Nici întâlnirea omului contemporan cu Dumnezeu nu este pur întâmplătoare.

Când dialogurile
interumane devin suficiente, sau autosuficiente, deschiderea spre convorbirea personală
cu Cerul de Sus este singura soluție de ieșire din criza spiritului uman debusolat. Dialogul cu
semenii este finit, cu Dumnezeu poate căpăta sensuri infinite, începe aici pe pământ cu anii de
rugăciune ai copilăriei și se continuă în Împărăția veșnică a Iubirii. Este o stare care ne
îmbogățește mereu, ne înnobilează, ne luminează, ne pune în evidență certitudinea credinței
noastre și ne ridică din starea întristării depresive.

Așa l-a creat Dumnezeu pe om. Ființă dialogică, curioasă, dornică mereu de cunoaștere, de
explorare a necunoscutului spiritual, dar și a ezitării și incertitudinii. Etimologic
cuvântul dialog (gr. dia, numeralul 2, iar logos, rațiune) presupune două sau mai multe persoane
raționale: Dumnezeu (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh), îngerul și omul, într-o convorbire logică și
necesară care are drept scop întrebări și răspunsuri definitorii pentru viața și experiența umană.

Inițiativa dialogului cu omul, chipul Său (Fac. 1, 26), o are întotdeauna Dumnezeu: unde

ești? (Fac. 3, 9), iar în evanghelia de azi: Dă-Mi să beau! (Ioan 4, 7). Întrebarea edenică și
porunca evanghelică se adresau, direct și nemijlocit, firii umane căzute: Adam, căzut în păcatul
strămoșesc, femeia samarineancă căzută din conținutul revelației supranaturale, în urma cre-
dinței alterate prin idolatrie. În ambele situații era nevoie de intervenție dialogală pentru că în
limitele convorbirii interpersonale taina vieții se liberează și sporește, fapt pentru care cele mai
căutate soluții duhovnicești în zilele noastre, imediate și în doză de atac, le reprezintă convorbirile
duhovnicești, o hrană spirituală gata pregătită și ușor de digerat.

În ambele convorbiri, cu Adam și cu femeia samarineancă, Dumnezeu Se comportă ca un

restaurator, un recuperator al celor bune din firea umană, atât cât au mai rămas. Pentru
spiritualitatea ortodoxă nu există cădere totală la oameni, ci doar la demoni. Oricât de păcătos ar
fi omul, Hristos Cel înviat îl poate ridica, îl poate mântui, de aceea și preludiul dialogal apare a fi
unul sub impulsul unei tulburări existențiale, al unei nedumeriri: Cum Tu,… ceri de la mine…
(Ioan 4, 9). Da, Hristos cere de la mine, omul păcătos, cere sufletul să mi-l mântuiască și acest
lucru trebuie să mă cutremure, să-mi dea de gândit, să mă facă curios și plin de îndrăzneală. În
schimbul ființei mele, Dumnezeu, Marele Iubitor de oameni, îmi dăruiește apa cea vie (Ioan 4,
10), apa baptismală, începutul mântuirii noastre, din care, dacă ne împărtășim, nu mai însetăm
niciodată. Însăși mărturisirea credinței, la Botez, în moartea și Învierea lui Hristos generează râuri
de apă vie din care se adapă (Ioan 7, 38) continuu ființa umană, însetată și dornică de
cunoaștere permanentă.

Demnitatea profetică a Mântuitorului, imediat sesizată d