, şi, în principal,
Ronald Coase şi Douglas North, negativ impresionaţi de gestiunea frauduloasă a
81
mediului în fostul sistem socialist, cred că şi aici, pe terenul bunurilor ambientale, raţionamentul
lor, de evoluţie generală a drepturilor de proprietate de la una haotică, colectivistă, la una
86
individualistă, cu suport într-o legislaţie clară şi suplă, îşi va spune cuvântul .

IV.2.3. Soluţia pieţei

Din nefericire, poluarea, ca şi inflaţia sau şomajul, s-a dovedit un însoţitor nedorit dar
permanent al activităţii economice. Oricât am aplatiza curba lui Kuznetz, nu scăpăm de
efectele externe negative pe care orice dezvoltare economică le provoacă asupra mediului şi, pe
această cale, asupra oamenilor.
Acceptând că orice dezvoltare, oricât de curată ar fi ea, implică un cost extern, problema
care se pune este de a "jugula" acest cost, de a-l menţine în limite suportabile spre a nu pune
sub semnul întrebării derularea pe termen lung a procesului de creştere. Pentru a rezolva o
astfel de problemă, costurile externe trebuie evaluate spre a determina cât mai exact corecţia,
negativă, pe care trebuie să o aplicăm creşterii economice cu scopul de afla, astfel, mărimea
unui PIB "verde", ajustat cu cheltuielile de combatere a poluării. Chiar dacă acest lucru nu este
uşor de realizat şi chiar dacă preţul plătit pentru creşterea economică nu poate primi atributele
exactităţii, el trebuie totuşi determinat. În realizarea acestui obiectiv se crede că piaţa este cel
mai bun instrument.
În principiu, în materie de protecţie a mediului, soluţia pieţei înseamnă două mari lucruri:
a) Instituirea mecanismelor concurenţiale în alocarea resurselor ; b) Aplicarea principiului
poluatorului plăteşte.
a.Concurenţa ecologică
Instituirea mecanismelor concurenţiale şi crearea, pe această cale, a unei pieţe ecologice,
nu înseamnă mutaţii radicale în paradigma pieţei libere. Potrivit matricei obişnuite, menirea
pieţei este de a face ca, pe calea concurenţei pe care o întreţine, să determine ca resursele să
intre în posesia celor care ştiu să le folosească cel mai eficient. Noutatea pieţei ecologice ţine
de împrejurarea că eficienţa folosirii resurselor nu este suficientă; trebuie ca ele să fie folosite
fără poluare.
O asemenea piaţă poate fi incurajată şi întreţinută. Statul poate ajuta la alocarea selectivă a
resurselor prin subvenţii la importul de tehnologie nepoluantă, concesii (scutiri de impozite,
facilităţi de import) etc. Dar, esenţial, şi important pentru România, statul poate ajuta şi la o
privatizare ecologică. Există deja o experienţă în materie a ţărilor OECD. Orice proiect de

86
Vezi "Şcoala drepturilor de proprietate", în Ion Pohoaţă "Doctrine economice universale", vol. II, Contemporani,
Editura "Gh. Zane" Iaşi, 1993, p.167 - 170.
82
privatizare este însoţit de un " Program de conformitate" prin care se transferă noului proprietar
cumpărător toate obligaţiile referitoare la condiţiile de mediu pe care trebuie să le respecte,
riscurile ecologice la care se expune ca şi costurile acoperitoare. Odată devenit proprietar, noul
cumpărător ia act, pe cale contractuală, de prevederile legale privind protecţia mediului pe care
se obligă să le respecte.
Piaţa este socotită preferabilă măsurilor restrictive şi atunci când, pe fundalul oferit de
existenţa drepturilor de proprietate privată, se traduce într-un climat de negociere. Climat în care
poluatorul pare dispus să plătească pe cel aflat în suferinţă pentru a dobândi, astfel, dreptul de a-şi
creşte dimensiunile producţiei. În condiţiile în care şi cel poluat beneficiază de un drept de
proprietate individuală apare o piaţă a externalităţilor. Un Ronald Coase, adept şi susţinător al unei
asemenea idei, consideră că e posibilă o astfel de negociere şi atunci când poluarea capătă
dimensiuni globale. O ţară, de exemplu, poate prini ajutor în schimbul abţinerii de la despăduriri.
Dar, cea mai directă cale prin care piaţa poate regla problemele poluării este cea a
mecanismului preţurilor. Un preţ liber care să reflecte toate cheltuielile antrenate de realizarea unui
bun, inclusiv cele cu poluare, poate fi un semnal operativ şi util pentru un comportament
responsabil, pe multiple direcţii. Dacă, de exemplu, obţinerea de energie prin arderea cărbunilor se
soldează cu ploi acide şi efect de seră, preţul cărbunelui poate creşte proporţional cu conţinutul în
carbon şi sulf al acestuia. Se poate vorbi de succes atunci când preţul ridicat obligă pe producător să
introducă şi să utilizeze o tehnologie nepoluantă. Sau, în cazul licenţelor de poluare, se poate crea o
adevărată piaţă de cumpărare a acestora. Achiziţia unei licenţe permite firmei să poluieze până la
un nivel standard prestabilit. Acest standard poate fi socotit un preţ. Cu cât nivelul său va fi mai
ridicat, cu atât el va responsabiliza mai mult firma achizitoare în folosirea unei resurse.

Politica de preţ promovată de guvernele ţărilor lumii se confruntă însă cu o problemă,

aceea a libertăţii lui. Analiştii în domeniu au ajuns la concluzia că "... preţurile la resursele
naturale trebuie ridicate prin măsuri politice. Aceasta este prima ţintă care trebuie atinsă. Pe de
altă parte, lucru important de reţinut, schimbările sectoriale cerute de dezvoltarea sustenabilă
trebuie să se realizeze la costuri economice joase. Costuri înalte pot însemna o încetinire a
87
procesului de creştere şi, ca urmare, dezvoltarea poate deveni nesustenabilă" .
Aşadar, politica de preţ poate întinde capcane. Dezvoltarea sustenabilă nu înseamnă stoparea
creşterii, dimpotrivă. Iar susţinerea creşterii nu e realizabilă în afara principiilor eficienţei şi, deci, a
unor costuri reduse. Avantajele dobândite prin responsabilizarea faţă de mediu, pe calea

87
Lucas Pretschger, Growth Theory and Sustainable Development, Cheltenhan, UK; Northampton, MA, USA,
1999, p.237.
83
unui preţ ridicat, trebuie să compenseze riscurile pe care acelaşi preţ mare le poate avea asupra
cadenţei creşterii. Altfel, dezvoltarea durabilă îşi pierde suportul.
Pentru România perioadei de tranziţie funcţionarea unor asemenea mecanisme este
îngreuiată de existenţa unor distorsiuni ale pieţei care împiedică punerea în valoare a funcţiei
preţului de revelator de informaţii dar şi de măsură fidelă a raportului tensional cerere-ofertă.
88
George Georgescu pune în evidenţă trei asemenea distorsiuni :
1. Neincluderea în preţul unor resurse a cheltuielilor cu repararea sau conservarea
mediului de unde aceste resurse s-au obţinut. Exemplul tipic în acest sens îl oferă preţul lemnului,
situat mult sub cheltuielile reale de exploatare. Prin această subevaluare a imputurilor economice se
obţine o falsă competitivitate în relaţiile cu străinătatea. "Perversitatea" acestei false ieftinătăţi este
tocmai expresia preţului plătit prin neluarea în calcul a rarităţii resurselor şi a cheltuielilor pentru
conservarea acestora.
Judecata este valabilă şi pentru preţul de achiziţie, uneori revoltător de "competitiv", cu
care străinii cumpără firmele româneşti. Lipsa unei legislaţii clare şi severe de protecţie a
mediului sau nivelul scăzut al standardelor de mediu existente, dimpreună cu neinspirata
obişnuinţă de a nu lua în calcul costuri de mediu la privatizare crează o falsă competiţie în
procesul de apropriere a firmelor româneşti.
2. Existenţa unor monopoluri naturale, subvenţionate de stat, exact în domeniul resurselor
naturale. Pentru că exercită presiuni tipice monopolurilor, regiile autonome primesc subvenţii
care, de obicei, capătă destinaţii străine celor dictate de acoperirea unor cheltuieli de mediu. De
cele mai multe ori cheltuielile administrative sau salariale absorb aceste subvenţii. Coroborat
cu inexistenţa unui real mediu concurenţial în domeniu, şi a unei legislaţii incoerente, preţurile
arbitrare impuse de regiile autonome sunt departe de a reflecta şi problemele de mediu.
3. Ţările slab dezvoltate, şi România nu face excepţie, practică subvenţii pentru importul
unor bunuri scumpe care provin din ţările dezvoltate şi care includ, acolo, şi costuri de mediu.
Pentru a le ocoli, sau pentru a rămâne competitive, ţările dezvoltate au la îndemână soluţia
implantării directe a industriilor lor în ţările slab dezvoltate. Intenţia le este facilitată de nivelul
redus al standardelor de mediu din aceste din urmă ţări care, graţie acestui fapt, au toate
"şansele" să importe industrii poluante.
b. Principiul Poluatorul Plăteşte (PPP)
Tehnic vorbind, principiul PPP este principalul instrument de internalizare a costurilor cu
poluarea. Aplicarea lui permite satisfacerea a două mari cerinţe:
- Determinarea dimensiunii răspunderii pentru paguba adusă mediului;
84
 - Posibilitatea practicării de preţuri în baza determinărilor făcute la resursele de mediu în
vederea inducerii unui comportament responsabil din partea utilizatorilor acestora.
Permiţând acest lucru, aplicarea PPP are ca efect introducerea resurselor de mediu în
mecanismul pieţei libere, adică în locul unde raritatea şi costul de oportunitate al utilizării lor
îşi vor dobândi reala semnificaţie şi dimensiune.
Deşi, în aparenţă, simplă, problema determinării costurilor de mediu, şi internalizarea lor nu
este una facilă. O instalaţie de control sau de prevenire a poluării se ştie exact ce cheltuieli a
antrenat. Costul unei investiţii într-o tehnologie nouă este însă greu departajabil în cheltuieli pentru
schimbarea tehnologiei, pur şi simplu, şi cheltuieli aferente aspectului "curat" al acestei tehnologii.
Apoi, noţiunea uzuală limbajului dezvoltării durabile de "stare acceptabilă a mediului" implică un
mare grad de relativitate. Cum poţi să măsori cu exactitate paguba dacă nu ştii cu exactitate ce
înseamnă întregul căruia i-ai adus daune? Aceste dificultăţi, plus implicaţiile pe care internalizarea
unor cheltuieli le au asupra exficienţei sau asupra raportului dintre eficienţă şi echitate au condus
nu numai la interpretări diferite ale modului de aplicare a PPP dar şi asupra instrumentelor prin care
el este pus în practică.
În orice caz, şi dincolo de orice interpretare, instrumentele la care se face apel pentru
aplicarea PPP sunt, prin natura lor, predominant economice şi nu administrative, de comandă.
Caracteristica lor principală este că lasă agenţilor economici care folosesc resurse de mediu
alternativa de a răspunde la anumiţi stimuli.
Ţinând seama de aceste caracteristici şi dificultăţi principalele modalităţi de internalizare a
costurilor, în vederea suportării lor de către poluator, sunt:
1. Definirea clară şi respectarea strictă a drepturilor de proprietate. Toţi reprezentanţii
"Şcolii drepturilor de proprietate", liberali prin crezul lor, susţin că o resursă se exploatează
prădalnic atâta vreme cât proprietatea asupra ei nu este clar definită. Dacă în atragerea şi
folosirea resursei respective sunt interesaţi mai mulţi agenţi economici, fiecare va căuta să
scoată din exploatarea ei profit maxim ştiind că, în absenţa vreunei îngrădiri determinată de un
drept de proprietate, ceilalţi vor proceda la fel. Numai privatizarea va face pe fiecare
responsabil de exploatarea raţională şi conservarea pe termen lung a resurselor.
Ceea ce vor adepţii drepturilor de proprietate şi, în principal, protagonistul Ronald Coase,
este o privatizare totală, a resurselor şi a bunurilor de mediu. Reţinând ideea că proprietatea
privată responsabilizează, experienţa faptică a dovedit că aerul, apa mărilor şi oceanelor, stratul
de ozon etc. nu se supun, din păcate, acestei logici. Pentru păstrarea lor nealterată trebuie găsite
soluţii situate dincolo de proprietatea privată.

88
George Georgescu, Reforma economică şi dezvoltarea durabilă, Editura Economică, Bucureţti, 1995, p. 20-22.
85
 2. Negocierea directă între agenţii economici . Tot în spiritul pieţei libere, şi de o manieră
unidimensională, vizând doar interesele individuale ale celor implicaţi într-o activitate economică şi
eludând interesul social, Coase şi adepţii "Şcolii drepturilor de proprietate" au întrevăzut şi
posibilitatea unei negocieri directe între agenţii economici, negocieri bazate pe logica desprinsă din
filosofia lui A.C. Pigou.
Coase oferă exemplul unei căi ferate ce traversează un lan de cereale. Agricultorii sunt
interesaţi de existenţa unei căi de transport în apropierea culturilor lor. Numai că trenul lui
Coase este condus de o locomotivă cu aburi care poluiază. "Actualizat", exemplul său ar
însemna o şosea pe care grânele sunt transportate cu maşini grele cu emisii poluante. Interesaţi
de coabitarea reciprocă, determinată de bunul mers al afacerii, cele două părţi vor fi dispuse să
negocieze în privinţa costului cu poluarea. Şi iată cum! Transportatorul va fi dispus să
plătească agricultorului poluat o taxă compensatoare atâta vreme cât avantajul marginal obţinut
prin activitatea sa, poluantă, este superior costului pe care poluatul ar trebui să-l suporte dacă s-
ar angaja să se ocupe cu eliminarea poluării. Dacă situaţia se inversează, poluatul va fi interesat
să ofere poluatorului o taxă pentru a-l stimula să reducă emisiile poluante. Procedând astfel, se
va ajunge la situaţia de optim gen Pigou în care costul marginal al polării va fi egal pentru cele
două părţi.
Un alt exemplu îl pot oferi proprietarii vecini a două livezi de pomi fructiferi. Unul îşi
tratează pomii cu insecticidele şi fungicidele necesare şi prescrise. Al doilea nu face acest lucru
şi atunci lotul său va fi învadat de boli şi dăunători care, din nefericire, vor migra şi în lotul
vecin. Nefiindu-i indiferentă producţia, proprietarul primului lot va fi obligat la o negociere cu
cel de-al doilea. El va oferi acestuia o sumă stimulativă (spre a-şi achiziţiona substanţele
chimice necesare combaterii dăunătorilor) atâta timp cât aceasta se va afla sub nivelul
plusurilor de productivitate posibil de obţinut prin combaterea dăunătorilor pe ambele livezi.
3. Internalizarea pe calea taxelor . O asemenea terapeutică antipoluare se sprijină pe ipoteza
(inspirată tot din logica lui A.C. Pigou) că taxa se va regăsi în preţuri şi că, modificând preţurile
relative ale bunurilor produse, acest lucru va influenţa procesul de afectare a resurselor conducând
la o situaţie optimală. Mecanismul care stă la baza acestei idei este următorul: fiecare agent va fi
tentat şi incitat să reducă daunele pe care le aduce mediului atâta vreme cât costul marginal al
măsurilor necesare în această direcţie este mai mic decât taxa pe care ar plăti-o pentru poluare. Prin
taxare, se ajunge la egalizarea costurilor marginale antrenate de măsurile de protecţie a mediului,
pentru toţi agenţii. Cum taxele se regăsesc în preţurile de achiziţie ale produselor, consumatorii vor
fi influenţaţi, de asemenea, în deciziile lor, de aceste taxe. Marele avantaj al acestui sistem ţine de
împrejurarea că, prin taxele preconizate, se urmăreşte nu de a
86
plăti pentru poluare ci de a determina o conduită responsabilă şi traductibilă în măsuri
antipoluante sau de reducere a acesteia.
În marea categorie a taxelor (şi impozitelor) intră:
3.1. Taxa pe poluare. Este menită, teoretic, să incite la reducerea poluării şi la introducerea
unor producţii curate. Ipoteza de la care se pleacă este aceea a proporţionalităţii mărimii taxei
cu poluarea produsă. Pentru a se realiza un asemenea obiectiv e necesară realizarea unor
condiţii, printre care:
• posibilitatea măsurării pagubei produse prin poluare;
• stabilirea cât mai exactă a parametrilor calitativi ai mediului ambiant (eventual, prin
standarde de mediu);
• stabilirea unui nivel optim, stimulativ al taxei.
Această din urmă cerinţă este foarte importantă. Este de dorit ca firmele poluante să nu
plătească taxa ci să ia măsuri extipoluante. Pentru aceasta trebuie ca impozitul să fie suficient
de mare şi să antreneze sporirea investiţiilor în tehnologii şi echipamente antipoluante (Olanda,
Danemarca etc.). Atunci când taxa este prea mică (Franţa) principiul de judecată se respectă,
firmele suportă taxa dar obiectivul nu este atins, poluarea rămâne. Acest inconvenient poate fi
depăşit dacă fondurile adunate la buget prin plata taxelor pe poluare capătă o destinaţie
specială: finanţarea măsurilor de protecţie a mediului. Iar pentru aceasta e nevoie de un stat
responsabil şi interesat în binele general, lucru rar întâlnit.
3.2. Taxe pentru utilizarea unei resurse. În categoria de resurse intră, aici, o resursă definită
în sensul clasic al termenului dar şi deşeurile industriale sau menajere. O taxă instituită în
această direcţie are menirea, fie de a pereniza existenţa unei resurse rare, neregenerabile, fie de
a încuraja un serviciu de tratare a deşeurilor, spre a le da o utilizare economică sau a le
neutraliza efectele nedorite.
Efecte similare au, în aceeaşi direcţie, redevenţele. Concesiunea dreptului de folosinţă a
unui bun public (zăcăminte de minereuri, petrol, gaz etc. dar şi a unor drumuri publice) poate
conduce la o conduită responsabilă a beneficiarului dreptului concedat dacă redevenţa impusă
de titularul bunului este suficient de mare şi, în acelaşi timp, este cuplată cu norma de protecţie
a mediului pe domeniul respectiv.
3.3.Taxe pe produs. Sunt menite a acoperi cheltuielile necesare înlăturării eventualelor pagube
pe care producerea şi consumul unor bunuri le-ar provoca. Întrucât sunt componente ale preţurilor
bunurilor, asemenea taxe pot avea şi rezultate perverse: efectul lor stimulator poate să se reducă
dacă produsele vizate se vând foarte bine şi măresc încasările deţinătorilor, scopul pentru care au
fost stabilite rămânând colateral. Pentru că, în atari circumstanţe, raportarea la
87
PPP are slabă relevanţă, taxele pe produs îşi găsesc justificarea doar prin includerea lor într-un
sistem de alte taxe.
Atunci când produse diferite se adresează aceleiaşi nevoi se aplică taxe diferenţiate pe
produs pentru a încuraja producţia şi consumul celor mai puţin poluante. Accizele la
carburanţi, de exemplu, au menirea de a încuraja consumul de combustibil fără plumb,
transportul în comun sau mersul pe jos şi de a reduce traficul auto poluant după cum, aceleaşi
accize, la băuturi alcoolice şi tutun, sunt gândite pentru a reduce consumul lor dăunător
sănătăţii şi a favoriza colectarea de fonduri necesare proiectelor de asistenţă socială şi sanitară.
3.4. Taxe administrative. Sunt instituite în vederea colectării fondurilor necesare finanţării
unor acţiuni de management al mediului. Se colectează, astfel de taxe, la înregistrarea unor
firme poluante, la eliberarea unor licenţe de funcţionare etc. Pentru ca aceste taxe să-şi justifice
sorgintea din PPP e necesar ca veniturile colectate pe această cale să se concretizeze în măsuri
clare de rezolvare a unor probleme de mediu. Dezavantajul taxelor administrative este legat
tocmai de lipsa posibilităţii stabilirii unei legături directe între contribuţia poluatorilor şi
costurile pe care le implică implementarea programelor de mediu.
4. Subvenţiile. Sunt justificate de existenţa unor externalităţi pozitive. Dacă un agent
economic este la originea acestora el trebuie să fie subvenţionat şi încurajat, astfel, să menţină
aceste servicii pentru mediu sau cu caracter social. În acest sens el trebuie să primească o primă
pentru orice investiţie antipoluantă efectuată sau pentru evitarea sau suprimarea poluării.
Pentru ca prima să-şi merite numele ea trebuie să fie mai mare decât costurile cu depoluarea. Şi
această măsură comportă, ca şi altele, dificultăţi legate de identificarea exactă a poluatorului, a
cuantumului poluării, a costurilor de epurare etc. În plus, nu sunt de neglijat efectele perverse.
Referindu-se la acest fapt René Passet enumera, printre asemenea rezultate nedorite: "...
crearea de întreprinderi poluante cu scopul de a primi prime de epurare, tendinţa
întreprinderilor existente de a subevalua poluarea produsă şi de a fi, astfel, « premiate» cu sume
mult mai mari decât merită ... în fine ipoteza limită în care o firmă continuă să primească prima
89
şi după ce şi-a închis porţile din raţiunea că, astfel, nu produce poluare".
Atâta vreme cât sursa primelor nu vine de la poluator ci de la puterea administrativă,
efectele nedorite sunt de aşteptat. În plus, tocmai pentru că fondurile necesare subvenţiilor
provin de la surse administrative, se impută acestei metode că este neconformă cu PPP. O
asemenea aserţiune nu poate fi susţinută şi în cazul în care fondurile colectate sunt destinate
investiţiilor antipoluante, reciclării deşeurilor, recuperării unor resurse, implementarea unor

89
René Passet, Environnment et biosphère, în Xavier Greffe ş.a., Encyclopédie économique, vol. 2, Economica,
Paris, 1990, p.1842.
88
măsuri restrictive de mediu, tratarea apei poluate, curăţirea unor lacuri afectate de depozite
toxice etc., adică atunci când problemele de mediu cu care sunt confruntate firmele sunt severe
şi asistenţa financiară se impune.
Ca formă concretă pe care subsidiile o pot lua, amintim: primele directe, credite
guvernamentale cu dobândă redusă sau fără dobândă, permisiunea unor amortismente
accelerate, reduceri de impozite, investiţii directe din partea administraţiei publice etc.
Deşi criticate pentru dezavantajele lor şi deşi sunt socotite puţin conforme cu PPP,
sistemul subvenţiilor este întâlnit în ţări europene ca Germania, Olanda, Franţa, Italia etc. mai
puţin în SUA.
5. Permisele de poluare sau exploatare a resurselor
O metodă, pe cât de şocantă, pe atât de seducătoare, constă în emiterea şi vânzarea
drepturilor de poluare. În baza unei bune cunoaşteri a problemelor de mediu, autoritatea
publică stabileşte norme maxime admisibile de poluare pentru fiecare domeniu. Cantitatea
totală de poluare tolerabilă îşi găseşte concreteţe într-un număr determinat de permise de
poluare. Ele sunt emise de stat şi puse în vânzare pe o piaţă specifică. De achiziţia lor prin
cumpărare sunt interesaţi agenţii economici a căror activitate produce poluare în domeniul
vizat de guvern. Numărul de permise deţinute va indica şi nivelul maxim admis pentru
poluatorul proprietar ca şi perioada pentru care dreptul de poluare este valabil. A produce
poluare dincolo de ceea ce se oferă ca admisibil prin permisele cumpărate înseamnă a suporta
cheltuieli cu depoluarea. Între agenţii economici interesaţi se instalează un climat concurenţial.
Fiecare va fi interesat să cumpere permise de poluare până când costul marginal al unui
asemenea permis devine egal cu cel de depoluare. Statul deţine controlul prin fixarea normei
generale admise a emisiilor poluante. Mai mult, el poate înnăspri condiţiile impuse agenţilor
economici prin variaţii de curs ale permiselor de poluare.
O asemenea piaţă poate funcţiona numai dacă este perfect fluidă şi informată. În plus, mai
e nevoie ca statul să deţină în permanenţă controlul asupra drepturilor de poluare emise şi
repartizate între competitori.
Dacă pare şocant să vinzi drepturi de poluare a unui bun ambiental, care de cele mai multe
ori este un bun public, nu aceleaşi sentimente le provoacă vinderea drepturilor de exploatare a
unei resurse. Plecând de la norme clar definite, privind potenţialul, raritatea, durabilitatea şi
eficienţa cu care poate fi atrasă şi exploatată o resursă, statul proprietar poate emite permise de
exploatare. Se pot cumpăra, de data aceasta, cote. A exploata dincolo de cantitatea determinată de
cotele deţinute înseamnă a suporta cheltuieli suplimentare. Concurenţa va asigura o optimizare a
exploatării resurselor pentru că fiecare agent economic va fi incitat să se încadreze
89
în cotele cumpărate atâta vreme cât costul marginal de achiziţie al unei cote va rămâne inferior
cheltuielilor suplimentare antrenate de depăşirea nivelului arondat.
Principiul, ca şi modul de acţiune, pot fi extinse şi pe piaţa asigurărilor pentru accidentele
de mediu. În virtutea acestora, companiile de asigurări, ca instituţii specializate, preiau de la
agenţii economici riscurile pentru pagubele aduse mediului. Nivelul primei de asigurare
reprezintă, în acest caz, elementul care angajează piaţa concurenţială.
6. Sistemul de garanţie - colectare (colectare- refinanţare).
Potrivit acestei metode, consumatorilor li se cere să plătească o supra-taxă la achiziţia unei
produs a cărei eventuală nereturnare şi colectare, după utilizarea sa deplină, ar produce poluare.
Odată cu returnarea bunului, la finele ciclului său de viaţă, supra-taxa se restituie
consumatorului.
Metoda este aplicabilă produselor returnabile care, după utilizarea lor, rămân în
quasiintegritatea lor fizică dar a căror prezenţă în mediu ar prejudicia calitatea acestuia. Este
cazul unor bunuri de genul sticle, anvelope, ulei auto, baterii auto, butelii de spray-uri etc.
Regimul de restituire a ambalajelor poate, de asemenea, să fie supus acestei logici. Un
sistem de credite rambursabile la predarea ambalajelor, poate, de exemplu, să determine o
colectare a acestora în vederea refolosirii sau, pur şi simplu a determinării unei destinaţii
neproducătoare de poluare.
În rezumat, toate aceste metode au în vedere aplicarea faptică a PPP. Unele sunt în măsură să
răspundă în totalitate cerinţelor de conformitate cu acest principiu. Altele mai puţin. În general,
subvenţiile se pliază mai puţin filosofiei acestui principiu întrucât ele se suportă prin buget. Toate
au însă rolul de a stimula minimă piaţă concurenţială şi să disciplineze atitudinea faţă de mediu şi
de folosirea rersurselor. Şi, din punctul acesta de vedere, ele işi justifică prezenţa.

IV.3. Politici multidimensionale

IV.3.1. Caracteristici generale

Denumirea acestor politici sugerează, din start, că ele refuză reducţionismul economic şi
vizează, concomitent, economicul, socialul, politicul, culturalul etc . Se departajează de politicile
unidimensionale prin următoarele trăsături:
a) Acceptarea intervenţiei statale
Poziţia etatistă este rezultanta neîncrederii în mecanismele pieţei libere pe terenul economiei
mediului şi a filosofiei susţinătoare - liberalismul. George Georgescu de pildă, susţine că
90
"Acţiunea liberă a legilor economice nu a creat mecanisme de protecţie, în general, şi de
protecţie a mediului, în particular. Rolul acesta revine guvernului care, în aplicarea conceptului
dezvoltării durabile, poate influenţa comportamentul autorităţilor agenţilor economici şi
90
populaţiei, ca subiecţi ai instrumentelor politicii de mediu". Mai radicală, ca poziţie şi
argumentaţie, Maria Popescu consideră, pur şi simplu, că "liberalismul este incompatibil cu
dezvoltarea durabilă". Citând şi inspirându-se consistent din cartea lui I. Sachs -
L'écodéveloppement. Stratégies pour le XX-è siècle , Syros, 1997 - Maria Popescu pare a-i
împărtăşi opiniile acestuia considerând că eşecul speranţelor formulate prin Reuniunea de la Rio
din 1992 se datorează tocmai ascensiunii, în această perioadă, a neoliberalismului, în contrasens cu
cerinţele istoriei; în contrasens pentru că numai o economie mixtă care să pună în funcţiune "o
reglementare accentuată a pieţelor" şi care să asigure, pe această cale, o mai "bună articulare între
91
social, ecologic şi economic" ar fi în consonanţă cu cerinţele dezvoltării durabile. Mai mult decât
atât, sub influenţa cărţii lui Matei Dogan şi Dominique Pelassy - Economia mixtă.
Jumătate capitalistă, jumătate socialistă , Alternative, 1992 şi a lui J.K. Galbraith - Societatea
perfectă. La ordinea zilei: binele omului , Eurosong and Book, 1997, Maria Popescu ajunge la
concluzia, emblematică, socotim, pentru poziţia ei faţă de rolul statului, că "Transformarea statului
în furnizor general de resurse şi de securitate materială va avea ca scop şi rezultat parţial integrarea
92
în societăţi mai puţin conflictuale a naţiunilor europene". Aşa ar fi făcut, după autoarea noastră,
Danemarca, Olanda, Suedia, şi nu numai. Consensul social şi dialogul social, utile pentru a asigura
pacea şi echilibrul, sunt, după aceeaşi autoare, necesare şi în ceea ce priveşte alocarea resurselor,
inclusiv a resurselor de mediu.
Cochetăria cu un "parteneriat între puterea publică şi sectorul privat" se plasează în acelaşi
registru de judecată. Chiar dacă "utilizarea mai largă a mecanismelor de piaţă" şi "stimularea
democratizării deciziei privind mediul înconjurător" par a-i sublinia poziţia, Camelia Cămăşoiu
93
nu exclude şi posibilitatea unui parteneriat. Ideea exploatării, în condiţii raţionale, ecologice
şi pe bază privată a bunurilor publice, chiar dacă implică un "compromis ştiinţific" al
mezalianţei stat - exploatare privată nu poate fi respinsă de facto. Numai că lipsa proprietăţii
private angajează iresponsabilităţi în exploatarea privată. Chiar autoarea citată oferă exemplul
concesionării pădurilor din Amazonia care au fost tăiate prădalnic fără ca "întreprinzătorii" în
cauză să poată da socoteală de faptele lor. O legislaţie severă, prin care obligaţiile ce revin

90 George Georgescu, lucr.cit., p.43.

91 Maria Popescu, lucr.cit., p.37.
92 Ibidem, p.39.
93 Camelia Cămăşoiu, lucr.cit., p. 43 - 44.
91
concesionarilor să fie precizate la modul riguros s-a dovedit în timp un surogat. Numai în
condiţiile proprietăţii private, numai când bornele competenţelor obligaţiilor işi trag rigoarea şi
claritatea, şi se sprijină, în acelaşi timp, pe proprietatea privată, numai atunci, repetăm, există
interesul real de a utiliza şi conserva o resursă, indiferent de natura ei, în mod durabil.
b) Gestiunea patrimoniului, de resurse sau ambiental, este supusă unor strategii sociale .
Acestea au în vedere şi pleacă de la caracterul finit al acestei lumi; lume privită nu numai în
termeni monetari ci, mai ales, în termeni fizici. Acoperitoare, sub raportul explicaţiilor şi al
soluţiilor propuse este, aici, viziunea entropică. În deplină concordanţă cu ea, funcţiile de producţie
de tip Cobb - Douglas sau CES (Constant Elasticity of Substitution) nu-şi găsesc corespondent şi
aplicaţie. Trecere şi putere explicativă au modelele de tip input-output, băncile de resurse naturale
sau băncile de date energetice.
c) Se mizează mult pe responsabilitatea civilă vis-à-vis de distrugerile provocate naturii .
Aceasta, în baza unei riguroase reglementări cu privire la dreptul de folosinţă a bunurilor naturale,
reglementări prin care natura este ajutată să se conserve.
d) Se pune accent pe o schimbare de paradigmă în relaţia om, pe de o parte, şi economic,
tehnic, social, politic şi ecologic pe de altă parte. De aici, o argumentare generoasă pentru o
abordare socio-culturală şi politică a dezvoltării.
e) Dezvoltarea sustenabilă este privită ca un proces global , cu multe interferenţe, a cărei
bună înţelegere nu permite ocolirea sau neglijarea lumii a treia. Din acest motiv, deşi strategiile, pe
rol astăzi, vizează, cu deosebire, lumea bogată, ele nu-şi vor găsi finalitatea reală pentru că, susţin
94
vocile autorizate, "... nu se poate face o insulă sustenabilă într-o mare nesustenabilă".
f) Nu lipsesc trimiterile la etic şi moral. În condiţiile în care se pleacă de la premisa că,
potrivit modulului actual de producţie, bogaţii risipesc iar săracii subutilizează resurse din lipsa
unor mijloace tehnice şi financiare, stabilirea unor raporturi mai armonioase între oameni pare
a se impune cu necesitate. Aşa cere dezvoltarea durabilă, pentru că, dacă relaţiile dintre cei
prezenţi sunt atât de inegale, ce pretenţie putem emite de la structura relaţiilor dintre generaţiile
viitoare?

IV.3.2. Tipuri şi instrumente de politică multidimensională

a) Standardele şi alte măsuri restrictive de reglementare şi control
Sunt principalele măsuri de reglementare prin care statul intervine spre a stabili jaloanele între
care activitatea economică, şi nu numai, se poate mişca fără a afecta calitatea mediului. Au

94
B. Nath, S Talay, What is Sustainable Development" in B. Nath, L. Hens, D. Devuyst, Sustainable Development,
VUBPRESS, 1996, p.38.
92
un caracter imperativ, în faţa lor neexistând decât alternativa confirmării sau a plăţii amenzii.
Caracterul normativ poate să se traducă în:
• măsuri de reglementare a proceselor sau produselor fabricate sau utilizate;
• interdicţii privind realizarea sau utilizarea unor produse sau servicii;
• interdicţii privind emisii de poluanţi sau depuneri de deşeuri;
• precizări privind nivelul permis al unor activităţi pe zone, perioade etc.
• etc.
Preocuparea pentru stabilirea de norme şi normative de natură să asigure sănătatea
mediului şi a oamenilor este internaţională. Organizaţia Internaţională pentru Standardizare
(ISO) îşi are corespondent în fiecare ţară prin Corpuri de Standarde Naţionale. De la acest nivel
se stabilesc principalele elemente care definesc managementul de mediu. ISO furnizează aceste
elemente şi auditează organizaţiile naţionale în realizarea obiectivelor de mediu.
În stabilirea standardelor se pleacă de la premisa esenţială că entităţile economice, indiferent
de profilul lor, nu-şi mai pot stabili planul de afaceri fără să ţină seama că, în viitor, competiţia va
încorpora şi problemele de mediu; nu-şi vor putea desface bunurile şi serviciile produse în acele
zone în care standardele de mediu sunt respectate fără ca ele, la rându-le, să le respecte.
95
Principalele tipuri de standarde cunoscute sunt :
• Standardele de mediu - stabilesc nivelul admis al unui poluant într-o anumită
componentă a mediului - aer, apă, sol etc.;
• Standarde de emisii sau efluenţi - stabilesc volumul maxim sau concentraţia maximă a
unui poluant ce provine de la o anumită sursă;
• Standarde tehnologice - fixează tipul de tehnologie la care o firmă, recurgând în
realizarea produsului său, se încadrează în parametrii de mediu sănătos;
• Standarde de produs - stabilesc cantitatea, volumul, procentul, conţinutul etc. maxime
de substanţă poluantă pe care poate să le conţină un produs.
Stabilirea unor asemenea standarde presupune cunoştinţe serioase, tehnice, de merceologie,
tehnologice, de calitate a mediului. În plus, odată fixate şi instituţionalizate, respectarea lor
implică monitorizarea potenţialilor poluanţi, controlul şi, dacă este cazul, sancţionarea lor.
Toate acestea înseamnă cheltuieli. Stabilirea nivelului lor nu este, de asemenea, o chestiune
facilă. Operează, şi aici, logica costului de oportunitate. Dacă amenda este mai mică decât
cheltuielile pentru schimbarea unei tehnologii sau a reţelei de fabricaţie, se preferă plata ei. Or,
nu acesta este obiectivul. Prin măsurile de reglementare se urmăreşte, ca şi prin instrumentele

95
Vezi, Victor Platon, lucr.cit., p.146.
93
economice, însănătoşirea şi conservarea la parametrii calitativi a mediului şi nu sancţionarea în
sine a agenţilor poluatori.
Fixând, la modul concret, obiectivele şi ţintele unui management de mediu, în M. Manoliu
şi C. Ionescu reţin:
"• reducerea cantităţii de deşeuri şi diminuarea epuizării resurselor;
• reducerea sau eliminarea poluanţilor în mediu;
• proiectarea produselor în aşa fel încât să se reducă impactul lor asupra mediului la
nivelul producţiei utilizării şi eliminării;
• controlul impactului asupra mediului;
• minimizarea oricărui impact negativ asupra mediului, provocat de noile produse;
96
• promovarea conştiinţei de mediu printre angajaţi şi membrii comunităţii" .
De subliniat şi reţinut importanţa ultimei ţinte stabilită de autorii citaţi - conştientizarea
angajaţilor şi a oamenilor, în general, despre importanţa conservării unui mediu ambiental
sănător. Fără acoperirea acestui obiectiv, celelalte sămân simple tentative.
Standardele, în sine, nu-şi găsesc finalitate dacă nu sunt impuse de guverne spre aplicare.
În acest sens, pe calea măsurilor de reglementare şi control:
• se stabilesc tipurile de standarde pentru fiecare domeniu de activitate;
• se precizează activităţile ce trebuie întreprinse pentru implementarea şi respectarea
standardelor;
• se emit autorizaţii prin care sunt stabilite cerinţele de mediu şi se definesc parametrii
calitativi ai acestuia;
• se emit dispoziţii de monitorizare în deplin acord cu cerinţele precizate în autorizaţii;
aceste activităţi pot fi îndeplinite de personal calificat în acest sens sau cu ajutorul
unor aparate de măsură şi control;
• se stabilesc şi se aplică sancţiuni, amenzi - civile, administrative sau penale.
Purtând amprenta etatismului, standardele, ca şi celelalte măsuri de reglementare şi control
nu sunt, în general, agreate. Prin ele se urmăreşte totuşi realizarea unor avantaje.
În primul rând, firmele sunt determinate să realizeze bunuri cu costuri mai joase. Din
moment ce costurile de mediu grevează asupra preţurilor, nu întotdeauna, "mai curat" înseamnă
şi "mai competitiv". Pentru a realiza competitivitatea necesară în relaţiile cu alte firme este
nevoie de măsuri pe linia restructurării costurilor. În prelungirea acestei judecăţi, se poate
constata că firmele care aplică reglementările de mediu sunt dezavantajete, sub raportul

96
M. Manoliu, C. Ionescu, Dezvoltarea durabilă ..., lucr.cit., p.90.
94
costurilor, faţă de cele care nu aplică astfel de măsuri. De aici o presiune generală, din partea
primelor, pentru ca reglementările ce compun managementul de mediu să fie implementate de
toată lumea.
În al doilea rând, durabilitatea dezvoltării implică şi realizarea unor produse cu atribute
calitative superioare. Acestea pot face obiectul unor reglementări stricte şi în detaliu. Exemplul
pieţei agricole comunitare unde până şi lungimea castraveţilor care pot ajunge pe piaţă este
standardizată este edificator.
În al treilea rând, respectarea standardelor stabilite se poate solda cu avantaje pe linia
fiabilităţii, a funcţionalităţii. Standardele pot impune schimbarea sau înnoirea unui produs şi,
pe cale de consecinţă, a unei tehnologii. Un produs nou, cu o mai "sănătoasă" adresabilitate sau
o tehnologie mai "verde" nu pot primi decât percepţia pozitivului.
În al patrulea rând, aplicarea standardelor poate obliga la o mai bună folosire a resurselor
cunoscute şi deja atrase sau la descoperirea şi exploatarea unor noi resurse, mai puţin poluante.
Iar asemenea mutaţii pot antrena schimbări de anvergură, ale modului de producţie sau a celui
de consum. Înlocuirea, în perspectivă, a benzinei cu nepoluantul şi inepuizabilul hidrogen sau
folosirea câmpului magnetic drept mijloc de propulsie a trenurilor ultrarapide pot exemplifica
un astfel de avantaj.
b) Politici şi soluţii desprinse din teoria lui N.G. Roegen
Reamintim că universul pe coordonatele căruia judecă şi operează Roegen este unui finit.
Caracterul finit este impus de legea entropiei, care stăpâneşte economia aşa cum stăpâneşte şi
viaţa în general. La rându-i, perspectiva desprinsă dintr-o astfel de viziune şi analiză nu este
optimistă, dimpotrivă. Pesemismul roegenian îşi trage sorgintea din :
• ireversibilitatea constatată a proceselor reale, adică din mersul entropic al omenirii, de
la surse generoase la epuizarea lor lentă dar sigură;
• imposibilitatea economiştilor contemporani şi "încăpăţânarea" lor condamnabilă de a
nu lua în serios avertismentele cu privire la caracterul finit al resurselor pentru a-şi
schimba concepţia şi a sugera soluţii pe măsură;
• inerţia fatidică şi, aproape, fatalistă, a omului modern care, nereuşind să-şi reconsidere
şi adapteze "plăcerea de a trăi" la posibilităţile oferite, se lasă în continuare sedus de
plăcerea unor cerinţe deşarte, risipind, astfel, resurse şi apropiind sfârşitul lor;
• împrejurarea "că ireversibilitatea este o trăsătură generală a tuturor legilor economice
97
dar că acest fapt a rămas neobservat" ; şi că deşi Alfred Marshall a înţeles că "adevărata
Meccă" a economistului este biologia, nu mecanica, şi că în virtutea acestei convingeri
95
 el a făcut remarcabila descoperire a ireversibilităţii curbei ofertei pe termen lung,
această descoperire a eminentului economist neoclasic nu a lăsat urme durabile;
98
• "împrejurarea că specia umană este supusă unui conflict social ireductivil" , pentru că
plăcerea de a trăi a fiecăruia trebuie să se producă într-un cadru dat, finit, unde plusul
unuia devine minusul altuia.
Acuzabil de accente marxiste, mai ales din acest ultim unghi, al jocului conflictual cu
sumă nulă în care omenirea este prinsă ca într-o horă entropică mondială fără putinţa de a i se
sustrage, Roegen a sugerat totuşi soluţii; soluţii care poartă la rându-le pecetea originalităţii
analizelor sale.
La modul global privite, soluţiile lui Roegen par a nu putea fi desprinse din organica
întregului; a unui întreg care se consumă pe zi ce trece şi în locul a ceea ce se consumă nu se
pune nimic la loc. Totuşi, o privire analitică a ceea ce a lăsat el moştenire permite o minimă
departajare a unor soluţii pe "felii" mari ale întregului.
Astfel, în ceea ce priveşte populaţia globului, Roegen nu va avea, la un moment dat, reţineri în
a sugera o reducere a numărului populaţiei până la o limită compatibilă a se grăni de pe urma unei
"agriculturi organice". Până să ajungă acolo, Roegen oferă o analiză originală şi intertesantă despre
populaţie cu elemente inspiratoare şi comunicabile pentru toţi demografii şi ecologiştii secolului
XXI. Mai întâi, Roegen leagă în mod direct numărul populaţiei de nivelul resurselor planetei. Din
această conexiune extrage o concluzie pesimistă. "Dacă, spune el, procesul entropic nu ar fi
irevocabil, respectiv dacă energia dintr-un bulgăre de cărbune sau de uraniu ar putea fi folosită
iarăşi şi iarăşi, la infinit, aproape că nu ar mai exista insuficienţă economică în viaţa omului. Nici
măcar creşterea populaţiei, până la o anumită limită nu ar crea insuficienţă economică: omenirea nu
99
ar trebui decât să accelereze viteza de folosire a stocurilor existente" . Cum stocurile existente sunt
finite, omenirea nu are de partea sa şansa acestei atitudini confortabile - de a se "strădui" în a-şi
consuma resursele. Dar, atenţie, spune Roegen, nu acesta este modul corect de a pune problema
populaţiei. Nu numărul maxim al populaţiei ce poate fi hrănită la un moment dat este cel mai
important lucru. "S-ar putea, subliniază el, ca pământul să poată hrăni 45 de miliarde de oameni,
dar este cert că nu ar putea-o face la infinit. De aceea, trebuie să ne întrebăm: « cât timp poate
pământul să hrănească o populaţie de 45 de miliarde de oameni?». Iar dacă răspunsul este să zicem
o mie de ani va trebui să ne întrebăm: «ce se va întâmpla după aceea». Toate acestea,
concluzionează economistul şi filosoful nostru, ne arată că

97 N. Georgescu Roegen, Legea entropiei ..., lucr.cit., p.22.

98 Ibidem.
99 Ibidem, p.18.
96
până şi noţiunea de populaţie optimă concepută ca o coordonată determinată ecologic nu are
100
decât o valoare artificială" [sublinierile autorului].
Aşadar, e mai important de ştiut cum şi cât timp decât ce număr de populaţie poate nutri
pământul. Sau, în propri-i săi termeni, important este de cunoscut, "cantitatea maximă de viaţă
care poate trăi din zestrea naturală a omului până la completa epuizare a acesteia". Şi cum
101
"întregul fond de resurse naturale nu valorează mai mult decât câteva zile de lumină solară" ,
concluzia lui Roegen nu este deloc optimistă.
În condiţiile în care "cantitatea de viaţă poate fi definită drept suma anilor trăiţi de toţi
102
oamenii, prezenţi şi viitori" , soluţia pentru a mări, la limita posibilului, acest "stoc de viaţă",
implică colaborarea (sau conflictul dintre generaţii) în folosirea sursei de viaţă - stocul de
resurse.
Important de reţinut că în continuarea vre-unei soluţii pe acest teren piaţa nu are la Roegen
un rol semnificativ. Şi nu are pentru că piaţa este expresia sintetică a unui prezent. Numai
generaţiile prezente participă la spectacolul pieţei. Generaţiilor viitoare li se refuză "azi"
această şansă. Dacă "viitorii noştri semeni" ar fi intrebaţi despre preţul petrolului ar fi sigur,
crede Roegen, că el n-ar reflecta doar o fracţiune din dimensiunea sa reală. De aceea, în afara
"compasiunii" faţă de cei care vor veni după noi, Roegen invită autoritatea statală pentru a
stabili regulile jocului şi pentru a reglementa consumul de resurse.
Pesimismul lui Roegen are aceeaşi origine ca cel al lui Malthus; dar, spre deosebire de
acesta, Roegen nu este un fatalist. În loc de "abstinenţă, viciu şi nenorocire", Roegen întrevede
posibilitatea ca omul să-şi reorienteze tehnologia şi economia spre energia care vine direct de la
soare. În alţi termeni, aceasta ar însemna o schimbare radicală a modului tehnic de producţie.
Marea problemă a acestei schimbări înseamnă reconversia energetică. Roegen aminteşte că
s-au mai înregistrat în istorie două asemenea revoluţii prometheice. Prima vizează descoperirea
focului şi a sursei sale de energie lemnul. A doua, intervenită după "criza lemnului", a fost
inventarea motorului termic bazat pe energie produsă prin arderea combustibililor fosili. După
acest scenariu, ne aflăm acum în faţa celei de-a treia descoperiri prometheice. Ea trebuie să
asigure înlăturarea dependenţei de energia combustibililor fosili, epuizabili. Din păcate, nici
energia solară şi nici fuziunea controlată nu par a fi soluţiile aşteptate. Şi ele se adresează tot
unei lumi finite. Şi tot din păcate, Roegen nu oferă o soluţie clară. Lasă doar să se întrevadă că
producţiile curate, miniaturizarea şi un plus de grijă faţă de generaţiile viitoare sunt absolut

100 Ibidem, p.30.

101 Ibidem, p.31.
102 Ibidem.
97
necesare. Ne atenţionează, în stilu-i specific, "să fim îngrijoraţi"; să înţelegem şi să luăm
aminte că atunci când fabricăm un tanc sau un Cadillac consumăm din fierul cu care generaţiile
viitoare şi-ar putea face un plug; şi, mai ales, ne atrage atenţia că "trebuie să limităm foamea
noastră nesăţioasă după lucruri giganteşti". Ne invită, în alţi termeni, la miniaturizare. Peste
toate acestea, consideră el, trebuie să devenim cu toţii " sacerdoţi ai ecologiei"; să înţelegem,
altfel spus, că grija faţă de mediu este o datorie ce se impune cu obiectivitatea unei legi
naturale. Faţă de această lume naturală, zestre moştenită, trebuie să fim mai conservativi.
"Conservarea sistematică" este o soluţie necesară dar de tranziţie. Ea oferă răgazul necesar pentru
ca "Prometheu III" să se producă. Roegen nu ne spune exact în ce constă cu exactitate această a
treia revoluţie. Dar este sigur că ea va veni.
Agricultura, cea mai legată de natură, nu avea cum să-i scape lui Roegen. Revoluţia verde nu-l
inspiră. Tentantă, ea se bazează, totuşi, pe mecanizare, care este contrară intereselor de durată ale
omenirii. Ea "a înlocuit bivolul şi bălegarul" (daruri, aproape gratuite, ale soarelui) cu tractorul şi
îngrăşămintele chimice, productive dar mari consumatoare de entropie joasă şi, în plus,
antiecologice. Mai mult, o agrocultură mecanizată este eficientă doar pentru generaţiile prezente
dar este o afacere proastă pentru generaţiile viitoare. Singura consonantă cu vederile sale este
agricultura organică. Ea va trebui să se "hrănească" din propri-i săi produşi şi să se dezvolte în
afara îngrăşămintelor chimice. Mai mult, agricultura organică roegeniană va trebui să fie tot mai
puţin intensivă, pentru a nu secătui solul şi a-i permite refacerea lui ciclică naturală.
În studiul său "Nicholas Georgescu - Roegen: entropia, măsura omului economic",
Nicholas Wade "adună" elementele care compun acel "program bioeconomic minimal" pe care
Roegen îl are în vedere, şi care, pe scurt cuprinde următoarele propoziţii:
"• Producerea tuturor instrumentelor de război trebuie interzisă complet.
• Cu forţele de producţie eliberate astfel, ţările industrializate trebuie să ajute ţările
subdezvoltate să ajungă cât mai repede posibil la o viaţă bună (dar nu de lux).
• Omenirea trebuie să-şi reducă treptat populaţia la un nivel la care să poată fi hrănită
numai prin agricultura organică, o povară care va apăsa cel mai greu pe umerii ţărilor
subdezvoltate.
• Până când folosirea directă a energiei solare devine un procedeu generalizat sau până se
realizează fuziunea controlată, toate pierderile de energie - prin supraîncălzire, suprarăcire,
supraccelerare etc. - trebuie evitate, dacă este necesar, prin reglementări.
98
 • Consumul de dragul modei, cum ar fi producerea unei noi maşini în fiecare an trebuie
considerat crimă bioeconomică; fabricanţii trebuie să pună accentul pe durabilitate, proiectându-
103
şi produsele pentru o durată de viaţă mare şi reparaţii facile" .
De remarcat, dintr-o analiză chiar şi sumară a acestui program:
• Nota uşor utopică cu care autorul îşi formulează unele dintre obiectivele sale;
• Caracterul globalist al soluţiilor, chiar dacă pe autor l-a animat tot timpul grija pentru
săracii lumii şi a înţeles că problemele lor sunt specifice şi cer soluţii la fel de
specifice;
• Etatismul poziţiei. Soluţiile de anvergura celor propuse de Roegen sunt "indigeste"
pieţei libere. Pentru implementarea lor este chemat în ajutor Statul. Iar pentru unele
dintre măsuri se pare chiar că statul naţional nu este de ajuns;
• Apelul la un consum decent şi la o producţie durabilă, plasate dincolo de
"imperialismul" pieţei libere şi zgomotul seduisant al reclamei.
Cu toată nota de utopie şi de abstract, propunerile lui Roegen au suscitat şi încă mai suscită
un viu şi real interes. Dovadă stă şi faptul că nu există lucrare serioasă pe tema dezvoltării
durabile fără să facă trimitere la analizele sale originale. Chiar şi atunci când se propun planuri
concrete în lupta cu poluarea, autorii nu uită să precizeze că ele sunt conforme cu viziunea
entropică de sorginte roegeniană. Aşa face şi Réne Passet, un avizat în materie. Cu referiri
concrete la Franţa, din ale cărei realităţi se inspiră, el propune următoarele măsuri preventive şi
curative cu caracter normativ:
"• Eliminarea directă a poluării prin colectarea şi tratarea directă a deşeurilor solide sau
lichide;
• Impunerea de norme de emisie la produsele toxice ... în raport cu normele de calitate a
mediului;
• Impunerea unui sistem de indicatori, fizici sau biologici, care să permită aprecierea
calităţii mediului;
• Instalarea de dispozitive de alertă;
• Instituirea şi impunerea unor planuri de ocupare a suprafeţelor de pământ de natură să
limiteze instalarea unor firme poluante în anumite zone, mai puţin vulnerabile sau mai puţin
populate;

103
Articol publicat în volumul Nicholas Georgescu - Roegen. Omul şi opera, vol. 1, Editura Expert, 1996, p.257 -
263, citare de la p.26.
99
 • Impunerea de autorizaţii prealabile privind impactul asupra mediului a marilor proiecte
publice sau private;
• Practicarea de contracte, la nivel de ramură (Franţa), întreprindere, aglomeraţie urbană
(Japonia), între poluatori şi administraţie pe linia elaborării de norme privind mediul;
• Gestiunea privind mediul;
• Gestiunea diversităţii patrimoniale prin constituirea de bănci de gene, grădini zoologice
şi botanice, de zone protejate, parcuri naţionale de conservare a unor specii, vegetale sau
animale;
• Protecţia esteticii peisajului printr-o politică de reglementare şi constituirea de peisaje
amenajate;
104
• Crearea de Agenţii a Bazinelor de Apă cu scopul de a asigura calitatea apelor" .
c) Participarea mai insistentă a lumii a treia la procesul dezvoltării şi la roadele acestuia
Ceea ce caracterizează astăzi lumea nu este o criză obişnuită ci una a civilizaţiei a cărei
soluţie nu poate fi decât de anvergură, la scară planetară. Cei care işi încep discursul pe tema
soluţiilor viitoare la problemele creşterii cu această susţinere pleacă de la constatarea că
neglijarea intolerabilă şi de durată a lumii a treia reprezintă o diminuare esenţială a amintitei
crize şi că o dezvoltare durabilă care să ocolească această lume echivalează cu un eşec
lamentabil.
Nu sunt puţine studiile care încearcă să demonstreze că nu putem vorbi de progres în
general fără să avem în vedere situaţia lumii a treia. Dimpotrivă, de la un tiermondism de
stânga, acuzator şi revendicativ, regăsibil între coperţile multor lucrări, pănă la studii serioase
şi, pe cât posibil, imparţiale, literatura pe tema subdezvoltării şi a perspectivelor de ieşire din
impas este generos acoperită.
Este clar pentru toţi, inclusiv pentru analiştii problemei, că soluţia "creşterii zero" sau a
"populaţiei zero" sunt nepotrivite lumii a treia. Tot la fel de clar e că "ceva" trebuie făcut
pentru ca aceasta să surmonteze starea de derivă în care se află. Acel "ceva" nu se
concretizează, cel puţin din perspectiva dezvoltării durabile, într-un program riguros şi coerent.
Soluţii şi sugestii nu lipsesc însă.
Lui Ignacy Sachs, de pildă, i se pare că starea actuală a acestei lumi se datorează unei
creşteri mimetice, cu preluarea inegalităţilor sociale, a disparităţilor regionale şi a atitudinii de

104
René Passet, Environnement et biosphère. în lucr.cit., p. 1849.
100
distrugere a mediului de la cei bogaţi. De aici plecând, soluţiile ar însemna respectarea
105
următoarelor jaloane :
• Păstrarea autonomiei de decizie în găsirea şi gestionarea unor modele de dezvoltare
proprie, în funcţie de contextul istoric, social, cultural, ecologic etc.;
• Luarea în considerare, în mod echitabil, a nevoilor materiale şi nemateriale, ale
tuturor oamenilor;
• Mai multă prudenţă ecologică printr-o dezvoltare în armonie cu natura;
• Reforme instituţionale pentru a asigura populaţiei un acces mai echitabil la resurse ca
şi la creaţie, decizie, exprimare democratică;
• Înlăturarea economismului abuziv care distruge natura pentru un profit efemer şi
înlocuirea lui cu un ecologism conservativ care, fără să sacrifice interesele generaţiei
prezente, trebuie să fie mai atent cu interesele umanităţii în general.
Ignacy Sachs nu e singurul preocupat de modul de integrare şi de participare a lumii a treia
la procesul dezvoltării durabile. Bhaskar Nath şi Ilkden Talaz consideră, la rându-le, că este
106
esenţial transferul substanţial de fonduri dinspre nordul dezvoltat înspre sudul subdezvoltat .
Un asemenea transfer ar fi necesar, după autorii citaţi, pentru a schimba priorităţile din lumea
sudului sărac; pentru a face posibil ca problemele de mediu şi de calitate a vieţii să fie tratate, şi
aici, cu atenţia necesară. Soluţia unei asemenea mişcări de fonduri nu e posibilă în condiţiile
actualului sistem monetar internaţional ale cărei baze au fost puse la Bretton - Woods în 1994.
Aceasta deoarece banca Mondială, instituţia cheie a acestui sistem, nu şi-a îndeplinit misiunea
asumată atunci. Obiectivul ei nobil de a ajuta ţările lumii a fost convertit şi pervertit în acela de a
îndatora ţările lumii. Nu pe toate, e adevărat. Dar, "privind prin prisma ţărilor în curs de dezvoltare,
impactul activităţilor Băncii Mondiale a fost de a face pe bogaţi creditori şi mai bogaţi iar pe săraci
107
să sărăcească şi mai mult" . Rezultatul final al unui asemenea proces s-a tradus în dramatica
situaţie în care economiile celor mai debitoare ţări au fost zdrobite de povara datoriilor. Din
moment ce, cu resursele lor sărăcăcioase abia dacă pot să-şi plătească dobânzile, e clar că
amorsarea unei strategii de dezvoltare durabilă pare, din start, caducă. "Ajustările structurale"
întreprinse aici par a răspunde mai degrabă nevoilor creditorilor care, de fapt, le impun, de a face ca
fluxul plăţitor dobânzilor să nu fie întrerupt. Noile proiecte implementate în ţările debitoare acordă
foarte puţină atenţie, sau chiar deloc, problemelor mediului sau

105 Ignacy Sachs, lucr.cit., p.32.

106 Bhaskar Nath, Ilkden Talaz, Man, Science, Technology and Sustainable Development" în B. Nath, L.
Hens, D. Devuyst, Sustainable Development, lucr.cit., p.42 şi următoarele.
107 Ibidem, p. 43.
101
"dislocărilor sociale" pe care le generează. Un exemplu tipic de investiţie iresponsabilă este
Amplasamentul Nuclear Batung din Filipine, realizat într-o zonă ameninţată de cutremure,
finanţat de Banca Mondială şi "garantat" de guvernul filipinez.
Nu numai Banca Mondială sau FMI sunt "artizanii" "sclaviei economice" în care se găsesc
ţările lumii a treia. Comerţul internaţional, "aranjamentele de ajutor" în beneficiul celor bogaţi
care se fac aici reprezintă cauze la fel de serioase.
Instituţiile în sine nu sunt blamabile pentru rezultatele activităţii lor. Cei care le dau
însufleţire, oamenii, sunt răspunzători pentru marile inegalităţi care în loc să se reducă se
reproduc la scară tot mai mare. La întrebarea ce-i de făcut, autorii amintiţi socotesc că "este
foarte greu de întrevăzut cum pot fi convinşi actorii implicaţi să abandoneze vechile metode şi
să adopte noi politici care să asigure un transfer substanţial de fonduri din nord spre sud aşa
108
încât unul din importantele criterii ale dezvoltării sustenabile să fie îndeplinit" . Singura
"licărire de speranţă" este legată de înfiinţarea Global Environmental Facility (GEF), instituţie
creată după Rio 1992 în ideea de a asigura necesarele transformări dinspre nord spre sud pentru
a sprijini perspectivele dezvoltării sustenabile.
Lucas Bretschger pleacă şi el de la premisa că dezvoltarea durabilă, ca şi subdezvoltarea, sunt
probleme care aparţin întregii lumi; că starea economiei, ca şi a mediului, sunt puternic influenţate
de relaţiile economice dintre naţiuni sau regiuni şi că, în sfârşit, dezbaterile teoretice pe problema
sustenabilităţii deschid pepsrepctive noi privitoare la configuraţia diviziunii internaţionale a muncii.
Despre ce este vorba? Cheltuielile pentru protecţia mediului sunt infinit mai mici în ţările slab
dezvoltate. Deschidereea acestor economii circulaţiei fluxurilor marfare şi monetare internaţionale
poate fi benefică printr-o alocare mai eficientă a resurselor. Dar aceste economii se închid cu false
costuri competitive. Preţul resurselor lor nu înglobează cheltuieli cu managementul mediului. De
aceste preţuri scăzute beneficiază ţările bogate importatoare. Este justificată, spune Lucas
Bretschger, o compensare internaţională: transferurilor de resurse ieftine să le corespundă
109
transferuri internaţionale de know-haw şi tehnologie ieftină şi ecologică .

c) O nouă atitudine faţă de creşterea economică şi de rezultatele acesteia

Inputurile creşterii economice sunt resursele, materiale şi nemateriale. Atitudinea standard faţă
de acestea a fost una dominată de ideea caracterului lor nelimitat. Sub zodia acestei filosofii s-a
produs, fără oprelişti, o exploatare a lor neraţională şi, adesea, prădalnică. Ca să răspundă criticilor
administrate tipului de creştere economică postbelică, artizanii creşterii durabile au

108 Ibidem, p.44.

109 Lucas Bretschger, Growth Theory and Sustainable Development, lucr.cit., p.236-237.
102
pornit o campanie severă impotriva risipei. Succesul în realizarea acestui obiectiv este scontat a
fi obţinut printr-o luptă pe multiple planuri.
Întâi de toate, noul tip de creştere, numită "implozivă" şi contrapusă celei anterioare, numită,
sugestiv, "explozivă" este centrat cu deosebire asupra calităţii; este preocupat în obţinerea, cu
prioritate, a valorilor de întrebuinţare şi nu a valorilor de schimb. Pe un asemenea fundal,
"raţionalitatea cetăţeanului" accede logicii profitului. Iar raţionalitatea cetăţeanului
înseamnă:
- Un cult pentru durabilitatea produsului, pentru caracteristicile şi calităţile sale care au
ca adresă nevoile fundamentale ale oamenilor. Fără a friza primitivismul, noua
filosofie este opusă falselor nevoi, produs al publicităţii şi reclamei agresive ca şi
vanităţii şi lăcomiei oamenilor;
- Reconsiderarea importanţei reciclării. Cultura risipei este asimilată "culturii aruncatului la
gunoi" a bunului, imediat ce uzura morală îi afectează imaginea de marcă. A arunca un
frigider sau o maşină în loc de a le repara, dacă acest lucru e posibil şi soldabil cu rezultate
pozitive asupra caracteristicilor lor funcţionale, pare consonant cu un consumatorism
modern, cosmopolit dar nu şi cu cerinţele economisirii resurselor şi,
implicit, ale dezvoltării durabile.
În al doilea rând, se consideră că lăcomia umană este unul din marile obstacole impotriva
dezvoltării durabile, unul chiar mai mare decât explozia demografică din ţările lumii a treia. Teoria
clasică şi neoclasică a considerat lăcomia, spiritul de avariţie, ca ţinând de natura umană, chiar de
esenţa ei (A.Smitht). De aici construcţia manchesteriană a acelui homo-oeconomicus, egoist,
rapace, animat de creşterea profitului şi de ascensiunea sa materială. Ascensiune de dorit pentru că,
s-a susţinut, numai "bogăţia aduce nobleţe". De aici, asimilarea şi considerarea individualismului şi
a egoismului, motivate de creşterea profitului, drept calităţi umane esenţiale.
Dacă lăcomia este legată de instinctele noastre primare, în mod cert, este foarte greu de
luptat cu ea; ca şi împotriva aroganţei şi ignoranţei care, de obicei, o însoţesc. Adepţii soluţiilor
multidimensionale îşi pun, aici, speranţa în educaţie. Prin ea e posibil să li se inoculeze tinerilor
acea dragoste străveche faţă de Pământ, asemuibilă doar dragostei de mamă. Prin ea, prin
educaţie şi instrucţie, trebuie găsite explicaţii şi justificări de natură etică şi morală pentru "ce
facem", "cum facem" şi "de ce facem".
În al treilea rând, lupta antirisipă implică o căutare permanentă de substituienţi şi tehnologii
alternative. Creşterea economică viitoare nu-şi poate permite luxul de a folosi resurse într-o
cadenţă mai mare decât capacitatea naturii de a le regenera. Realizarea unui atare deziderat obligă
în mod obiectiv la colaborare între generaţii. Cu cât efortul de economisire al generaţiei prezente
este mai mare cu atât şansele, de timp dar şi materiale, ale generaţiilor viitoare de a găsi
103
soluţii alternative, vor fi şi ele mari. Economisirea prezentă înseamnă însă consum sacrificat.
Spre a fi motivată într-un atare demers, generaţia prezentă trebuie, la rându-i, să fie beneficiara
unui "cadou" făcut de generaţia precedentă. Cu alte cuvinte, problema relaţiei între generaţii
trebuie să fie mai mult o problemă de etică decât de eficienţă. Pentru ca fiecare generaţie să
aibă un punct de plecare pe care să-şi construiască bunăstarea e nevoie ca fiecărei generaţii să i
se impună, ca o "constrângere", criteriul sustenabilităţii; să fie obligată în a lăsa moştenire o
zestre în capital de mediu cel puţin la fel de generoasă ca cea pe care a moştenit-o. E posibil ca
acest lucru să nu coincidă şi cu calea eficienţei prescrisă de teoria economică standard.
"Foloasele nerealizate" aici sunt însă compensate de sănătatea viitoare a mediului şi a
generaţiilor cărora, cei prezenţi, le dau viaţă.
O nouă atitudine faţă de creştere implică şi o nouă politică a distribuirii rezultatelor ei.
Artizanii creşterii durabile îşi propun ca acestea să fie însoţite de progres social. Or, progresul
social presupune o mai echitabilă împărţire a rezultatelor producţiei. Pe fondul creşterii
continue a PIB se doreşte, de fapt, o reducere a marilor discrepanţe de avere şi poziţie socială.
Importanţa factorului politic este reţinută în acest context ca fiind foarte importantă. Pe canalul
socialului statul este invitat să facă redistribuirile necesare până la limita la care clivajele sociale nu
dau naştere la conflicte.
Soluţia echipamentelor colective şi a dezvoltării, pe această cale, a consumului colectiv în
dauna celui privat nu este exclusă, îndeosebi de guvernele de orientare socialistă. Tot dintr-o
astfel de direcţie doctrinară, se sugerează şi un control serios al preţurilor la produsele de bază
spre a permite accesul la consum al celor mai puţin favorizaţi. Dacă, la cele de mai sus se
adaugă:
• modificarea stilului de viaţă în sensul creşterii ponderii bunurilor de durată în total
consum şi o mai bună satisfacere a nevoilor sociale;
• înlăturarea disparităţilor regionale în repartizarea rezultatelor creşterii;
• o planificare riguroasă a ofertei ţinând seama de nevoile fundamentale ale societăţii.
atunci vom avea imaginea completă a ceea ce înseamnă un program socialist de creştere
durabilă.
Conotaţia politică spune desigur, ceva, cu privire la gradul de utopie sau realism al unor
soluţii. În cazul socialiştilor accentul cade pe utopie. Dacă e posibilă departajarea de această
notă care trimite spre egalitarism şi ficţiune, e posibil de observat că mesajul de fond ce vine
chiar dintr-o astfel de direcţie merită a fi reţinut. El înseamnă coparticipare la procesul
creşterii, al conservării mediului dar şi la rezultatul acestor acţiuni.
104
NOTĂ:
Pentru problematica legată de mediul înconjurător în politica europeană, a se citi cap.7,
„Politica privind protecţia mediului înconjurător” p. 159-181. din lucrarea POLITICI
ERUOPENE, autori Marius Profiroiu şi Irina Popescu, ed. Economică, Bucureşti 2003
(textul de mai jos este preluat prin scanare).

Capitolul 7

Politica privind protecţia mediului înconjurător

7.1. Concepte de bază privind mediul înconjurător

Protecţia mediului înconjurător - o problemă ce vizează viitorul planetei

Protecţia mediului înconjurător este o problemă care interesează şi afectează toţi cetăţenii.
Datorită faptului că daunele aduse mediului înconjurător au devenit din ce în ce mai grave, dorinţa de a
face sacrificii pentru îmbunătăţirea mediului a crescut considerabil.
O anchetă întreprinsă pe întreg cuprinsul UE (Eurobarometer, martie 1999) a relevat faptul că
86% din cetăţenii UE consideră îmbunătăţirea mediului înconjurător drept o prioritate politică.
Doar şomajul, lupta împotriva sărăciei şi a crimei organizate şi menţinerea păcii au fost cotate mai sus.
Cetăţenii din Europa aşteaptă, aşadar, ca UE să joace un rol activ în protecţia şi conservarea
mediului, atât pe plan intern, în cadrul legislaţiei europene, cât şi extern prin participarea Comunităţii la
diferite acorduri internaţionale.

Protecţia mediului înconjurător - o provocare internaţională

Problemele mediului înconjurător nu pot fi rezolvate eficient decât prin acţiunea tuturor părţilor
implicate. Problemele de mediu internaţionale căpăta o importanta din ce în ce mai mare. Singura
soluţie este ca toate ţările să coopereze. Probleme ca poluarea aerului şi distrugerea stratului de ozon de
către clorfluorocarburi nu depind de graniţele naţionale Exemplul poluării aerului pe plan global arată
clar că orice încercare a unui stat de a-şi păstra mediul curat este sortita eşecului dacă celelalte state nu
sunt şi ele pregătite să facă un efort în domeniul protecţiei mediului.
p. 160

Acesta este produs de arderea combustibililor fosili pe bază de sulf, cum ar fi uleiul sau cărbunele.
Odată degajat în atmosferă, dioxidul de sulf este - în adevăratul sens al cuvântului - "pe aripile
vântului". Amestecul dioxidului de sulf cu umiditatea din nori provoacă ploi acide care adeseori
contribuie la acidificarea solului şi a apei la mii de kilometri distanţă de zona de emisie a noxelor.
105
 În nordul Suediei, de exemplu, se găsesc o serie de lacuri ale căror rezerve de peşte s-au
diminuat drastic din cauza ploilor acide. Cu toate acestea, numai o parte neglijabilă din aerul poluat ce a
provocat ploile acide provine din Suedia, cea mai mare parte provenind din regiunile industriale ale
Europei Centrale şi din Marea Britanie.
Situaţii similare pot fi întâlnite şi în Austria. Comisia Economică pentru Europa Naţiunilor
Unite adună periodic date despre mişcările agenţilor poluanţi ai aerului din Europa. Din aceste date se
poate observa unde ia naştere poluarea aerului. Conform acestor date, mai puţin de 6% din poluarea cu
sulf detectată în Austria era autohtonă. Mai mult de 94% din poluarea provocată de emisiile de sulf
apărută în Austria a fost aşadar ''importată" din străinătate.
Şi în cazul poluării apei situaţia este similară. Eforturile uriaşe făcute de către Olanda pentru a
purifica Rhinul ar fi fost sortite eşecului dacă Germania şi alte ţări riverane n-ar fi adoptat şi ele,
simultan, măsuri în acest sens.
Ameninţarea schimbării climei, lărgirea găurii din stratul de ozon, dispariţia diferitelor specii de
faună şi floră sălbatică sau poluarea celor şapte mări atrag şi mai serios atenţia asupra nevoii de măsuri
comune, la nivel global.
Reducerea la nivel mondial a emisiilor de noxe, în special de dioxid de carbon (CO2) care este
necesară pentru a evita schimbările climatice periculoase, cere acţiuni concertate. Acelaşi lucru este
valabil în cazul încetării producerii şi folosirii substanţelor responsabile de subţierea stratului de ozon
din stratosfera (în special clorfluorocarburi). Măsurile adoptate de către state în mod individual n-ar
reprezenta decât o picătură în ocean.
În zilele noastre, puternica interdependenţă în domeniul protecţiei mediului este binecunoscută.
Un mare număr de acorduri şi convenţii internaţionale ar trebui să ajute ca problemele de mediu să poată
fi ţinute sub control. Cu toate acestea, este o cale mult mai înceată şi mai grea aceea de a ajunge la
acorduri eficiente, decât aceea de a elabora legi naţionale, de vreme ce în cazul acordurilor este nevoie
de un compromis între mai mulţi participanţi. De asemenea, este mult mai dificil să se verifice dacă
angajamentele sunt respectate şi să se impună sancţiuni dacă este necesar.
Cu toate acestea, în multe zone nu există nici o alternativă la lungile şi greoaiele negocieri ale
acordurilor internaţionale.
Globalizarea problemelor mediului înseamnă că, acum, multe probleme pot fi soluţionate în
mod semnificativ doar la nivel internaţional. UE este un forum potrivit pentru rezolvarea
problemelor de mediu. încheierea de acorduri internaţionale pe probleme de mediu este, de obicei,
un proces lent, dar în multe cazuri constituie singura soluţie viabilă
p. 161

7.2. Istoricul politicii de mediu

- Când Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Franţa au fondat Comunitatea European ă a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO) în 1951, centrul de interes era împiedicarea unui alt război în
Europa. Când, mai târziu, în 1957, aceleaşi state au pus piatra de temelie a Comunităţii Economice
Europene (CEE), reconstrucţia în Europa era principala problemă.
106
 Nici în Europa, nici în restul lumii, protecţia mediului nu era o preocupare la acea vreme. De
aceea, tratatele ce stau la baza Comunităţii Europene nu oferă nici o bază legală pentru
activităţile Comunităţii în domeniul politicii de mediu.
- Dezvoltarea politicilor de mediu Ia nivelul Uniunii Europene a demarat la începutul anilor
'60, prin elaborarea primelor legislaţii legate de produse (în special substanţe periculoase, detergenţi şi
alte produse industriale) în strânsă concordanţă cu încercarea statelor membre de armonizare a
reglementărilor care "afectează direct stabilirea şi/sau funcţionarea pieţei comune".
- Prima încercare a Comunităţii Europene de a rezolva probleme de mediu a avut loc la cea
dintâi Conferinţă globală pe probleme de mediu -„Despre mediul înconjurător", ţinută la
Stockholm, în 1972. Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu a stimulat activităţile naţionale în
domeniul protecţiei mediului în multe ţări europene. în acelaşi an, statele membre ale CEE au subliniat
importanţa politicii mediului la Summitul de la Paris. Statele membre au cerut Comisiei Europene să
elaboreze un Program de Acţiune pentru Mediu, incluzând un calendar precis.
- Primul Program de Acţiune pentru Mediu (1973 - 1977) elaborat de către şefii de state şi de
guverne din cadrul Comunităţii a reprezentat începutul politicii de mediu a UE. Deşi primele măsuri s-
au concentrat pe repararea daunelor deja apărute, primul PAM a enunţat principiile de prevenire.
- Aceste principii au fost parţial reluate, lărgite şi completate de al doilea Program de Acţiune
pentru Mediu (1978 - 1982). Acest program prezenta o serie de măsuri care trebuiau adoptate în
vederea controlării problemelor legate depoluare.
- Cel de-al treilea Program de Acţiune pentru Mediu, adoptat în 1983, a încercat să ofere o
strategie generală de protejare a mediului şi a resurselor naturale la nivelul Uniunii Europene,
punând accent pe acţiunea de prevenire a poluării în loc de controlul acesteia şi pe integrarea politicilor
de mediu în celelalte politici comunitare, în special în cea privind planificarea teritoriului.
p. 162
- Al patrulea Program de Acţiune pentru Mediu s-a derulat în perioada 1987-1992, focalizându-se
pe integrarea politicilor de mediu în politicile sectoriale şi cuprinzând patru elemente cheie:
ƒ implementarea efectivă a legislaţiei de protecţie a mediului existentă;
ƒ reglementarea impactului asupra mediului produs de "sursele de poluare";
ƒ îmbunătăţirea accesului publicului la informaţia privind mediul;
ƒ crearea de noi locuri de muncă.
- În iunie 1992, reprezentanţii a 178 de naţiuni s-au întâlnit la Rio de Janeiro, în Brazilia,
pentru a decide care sunt acţiunile necesare pentru promovarea unei dezvoltări durabile în
domeniul economic, social şi de mediu. Summitul de la Rio a catalizat interesele guvernelor în
transpunerea scopurilor politicii generale de mediu în acţiuni concrete, ridicând nivelul de
conştientizare, asupra aspectelor globale de mediu, deschizând noi căi de comunicare între organizaţii
guvernamentale şi neguvernamentale care acţionează pentru realizare aceluiaşi ţel şi conştientizând
publicul asupra soluţiilor la îndemână.
- Când a intrat în vigoare, la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la Maastricht ridicat protecţia
mediului la unul dintre cele mai înalte ranguri printre obiectivele Comunităţii. Pe lângă aceasta,
schimbările procedurale au facilitat promulgarea măsurilor pentru mediu necesare la nivel comunitar,
chiar împotriva voinţei statelor membre mai puţin preocupate de mediu.
- Politicile de mediu ale Uniunii Europene pentru perioada 1993-1999 au $j formulate în cel de-al
cincilea Program de Acţiune pentru Mediu, program ci stat la bata elaborării politicilor naţionale de
mediu în statele membre şi ţări candidate. El a fost conceput pentru a îndruma Comunitatea Europeană pe
un curs de dezvoltare durabilă. Elementele cheie pentru atingerea dezvoltării durabile sunt:
ƒ menţinerea calităţii vieţii;
ƒ menţinerea accesului permanent la resursele naturale;
ƒ împiedicarea degradării mediului;
Plecând de la ideea că succesul pe termen lung al politicilor privind Uniunea Monetară şi piaţa
internă depinde de durabilitatea politicilor sectoriale, în special industrie, energie, transport, agricultură
şi dezvoltare regională, cel de-al cincilea Program de Acţiune pentru Mediu avea la bază două principii
majore:
ƒ integrarea politicilor de mediu în politicile sectoriale, cheia atingi obiectivelor privind
107
 protecţia mediului;
ƒ înlocuirea instrumentelor de "comandă şi control" cu instrumente împart responsabilitatea
privind protecţia mediului între diferiţi ac ca de exemplu: guverne, industrii, public etc.
p. 163

Pentru atingerea obiectivelor propuse, strategia recunoştea necesitatea folosirii unui număr
însemnat de instrumente, respectiv:
ƒ legislaţia prin care sunt impuse standardele de mediu;
ƒ instrumentele economice care trebuie să încurajeze producţia şi utiliza rea produselor şi
proceselor tehnologice care nu pun în pericol mediul;
ƒ instrumentele orizontale, ca de exemplu: informaţia, educaţia, cercetarea;
ƒ ajutorul financiar necesar pentru implementarea politicilor.
Al cincilea Program de Acţiune pentru Mediu se adresa unor sectoare ţintă, şi anume - industrie,
energie, transport, agricultură şi turism - prin prisma a şapte probleme de mediu: schimbările climatice,
acidificarea şi calitatea aerului, mediul urban, zonele costiere, gestionarea deşeurilor, gestionarea
resurse-lor de apă, protecţia naturii şi biodiversitatea. Legat de managementul riscului, programul avea
în vedere trei elemente:
ƒ riscul asociat industriei;
ƒ siguranţa nucleară;
ƒ protecţia împotriva radiaţiilor; precum şi protecţia civilă.

- O dată cu intrarea în UE a Austriei, Suediei şi Finlandei (1995) - ţări având reputaţia de a

fi sensibile la problema mediului -, UE a fost de acord să-şi revizuiască propriile standarde de mediu
în anumite domenii ale legislaţiei, pe o 1 perioadă de patru ani şi, acolo unde este necesar, să-şi
adapteze aceste standarde la cele mai stricte ale statelor membre nou incluse. In anumite domenii, acest
termen-limită pentru revizuire a fost prelungit. Acolo unde această revizuire a fost efectuată, se poate
spune că politica de mediu a Europei a primit un impuls pozitiv.
- La 10 ianuarie 1996 Comisia a elaborat o propunere de Decizie a Parlamentului European 110
privind revizuirea celui de-al cincilea Program de Acţiune pentru Mediu prin identificarea a cinci
domenii prioritare, respectiv:
ƒ îmbunătăţirea integrării politicilor de mediu în politicile sectoriale: agricultură, transport,
energie, turism şi industrie;
ƒ utilizarea unui spectru mai larg de instrumente de politici, în special instrumente economice
şi orizontale;
ƒ dezvoltarea proceselor de implementare şi control prin îmbunătăţirea şi simplificarea
legislaţiei legate de mediu;
ƒ derularea unor acţiuni suplimentare de comunicare şi informare, intensificarea campaniilor
de conştientizare a publicului;
ƒ creşterea rolului Uniunii pe plan internaţional

Următorul pas în domeniul politicii de mediu europene a fost Tratatul de la Amsterdam 111
(1997) care subliniază din nou importanţa protecţiei mediului şi a dezvoltării durabile.
p. 164
- Pornind de la "Evaluarea Globală a celui de-al cincilea Program de Acţiune pentru Mediu" şi de
la Raportul privind starea mediului în Europa: "Mediul în Uniunea Europeană la sfârşitul secolului",
elaborate de către Agenţia Europeană pentru Mediu, Comisia Europeană a pregătit cel de-al şaselea
Program de Acţiune pentru Mediu. Documentul sintetizează politicile de mediu ce trebuie implementate
în perioada imediat următoare, fiind finalizat de către Comisia Europeană sub forma unui program

110 Decizie adoptată în iulie 1998

111 Tratatul a intrat in vigoare la 1 mai 1999
108
intitulat „Viitorul nostru, alegerea noastră" (2001-2010). Având în vedere că, pe de o parte, perioada de
implementare a celui de-al şaselea Program de Acţ iune pentru Mediu va coincide cu perioada în care
cele 12 ţări candidate vor adera la Uniunea Europeană şi, pe de altă parte, că protecţia mediului în
contextul aproximării legislative reprezintă un sector cheie pentru toate ţările candidate, Comisia
Europeană a invitat aceste ţări să participe efectiv la elaborarea Programului, finanţ ând în acest sens un
proiect coordonat de Centrul Regional pentru Mediu din Europa Centrală şi de Est.

7.3. Principiile, obiectivele şi instrumentele politicii de mediu

A. Principiile politicii de mediu

Principiile care stau la baza politicii de mediu au fost formulate de primul Program de Acţiune
pentru Mediu. Acestea se referă la:
• principiul prevenirii poluării, devenit principiu de bază în cel de-al patrulea program de acţiune;
• în procesul de adoptare a deciziei cu privire la un nou proiect trebuie avut în vedere impactul
realizării acestuia asupra mediului, încă din faza iniţială;
• exploatarea resurselor naturale, care produce un dezechilibru major la nivelul ecosistemelor,
trebuie redusă;
• informaţiile ştiinţifice legate de mediu trebuie aprofundate în vederea îmbunătăţirii deciziilor
care trebuie adoptate în legătură cu acţiunile;
• principiul "poluatorul plăteşte", care presupune acoperirea costurilor legate de prevenirea şi
remedierea daunelor aduse mediului de către poluator;
• activităţile dintr-un stat membru nu trebuie să cauzeze deteriorări ale mediului în alt stat;
• politicile de mediu din statele membre trebuie să ţină cont de interesele ţărilor în curs de
dezvoltare;
• prin intermediul organizaţiilor internaţionale, Comisia Europeană şi statele membre trebuie să
iniţieze acţiuni de promovare a problemelor legate de protecţia mediului cu efecte globale;
• responsabilitatea privind protecţia mediului revine fiecăruia dintre noi, de aceea educaţia
ecologică este esenţială;
p. 165
• principiul subsidiarităţii: măsurile de protecţia mediului trebuie adoptate la nivelul cel mai
adecvat, ţinând cont de tipul de poluare, de acţiunile necesare şi de zona geografică ce trebuie
protejată;
• programele naţionale de protecţia mediului trebuie armonizate cu programul Comisiei
Europene, având la bază un concept comun dezvoltat pe termen lung.

B. Obiectivele politicii de mediu

Principalele obiective ale politicii de mediu au în vedere:
• Conservarea şi protecţia mediului, ca şi îmbunătăţirea calităţii lui.
• Protecţia sănătăţii umane.
• Utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale.
• Promovarea măsurilor internaţionale pentru rezolvarea problemelor de mediu regionale sau
globale.
• Protecţia de nivel înalt, luând în considerare diversitatea situaţiilor din diferite regiuni ale
Comunităţii. Acest obiectiv se bazează pe principiul precauţiei şi pe principiul necesităţii
acţiunii preventive, a combaterii sursei care provoacă deteriorarea mediului şi a obligaţiei celui
responsabil să plătească. Cerinţele de protecţie a mediului trebuie să fie integrate în definirea şi
implementarea altor politici comunitare.
• Un mai bun acces la informaţiile despre starea mediului oferit populaţiei. Cu cât publicul este
mai bine informat despre starea mediului, cu atât el poate să-şi asume mai bine rolul său în ceea
ce priveşte co-responsabilitatea în crearea politicii de mediu europene. Directiva cu privire la
accesul la informaţia despre mediu prevede că autorităţile din cadrul statelor membre trebuie să
furnizeze anumite date despre starea mediului tuturor cetăţenilor lor, la cerere.
109
 • Minimizarea diferenţelor dintre standardele legate de mediu ale statelor membre luate
individual. Un înalt nivel de protecţie a mediului care să fie cât de uniform posibil - iată ţelul
pentru a întruni cerinţele pentru o dezvoltare durabilă şi conştientă de mediu.
• Integrarea politicilor de mediu în politicile sectoriale. Se poate spune că:
- există sectoare în care integrarea politicilor de mediu este avansată (sectorul industrial), dar
şi sectoare în care integrarea nu s-a realizat (agricultură, turism);
- pentru a îmbunătăţi performanţele în procesul de integrare trebuie sa se prezinte obiective şi
măsuri clare, pe cât posibil cuantificabile, să se includă componente europene, naţionale şi
locale, să se dezvolte indicatori de monitorizare a progreselor înregistrate în procesul de
integrare, precum şi indicatori de evaluare a eficienţei acestui proces;
- trebuie să se dezvolte noi instrumente de politici, ca de exemplu: utilizarea rezultatelor
cercetării, utilizarea studiilor de evaluare.
p. 166

C. Instrumentele utilizate de către Uniunea Europeană în vederea implementării politicii de

mediu C1. Instrumentele legislative
Comunitatea elaborează regulamente şi directive în conformitate cu programele de acţiune
pentru mediu, bazându-se pe prevederile legale din Tratatul Uniunii Europene.
- Regulamentele sunt direct aplicate în statele membre şi sunt adresate tuturor subiecţilor din
cadrul Comunităţii. Aceasta înseamnă că regulamentele UE sunt obligatorii pentru flecare cetăţean al
unuia dintre statele membre. De exemplu, interdicţia de a trimite deşeurile în anumite ţări în curs de
dezvoltare, impusă de regulamentul UE în ceea ce priveşte supravegherea şi controlul transportului de
deşeuri, este obligatorie pentru fiecare francez, german sau italian, fără a mai fi necesară o lege sau o
ordonanţă naţională adiţională. O asemenea lege naţională nici măcar nu este permisă.
- Directivele sunt adresate statelor membre şi, mai presus de toate, menţionează obiectivele ce
trebuie atinse cu ajutorul fiecărei directive în parte. Directivele lasă proporţia implementării lor la
latitudinea statelor membre care sunt obligate să adopte legi pentru a îndeplini cerinţele directivei într-o
anumită perioadă de timp. Modul în care această legislaţie se integrează în sistemul legal naţional
rămâne şi el la latitudinea statelor respective. De exemplu, diferite directive privind puritatea aerului
impun valori limită ale calităţii aerului pentru anumiţi agenţi poluanţi, dar lasă în seama statelor
membre alegerea măsurilor ce se impun (de exemplu, cerinţe de mediu mai stricte pentru agenţii
industriali deja existenţi) pentru a rămâne sub limita valorilor specificate.
Măsurile de mediu necesită un grad înalt de flexibilitate. Obiectivele comune pot fi cel mai
bine atinse prin măsuri de adaptare cât mai bună la diferitele condiţii climatice, la atitudinea populaţiei,
la respectiva structură legală şi la diferitele tradiţii din cadrul fiecărui stat membru. Din acest motiv,
directivele sunt mult mai des utilizate pentru a implementa politica de mediu europeană decât
regulamentele.

C2. Instrumentele financiare

- Cel mai important instrument financiar pentru mediu al Uniunii Europene este programul
LIFE (L’Instrument Financier pur l’Environement).
Scopul acestui program este de a contribui la dezvoltarea şi implementarea politicii şi legislaţiei
de mediu a Comunităţii.
LIFE sprijină proiectele de protecţie a mediului în statele membre şi candidate la UE. Programul are
două componente:
ƒ LIFE NATURA - implementarea măsurilor de conservare pentru protecţia naturii;
p.167
ƒ LIFE MEDIU - sprijinirea proiectelor demonstrative flexibile, eficiente şi transferabile în alte
zone, precum cele legate de calitatea apei, gestionarea deşeurilor, planificarea utilizării
110
 terenurilor, tehnologii nepoluante etc.
Sprijinul financiar LIFE este, în primul rând, destinat:
ƒ proiectelor inovatoare şi acţiunilor pe scară demonstrativă, promovând dezvoltarea susţinută
în domeniul activităţii industriale;
ƒ proiectelor cu efect demonstrativ sau proiectelor de sprijin tehnic în beneficiul autorităţilor
locale, în vederea facilitării integrării în politica planificării zonale, ca şi în planificarea
utilizării terenurilor, contribuind la dezvoltarea sănătoasă a mediului;
ƒ proiectelor pregătitoare ce contribuie la implementarea politicii şi legislaţiei de mediu ale
Comunităţii, în special:
o protecţia şi utilizarea raţională a Zonelor de coastă;
o reducerea deşeurilor, în special a celor toxice şi periculoase;
o prevenirea poluării apei, inclusiv tratarea canalizărilor;
o măsuri împotriva poluării şi acidificării aerului, ca şi împotriva acidizării ozonului
din troposferă.
Programul LIFE este deschis tuturor persoanelor fizice şi juridice înregistrate în UE şi în
anumite ţări candidate (Estonia, Ungaria, Letonia, România, Slovenia şi Slovacia).

LIFE III (2000-2004). Acest program dispune de un buget total de 640 milioane euro, din care
47% pentru componenta NATURA şi 47% pentru componenta MEDIU.
- Programul ISPA finanţează proiecte mari de infrastructură în sectorul protecţiei mediului şi
al transporturilor. în ceea ce priveşte protecţ ia mediului, obiectivul ISPA este să sprijine ţările
beneficiare în alinierea standardelor UE din domeniul protecţiei mediului. Din acest punct de
vedere, ISPA se concentrează asupra aplicării directivelor de protecţie a mediului care necesită mari
costuri de implementare. Acestea se referă la următoarele domenii:
ƒ furnizarea apei potabile;
ƒ tratarea apelor uzate;
ƒ gestionarea deşeurilor solide şi a deşeurilor periculoase;
ƒ poluarea aerului.
Implementarea acestor directive este strâns legată de îmbunătăţirea sănătăţii şi a calităţii vieţii
cetăţenilor şi are un impact pozitiv asupra coeziunii sociale şi economice a ţărilor beneficiare.

D. Politicile de mediu pe domenii specifice

ƒ Controlul poluării aerului (evaluarea calităţii pentru anumite produse, cum ar fi combustibilii;
standarde ale calităţii aerului; controlul nivelului maxim admis de emisii în cazul centralelor
industriale).
p.168
ƒ Chimicale, accidente industriale şi biotehnologie.
ƒ Poluarea fonică (stabilirea nivelului maxim admis pentru poluare fonic de către vehicule şi
maşini industriale).
ƒ Conservarea naturii (conservarea faunei şi florei, ca şi menţinerea varietăţii lor).
ƒ Politica deşeurilor (incinerarea deşeurilor; transporturile de deşeuri; deversarea deşeurile
provenite din ambalaje; bateriile folosite).
ƒ Politica privind protecţia apei (standarde de calitate pentru anumite ape; limitarea sau
interdicţia deversării anumitor substanţe în apă).
ƒ Politica cu privire la controlul poluării industriale (managementul d1 mediu şi schemele de
verificare; reducerea poluării).

7.4. Legislaţia orizontală

Legislaţia orizontală a fost dezvoltată de către UE în scopul:

111
 ƒ de a oferi metode şi mecanisme unitare menite să conducă la îmbunătăţirea
procesului de adoptare a deciziilor,
ƒ pentru dezvoltarea şi facilitarea procesului de implementare a legislaţiei.
În această categorie intră acea legislaţie legată mai mult de problemele generale ale
managementului de mediu decât de sectoarele, produsele sau 3 tipurile de emisii specifice.
Principalele reglementări incluse în acest sector sunt:
- Directiva 337/85 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice şi private asupra
mediului, modificată prin Directiva 11/97. Această directivă impune supunerea oricărei noi investiţii,
care ar putea avea un potenţial impact asupra mediului, procedurii de evaluare a impactului asupra
mediului. Directiva împarte proiectele în două categorii:
ƒ cele pentru care procedura de evaluare a impactului asupra mediului este obligatorie;
ƒ cele pentru care fiecare stat membru hotărăşte dacă le supune sau nu procedurii, pe baza
unei analize caz cu caz sau a unui set de criterii stabilite pe grupe de activităţi.
Orice evaluare a impactului asupra mediului trebuie să cuprindă efectele directe şi indirecte pe
care proiectul le are asupra sănătăţii umane, florei, faunei, solului, apei, aerului, climei, peisajului,
patrimoniului cultural, precum şi interacţiunile dintre acestea. Directiva pune un accent deosebit pe
accesul la informaţia de mediu şi pe rolul consultativ pe care trebuie să-1 joace toţi actorii implicaţi în
proiect, inclusiv publicul, iar în cazul unui proiect cu impact semnificativ transfrontalier asupra
mediului, celelalte state membre posibil afectate.
p. 169

- Directiva 313/90 privind accesul liber la informaţia de mediu impune autorităţilor publice,
pe de o parte, să asigure accesul publicului la informaţia de mediu şi, pe de altă parte, să disemineze
această informaţie. Informaţiile de mediu trebuie furnizate în maxim două luni oricărei persoane fizice
sau juridice care le solicită, fără o justificare a cererii. Pentru informaţiile furnizate, autorităţile pot
percepe tarife, dar cuantumul acestora trebuie să fie rezonabil. O cerere de furnizare de informaţii poate
fi refuzată doar în condiţii bine definite prin directivă, când pot fi afectate: securitatea publică, secretul
comercial şi/sau industrial, relaţiile internaţionale. Tot prin prevederile acestei directive, statele membre
sunt obligate ă facă publice, periodic, datele privind starea mediului.
- Directiva 692/91 privind standardizarea şi raţionalizarea rapoartelor asupra
implementării unor directive referitoare la mediu impune statelor membre elaborarea de rapoarte
standard (pe baza unor chestionare transmise de către Comisie), la fiecare trei ani, cu privire la modul de
implementare a 27 de directive din sectoarele aer, apă şi deşeuri.
- Regulamentul 1210/90 privind înfiinţarea Agenţiei Europene de 'Mediu şi a reţelei
europene de informaţie şi observare pentru mediu (EIONET). Agenţia Europeană de Mediu a fost
înfiinţată în anul 1993, la Copenhaga, cu copul de a colecta informaţiile de mediu prin EIONET şi de a
ajuta Comisia Europeană şi statele membre în pregătirea informaţiilor necesare implementării politicilor
de mediu, precum şi de a monitoriza modul în care se implementează legislaţia europeană şi se aplică
măsurile de mediu. De asemenea, Agenţia este responsabilă cu elaborarea şi publicarea periodică a
rapoartelor privind starea mediului în Europa.
- Regulamentul 1973/92 privind crearea unui instrument financiar pentru mediu: LIFE.
112
 - Decizia Consiliului 672/97 privind Programul de Acţiune pentru Promovarea
Organizaţiilor Neguvernamentale a fost adoptată pentru a asigura un instrument financiar pentru
proiectele de mediu propuse de ONG-uri care acţionează la nivel european.

7.5. Politica europeană în domeniul deşeurilor

După definirea politicii generale în ceea ce priveşte protecţia mediului a Uniunii Europene, prin
intermediul celor şase Programe de Acţiune pentru Mediu, Comisia Europeană a trecut la elaborarea
strategiilor sectoriale din domeniu, prima elaborată fiind Strategia privind Gestionarea Deşeurilor,
deoarece dispunerea neuniformă a deşeurilor industriale sau conductele sparte ce poluează pânza
freatică au dus la daune asupra mediului, observate cu mult timp înaintea găurii din stratul de ozon sau a
schimbărilor climatice. Această strategie defineşte principiile, obiectivele şi măsurile pe termen mediu şi
lung care vor guverna legislaţia şi acţiunile întreprinse de către Comisie în acest sector.
La început, observaţiile s-au axat pe deşeurile radioactive, dar eforturile s-au concentrat în
curând mai mult pe problema deşeurilor non-nucleare. Iniţial, economisirea materialelor folosite şi a
energiei, ca resurse, a fost principala motivaţie pentru prioritatea clară acordată împiedicării risipirii
resurselor şi reciclării deşeurilor înainte de distrugerea lor finală. Abia mai târziu s-a hotărât că această
prioritate ar trebui să prevaleze, pentru a evita riscul încurcăturilor din cadrul facilităţilor de depozitare a
deşeurilor, datorate rarelor tratamente ale deşeurilor şi ale resurselor depozitate.
Strategia Comunităţii pentru o administrare eficientă a deşeurilor, care a fost revăzută de
către Consiliu în 1997, a stabilit obiectivele prioritare:
ƒ Împiedicarea poluării cu deşeuri este promovată prin tehnologii de producţie ce evită
deşeurile, ca şi prin produse sănătoase pentru mediu. Această prevenire are prioritate asupra
reciclării şi distrugerii finale a deşeurilor.
ƒ Recuperarea şi reciclarea au prioritate asupra distrugerii finale.
ƒ Distrugerea finală (în special închiderea în rezervoare şi incinerarea deşeurilor) trebuie
optimizată, respectând efectul asupra mediului şi sănătăţii populaţiei.

Pe lângă aceste obiective, politica în domeniul deşeurilor trebuie să respecte următoarele

principii:
ƒ în cadrul principiului autosuficienţei în depozitarea deşeurilor, fiecare stat membru trebuie
să creeze o reţea adecvată de instalaţii pentru distrugerea deşeurilor, pentru a fi capabil să-şi
asigure singur reintegrarea deşeurilor.
ƒ Principiul proximităţii în dispunerea de deşeuri susţine că deşeurile neaprobate pentru
distrugerea finala trebuie depozitate într-una dintre cele mai apropiate facilităţi de depozitare.
Acest principiu nu se aplică deşeurilor ce urmează a fi reutilizate. în acest caz, Comunitatea se
bazează pe mecanismele pieţei libere şi concurenţei între tehnologiile de reciclare.
ƒ Principiul responsabilităţii producătorului menţionează că preţurile distrugerii unui produs
trebuie evaluate la gradul de planificare al produsului.

Legislaţia europeană din sectorul deşeurilor este structurată pe cinci categorii şi acoperă:
ƒ prevenirea producerii deşeurilor prin tehnologii şi produse;
ƒ reciclarea şi reutilizarea;
113
p. 171
ƒ optimizarea procesului de depozitare finală;
ƒ reglementarea transportului de deşeuri;
ƒ acţiunile de remediere a amplasamentelor poluate.

Principalele reglementări în domeniu sunt:

- Directiva Cadru privind deşeurile (Directiva 156/95) cere statelor membre să întreprindă toate
acţiunile necesare pentru prevenirea generării deşeurilor, să încurajeze refolosirea şi reciclarea
deşeurilor, să se asigure că depozitarea deşeurilor se realizează astfel încât să nu pună în pericol
sănătatea umană sau mediul.
- Directiva deşeurilor periculoase (Directiva 904/94) impune statelor membre să dezvolte
planuri de gestionare a deşeurilor periculoasei să înregistreze şi să identifice locurile de depozitare a
acestor deşeuri, să dezvolte sisteme de reglementare şi control specifice.
- Directiva privind deşeurile de ambalaje (Directiva 62/94) impune acţiuni de reducere a
volumului ambalajelor prin elaborarea de standarde de înregistrare, recuperare şi reciclare.
- Directivele specifice pe tipuri de deşeuri - uleiuri uzate (439/75), bifenil şi terfenil
policloruraţi (403/76), dioxid de titan (883/82).
- Directivele privind transportul deşeurilor.
- Directivele privind depozitarea deşeurilor - incinerarea deşeurilor periculoase (67/94),
incinerarea deşeurilor în instalaţii noi şi existente (369/89 şi 429/89).
- Regulamentul privind eco-etichetarea (Regulamentul 880/92) pentru evidenţierea produselor
care au un impact redus asupra mediului pe toată perioada deviată.
- Propunerile de reglementări privind încheierea ciclului de viaţă al vehiculelor, deşeurile
electrice şi electronice, depozitele de deşeuri şi incinerarea.

Analiza eficienţei politicii europene în domeniul deşeurilor se poate realiza pe baza rapoartelor
privind evoluţia sectorului în ultimii ani, care precizează:
ƒ cantitatea totală de deşeuri generată în fiecare an în Europa este de cea. 2.000 milioane tone,
dintre care cea. 40 milioane tone fac parte din categoria deşeurilor periculoase;
ƒ în ultimii ani, cantitatea de deşeuri generate în Europa a crescut cu cea. 10%;
ƒ principalele surse de deşeuri sunt: agricultura, construcţiile, industria, sectorul minier şi zonele
urbane. Cantitativ, cele mai importante junt deşeurile din agricultură, iar impactul negativ cel
mai semnificativ asupra mediului îl au deşeurile industriale;
ƒ sursele de deşeuri diferă; astfel, ţările vestice produc în special deşeuri industriale şi urbane, în
timp ce în ţările central şi est-europene cele mai importante sunt deşeurile din sectorul rninier;
172
ƒ deşeurile municipale în ţările OECD au crescut cu 11%, atingând aproximativ 200 milioane
tone, iar în cadrul acestora deşeurile de hârtie, organice şi de plastic au ponderea cea mai mare;
ƒ majoritatea deşeurilor municipale sunt depozitate în gropi de gunoi şi doar foarte puţine ţări
europene au introdus taxe de depozitare;
ƒ în ţările cu un management eficient în domeniu, campaniile de conştientizare a publicului s-au
intensificat, iar reciclarea deşeurilor s-a dezvoltat foarte mult;
ƒ informaţiile legate de producţia, transportul şi tratarea deşeurilor nu se fac într-un mod uniform
în Europa şi de aceea există dificultăţi în redactarea rapoartelor specifice.

7.6. Politica europeană în domeniul apei

Politica în domeniul apei a fost unul dintre primele domenii de acţiune ale politicii
europene a mediului.
114
 Începând cu mijlocul anilor 70, Comunitatea a adoptat o serie de prevederi legale în domeniul
prevenirii poluării apelor. în principal, există două mari domenii de regulamente:
ƒ Pe de o parte, o serie de directive separate stabilesc standarde de calitate pentru fiecare tip
de apă (apă de suprafaţă pentru provizii de apă potabilă, apă de scăldat, apă pentru creşterea
monistelor, apă pentru pescuit, apă potabilă).
ƒ Pe de altă parte, Comunitatea a adoptat prevederi pentru a proteja apele împotriva
deversării de substanţe periculoase şi împotriva poluării cu nitraţi din surse agricole.
În toată perioada de dezvoltare a legislaţiei din domeniul apei, Uniunea Europeană a elaborat
două politici privind gestionarea apei, prima bazându-se pe obiectivele privind calitatea apei şi cea
de-a doua pe valorile limită de emisie.
Evaluarea politicilor comunitare din domeniul apei a impus o abordare modernă, bazată pe o
combinaţie a celor două sisteme anterioare evidenţiată şi în Directiva Cadru privind Apa (2000), care
defineşte următoarele principii ale politicii UE în sectorul calităţii apei:
ƒ nivel ridicat al protecţiei;
ƒ principiul precauţiei;
ƒ acţiunea preventivă;
ƒ diminuarea poluării la sursă;
173
ƒ principiul poluatorul plăteşte;
ƒ integrarea politicilor de mediu în alte politici sectoriale.
Obiectivele principale ale Directivei Cadru privind Apa sunt:
ƒ extinderea conceptului de protecţie a apelor la toate categoriile de ape de suprafaţă sau subterane;
ƒ atingerea statutului de "apă bună" pentru toate apele, într-o perioadă de timp bine definită;
ƒ gestionarea apelor pe bazine hidrografice, combinând instrumentele specifice valorilor limită de
emisii cu standardele de calitate;
ƒ stabilirea corectă a preţurilor apei;
ƒ implicarea mai mare a publicului în adoptarea deciziilor;
ƒ simplificarea legislaţiei.

Legislaţia UE privind apa este foarte bogată, fiind clasificată în trei grupe, corespunzătoare
standardelor de calitate, valorilor limită de emisii, monitorizării şi raportării, astfel:
ƒ standarde de calitate: Directiva privind apa pentru scăldat (110/76), noua Directivă privind
apa potabilă (83/98), Directiva privind utilizarea apelor de suprafaţă pentru captarea apei
potabile (440/75), amendată prin Directivele 869/79 şi 692/91, Directiva privind calitatea apelor
piscicole (659/78), amendată prin Directiva 692/91;
ƒ valori limită de emisii: Directiva privind tratarea apelor uzate din mediul urban (271/91),
amendată prin Directiva 15/98 şi Decizia 481/93, Directiva privind nitraţii (676/9IX Directiva
privind apele subterane (68/80), amendată prin Directiva 692/91, Directiva privind substanţele
periculoase (464/76) etc.
ƒ monitorizarea şi raportarea: Directiva privind măsurarea şi prelevarea de probe din apele de
suprafaţă (869/79) amendată prin Directiva 855/81 şi procedura comună privind schimbul de
informaţii cu privire la calitatea apei (Decizia 795/77, amendată prin Deciziile 422/84, 574/86 şi
2/90).

Legislaţia UE din domeniul apei este strâns corelată cu reglementările din celelalte sectoare de
mediu, în special: legislaţia orizontală, gestionarea deşeurilor, protecţia naturii, controlul poluării
industriale şi managementul riscului.

7.7. Politica europeană în domeniul purităţii aerului

115
 În domeniul politicii privind puritatea aerului, Comunitatea a căpătat un rol activ oarecum
târziu. Legislaţia purităţii aerului cuprinde patru grupe.
174
- Politica Uniunii Europene cu privire la calitatea aerului este definită în Directiva Cadru
privind evaluarea şi managementul calităţii aerului. Această directivă are următoarele obiective:
ƒ evitarea, prevenirea sau reducerea efectelor negative asupra sănătăţii omului şi asupra mediului
înconjurător;
ƒ evaluarea calităţii aerului pe baza unor criterii şi metode comune;
ƒ difuzarea corectă a informaţiilor atunci când se înregistrează depăşiri ale pragurilor de alertă sau
ale concentraţiilor relevante;
ƒ menţinerea calităţii aerului atunci când această calitate atinge un nivel optim şi îmbunătăţirea
calităţii în zonele în care se înregistrează o deteriorare a acesteia.
De asemenea, directiva stabileşte principiile de bază cu privire la selectarea poluanţilor
atmosferici, stabilind valorile limită şi de prag, cerinţele cu privire la monitorizarea şi evaluarea calităţii
aerului, la informarea şi avertizarea publicului, acţiunile pe termen scurt care se iau în cazurile de
poluare peste limitele admise şi planurile pe termen lung pentru încadrarea în valorile limită în perioada
de timp prevăzută.
Detaliile pentru fiecare poluant în parte sunt prevăzute într-o serie de "directive fiice", care
actualizează şi extind normele existente cu privire la calitatea aerului. Lista iniţială de poluanţi include:
ƒ Dioxid de sulf, oxizi de azot, particule fine şi în suspensie şi plumb - noile valori limită
pentru aceşti poluanţi au fost adoptate în aprilie 1999;
ƒ Benzen şi hidrocarburi aromatice policiclice;
ƒ Monoxid de carbon, cadmiu, arsen, nichel şi mercur;
ƒ Ozon.

- A doua grupă de reglementări cuprinse în sectorul privind calitatea aerului o reprezintă acelea
care se referă la emisiile provenind de la autovehicule şi motoare. Reducerea emisiilor ce provin de la
autovehicule şi motoare se realizează prin îmbunătăţirile tehnologice aduse autovehiculelor noi şi prin
inspectarea şi întreţinerea celor în uz, astfel încât controlul emisiilor să se realizeze în două stadii
diferite:
ƒ în timpul fabricaţiei - conform Directivelor 220/70,306/72,77/88 şi 537/77 şi amendamentelor
ulterioare, prin obligativitatea unor teste amănunţ ite în timpul fabricaţiei, necesare omologării,
incluzându-se aici teste pentru măsurarea emisiilor;
ƒ în timpul utilizării - conform Directivei 96/96, care include cerinţe cu privire la inspecţiile
periodice şi verificările în trafic, inclusiv pentru măsurarea nivelului emisiei de noxe.
p. 175

- Legislaţia privind calitatea combustibililor este cea de-a treia grupă din cadrul sectorului
privind calitatea aerului. În această categorie intră:
ƒ Directiva 12/93 privind concentraţiile maxim admise pentru sulf în anumiţi combustibili lichizi,
amendată în 1998 prin Directiva 70/98, care a introdus norme mai stricte cu privire la calitatea
combustibililor, inclusiv cu privire la cantitatea de plumb, poluant tratat iniţial prin Directiva
210/85.
ƒ Directiva 32/99 care a introdus o normă de 1% sulf pentru păcura grea.

116
 - Ultima grupă de legislaţie din acest sector o reprezintă reglementările cu privire la
manipularea combustibililor, în această categorie intrând Directiva 63/94 cu privire la emisiile de
compuşi organici volatili, care a impus introducerea unor norme tehnice minime pentru prevenirea,
emisiilor de COV datorate depozitării şi distribuţiei benzinei de la terminale la staţiile de benzină.

7.8. Centralele industriale şi evaluarea impactului lor asupra mediului

Problema poluării industriale a fost cel mai bine dezvoltată în perioada de acţiune a celui de-al
cincilea Program de Acţiune pentru Mediu şi, de aceea, cuprinde reglementări care susţin principiile
politicilor de mediu formulate în această perioadă, respectiv: gestionarea resurselor naturale pe termen
lung, întărirea acţiunilor de prevenire a poluării şi producerii deşeurilor, reducerea utilizării surselor de
energie neregenerabile, îmbunătăţirea sistemului de alegere a amplasamentelor pentru activităţile
industriale, astfel încât să se întărească condiţiile de siguranţă şi să se amelioreze calitatea vieţii.
Reglementările privind controlul poluării industriale acoperă trei zone:
ƒ controlul emisiilor industriale;
ƒ controlul riscului la accidente industriale majore;
ƒ auditurile de mediu şi etichetarea ecologică.

Principalele reglementări în legătură cu această problemă sunt:

- Directiva 61/96 privind prevenirea şi controlul integral al poluării are drept scop prevenirea
şi controlul integrat al poluării datorate unei categorii largi de activităţi. Pentru atingerea scopului
se prevăd măsuri de prevenire şi, acolo unde nu este posibil, de reducere a emisiilor în aer, apă, sol,
inclusiv prin măsuri de reducere a deşeurilor, pentru a se atinge un nivel ridicat de protecţie a mediului
176

în ansamblu. Directiva introduce, pentru toate activităţile listate în anexa ei, sistemul de autorizare integrată
cu specificarea condiţiilor de autorizare, în special a valorilor limită de emisii şi a obligativităţii aplicării
principiului celor mai bune tehnici disponibile (BAT). Principiile conceptului de prevenire şi control integrat
al poluării pleacă de la ideea că instalaţiile industriale trebuie să, funcţioneze doar dacă:
ƒ s-au luat măsurile cele mai potrivite pentru prevenirea poluării şi, în mod special, s-a aplicat
principul BAT;
ƒ desfăşurarea activităţii nu conduce la o poluare semnificativă a mediului;
ƒ deşeurile produse sunt gestionate în conformitate cu prevederile directivelor UE şi în special cu
Directiva 442/75, respectiv: deşeurile produse sunt în cea mai mare parte reciclate, iar pentru
acelea la care, economic sau tehnic, acest proces este imposibil, depozitarea " lor se face astfel
încât impactul asupra mediului să fie minim; energia este utilizată în mod eficient;
ƒ s-au luat masurile necesare pentru prevenirea producerii accidentelor şi limitarea efectelor
acestora;
ƒ s-au luat măsuri de stopare temporară a unor activităţi pentru care evaluarea riscului stabileşte
efecte deosebite asupra mediului şi sănătăţii populaţiei.

- Directiva 360/84 privind poluarea atmosferei produsă de surse industriale îşi propune să
prevină şi, în cazul în care nu este posibil, să reducă poluarea atmosferică produsă de unităţile
industriale, să impună obligativitatea obţinerii autorizaţiilor de mediu pentru anumite unităţi industriale
înainte de începerea funcţionării acestora, să identifice condiţiile în care aceste autorizaţii pot fi emise.
117
 - Directiva 609/88 privind limitarea emisiilor provenite de la instalaţii mari de ardere îşi
propune reducerea poluării atmosferei prin reglementarea, pe baza unor criterii bine stabilite, a emisiilor
de dioxid de sulf, oxizi de azot şi, în anumite situaţii, a particulelor provenite de la marile instalaţii de
ardere.
- Directiva 82/96 privind accidentele industriale SEVESO îşi propune prevenirea accidentelor
industriale care implică substanţe periculoase şi reducerea impactului acestora asupra sănătăţii
populaţiei şi a mediului.
- Regulamentul EMAS nr. 1836/93 (Schema de ecomanagement şi audit) îşi propune
îmbunătăţirea continuă a performanţelor de mediu a unităţilor industriale prin încurajarea acestora să
participe la schema voluntară de audit şi management de mediu. Participanţilor la această schemă li se
cere elaborarea şi implementarea politicilor, programelor şi sistemelor de management de mediu I
pentru fiecare amplasament unde îşi desfăşoară activitatea, evaluarea performanţelor de mediu pe aceste
amplasamente şi informarea publicului cu privire la acţiunile întreprinse şi rezultatele obţinute.
Politicile, programele şi sistemele de management de mediu trebuie evaluate de verificatori
independenţi pentru a fi stabilită conformitatea cu reglementările existente.
- Regulamentul privind eco-etichetarea 880/92 îşi propune să ajute la reducerea poluării prin
încurajarea agenţilor economici să participe la o acţiune voluntară de eco-etichetare a produselor, pentru
încurajarea producerii şi utilizării tehnologiilor curate care reduc impactul asupra mediului pe tot ciclul
de viaţă al produsului şi pentru informarea populaţiei cu privire la impactul asupra mediului pe care îl
au produsele.

7.9. Viitorul politicii de mediu

Priorităţile politicii de mediu în contextul extinderii Uniunii au în vedere:

- Dezvoltarea principiului subsidiariiăţii şi promovarea de către Uniunea Europeană a unei
legislaţii cadru. Ţările membre consideră că, odată cu extinderea, complexitatea şi varietatea
problemelor de mediu vor creşte, ceea ce va conduce la necesitatea diversificării instrumentelor de
politici elaborate pentru rezolvarea acestor probleme. De aceea, se consideră că Uniunea Europeană
trebuie să joace rolul de reglementator la un anumit nivel, dezvoltând legislaţia orizontală şi legislaţia
cadru necesară implementării politicilor de mediu, iar structurile naţionale şi subnaţionale trebuie să
reprezinte forţele responsabile pentru protejarea mediului în zonele geografice pe care le gestionează,
având capacităţile şi resursele necesare atingerii acestui obiectiv.
- Îmbunătăţirea procesului de integrare a politicilor de mediu în celelalte politici sectoriale,
în perspectiva extinderii Uniunii Europene. Ţările candidate consideră că succesul implementării
politicilor de mediu este dependent de eficienta integrare a acestora în politicile sectoriale, în special
industria, energia, transportul, agricultura şi turismul. Protecţia mediului trebuie privită ca un factor de
creştere economică, prosperitate şi îmbunătăţire a calităţii vieţii locuitorilor Europei, şi nu ca un proces
costisitor şi inutil.
- Întărirea procesului de implementare a legislaţiei de mediu şi, în special, a capacităţii
instituţionale din ţările candidate de a adopta acquis-ul comunitar. Capacitatea instituţională
redusă de a adopta acquis-ul comunitar, precum şi numărul mare de reglementări din cadrul acquis-ului
de mediu care trebuie aproximate conduc la lipsa de eficienţă în implementarea legislaţiei de mediu în
ţările candidate. De aceea se consideră că, în procesul de aproximare implementarea legislaţiei trebuie
să devină prioritară în raport cu transpunerea. Ţările candidate consideră că succesul implementării
legislaţiei de mediu în regiunile pe care le gestionează depinde de utilizarea instrumentelor financiare
de tipul LIFE, de fondurile structurale şi de Fondul de Coeziune pentru promovare acţiunilor inovante
în regiune, de larga mediatizare a acestor acţiuni, precum şi de întărirea efectivă instituţională prin
dezvoltarea cooperării instituţiilor de mediu din Uniunea Europeană cu aceste ţări.
- Susţinerea procesului de dezvoltare durabilă prin politici locale.
- Protecţia naturii şi biodiversitatea. O dată cu extinderea Uniunii Europene, cantitatea şi
calitatea fondului biologic şi peisagistic al acesteia vor creşte; Ecosistemele bogate, cu specii protejate,
specifice regiunilor forestiere şi de deltă vor fi integrate Uniunii Europene. Din această cauză,
gestionarea unor astfel de habitate presupune o abordare integrată, care să coroboreze dezvoltarea rurală
principiul conservării biodiversităţii.
118
 - Gestionarea resurselor şi deşeurilor. Deşi gestionarea neadecvată a resurselor naturale şi a
deşeurilor este o problemă comună a statelor membre şi a ţărilor, candidate, pentru acestea din urmă
trebuie avute în vedere două noi probleme îi formularea politicilor de mediu pentru următoarea
perioadă, respectiv:
ƒ asumarea răspunderilor de mediu pentru daunele aduse în perioada comunistă şi
remedierea în aceste cazuri;
ƒ contribuţia esenţială pe care industria grea o are în PIB-urile din aceste ţări, ceea ce
conduce, pe termen lung, la un consum foarte ridicat de resurse naturale pe locuitor.

- Sănătatea în raport cu mediul. Cele mai mari probleme de mediu se . întâlnesc în aşa-numitele
"hotspot”-uri, unde speranţa de viaţă a populaţiei este mult diminuată faţă de nivelurile naţionale sau
din Uniunea Europeană. Pentru : aceste zone, se impun programe de asistenţă financiară care să acopere
costurile necesare remedierii arealelor poluate şi care să deblocheze astfel dezvoltarea economică şi
socială a acestora.
- Reforma fiscală - introducerea eco-taxelor în regiune.
- Corelarea politicilor de mediu cu politicile de dezvoltare regională.
- Intensificarea acţiunilor pentru prevenirea poluării transfrontaliere.
179

Având la bază aceste priorităţi şi ţinând cont de procesul de extindere a Uniunii Europene,
Comisia Europeană a elaborat, la începutul anului 2001, Programul de Acţiune pentru Mediu „Viitorul
nostru, alegerea noastră", care propune:
ƒ Îmbunătăţirea procesului de implementare a legislaţiei de mediu existente. Comisia îşi
propune să intensifice acţiunile legale prin intermediul Curţii Europene de Justiţie şi să
informeze periodic publicul asupra progresului înregistrat de statele membre în implementarea
legislaţiei de mediu utilizând strategia "Name, fame and shame".
ƒ O mai bună integrare a politicilor de mediu în alte politici comunitare. Toate iniţiativele
privind politicile comunitare ar trebui serios evaluate din punct de vedere al implicaţiilor de
mediu.
ƒ Cooperarea cu "piaţa" ţinând cont de interesul consumatorului şi de mediul de afaceri:
- producătorii nu trebuie doar penalizaţi pentru greşeli, ci şi premiaţi pentru bune practici;
- consumatorii au nevoie de informaţie (ca de exemplu: Schema Europeană de Eco-
etichetare) pentru a fi capabili să aleagă produsele puţin nocive pentru mediu;
- subvenţiile publice periculoase pentru mediu trebuie oprite şi industria trebuie să inoveze şi
să dezvolte noi tehnologii curate;
- implicarea cetăţeanului prin ale cărui acţiuni zilnice este afectat' mediul: utilizând o mai
mare transparenţă a procesului de adoptare a deciziei şi oferind informaţii practice cu privire
la protecţia mediului.
ƒ O mai bună planificare a teritoriului. Comisia trebuie să dezvolte o bază de date privind
utilizarea teritoriului şi să ofere informaţii legate de cele mai bune practici.

Programul de Acţiune pentru Mediu (2001 - 2010) a identificat patru domenii care necesită o
atenţie deosebită:
A. Schimbările climatice. Obiectivul major este stabilizarea concentraţiilor de gaze cu efect
de seră din atmosferă la un nivel care nu provoacă variaţii anormale ale climei Pământului. Comisia
considera ca acţiuni prioritare:
ƒ ratificarea şi implementarea de către statele membre a Protocolului de la Kyoto;
ƒ reducerea emisiilor cu efect de seră cu 8% faţă de nivelul anului 1990, în perioada 2008-
2012.
Acesta reprezintă primul pas în atingerea obiectivului de reducere a emisiilor cu 70% şi presupune
restructurarea principalelor sectoare răspunzătoare pentru emisii cu efect de seră; energia, transportul şi
agricultura.
119
180
 B. Protecţia naturii şi a vieţii sălbatice. Obiectivele majore sunt:
ƒ protejarea şi, acolo unde este necesar, refacerea sistemului natural;
ƒ stoparea pierderilor la nivelul biodiversităţii în cadrul Uniunii Europene şi la nivel global;
ƒ protejarea solului împotriva eroziunii şi poluării.
Acţiunile cheie identificate de către Comisie au în vedere implementarea legislaţiei de mediu,
propunerea de noi iniţiative, inclusiv elaborarea unei strategii privind solul în Europa.

C. Acţiuni pentru mediu în raport cu sănătatea. Obiectivul: asigurarea unui mediu în care
expunerea umană nu conduce la impact semnificativ sau risc pentru sănătatea acestuia. Printre
acţiunile imediate identificate de către Comisie se numără:
ƒ Realizarea unui sistem unic de gestionare a chimicalelor care să elimine cele mai periculoase
substanţe şi să efectueze un control riguros al utilizării pesticidelor;
ƒ noi strategii care să aibă în vedere diminuarea riscului asupra sănă4 taţii datorat poluării
atmosferei şi zgomotului.

D. Resursele naturale şi deşeurile. Obiective: asigurarea consumului durabil al resurselor

regenerabile şi neregenerabile şi, "decuplarea" consumului de energie de creşterea economică prin
creşterea eficienţei. Comisia considera că acţiunile cheie pentru atingerea acestor obiective trebuie să
urmărească noi iniţiative în gestionarea deşeurilor, care să conducă la minimizare şi apoi la reciclare,
reutilizare, incinerare şi, doar în final, la depozitare.

Pe plan internaţional, Uniunea Europeană trebuie să aibă în vedere în relaţiile externe problemele de
mediu, inclusiv în domeniile privind comerţul, dezvoltarea, securitatea şi, mai ales, să exercite presiuni
pentru ca cele mai importante convenţii globale de mediu (în special cele referitoare la schimbările
climatice, conservarea biodiversităţii, chimicalele, deşertificarea) să fie implementate.
120