Capitolul 2

Provocarea relativismului cultural

Moralitatea diferă de la o societate la alta şi reprezintă un termen conven- țional ce desemnează

obiceiurile aprobate din punct de vedere social.

Ruth Benedict,

Patterns of Culture (1934)

2.1. Diferite culturi au coduri morale diferite

Lui Darius, un rege al Persiei antice, i-a fost stârnită curiozitatea de varietatea culturilor pe care a
întâlnit-o în călătoriile sale. El a descoperit, de exemplu, că un trib de indieni, calatenii, obişnuiau să
mănânce, conform tradiţiei, corpurile taților morţi. Grecii, bineînţeles, nu făceau acest lucru - ei
practicau incinerarea şi priveau rugul funerar ca pe un mijloc natural şi potrivit de îndepărtare a
cadavrelor. Darius credea că o înţelegere superioară a lumii trebuie să includă o recunoaştere a unor
asemenea diferenţe între culturi. Pentru a realiza acest lucru, într-o zi, Darius a întrebat câţiva greci care
se aflau întâmplător la curtea lui cu ce preţ ar accepta ei să mănânce corpurile taţilor lor morţi. Aceştia
au fost şocaţi, aşa cum Darius se aşteptase, şi au răspuns că nici o sumă de bani nu i-ar putea convinge
să facă acest lucru. Apoi, Darius a chemat câţiva calateni şi, în timp ce grecii ascultau, i-a întrebat cu ce
preţ ar accepta ei să ardă corpurile taţilor lor morţi. Calatenii au fost îngroziți şi l-au rugat pe Darius nici
măcar să nu mai pomenească un asemenea lucru, atât de cumplit.

Această povestire, relatată de Herodot în „Istoriile" sale, ilustrează o temă ce revine periodic în
literatura ştiinţei sociale: culturi diferite au coduri morale diferite. Ce e considerat corect în cadrul unui
grup poate părea extrem de respingător membrilor altui grup, şi viceversa. Trebuie să mâncăm trupurile
celor morţi, sau să le ardem? Dacă ai fi grec, unul dintre răspunsuri ţi s-ar părea în mod evident corect;
dacă ai fi calatean, răspunsul opus ţi s-ar părea sigur.

Este uşor să oferim alte exemple de acelaşi fel. Să ne gândim la eschimoşi. Ei sunt un popor îndepărtat şi
inaccesibil. Populaţia, numărând doar în jur de 25 000 de persoane, trăieşte în aşezăminte mici şi izolate,
împrăştiate de-a lungul hotarelor de nord ale Americii de Nord şi Groenlandei. Până la începutul acestui
secol, lumea ştia foarte puţine lucruri despre ei. Apoi, exploratorii au început să ne relateze povestiri
ciudate.

Obiceiurile eschimoşilor s-au dovedit a fi foarte diferite de ale noastre. Bărbaţii au adesea mai multe
soţii şi îşi împrumută soţiile oaspeţilor ca semn de ospitalitate. Femeile totuşi sunt libere să rupă aceste
legături, pur şi simplu părăsindu-şi bărbaţii şi creându-şi legături cu noi parteneri - sunt libere atâta timp
cât foştii lor bărbaţi nu le fac probleme. În esenţă, practica eschimoşilor reprezintă o rânduială
schimbătoare ce este foarte puțin asemănătoare cu ceea ce numim noi căsătorie. Însă nu doar
căsătoriile şi practicile lor sexuale sunt diferite. Eschimoşii par, de asemenea, să aibă mai puţin respect
pentru viaţa umană. La ei infanticidul, de exemplu, este obişnuit. Knud Rasmussen, unul dintre cei mai
celebri exploratori timpurii, a relatat că a cunoscut o femeie care născuse douăzeci de copii, dintre care
pe zece îi omorâse imediat după naştere. Exploratorul a descoperit că în special fetiţele erau pasibile de
a fi omorâte, iar acest lucru este permis de către părinţi, fără ca astfel de decizii să fie dezaprobate
social. Oamenii bătrâni, de asemenea, erau lăsaţi să moară în zăpadă atunci când deveneau incapabili de
a mai ajuta familia. Astfel, în această societate pare să existe extrem de puţin respect pentru viaţa
umană.

Pentru marele public, acestea au fost revelații tulburătoare. Propriul nostru mod de viaţă pare atât de
natural şi corect, încât mulţi dintre noi găsesc dificilă conceperea altor oameni ce trăiesc atât de diferit.
Şi, atunci când auzim astfel de lucruri, avem tendinţa de a caracteriza acele popoare ca „înapoiate" sau
„primitive". Dar pentru antropologi şi sociologi nimic nu era, în mod particular, surprinzător în legătură
cu eschimoşii. Încă de pe vremea lui Herodot, cercetătorii luminaţi erau obişnuiţi cu ideea conform
căreia concepţiile despre corect şi incorect diferă de la cultură la cultură. Dacă presupunem că ideile
noastre cu privire la corect şi incorect sunt împărtăşite de toate popoarele din toate timpurile, suntem
pur şi simplu naivi.

2.2. Relativismul cultural

Pentru mulţi gânditori, observaţia conform căreia „culturi diferite au coduri morale diferite" pare să fie
cheia înţelegerii moralităţii. Ei spun că ideea adevărului universal în etică este un mit. Tot ce găsim,

de fapt, sunt obiceiurile diferitelor societăţi. Aceste obiceiuri nu pot fi numite corecte” sau „incorecte",
pentru că acest lucru ar necesita ca noi să avem un criteriu independent pentru ceea ce este corect sau
nu, criteriu prin care să fie judecate aceste obiceiuri. Dar nu există un astfel de criteriu independent;
orice criteriu este dependent de o anumită cultură. Marele sociolog William Graham Sumner, unul
dintre iniţiatorii acestei discipline, a exprimat astfel această idee într-o lucrare din 1906:

,,Comportarea «corectă» este cea a strămoşilor şi cea care a fost transmisă din generaţie în generaţie.
Tradiţia se justifică prin ea însăşi. Ea nu este supusă verificării prin experienţă. Datinile presupun implicit
ideea de corectitudine morală. Aceasta nu este ceva în afara lor, cu o origine independentă şi având
rolul de a le testa. Orice ţine de datini este şi corect. Aceasta deoarece datinile reprezintă tradiţia şi
cuprind deci în ele autoritatea duhurilor străbune. Când am ajuns la datini, am ajuns la sfârşitul analizei
noastre."

Probabil că această linie de gândire a convins oamenii să fie sceptici în legătură cu etica mai mult decât
cu oricare alt lucru. „Relativismul cultural", cum a fost numit, reprezintă o provocare pentru credinţa
noastră obişnuită în obiectivitatea şi universalitatea adevărului moral. El afirmă, de fapt, că nu există
adevăr universal în etică; nu există decât diverse coduri culturale, şi nimic mai mult. Nici propriul nostru
cod nu are un statut special; este doar un cod printre multe altele.

Aşa cum vom vedea, această idee de bază este, de fapt, o îmbinare de mai multe idei diferite. Este
important să separăm diferitele elemente ale teoriei, pentru că, în cadrul analizei, unele părţi ale teoriei
se dovedesc a fi corecte, în timp ce altele par greşite. Pentru început, putem distinge următoarele
afirmații, toate susţinute de adepţii relativismului cultural:

(1) Societăţi diferite au coduri morale diferite.

(2) Nu există un criteriu obiectiv care poate fi folosit pentru a considera un cod social mai bun decât
altul.

(3) Codul moral al propriei noastre societăți nu are un statut spe- cial; este doar un cod printre multe
altele.
 (4) În etică nu există „adevăr universal"-adică nu există adevăruri morale care să fie valabile pentru
toate popoarele din toate timpurile. (5) Codul moral al unei societăţi determină ce este corect în cadrul
acelei societăţi; adică, dacă codul moral al unei societăți spune că o anumită acţiune este corectă, atunci
acea acţiune este corectă, cel puţin în cadrul acelei societăţi.

(6) Încercarea noastră de a judeca comportamentul altor persoane este pur şi simplu arogantă. Trebuie
să adoptăm o atitudine de toleranţă în ceea ce priveşte practicile altor culturi.

Deşi pare că aceste şase propoziţii merg în mod natural împreună, ele sunt totuşi independente una de
alta, în sensul că unele dintre ele pot fi adevărate chiar dacă altele sunt false. În ceea ce urmează, vom
încerca să descoperim ce este corect în relativismul cultural, dar vom fi, de asemenea, preocupaţi să
prezentăm şi greşelile acestuia.

2.3. Argumentul diferențelor culturale

Relativismul cultural este o teorie despre natura moralităţii. La prima vedere, el pare pe deplin plauzibil.
Totuşi, precum toate teoriile de acest fel, el poate fi evaluat printr-o analiză raţională. Și, atunci când
analizăm relativismul cultural, descoperim că nu este chiar atât de plauzibil pe cât pare la prima vedere.

Primul lucru pe care trebuie să-l observăm este acela că în centrul relativismului cultural există o
anumită formă de argumentare. Strategia folosită de adepţii relativismului cultural este aceea de a trage
o concluzie despre statutul moralității plecând de la nişte fapte referitoare la diferenţele dintre
perspectivele diferitelor culturi. Astfel, suntem invitaţi să acceptăm următorul argument:

(1) Grecii credeau că nu este corect să mănânci trupurile celor morţi, în timp ce calatenii credeau că
acest lucru este corect.

(2) Deci a mânca trupurile celor morţi nu este, în mod obiectiv, nici corect, nici incorect. Este doar o
chestiune de opinie, ce diferă de la cultură la cultură.

Sau, în mod similar:

(1) Eschimoşii nu văd nimic în neregulă în legătură cu infanticidul, în timp ce americanii cred că
infanticidul este imoral.

(2)Deci infanticidul nu este, în mod obiectiv, nici corect, nici incorect. Este doar o chestiune de opinie, ce
diferă de la cultură la cultură.

În mod evident, aceste argumente sunt variaţii ale unei singure idei de bază. Ambele sunt cazuri
particulare ale unui argument mai general, care spune:

(1) Culturi diferite au coduri morale diferite.

(2) Deci nu există „adevăr“ obiectiv în moralitate. Ce este corect şi incorect sunt doar chestiuni de
opinie, şi opiniile diferă de la o cultură la alta.

Putem numi acest argument „Argumentul diferenţelor culturale". Pentru mulţi oameni el este foarte
convingător. Dar este el corect din punct de vedere logic?

Nu este. Problema este că, de fapt, concluzia nu decurge din premisă - adică, chiar dacă premisa este
adevărată, concluzia poate fi totuşi falsă. Premisa se referă la ceea ce cred oamenii: în anumite societăţi,
oamenii cred un lucru; în alte societăţi, oamenii cred altceva. Totuşi, concluzia se referă la cum stau
lucrurile de fapt. Necazul este că acest gen de concluzie nu decurge logic din acest gen de premisă. Să
luăm din nou în considerare exemplul grecilor şi al calatenilor. Grecii credeau că nu este corect să
mănânci trupurile celor morți, calatenii credeau că acest lucru este corect. Din simplul fapt că ei nu erau
de acord decurge oare că nu există un adevăr obiectiv privitor la această chestiune? Nu, nu decurge
acest lucru; pentru că s-ar putea ca practica să fie obiectiv corectă (sau incorectă) şi ca o parte sau alta
să se înşele.

Pentru a face ideea mai clară, să considerăm o cu totul altă problemă. În unele societăţi, oamenii cred că
Pământul este plat. In alte societăţi, ca şi a noastră, oamenii cred că Pământul este (aproximativ) sferic.
Decurge din simplul fapt că ei nu sunt de acord că nu există „adevăr obiectiv" în geografie? Bineînţeles
că nu; nu am trage niciodată o astfel de concluzie, pentru că ne dăm seama că membrii unor societăţi se
pot înşela pur şi simplu în opiniile lor despre lume. Nu există nici un temei pentru a crede că, dacă
Pământul este rotund, toată lumea trebuie să ştie acest lucru. În mod similar, nu există nici un temei
pentru a crede că, dacă există adevăr moral, toată lumea trebuie să-l cunoască. Greşeala fundamentală
în argumentul diferenţelor culturale este aceea că el încearcă să deducă o concluzie de sine stătătoare
despre un subiect (moralitatea) din simplul fapt că oamenii nu sunt de acord în legătură cu acest subiect.

Este important să înţelegem natura ideii subliniate aici. Nu afirmăm (sau nu încă) faptul că această
concluzie a argumentului este falsă. Ceea ce a fost spus până acum lasă totuşi deschisă întrebarea dacă
concluzia este sau nu adevărată. Noi doar am scos în evidenţă o chestiune pur logică şi am afirmat că din
premisă nu decurge această concluzie. Acest lucru este important deoarece, pentru a stabili dacă
concluzia este adevărată, avem nevoie de argumente care să o susţină.

Relativismul cultural ne propune acest argument, dar, din păcate, argumentul se dovedeşte a fi greşit.
Aşa că el nu dovedeşte nimic.

2.4. Consecințele luării în serios a relativismului cultural

Chiar dacă argumentul diferenţelor culturale este nevalid, relativismul cultural ar putea totuşi să fie
adevărat. Ce ar însemna dacă acesta ar fi adevărat?

În pasajul citat mai sus, William Graham Sumner sintetizează esenţa relativismului cultural. El afirmă că
nu există altă măsură a corectitudinii morale în afara criteriilor unor societăţi: „Datinile presupun implicit
ideea de corectitudine morală. Aceasta nu este ceva în afara lor, cu o origine independentă şi având
rolul de a le testa. Orice ţine de datini este şi corect".

Să presupunem că luăm aceste lucruri în serios. Care ar fi câteva dintre consecinţele acestui fapt?

1. Nu am mai putea afirma că obiceiurile altor societăţi sunt inferioare din punct de vedere moral alor
noastre. Aceasta este, bineînţeles, una dintre ideile principale accentuate de relativismul cultural. Ar
trebui, în acest caz, să nu mai condamnăm alte societăţi doar pentru motivul că sunt „diferite". Atâta
timp cât ne concentrăm asupra anumitor exemple, precum cel legat de practicile funerare ale grecilor şi
calatenilor, aceasta pare a fi o atitudine înţeleaptă, lipsită de prejudecăţi.

Totuşi, am fi de asemenea constrânşi să nu criticăm nici alte practici care nu mai sunt atât de inofensive.
Să presupunem că o societate porneşte război împotriva vecinilor cu scopul de a lua sclavi. Sau să
presupunem că o societate este puternic antisemită şi că liderii săi hotărăsc să distrugă evreii.
Relativismul cultural ne-ar împiedica să spunem despre practicile vreuneia dintre aceste societăţi că sunt
incorecte. Nu ne-ar fi îngăduit nici măcar să spunem că o societate tolerantă faţă de evrei este mai bună
decât o societate antisemită, căci acest lucru ar implica un fel de criteriu transcultural de comparaţie. A
nu condamna aceste practici nu prea pare „luminat"; dimpotrivă, sclavia şi antisemitismul par să fie
incorecte indiferent de locul unde apar. Totuşi, dacă luăm de bun relativismul cultural, trebuie să
recunoaştem, de asemenea, că aceste practici sociale sunt imposibil de criticat.

2. Am putea decide care acţiuni sunt corecte sau incorecte doar apelând la criteriile societăţii noastre.
Relativismul cultural propune un test simplu pentru a determina ce este corect şi ce nu este corect: tot
ce trebuie să facem este să ne întrebăm dacă acţiunea este în

acord sau nu cu codul unei societăţi. Să presupunem că un locuitor al Africii de Sud se întreabă dacă
politica de apartheid - discriminare rasială severă a ţării sale este corectă din punct de vedere moral. Tot
ce trebuie el să facă este să se întrebe dacă această politică este în acord cu codul moral al societăţii
sale. Dacă este în acord, atunci nu există nici o problemă, cel puţin din punct de vedere moral.

Această implicaţie a relativismului cultural este gravă, pentru că puţini dintre noi cred în perfecţiunea
codului societăţii noastre - putem gândi modalităţi de îmbunătăţire a acestui cod. Cu toate acestea,
relativismul cultural ne-ar interzice nu doar criticarea codurilor morale ale altor societăţi; ne-ar interzice
să criticăm chiar codul propriei noastre societăţi. Căci, dacă „corectul" şi „incorectul" sunt relative la
cultură, acest lucru trebuie să fie valabil pentru propria noastră cultură la fel de mult ca şi pentru
celelalte.

3. Ideea de progres moral este pusă la îndoială. În mod obişnuit, gândim că, în societatea noastră, au
existat cel puţin câteva schimbări în bine. (Bineînţeles, unele schimbări au fost şi în rău.) Să luăm
următorul exemplu: în cea mai mare parte a istoriei occidentale, rolul femeilor în societate a fost
mărginit cu stricteţe. Femeile nu puteau deţine proprietăţi; ele nu puteau vota şi nu puteau deţine
funcţii politice; nu le era permis să aibă slujbe plătite (excepţiile fiind foarte puţine); şi, în genere, ele se
aflau sub controlul aproape absolut al soţilor lor. În ultima vreme, multe din aceste lucruri s-au
schimbat, şi cei mai mulţi oameni văd în aceasta un progres.

Dacă relativismul cultural este corect, ne putem noi gândi cu îndreptăţire la aceste schimbări ca la un
progres? Progresul înseamnă înlocuirea unui mod de a face lucrurile cu un altul mai bun. Dar cu ajutorul
cărui criteriu considerăm noile modalităţi ca fiind mai bune? Dacă modalităţile vechi ar fi în acord cu
standardele sociale din timpul lor, atunci relativismul cultural ar afirma că este o greşeală să le judecăm
cu ajutorul criteriilor altor vremuri. Societatea secolului al optsprezecelea este, de fapt, o societate
diferită de cea pe care o avem acum. A spune că am progresat presupune judecata că societatea actuală
este mai bună, şi aceasta reprezintă exact acel tip de judecată transculturală care, conform
relativismului cultural, nu este permisă.

De asemenea, trebuie reexaminată ideea noastră despre reforma socială. Un reformator precum Martin
Luther King Jr.' încearcă să schimbe societatea sa în mai bine. În cadrul constrângerilor impuse

Pastor baptist american (1929-1968, asasinat). Lider al mişcării populaţiei de culoare din S.U.A. pentru
recunoaşterea drepturilor civile ale negrilor. Premiul Nobel pentru pace (1964) (n. trad.). de relativismul
cultural, acest lucru nu este posibil decât într-un singur fel. Dacă o societate nu trăieşte potrivit
propriilor ei idealuri, reformatorul ar putea fi considerat ca cel ce acţionează aşa cum este cel mai bine:
idealurile societăţii sunt cele prin care noi considerăm propunerile lui ca fiind bune. Dar reformatorul"
nu poate pune la îndoială idealurile însele, căci acestea sunt prin definiţie corecte. Deci, potrivit
relativismului cultural, ideea de reformă socială are sens doar în maniera aceasta foarte limitată.

Aceste trei consecinţe ale relativismului cultural au determinat mulţi gânditori să-l respingă în această
formă. Are sens, spun ei, să condamni anumite practici, precum sclavia şi antisemitismul, oriunde ar
apărea acestea. Are sens să ne gândim că propria noastră societate a înregistrat un anume progres
moral, dar trebuie recunoscut, în acelaşi timp, faptul că ea este încă imperfectă şi are încă nevoie de
reformă. Deoarece relativismul cultural afirmă că aceste judecăţi n-au sens, argumentul acestuia cade,
nu poate fi corect.

2.5. Motivul pentru care există mai puțin dezacord decât pare Imboldul originar către relativismul
cultural vine din observaţia că, în privinţa concepţiilor despre corectitudine şi incorectitudine, culturile
diferă foarte mult. Dar oare cât de mult diferă ele? Este adevărat că există diferenţe. Totuşi, este uşor să
ajungem så exageram mărimea lor. Deseori, când analizăm ce pare a fi o diferenţă foarte mare,
descoperim că, în nici un caz, culturile nu diferă atât de mult pe cât pare.

Să luăm exemplul unei culturi în care oamenii cred că nu este corect să mănânci carne de vacă. Acest
popor ar putea fi chiar unul sărac, în care nu există suficientă mâncare; totuşi, vacile nu trebuie „atinse".
O astfel de societate pare să aibă valori foarte diferite de ale noastre. Dar oare este aşa? Nu ne-am
întrebat încă de ce nu mănâncă aceşti oameni carne de vacă. Să presupunem că nu o fac datorită opiniei
lor conform căreia, după moarte, sufletele oamenilor se reîncarnează în corpuri de animale, în special
vaci, astfel încât o vacă ar putea fi bunica cuiva. Vom mai afirma oare în aceste condiţii că valorile lor
sunt diferite de ale noastre? Nu; diferenţa constă în altceva. Diferenţa constă în sistemele noastre de
opinii, nu în propriile noastre valori. Suntem de acord şi unii, şi alţii că nu trebuie să ne mâncăm bunica;
suntem în dezacord cu privire la problema dacă vaca este (sau ar putea fi) într-adevăr bunica.

Ideea generală este aceasta: La zămislirea obiceiurilor unei societăţi cooperează mulţi factori. Valorile
societăţii sunt doar unii dintre aceşti factori. Alte chestiuni, precum credinţele religioase şi opiniile
factuale susținute de membrii ei, precum şi condiţiile materiale în care aceştia trăiesc, sunt de asemenea
importante. Deci nu putem conchide că există un dezacord în ceea ce priveşte valorile, doar pentru că
obiceiurile diferă. Diferenţa de obiceiuri poate fi atribuită unui alt aspect al vieţii sociale. Astfel, s-ar
putea să fie mai puţin dezacord în ceea ce priveşte valorile decât pare.

Să luăm din nou în considerare echimoşii. Ei omoară deseori nou-născuţi, în special fete, considerând că
acest lucru este perfect normal. Noi nu suntem deloc de acord cu asta; în societatea noastră, părinţii
care ar face aşa ceva ar fi băgaţi la închisoare. Astfel, pare să existe o mare diferenţă între valorile celor
două culturi. Dar să presupunem că ne întrebăm de ce fac eschimoşii un asemenea lucru. Explicaţia nu
este că ei nutresc mai puţină afecţiune pentru copiii lor sau mai puţin respect pentru viaţa umană. O
familie de eschimoşi îşi va proteja întotdeauna copiii în cazul în care condiţiile permit acest lucru. Dar ei
trăiesc într-un mediu aspru, în care hrana este adesea în cantitate insuficientă. Un postulat fundamental
al gândirii eschimoşilor este că: „Viaţa este grea şi limita de siguranţă - mică”. O familie poate ar dori să-
şi hrănească copiii, dar nu este capabilă.

-
Ca în multe societăți „primitive", mamele eschimose vor alăpta copiii o perioadă de timp mult mai lungă
decât mamele din cultura noastră. Copilul se va hrăni de la pieptul mamei sale patru ani sau, poate, şi
mai mult. Astfel, chiar în perioadele cele mai bune există, evident, un număr limitat de copii pe care o
mamă îi poate hrăni. Mai mult, eschimoşii sunt un popor nomad incapabili să cultive pământul, ei
trebuie să se deplaseze în căutarea hranei. Copiii trebuie să fie căraţi, iar o mamă, în timp ce călătoreşte
sau îşi îndeplineşte sarcinile pe afară, nu poate căra decât un singur copil. Alţi membri ai familiei pot
ajuta şi ei la această treabă, dar ajutorul lor nu este întotdeauna posibil.

Nou-născuţii de sex feminin sunt omorâți primii deoarece, in primul rând, în această societate bărbaţii
sunt, în principal, cei ce aduc hrana - ei sunt vânători conform diviziunii tradiţionale a muncii -şi este, în
mod evident, important să fie menţinut un număr suficient de furnizori" de hrană. Dar există, de
asemenea, un al doilea motiv important. Deoarece în rândul vânătorilor rata mortalității este foarte
mare, numărul bărbaţilor adulţi ce mor devreme este cu mult mai mare decât cel al femeilor ce mor
prematur. Astfel, dacă nou-născuţii de sex masculin şi feminin ar supraviețui în număr egal, populaţia
adultă de sex feminin ar depăşi-o cu mult pe cea de sex masculin. Cercetând statisticile disponibile, un
autor a conchis că „dacă n-ar fi existat infanticidul feminin ar fi existat în medie de 1,5 ori mai multe
femei în grupul eschimos local decât bărbaţi furnizori-de-hrană". Astfel, la eschimoşi infanticidul nu
indică o atitudine fundamental diferită faţă de copii. Mai degrabă, el reprezintă o recunoaştere a
faptului că uneori este nevoie de măsuri aspre pentru a asigura supravieţuirea familiei. Chiar şi atunci,
totuşi, omorârea unui copil nu este prima opţiune luată în considerare. Adopţia este obişnuită; cuplurile
fără copii sunt foarte fericite să ia în grijă „surplusul" unui cuplu mai fertil. Crima este doar ultima
alternativă. Subliniez acest lucru pentru a arăta că datele brute ale antropologilor ne pot induce în
eroare; ele ar putea face ca diferenţele de valori ale culturilor să pară mai mari decât sunt în realitate.
Valorile eschimoşilor nu sunt atât de diferite de ale noastre. Este vorba aici doar de faptul că viaţa îi
constrânge pe eschimoşi să facă nişte alegeri pe care noi nu suntem siliţi să le facem.

2.6. Despre cum se face că toate culturile au câteva valori în comun

Nu ar trebui să fie surprinzător faptul că, în ciuda aparenţelor, eschimoşii îşi protejează copiii. Cum ar
putea să fie altfel? Cum ar putea să supravieţuiască un grup care nu preţuieşte tineretul său? Aceasta
sugerează un anumit argument care arată că toate grupurile culturale trebuie să-şi protejeze copiii:

(1) Copiii oamenilor sunt neajutoraţi şi nu pot supravieţui dacă nu li se acordă îngrijire atentă pentru o
perioadă de câţiva ani. (2) Aşadar, dacă un grup n-ar acorda atenţie şi îngrijire tineretului său, acesta nu
ar supravieţui şi membrii mai în vârstă ai grupului nu ar fi înlocuiţi. După un timp, grupul ar dispărea.

(3) Deci orice grup cultural care continuă să existe îşi îngrijeşte tineretul. Copiii cărora nu li se acordă
îngrijire trebuie să fie o excepţie, nu regula.

Un raţionament similar arată că şi alte valori sunt mai mult sau mai puţin universale. Să ne imaginăm
cum ar fi într-o societate în care a spune adevărul nu este o valoare. Când o persoană s-ar adresa alteia
nu ar exista nici o prezumţie că ea ar spune adevărul - căci ea ar putea foarte uşor să mintă. În cadrul
acestei societăţi, n-ar exista nici un motiv pentru a acorda atenţie la ceea ce spune vreunul dintre
membrii acestei societăţi. (Te întreb cât este ceasul şi tu spui „Este ora patru fix". Dar nu există
prezumţia că tu spui adevărul; tu puteai la fel de bine să spui primul lucru care îți venea în minte. Astfel,
nu am nici un motiv să acord atenţie răspunsului tău – de fapt, nu avea nici un sens să-ţi pun întrebarea
încă de la început.) Comunicarea ar fi în acest caz extrem de dificilă, dacă nu imposibilă. Şi deoarece
societăţile complexe nu pot exista fără o comunicare curentă între membrii lor, atunci societatea ca
atare ar deveni imposibilă. Rezultă că în orice societate complexă trebuie să existe prezumţia existenţei
sincerităţii. Pot exista, bineînţeles, şi excepţii de la regulă: pot exista situaţii în care poate fi permis să
minţi. Totuşi acestea vor fi excepţii de la o regulă care este în vigoare pe deplin în societate.

Voi mai oferi încă un exemplu de acelaşi tip. Ar putea să existe o societate în care nu este interzisă
crima? Cum ar fi această societate? Så presupunem că oamenii sunt liberi să omoare pe cine vor ei şi că
nimeni nu ar considera că este ceva în neregulă cu acest fapt. Într-o asemenea „societate", nimeni nu s-
ar simţi în siguranţă. Toţi oamenii ar trebui să fie în permanenţă vigilenți. Cei care vor să supravieţuiască
trebuie să evite alţi oameni cât se poate de mult. Aceasta va naşte inevitabil indivizi care încearcă să
devină din ce în ce mai izolaţi - căci, la urma urmei, asocierea cu alţii ar fi periculoasă. Orice societate la
scară largă s-ar prăbuşi. Bineînţeles, s-ar putea aduna cu alţii în grupuri mici, cu aceia în care ar putea
avea încredere. Dar observaţi ce înseamnă acest lucru: ei ar alcătui mici societăţi care ar recunoaşte o
regulă împotriva crimei. Interzicerea crimei este deci o trăsătură necesară a tuturor societăţilor.

Chestiunea teoretică subliniată aici este aceea că există reguli morale pe care toate societăţile le au în
comun, deoarece aceste reguli sunt necesare pentru ca o societate să existe. Regulile ce interzic
minciuna şi crima sunt doar două exemple. Şi, de fapt, găsim aceste reguli în toate culturile viabile, ce
supravieţuiesc. Culturile pot fi diferite cu privire la ce consideră ele a fi excepţii legitime de la reguli, dar
aceste dezacorduri se afirmă pe un fond comun, cu privire la chestiuni mai generale. Aşadar, este o
greşeală să exagerăm mărimea diferenţelor între culturi. Nu orice regulă morală diferă de la o societate
la alta.

2.7. Ce se poate învăța din relativismul cultural

La început, am spus că vom sublinia atât ceea ce este greşit în legătură cu relativismul cultural, cât şi
ceea ce este corect. Până acum am menţionat doar greşelile acestuia: am spus că se bazează pe un
argument nevalid, că are consecinţe care-l fac neplauzibil şi că gradul de dezacord cultural este mult mai
mic decât implică relativismul. Toate acestea la un loc duc către o respingere aproape în întregime a
teoriei. Totuşi, ideea acestei teorii rămâne foarte atrăgătoare, şi cititorul ar putea avea sentimentul că
această teorie a fost puţin nedreptăţită. Teoria trebuie să aibă o oarecare valoare, căci altfel cum ar fi
putut să fie atât de influentă? De fapt, eu consider că există şi ceva corect în cadrul relativismului
cultural, şi acum doresc să spun ce anume. Trebuie să învăţăm două lucruri din această teorie, chiar dacă
în final o respingem.

1. Relativismul cultural ne atenționează cu îndreptăţire cu privire la pericolul de a considera că toate

preferinţele noastre bazează pe un standard raţional absolut. Nu este aşa. Multe din practicile noastre
(dar nu toate) sunt pur şi simplu specifice societăţii noastre, şi este uşor să pierdem din vedere acest
lucru. Această teorie ne face un serviciu prin faptul că ni-l aminteşte.

Practicile funerare sunt doar un exemplu. Calatenii, conform lui Herodot, „îşi mâncau părinţii" - o idee
şocantă, cel puțin pentru noi. Dar actul de a mânca trupurile morţilor ar putea fi înţeles ca un semn de
respect. Poate fi înţeles ca un act simbolic care spune: dorim ca spiritul acestei persoane să locuiască în
noi. Probabil că aşa înţelegeau calatenii acest act. Gândind astfel, îngroparea morţilor ar putea fi
considerată un act de respingere, iar arderea lor ca un act de dispreţ vădit. Dacă acest lucru este greu de
imaginat, înseamnă că imaginaţia noastră trebuie extinsă. Bineînţeles, putem simţi o aversiune viscerală
faţă de ideea de a ingurgita carne de om, în orice circumstanţe. Şi ce-i cu asta? Această aversiune poate
fi, aşa cum spun relativiştii, doar o chestiune de obişnuinţă în cadrul societăţii noastre particulare.

Există multe alte chestiuni pe care avem tendinţa să le judecăm în termeni de corectitudine sau
incorectitudine obiectivă, dar care în realitate nu sunt altceva decât convenţii sociale. Trebuie femeile
să-şi acopere pieptul? In societatea noastră, pieptul dezgolit în public este o chestiune scandaloasă, în
timp ce în alte culturi este o chestiune incorect obişnuită. Obiectiv vorbind, acest fapt nu este nici
corect, nici nu există vreun temei obiectiv pentru care unul dintre obiceiuri să fie considerat mai bun.
Relativismul cultural începe cu această remarcă subtilă şi valoroasă, potrivit căreia multe dintre
practicile noastre sunt astfel - adică doar produse culturale. Dar apoi greşeşte, pentru că trage concluzia
că, deoarece unele practici sunt astfel, toate trebuie să fie la fel.

--

2. Al doilea lucru pe care trebuie să-l învăţăm este să ne ferim de prejudecăţi. Pe parcursul vieţii noastre,
am dobândit unele sentimente puternice: am învăţat să gândim despre anumite tipuri de comportament
că sunt acceptabile şi despre altele că sunt inacceptabile. Uneori, vom descoperi că aceste sentimente
sunt puse la îndoială. Putem întâlni pe cineva care susţine că sentimentele noastre sunt greşite. De
exemplu, se poate ca noi să fi fost învăţaţi că homosexualitatea este imorală, şi am putea să nu ne
simțim în largul nostru în prezenţa homosexualilor, pe care îi privim ca străini sau ca fiind „diferiți”.
Cineva poate să sugereze că aceasta ar putea fi o simplă prejudecată; că homosexualii sunt oameni ca
toți ceilalţi, care, întâmplător, independent de voinţa lor, sunt atraşi de persoane de acelaşi sex. Dar
deoarece avem sentimente atât de puternice cu privire la respectiva chestiune, vom găsi dificilă luarea
în serios a acestei sugestii. Chiar după ce ascultăm argumentele, am putea avea încă sentimentul de
neclintit că homosexualii trebuie să fie, într-un fel, nişte indivizi dezagreabili.

Relativismul cultural oferă un antidot pentru acest gen de dogmatism prin faptul că accentuează ideea
că vederile noastre morale pot reflecta prejudecăţile societăţii în care trăim. Când relatează povestea cu
grecii şi calatenii, Herodot adaugă:

„Dacă cuiva (nu contează cui) i s-ar da posibilitatea de a alege între toate seturile de credinţe şi opinii ale
tuturor popoarelor lumii, acel cineva ar alege, inevitabil, după o examinare atentă a meritelor relative
ale acestora, pe cele ale propriei ţări. Toţi credem, fără excepţie, că obiceiurile noastre materne şi religia
în spiritul căreia am fost crescuţi sunt cele mai bune."

Conştientizarea acestui lucru ne-ar putea ajuta să ne ferim de prejudecăţi. Putem ajunge să înţelegem că
sentimentele noastre nu sunt în mod necesar percepţii ale adevărului - ele pot fi doar rezultatul
condiţionării culturale. Astfel, când ni se va sugera că vreun element al codului nostru social nu este în
realitate cel mai bun şi când noi vom opune rezistenţă, în mod instinctiv, acestei sugestii, am putea să ne
oprim şi să ne amintim ceea ce am învăţat de la relativismul cultural. După aceasta vom fi mai deschişi
către aflarea adevărului, indiferent care ar fi acesta.

Acum putem înţelege interesul pentru relativismul cultural, chiar dacă teoria prezintă destule
neajunsuri. Este o teorie atractivă, deoarece se bazează pe o intuiție profundă - aceea că multe dintre
practicile şi atitudinile pe care noi le considerăm atât de naturale nu sunt, în realitate, altceva decât
produse culturale. Mai mult, dacă nu vrem să fim aroganţi şi dacă dorim să ne ferim de prejudecăţi,
atunci este important să nu pierdem din vedere această observaţie a relativismului. Acestea sunt
chestiuni importante, care nu trebuie subestimate. Dar putem accepta aceste chestiuni fără să mergem
mai departe şi să acceptăm întreaga teorie.