BINELE, RĂUL, FRUMOSUL, URÂTUL, PE CELE CINCI CONTINENTE.

IMPORTANŢA ŞI RELATIVITATEA ACESTOR VALORI1.

Lygia Négrier-Dormont
Criminolog

A cunoaşte entităţile filozofice de Bine şi Rău pare simplu la prima vedere, pentru că noi credem că le
cunoaştem prin educaţie, tradiţie, religie şi obiceiuri. Însă, tipurile de educaţie, tradiţiile ancestrale, preceptele
religioase şi obiceiurile seculare diferă adeseori de la o ţară la alta şi fiecare tip de civilizaţie este convins că
deţine adevăratele definiţii, singurele autentice. La aceasta se adaugă evoluţia mentalităţilor, cuceririle ştiinţelor
umane, impactul controverselor dintre generaţii şi efectele, la mai multe niveluri societale, ale unei globalizări
care produce schimbări în legile, atitudinile şi stilul de viaţă ale oamenilor de pe toate continentele.

În ceea ce priveşte Frumosul şi Urâtul, în afara tuturor acestor diferenţe, intervin, de asemenea, modele
mediatizate şi gusturile personale. Ceea ce rămâne neschimbat este importanţa acestor valori în viaţa cotidiană a
fiinţelor umane, dar aceasta depinde de judecăţile de valoare diferite din lume.

Filozoful chinez Lao Tse (570-490 î.C.), ale cărui învăţături sunt cuprinse în culegerea Tao-to King, se
ridica împotriva consensului impus asupra a ceea ce este bine şi rău, împotriva constrângerii acestui „toată
lumea”, fără nuanţe: „Toată lumea consideră binele bine, în asta constă răul.” Claude Levi-Strauss critica, la
rândul lui, riscurile de "imperialism" asupra drepturilor omului impuse autoritar, iar filozoful Raphaël Enthoven
vorbeşte despre frumuseţea "ambasadoarei nu a Binelui, ci a realului, despre faptul că ea este "proba mai puţin
adevărul.” (Philosophie magazine, ianuarie 2009).
Pentru a reveni un moment în China, însemnat centru de filozofie, umanistul Kong Fu Tsi, cunoscut
nouă sub numele de Confucius (551-479 î.C.) oferă un răspuns clar la întrebarea adresată de către unul din
ucenicii lui: "Există un precept care poate ghida acţiunile noastre de o viaţă? ". El a răspuns: "Ce ţie nu-ţi place,
altuia nu-i face." Juriştii romani au formulat aceeaşi idee în preceptul: „honeste vivere, neminem laedere, suum
cuique tribuere" (trăieşte cinstit, nu face rău nimănui, recunoaşte-i fiecăruia ce i se cuvine).
În privinţa ambiguităţii dorinţei de Bine a oamenilor, Lao Tse spunea, "Toată lumea doreşte să ajungă în
Paradis, dar nimeni nu vrea să moară." (Traducerea prin cuvântul "Paradis" a cuvântului folosit de către Lao Tse
le revine traducătorilor lui iezuiţi).
Istoria filozofiei conţine mai multe abordări ale Binelui şi Răului, ale Frumosului şi Urâtului bazate,
uneori, pe puncte de vedere diferite, ba chiar contradictorii: raţionalitate, utilitarism, plăcere-durere,
universalitate umanistă, judecăţi subiective, imperativ categoric, scop în sine şi aşa mai departe.

Faptul că Binele, ca valoare, nu este un ideal abstract care se impune întregii umanităţi în acelaşi fel,
este ilustrat şi de Friederich Nietzsche, potrivit căruia "fiecare cultură îşi are valorile ei". Mulţi filozofi antici şi
contemporani emit părerea că legile şi morala (identificată cu Binele), nu sunt decât reflectarea sentimentelor
persoanelor şi Filozofia nu dispune de nici un mijloc pentru a judeca dacă o morală este superioară alteia. Ar fi
deci interesant să studiem pe de o parte PERENITATEA unora din aceste valori, iar pe de altă parte modificările
intervenite la punerea lor în practică.

Un unghi de vedere de unde este posibilă evaluarea importanţei teoretice a acestor valori, dar şi a
diferenţelor aplicării în practică, îl constituie observarea procesului de INTEGRARE a migranţilor în mediul
primitor, precum şi a procesului de acceptare a noilor veniţi de către acest mediu.
Unii vorbesc despre o "ciocnire a civilizaţiilor" (S.M. Huntington, Odile Jacob, 1997), alţii invocă
universalitatea principiilor drepturilor omului. Se pare că în viaţa de zi cu zi, sub impactul globalizării, adevărul
este mult mai complex.
Este nevoie de o imensă doză de empatie, răbdare tolerantă şi bunăvoinţă reciprocă pentru a atenua şi
absorbi exprimările prea evidente ale diferenţelor de obiceiuri, tradiţii şi credinţe. Pentru opera de educaţie civică
democratică, este, de asemenea, necesară o minimă cunoaştere a tradiţiilor fiecăruia în legătură cu practicarea
acestor valori, pentru a înţelege condiţiile de adaptare a migranţilor la mediul-gazdă şi a ajutorului pe care
mediul-gazdă îl poate oferi procesului de inserţie a migrantului. Acesta este preţul coexistenţei paşnice.

Este nevoie de timp pentru ca milioane de oameni să ajungă, probabil, la concluzia că pedeapsa cu
moartea este un Rău etic, social şi judiciar, aşa cum îl consideră statele aboliţioniste. Pentru moment, majoritatea
statelor îl aplică: Statele Unite, Asia, Africa şi chiar şi anumite state din Europa. Fără să mai vorbim de cetăţenii

1
Traducere din limba franceză

55
statelor aparţinând unor state aboliţioniste care rămân partizane ale pedepsei cu moartea pentru marii criminali
prădători recidivişti.
Ataşamentul faţă de voalul purtat de femei este văzut ca o valoare morală importantă de către unii şi ca
o inegalitate socială de către alţii. Să amintim că, inclusiv în ţările unde drepturile omului sunt respectate cu
stricteţe precum Spania, Italia, Grecia şi altele, la intrarea în bisericile creştine doamnele îşi acoperă şi acum
capul cu pălărioare, mantile din dantelă sau voal. În unele părţi ale lumii, chiar şi în Europa, felul în care se leagă
baticul pe cap arată starea civilă a femeii, căsătorită sau celibatară. Nu cu mult timp în urmă, văduva creştină îşi
acoperea capul şi faţa cu un văl negru, la înmormântarea soţului. Acum câteva decenii, doamnele nu puteau ieşi
pe stradă cu capul descoperit, o pălărioară era de cuviinţă, e suficient să ne uităm la filmele din acea epocă sau la
fotografiile bunicilor noastre. Şi nu a fost doar un efect al modei, ci un obicei care arăta că şti cum să te porţi.
Se dovedeşte, deci, că evoluţia este lentă şi că nerăbdarea agresivă nu este întotdeauna eficientă.
Globalizarea activă este un mod de a şterge diferenţele, dar, ca multe fenomene incontrolabile, aceasta poate
conţine atât Binele care asigură coexistenţa paşnică, cât şi Răul care duce la pierderea unor repere esenţiale.
Până de curând, la un eveniment politic din Franţa, susţinătorii unui candidat votau în număr mare în
favoarea "de-globalizării", care este propusă şi de către membrii altor organizaţii politice din lume. Utopie?
Lipsă de înţelegere a realităţilor concrete? Este un lucru bun sau rău? Polemica există!
Uneori, diferenţele de comportamente societale sunt minime, reduse la dimensiuni ce pot fi uşor
surmontate, precum: modul de a găti, de a se îmbrăca, de a saluta, de a oferi sau primi cadouri, de a mânca la
masă, de educare a copiilor, formulele elementare de politeţe, sensul dat „privitului în ochi” (afectuos, sincer
pentru unii, agresiv, sfidător pentru alţii), folosirea cuvintelor care, la unii, sunt mai degrabă tandre, amabile, în
timp ce la alţii sunt insulte reale (ţapul meu, puicuţa mea, prostuţa mea etc.). Cineva poate trece drept
nepoliticos, prost crescut, psihorigid sau intruziv în urma unei neînţelegeri între doi oameni, ce poate fi uşor
eliminată dacă s-ar obţine informaţii elementare despre obiceiurile străvechi ale celuilalt.
Panseul lui Blaise Pascal în care acesta constata diferenţe semnificative între ceea ce este Bine sau Rău
pe cele două laturi ale Pirineilor, este încă actual.
Este, de asemenea, evident în ceea ce priveşte diferenţele valorilor spirituale, ideologice, juridice,
societale, de generaţii. Reflecţia filozofică este esenţială în aceste domenii.
Cândva, filozofia predată la şcoală era privită cu mândrie de către elevi, pentru că ea contribuia la
creşterea nivelului lor cultural. Astăzi, se întâmplă să aud critici legate de caracterul "depăşit" al prezenţei
filozofiei în programa de învăţământ din şcolile franceze, presărate cu neadevăruri potrivit cărora doar Franţa se
încăpăţânează să menţină această disciplină, care nu mai este utilă în viaţa oamenilor. Dar, în realitate, în
Europa, 28 de state includ filozofia printre materiile de predare, din care 11 ca materie obligatorie, 12 ca materie
opţională, iar 5 includ filozofia în cursul de educaţie morală, religioasă sau civică. Reaua-credinţă îi împinge pe
aceşti detractori europeni să prezinte ca Rău "elitist", ceea ce majoritatea europenilor consideră a fi un Bun
educativ pentru toţi.
De altfel, Statele Unite ale Americii şi Asia sunt încă fidele învăţăturilor filozofice, care devin din ce în
ce mai importante în dezbaterile politice şi economice. America de Nord cultivă o atmosferă îmbibată de
precepte morale (cel puţin aparent), iar în Asia, sunt citate din ce în ce mai mult gândirea puternic moralizatoare
a lui Confucius, Lao-Tse şi Buddha (care nu sunt religii, ci filozofii ce exaltă valorile spirituale).
Se dovedeşte că reflecţia filozofică este din ce în ce mai indispensabilă în rezolvarea problemelor
globale.
Termenul de "morală" dispreţuit multă vreme ca şi cum ar fi fost un "cuvânt murdar" şi care a fost
identificat, în mod eronat, printr-un transfer semantic, cu o moralitate convenţională liberticidă, introdusă de
către o entitate ideologică şi politică dominantă, începe să recâştige terenul pierdut şi să redevină o Valoare de
refugiu în vremurile acestea de criză la nivel mondial. Termenul "speculaţie financiară morală" este o dorinţă
exprimată de mulţi oameni de toate ideologiile şi de pe toate continentele şi este reflecţia filozofică care poate
garanta utilizarea corespunzătoare a termenului de "moralitate", ca valoare spirituală indusă în anumite practici
financiare aflate în derivă. În discursurile politice actuale, acest termen a apărut din ce în ce mai pregnant, chiar
şi în China, unde, după decenii de interdicţie, citarea lui Confucius este iarăşi la modă.
Învăţământul despre bine sau rău, despre ceea ce încântă prin frumuseţe sau dezgustă prin urâţenie, îşi
are rădăcinile adânc înfipte în trecut, în epoca în care fiinţa umană se angaja într-o "umanizare" civilizatoare.
În anul 2650 î.C. a fost scrisă în Egipt "Cartea Înţelepciunii", o culegere de maxime şi de sfaturi cu
privire la ceea ce este Bine şi ce este Rău.
În 2400 î.C. Ptahotep, guvernatorul oraşului Memphis, a scris "Instrucţiuni", considerate a fi prima carte
de filozofie din lume.
În 1750 î.C., Codul babilonian al lui Hammurabi conţine reflecţii asupra Binelui şi Răului.
În 870 î.C. asirienii, convinşi că luptă pentru Bine împotriva Răului, se angajează în "războaie sfinte"
spre gloria zeului lor, Ashur. Aceasta era forma lor de a impune Binele in jurul lor, cu forţa dacă era necesar, ca
şi alţii de atunci încoace.

56
 În 800 î.C. celţii îşi ard morţii şi, din respect, le păstrează cenuşa în urne. Era un Bine moral, erau
respectuoşi faţă de morţi şi ar fi condamnat sever, ca un Rău absolut, jefuirea de morminte, vandalismul sălbatic
şi lipsit de respect despre care citim, uneori, la rubrica de ştiri din presa de azi.
În 700 î.C. poetul Hesiod descrie utopica "epocă de aur" în care toţi oamenii sunt perfecţi. A fost un
stimulent ca să-i urmăm exemplul.
În 600 î.C. Zoroastru din Persia, vorbeşte de Bine şi de Rău ca despre două spirite gemene, cu putere
egală, care îşi împart lumea.
În 500 î.C. Siddhartha Gautama supranumit Buddha, răspândeşte în India învăţătura sa de înaltă
spiritualitate. Budismul trece apoi în China şi Japonia, în forme diferite.
În 350 î.C. Aristotel, în lucrarea sa "Poetica", exaltă catharsisul (purificarea spirituală).
În 250 î.C. Biblia israeliţilor este tradusă în Grecia. Este ceea ce noi numim Vechiul Testament.
Cele trei mari religii monoteiste conţin reguli şi comentarii care cheamă lumea să urmeze ceea ce ele
consideră Bine şi să se păzească de ceea ce ele consideră că e Rău, să se bucure de Frumuseţea oferită de
Dumnezeu şi să îndepărteze de la ei ceea ce este Urât.
În 313 d.C., Edictul de la Milano acordă toleranţă religioasă, acceptând faptul că fiecare credinţă vede
Binele şi Răul în conformitate cu normele sale spirituale.
Victor Hugo (1802-1885) a adus în "Les Vents de l’esprit" (Vânturile spiritului), un omagiu capacităţii
fiecărui individ de alegere între bine şi rău:
N.t. Traducere liberă a versului: "Atunci când binele şi răul, pereche care ne obsedează / Fixându-şi
ochii pe noi ne cer ajutorul / Arătându-ne două căi pe care să păşim / Una care coboară, iar alta care urcă / Sunt
acolo şi ne cheamă, gata de luptă: Ruşine / pentru omul care nu alege!"
Mulţi filozofi s-au ocupat şi încă se mai apleacă asupra acestei teme. Cele câteva exemple oferite şi
multe altele care ar putea fi prezentate, dovedesc că fiinţa umană a fost întotdeauna preocupată de cum ar fi bine
să gândească şi ce să facă, cât şi de ce ar trebui să se ferească, ce este vesel şi ce este trist, ce este folositor şi ce
este periculos pentru coexistenţa paşnică.
Indicaţiile nu au fost şi nu sunt întotdeauna identice, dar esenţială este ambiţia de a aborda lucrurile care
merită să fie apreciate şi admirate, precum şi cele ce trebuie semnalate pentru a arăta că ar fi mai bine să stăm
departe de ele.
Pe scurt, fiinţa umană, dintotdeauna şi de pretutindeni, arată interes faţă de Bine şi de Rău, de frumos şi
de urât. Există multe similitudini în lume, dar şi diferenţe semnificative. Filozoful Avicenna (născut lângă
Bukhara, actualul Iran în sec. al X-lea), n-a semnalat el RELATIVITATEA Binelui şi Răului? Faptul că acelaşi
lucru poate fi Bun sau Rău, în funcţie de circumstanţe? Că focul este Bun pentru căldura pe care ne-o dă şi Rău
pentru arsurile pe care ni le produce?
Neputând să includem în spaţiul acestui text toate asemănările şi deosebirile din întreaga lume,
observaţia se va limita la următoarele domenii:
- Agresivitatea şi crima;
- Relaţiile familiale şi sociale;
- Frumuseţea fizică şi spirituală şi opusul ei - urâţenia.

AGRESIVITATEA ŞI CRIMA
Agresivitatea este considerată, teoretic, ca un comportament blamabil, deci un Rău. Legislaţiile o
pedepsesc.
Pierre Karli (profesor de neuropsihologie, membru al Academiei de Ştiinţe), a denunţat amalgamul
abuziv dintre agresiune (fapt observabil) şi Rău, judecată de ordin moral făcută asupra intenţiei omului care se
exprimă asupra ei. Însă, această judecată este diferită în cazul ACELUIAŞI ACT de agresiune săvârşit în timpul
unui jaf cu violenţă şi a altuia săvârşit în timpul evadării unui deţinut politic din puşcăria unde a fost închis. Este
acelaşi comportament agresiv, cu acelaşi rezultat: moartea uneia sau a mai multor persoane, dar primul este
condamnat din punct de vedere moral a fi Rău, în timp ce al doilea este aplaudat şi lăudat ca fiind Bun.
Karli scrie: "Gândurile şi poziţiile noastre sunt clar influenţate de JUDECĂŢI DE VALOARE mai mult
sau mai puţin fondate (...) ghidate clar, fie că ne dăm sau nu seama, de sentimentele pe care le încercăm atunci
când îi analizăm pe agresor, victima lui şi mobilul (presupus) al actului său (...) Cel mai adesea ele sunt în
funcţie de convingerile noastre şi prejudecăţile noastre, reflecţii ale unui context socio-cultural şi socio-politic şi
de locul pe care îl ocupăm în acest context.” (Omul agresiv, Odile Jacob, 1987).
Nu este deci într-adevăr o "ciocnire a civilizaţiilor”, cum afirmă Huntington, şi nici un clivaj geografic
demonstrabil.
De altfel, la un colocviu internaţional pe tema agresivităţii, în anii 1970, participanţii la discuţii, distinşi
oameni de ştiinţă, veniţi din toate colţurile lumii, au făcut dovada unei impresionante agresivităţi polemice, pe
care etologul Eibl-Eibesfeld o deplânge în magistrala lui lucrare "Biologia păcii şi războiului” (Thomas Hudson,
Londra, 1979).
Nu era deci un clivaj geografic, social sau religios.

57
 Pentru a ilustra opinia lui Karli asupra faptului că intenţia este cea care contează, amintim exemplul
edificator dat la cursurile de drept, acela al chirurgului care îşi spintecă pacientul, deci îl răneşte grav, dar cu
intenţia de a-l vindeca, în timp ce un criminal care face acelaşi gest de a spinteca pe cineva este mânat de o
pornire malefică. Prin acelaşi act, primul intenţionează să acţioneze în sensul Binelui, cel de-al doilea în sensul
Răului. Primul beneficiază de o prejudecată socială favorabilă, în timp ce al doilea este privit cu dezgust.
Mai trebuie însă ca această intenţie să fie evidentă sau cel puţin dovedită şi aplicată în conformitate cu
Legea!
Conceptul de "banalitate a răului” a fost introdus de filozoafa Hanna Arendt, în legătură cu crimele
împotriva umanităţii ale torţionarului Eichmann, "om obişnuit”, care tortura şi ucidea "oameni obişnuiţi”, ca noi.
Experienţa lui Stanley Milgram din 1960 care a cerut unor voluntari să transmită şocuri electrice unui fals cobai
care gemea şi se tăvălea de o durere simulată, a arătat că 65% dintre voluntari au apăsat butonul până la doza
letală. Erau bărbaţi şi femei obişnuiţi, aşa ca noi...
Aveau ei intenţia de a răni sau de a ucide cobaiul pe care nici măcar nu-l cunoşteau?
Probabil că nu. Erau persoane care aparţineau civilizaţiei drepturilor omului. Explicaţia gestului lor,
evident de domeniul Răului, are alte surse, de natură psihologică sau psihiatrică.
Pentru a evoca un aspect mai "puţin nociv" al Răului, să vorbim despre minciuni. Minciuna nu este
considerată nici bună, nici frumoasă, ci mai degrabă rea şi urâtă. În copilăria noastră am auzit povestea educativă
a lui Pinocchio, căruia creatorul său, maestrul Gepetto, i-a confecţionat un nas care se alungea cu fiecare
minciună. Dar doamne, câte neadevăruri sau adevăruri falsificate nu sunt spuse în numele unor interese majore
de către diplomaţii din lumea întreagă? Să amintim definiţia amuzantă a unui diplomat: "Când un diplomat spune
da, ar putea fi. Când un diplomat spune poate, înseamnă că e nu. Când un diplomat spune nu, acela nu e
diplomat."
Dar minciunile spuse din compasiune sau de teama de represalii? De la micuţul care spune că pisica a
spart vaza pe care a spart-o el şi până la adultul care foloseşte diverse minciuni pentru a ieşi dintr-o situaţie
delicată sau din delicateţe faţă de alţii?
Aceasta ne arată cât de mult diferă interesele statelor, ale diverselor instituţii şi ale persoanelor fizice şi
cât de necesară este practicarea acestui tip de relaţii în numele altor valori de siguranţă, financiare, politice etc.
Importanţa diferitelor contexte de natura spirituală din lumea întreagă este esenţială pentru înţelegerea
reciprocă a diferenţelor privind interpretarea comportamentelor unora şi altora.
Un exemplu din viaţa de zi cu zi:
Dansul Haka al neo-zeelandezilor de cultură Maori, asemenea altor dansuri tradiţionale ale popoarelor
din aceeaşi regiune a lumii (în special la meciurile de rugby), ne par nouă, occidentalilor, foarte agresive prin
gesticulaţie, prin sunetele emise, privirile fioroase, strâmbăturile feţei. Dimpotrivă, în culturile lor, acesta este o
transmisie generoasă de energie, un stimulent înaintea unei înfruntări bărbăteşti, o provocare la depăşirea
obstacolelor. Pentru ei, acesta este o manifestare a energiei vitale, oferită ca exemplu pentru generaţiile tinere,
care învaţă aceste dansuri la şcoală. Este agresivitate energizantă care creează solidaritate în cadrul grupului,
furie revitalizantă. În schimb, există ţări care atacă alte ţări în numele luptei împotriva Răului pe care acestea l-ar
reprezenta. Este agresivitatea considerată "justă". Se vorbeşte de războaie "juste" care nu sunt decât defensive.
Opiniile sunt împărţite în ceea ce le priveşte.
În companiile din ţări considerate extrem de civilizate, formarea vânzătorilor se bazează pe încurajarea
unui marketing agresiv. Se doreşte ca vânzătorii să devină "fiare", vedete în profesia lor.
Privitul "ochi în ochi" este considerat de unii ca un gest de iubire sau de încredere, dar de alţii ca o
provocare agresivă, sau ca o intenţie de dominare care cere ca interlocutorul să lase ochii în jos, în virtutea
modestiei, ca în Japonia.
Gesticularea cu braţele şi mâinile li se pare unora normală, chiar şi în timpul unor conversaţii banale,
dar poate fi interpretată ca agresivă de către alţii. (Braţul arătând cu indexul etc.).
În culturile noastre occidentale, insultele reprezintă un comportament moral reprobabil şi sunt pedepsite
de lege, fiind deci un Rău. Mergând spre Nordul Îndepărtat la populaţia inuiţilor, se constată că, dimpotrivă,
insultele sunt un mijloc paşnic de soluţionare a conflictelor interpersonale. Cei doi adversari se aşează în
mijlocul unui cerc format de concetăţenii lor, în faţa unui juriu, şi încep un turnir verbal constând din cele mai
pitoreşti insulte, care pe noi ne-ar îngrozi. La sfârşitul timpului alocat, juriul hotărăşte să dea câştig de cauză
celui care a proferat insultele cele mai nostime şi mai inspirate. Nimeni nu merge la judecătorie şi conflictul se
stinge.
Dansurile africane cu măşti înfricoşătoare şi gesturi agresive, nu simbolizează adeseori decât lucrările
zilnice, legăturile cu natura, cu plantele, cu animalele, metode de supravieţuire, de apărare, sentimente diverse.
Ele îi pot speria pe turiştii naivi care nu văd decât aparenţele agresive, până când înţeleg simbolistica culturală
bogată a acestor mişcări.
În sfera agresivităţii, ce să mai spunem despre sporturile care fac rău fizic, precum boxul, catch-ul şi
altele, larg răspândite în lume şi intens mediatizate? Spectatorii par să spună că acestea sunt o distracţie agreabilă
şi participă la ele strigând "loveşte-l, omoară-l", chiar şi aceia care n-ar agresa pe nimeni niciodată în viaţa reală.

58
În ceea ce-i priveşte pe sportivii înşişi, activitatea lor poate fi o pasiune profesională sau un mijloc de a-şi câştiga
existenţa, în ciuda rănilor care li se fac sau pe care le fac ei altora. În cazul catch-ului, lucrurile merg şi mai
departe, pentru că mişcările sunt aproape tot timpul simulate, luptătorii fac grimase de durere spre amuzamentul
spectatorilor, având în acelaşi timp grijă să nu-şi lovească partenerul prea tare. Un luptător sincer a recunoscut
într-un interviu televizat că, în realitate, în majoritatea timpului ei se prefac, atâta cât e posibil.
Este acesta un lucru Bun sau Rău? Un lucru Bun este atenţia pe care o au ca să nu-i facă prea mult rău
partenerului şi faptul că oferă un spectacol de calitate, iar unul Rău este partea de minciună, pentru exemplul de
agresivitate pe care îl oferă şi pentru leziunile pe care, totuşi, le produc.
În orice caz, este de domeniul agresivităţii canalizate prin reguli pretins deontologice, ceea ce atenuează
eventualele scrupule şi responsabilităţile, în cazul unor răni grave sau chiar mortale. În ciuda aparenţelor, intenţia
reală nu este aceea de a distruge viaţa sau sănătatea adversarului, ci de a câştiga un pariu sportiv recompensat
material. Ar fi un fel de "daună colaterală", prevăzută ca rezultat neintenţionat, prin urmare, mai acceptabilă din
punct de vedere social pentru toate părţile interesate, chiar şi în culturile occidentale adepte ale drepturilor
omului ....
Strămoşii noştri, romanii, cereau "panem et circenses" pâine şi circ şi mulţi gladiatori mureau după ce îl
salutau pe Cezar, aşezat în loja sa, cu salutul "morituri te salutant" cei ce vor muri te salută!
Legat de agresivitate, CRIMA este uneori rezultatul final al acesteia. Condamnată aproape oriunde în
lume din punct de vedere moral, constatăm că există şi excepţii.
Scoţând din discuţie războaiele şi răzmeriţele de pe toate continentele, terorismul criminal comandat de
către o autoritate de stat sau revoluţionară, ucigaşii plătiţi ai căror meserie, munca din care îşi câştigă pâinea, este
crima la comandă şi criminalii care ucid împinşi de diferite motivaţii, mai rămân încă crimele obligatorii în baza
legii, a tradiţiei sau a superstiţiei cutumiare. Cei care practică aceste genuri de crime consideră că fac un lucru
Bun din punct de vedere moral şi societal.
Astfel, pedeapsa cu moartea este legală în mai multe state din lume, situate pe continente diferite. Există
mai multe state care aplică pedeapsa cu moartea decât cele care au abolit-o. Din punct de vedere moral, unii se
revendică de la Sf. Toma d’Aquino, care a scris: "Există oameni iremediabil periculoşi. Este permis ca aceştia să
fie eliminaţi ca fiarele sălbatice." (Summa Theologica).
Alte legi cutumiare impun anumitor triburi africane să-l omoare obligatoriu pe al doilea dintre fraţii
gemeni, pentru că se crede că acesta aduce necazuri întregii comunităţi.
Răzbunările "prin sânge" tradiţionale, teoretic ilegale, există încă în multe părţi ale lumii, ca o obligaţie
morală a rudelor victimei ucise sau ale soţului batjocorit. În unele state, femeile sunt condamnate să fie ucise cu
pietre sau îngropate de vii de către concetăţenii lor, care se alătură acţiunii pe care o consideră un act de Justiţie,
deci un Bine social.
Sacrificiile umane rituale de odinioară în sânul popoarelor din centrul şi din sudul Americii sunt,
desigur, interzise astăzi. Cândva erau considerate obligatorii pentru a îmbuna zeii în beneficiul întregului popor,
dar mai auzim încă despre crime sacrificiale, despre membrii unor secte satanice şi a altor secte sangvinare,
pentru care aceste acte au o valoare spirituală şi reprezintă dovada solidarităţii de grup, fiind, aşadar, considerate
un lucru Bun pentru comunitate. Ele există pe toate continentele. Curţile de justiţie le condamnă ca un Rău
absolut şi societatea le condamnă cu asprime, dar nu reuşesc să le eradice nici în Europa nici în alte părţi,
întrucât practicanţii se consideră că sunt demni continuatori ai unei valori spirituale. Desigur, printre ei se pot
afla psihopaţi care profită de obiceiurile sectei pentru a-şi satisface sadismul.
Şi eutanasia activă? Este crimă sau act de compasiune şi demnitate? Mare dezbatere juridică şi etică,
privită foarte diferit. Este un Bine? Este un Rău? Cum să o reglementăm cât mai bine fără să ne expunem
pericolului de abuz din partea moştenitorilor lipsiţi de scrupule sau psihopaţilor? Cum să respectăm porunca "Să
nu ucizi" şi jurământul lui Hipocrate, respectând în acelaşi timp cu compasiune dorinţa repetată a pacienţilor care
suferă cumplit?
În legătură cu uciderea, un copil ne-a pus următoarea întrebare: de ce Adam şi Eva au fost pedepsiţi
pentru o simplă neascultare, iar Cain a fost lăsat nepedepsit pentru fratricid? Există cu siguranţă explicaţii
religioase şi filozofice, dar simbolistica rivalităţii dintre păstor şi agricultor care duce la crimă este tulburătoare,
ştiind că în analele judiciare există cazuri de crime între aceste două categorii de lucrători, onorabili şi ei, care îşi
dispută terenuri, unii pentru păşunat, alţii pentru culturile cerealiere. Recent, s-a adăugat interesul de a le
transforma în zone construibile. Cele două părţi se consideră de partea Binelui, împotriva Răului, în funcţie de
interesele lor în această problemă.
Expresia intelectuală "a-ţi ucide tatăl"2 reprezintă o incitare la schimbare, trecerea de la vechi la nou,
dobândirea libertăţii de gândire şi de acţiune împotriva "vechilor maeştrii", înnoirea a ceea ce este depăşit, deci
un progres de dorit. Dar cuvântul "a ucide" pare a fi o reminiscenţă a mitologiilor în care părinţii îşi mâncau
copiii (Cronos), fiii îşi ucideau strămoşii (Zeus, Marduk etc.), fraţii se omorau între ei (Seth îl ucide pe Osiris,
Romulus pe Remus etc.).
2
N.t. În original „tuer le père” = a se emancipa, a scăpa de sub tutela părinţilor. Expresia, după cunoştinţa
noastră, nu are echivalent în limba română.

59
 Or, în societăţile considerate supercivilizate se foloseşte acest termen simbolic de "a-ţi ucide tatăl" şi nu
a depăşi, a inova, a îmbunătăţi etc. cum, de altfel, se spune cu admiraţie despre un politician sau un om de afaceri
cu caracter puternic "este un bandit!"
Filozofia n-a fost nici ea cruţată. După al doilea război mondial, Filozofia şi Psihanaliza franceze erau
dominate de figuri precum Althusser, Barthes, Foucault, Lacan, admiraţi ca gânditori de geniu. Dar ucenicii care
îi admirau încep în anul 1970 să se elibereze de sub tutela lor şi Maurice Clavel, Bernard Henri Lévy, André
Glucksmann şi alţii, au lansat în 1975 mişcarea "Noilor Filozofi", folosind un ton critic faţă de foştii lor maeştrii,
altădată adoraţi. Şi sistemul continuă şi în zilele noastre, condus de filozofi încă şi mai recenţi ... Simbolistica
"tatălui" care trebuie ucis pentru a putea inova, persistă.
De ce? Care este funcţia socială a crimei în imaginarul social? Unde este limita dintre Binele şi Răul
filozofic pe plan mondial?
Care este rolul "ţapului ispăşitor" al lui Rene Girard, ales de către grupul social să ia asupra sa rolul de
vinovat, în scopul calmării tensiunilor?
Teoretic, agresivitatea şi crima rămân, în general, exemple ale Răului, dar mulţimea excepţiilor incită la
reflecţie.
Criminologii şi filozofii au încă un domeniu vast de cercetare, cu concursul psihiatrilor, psihologilor,
sociologilor, antropologilor, etnologilor, etologilor şi a tuturor celorlalţi profesionişti interesaţi.

RELAŢIILE FAMILIALE ŞI SOCIALE

În culturile influenţate de morala celor trei mari religii monoteiste, se presupune că părinţii şi copiii se
iubesc şi că au un comportament solidar unii faţă de alţii. Şi în alte credinţe la fel. Legile statului, de asemenea, îi
obligă. Dar această afecţiune şi empatie se manifestă, uneori, în moduri diferite.

MOARTEA UNEI PERSOANE APROPIATE.

În majoritatea culturilor, persoana decedată este dusă la locul de odihnă veşnică în cadrul unei
ceremonii de doliu cu participarea celor apropiaţi, cu dorinţa ca decedatul să se "odihnească în pace."
Dar la unele triburi de inuiţi (eschimoşi), această ceremonie ar fi de neconceput. La ei, atunci când o
persoană simte ea sau simt alţii că i se apropie sfârşitul, o obligaţie morală a fiului sau a uneia din rudele ei cele
mai apropiate este "de a o duce pe gheaţă", adică de a o transporta cât e încă în viaţă, pe un gheţar, să moară
singură acolo. Acesta este semnul celui mai profund respect filial.
Într-o regiune din Africa, rudele trebuie, după câtva timp, să-şi dezgroape morţii, să le spele oasele şi să
le "repună" în locul unde fuseseră înmormântaţi.
În mai multe culturi există "bocitoare", moştenire din Grecia antică, profesioniste care scot ţipete de jale
la înmormântări, contra cost, adresându-se direct răposatului ca şi cum acesta ar fi prezent, pentru a exprima
tristeţea familiei, în timp ce în alte culturi chiar rudele sunt cele care jelesc; în sfârşit, în alte culturi sunt
apreciate "demnitatea", comportamentul rezervat al apropiaţilor în a-şi stăpâni durerea. (Să ne aducem aminte
presa mondială care lăuda comportamentul demn al lui Jacqueline Kennedy la funeraliile soţului său, în cursul
cărora, sub vălul negru, ea nu îşi exhiba durerea). Tristeţea reală sau simulată este peste tot aceeaşi, dar
comportamentul considerat a fi potrivit în circumstanţă, diferă.
Priveghiul este, în unele culturi, mai ales occidentale, discret, marcat de tăcere şi reculegere
interiorizate, dar în alte ţări europene, de religie ortodoxă, el se petrece în reuniuni cu familia şi prietenii, cu
discursuri în care sunt lăudate calităţile persoanei decedate, al cărei suflet ar fi încă prezent, în scopul de a uşura
trecerea ei în lumea cealaltă într-o atmosferă prietenoasă. A o lăsa să plece singură, fără afecţiunea exprimată cu
voce tare de către rudele ei, ar însemna că ea e abandonată de ai săi.
În anumite ţări, în special în SUA şi Europa, respectul celor apropiaţi impune ca morţii să fie spălaţi,
machiaţi şi îmbrăcaţi cu haine lor cele mai bune când sunt duşi la groapă sau la locul de incinerare. Companiile
specializate în această activitate prosperă. În alte culturi, tradiţia este înfăşurarea mortului într-o ţesătură simplă.
Hristos, n-a fost oare îngropat într-un simplu giulgiu, despre care legenda spune că este păstrat la Torino?
Aceste detalii sunt, în general, stabilite prin tradiţie, obiceiuri sau precepte religioase. Fiecare grup
social consideră că felul său propriu de acţiune este cel bun, şi uneori le găsesc criticabile pe cele ale altora. Dar
respectul pentru morţi este un semn spiritual puternic aproape peste tot. Antigona care îşi arată respectul faţă de
cadavrul fratelui său, duşman al cetăţii, cu preţul propriei sale vieţi, rămâne un exemplu admirabil.
RELAŢIA FAMILIALĂ.
În principiu, Binele din domeniul conjugal, în tradiţiile societăţilor de tip occidental a fost o lungă
perioadă bazat, teoretic, pe FIDELITATEA afectivă şi fizică între un cuplu de două persoane de sexe diferite.
Infidelitatea era cauza peremptorie de divorţ din culpă. Uneori era total ipocrit, pentru că mulţi domni aveau
"prietenele" sau amantele lor despre care soţia nu avea habar sau se prefăcea că nu ştie, pentru unele avantaje
majore, cum ar fi copiii sau avantajele de natură financiară. Doamnele căsătorite se întâlneau, probabil, şi ele cu
alţi bărbaţi, dar în secret.

60
 Astăzi, pe aceleaşi arii geografice, în cadrul aceloraşi civilizaţii, adulterul nu mai este privit ca o
greşeală considerată drept cauză absolută pentru divorţ, el este adeseori bagatelizat prin evoluţia moravurilor. Nu
mai este un eveniment major ale societăţii, ci doar povestea intimă a unui cuplu. Sociologii şi juriştii ţin cont de
faptul că, astăzi, durata de viaţă a crescut şi, o dată cu ea, durata căsătoriilor făcute cu mult timp în urmă, ceea ce
face, aparent, mai uşor de înţeles eventualitatea scăderii atracţiei fizice într-o căsnicie. Este pericolul care
pândeşte cuplurile unite doar prin "pasiunea" dragostei, care se poate eroda în timp. Cuplurile care durează în
timp, sunt mai ales acelea în care afecţiunea reciprocă se bazează şi pe alte valori, cum ar fi prietenia, stima,
solidaritatea, empatia sinceră.
Dar putem noi spune fără teama de a greşi, că în prezent divorţurile (una din trei căsătorii şi una din
două, în oraşele mari) sunt un Rău social sau moral? Ar fi mai bine să obligăm la convieţuire două fiinţe care nu
se mai iubesc şi care nu mai au mare lucru să-şi spună? Ar fi mai fericiţi copiii să trăiască între doi părinţi care se
ceartă continuu? Subiect vast supus dezbaterii polemice ... Putem oare hotărî în numele Binelui sau Răului, în
general? Poziţiile rămân subiective.
Pe de altă parte, obligaţia de a constitui cuplul de persoane din sexe diferite este abolită în mai multe
legislaţii americane şi europene, dar homosexualitatea este încă pedepsită în altele. (Să amintim cazul atroce,
petrecut într-o ţară a Uniunii Europene: unui mare pianist condamnat pentru practici homosexuale i-au fost tăiate
mâinile în timpul detenţiei în închisoare).
Celula familiei, mama, tata, copiii este, de asemenea, în proces de schimbare în favoarea părinţilor de
acelaşi sex, mai ales în ţările civilizaţiilor zise occidentale, care ţin la principiile drepturilor omului.
Este un domeniu în care nu se mai pune problema, ca odinioară, a Binelui sau Răului de natură afectivă,
ci a responsabilităţii faţă de drepturile legitime ale celuilalt. Binele alunecă spre o libertate individuală lărgită.
Societatea şi legile nu se mai amestecă în dragostea sau în lipsa dragostei din cupluri, ci se interesează în primul
rând să apere interesele copiilor şi cele de natură financiară ale foştilor soţi. În alte tipuri de societăţi în care
regulile sunt dintotdeauna diferite din punct de vedere moral, Binele şi Răul în viaţa conjugală sunt situate pe o
scară diferită. Să ne întoarcem la Marele Nord unde, în anumite locuri, călătorul primit într-un iglu de un cuplu
are datoria să "onoreze" locuinţa şi "să râdă", cu stăpâna casei care este gătită special şi unsă cu ulei de morun. Şi
cunoaşte cazul unui preot catolic plecat în misiune de evanghelizare, care a jurat să rămână celibatar, dar care a
plătit cu viaţa refuzul, fiind considerat un arogant care dispreţuieşte oamenii şi încalcă obiceiurile strămoşeşti ale
gazdelor.
În schimb, călătorul găzduit de un cuplu sicilian sau corsican ar trebui să fie foarte precaut şi să aibă
comportamentul cel mai rezervat şi cel mai respectuos cu putinţă faţă de stăpâna casei, altfel riscă consecinţe
neplăcute.
POLIGAMIA este interzisă în unele locuri, dar este o obligaţie conjugală în altele, chiar şi în unele
tradiţii religioase monoteiste, cu observaţia teoretică riguroasă a egalităţii în drepturi între soţii care ar trebui
să-şi dea consimţământul. (Islamul, comunităţile creştine mormone din America de Nord). Tradiţiile politeiste
păstrează şi ele obiceiuri poligame.
În China, monogamia este obligatorie, dar vechea tradiţie a concubinelor începe să reapară şi este
discret tolerată.
În cadrul religiilor creştine, PREOTUL catolic trebuie să rămână necăsătorit şi este acoperit de ocara
superiorilor săi dacă încalcă regula, chiar şi cu adulţi care consimt; pastorul protestant este căsătorit şi tată de
familie, preotul ortodox trebuie să se căsătorească, ca să dea exemplu bun de soţ, tată de familie şi stăpân al
casei.
Unde este Binele? Unde este Răul? Care este valoarea ce trebuie protejată? Există opinii diferite. ... Şi
Dumnezeu să-i judece pe ai Săi.
O tendinţă recentă în America de Nord şi Europa încearcă să banalizeze iubirile multiple, mai multe
iubiri concomitent, viaţa comună asumată între trei sau mai multe persoane. Aderenţii au situri Internet şi
organizează evenimente cum ar fi "parade", urmând exemplul homosexualilor care au avut câştig de cauză. O
serie de reportaje de televiziune şi publicaţii aplaudă acest stil de viaţă şi critică monogamia, argumentând că în
lumea occidentală, una din trei căsătorii, iar în oraşele mari una la fiecare două căsătorii se termină cu divorţ.
Bine pentru unii, Rău pentru alţii, ataşaţi vechilor valori ...

În sens invers, o tendinţă spre schimbare radicală în numele Binelui împotriva Răului, este protecţia
legislativă şi judiciară sporită a copiilor împotriva pedofiliei, care este un realitate istorică cunoscută şi tolerată
încă din antichitate, prezentă în piesele autorului Greciei Antice, Aristofan, şi în biografiile atâtor oameni celebri.
Incestul, odinioară legal, (Cleopatra a fost căsătorită cu fratele ei), este astăzi interzis de lege.
Reflectând asupra Binelui şi Răului în lume, constatăm că din punct de vedere filozofic, este dificil să se
stabilească o ierarhie calitativă universală între sensul moral al unora şi al altora, pentru că fiecare pretinde că
este în căutarea Binelui şi că tinde să evite Răul, cu totală bună-credinţă. Diferenţele nu par a fi o dovadă de
grad. Prin urmare, ceea ce este posibil să reţinem este că, în general, cultul Binelui şi oprobriul resimţit faţă de
Rău este o constantă istorică. Esenţial este ca fiecare să poată găsi reconfortare în interiorul unei solidarităţi

61
colective şi un fir roşu care să-l ajute să-şi construiască o existenţă care să respecte propriile sale drepturi şi
obligaţii, precum şi cele legitime ale celorlalţi.
În ceea ce priveşte FRUMOSUL şi URÂTUL, situaţia este mai complexă, deoarece clivajele sunt mai
nuanţate.
Nefiind eu însămi artistă, în ciuda unui foarte modest trecut de pianistă, abordez subiectul ca amator în
ale artei.
Frumuseţea despre care va fi vorba în cele ce urmează este ESTETICA.
Ce spunea Plotin (205-270) în Eneadele lui? Că "frumosul se adresează în principal simţului văzului,
dar că şi urechea îl percepe, fie în armonia cuvintelor, fie în diverse genuri de muzică."
Armonia cuvintelor ... ce încântare să asculţi un vorbitor care articulează şi aplică corect legăturile
cerute de gramatică. Cândva, ele erau importante pentru un actor (să ne gândim la Jouvet) sau un orator din orice
specialitate, iar profesorii se străduiau să-i înveţe pe copii pronunţia corectă şi uşor inteligibilă a cuvintelor.
(Acest lucru pare să fi schimbat oarecum azi) ...
Italienii consideră încă "vorbitul frumos", ca un dar artistic, moştenire de la retorii Romei antice, care îl
cultivau ca o expresie a Frumuseţii. Încă şi azi, participarea la dezbaterile Curţii cu juraţi din Italia este o
încântare pentru cei care iubesc genul de teatru clasic, ei se simt ca la o reprezentare a unei piese de Corneille
sau Racine.
Voltaire (1694-1778) elogia RELATIVITATEA Frumosului, povestind o anecdotă amuzantă: Unul
dintre prietenii săi participă la reprezentarea unei piese de teatru în Franţa şi constată entuziasmul publicului
francez. După câtva timp, într-o călătorie în Anglia, participă la reprezentarea aceleiaşi piese şi vede că publicul
englez cască. Concluzia lui: Frumosul este adesea foarte relativ, "ceea ce este decent în Japonia este indecent la
Roma şi ceea ce este o modă la Paris nu este şi la Beijing."
Immanuel Kant (1724-1804) face distincţie între frumos, bun şi agreabil. Frumos este ceea ce place, bun
este ceea ce este stimabil, iar agreabil este ceea ce ne face plăcere. Frumosul este ceea ce gustul ne spune despre
un obiect sau despre o reprezentare ca atare, printr-o satisfacţie lipsită de orice interes personal.
Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831) în Estetica sa, scrie că "Arta nu este un produs al naturii,
ci al activităţii umane, este în esenţă făcută pentru om şi, cum se adresează simţurilor, ea împrumută de la
sensibil. În opinia lui, scopul artei este în sine. "Artă pentru artă."
Din aceste gânduri, rezultă clar că gustul şi sensibilitatea fiind personale, fiecare vede Frumosul în felul
lui, ceea ce nu împiedică o adeziune colectivă a tuturor celor care au gusturi şi sensibilităţi similare.
Există, desigur, o admiraţie majoritară în jurul marilor creaţii ale unor artişti incontestabili, în special
din trecut. Nu spunem "frumos ca lucrul vechi"? Aceasta unanimitate este învăţată încă din copilărie şi pare de
necontestat. Este ea într-adevăr sinceră în unanimitate? Nu sunt mulţi adulţii care îndrăznesc să spună în public
că nu simt într-adevăr o bucurie când privesc tablourile Mona Lisa, Venus din Milo sau când vizitează Acropole,
chiar dacă acest lucru este adevărat, sau că cutare partitură a lui Mozart îi adoarme. Privirile celorlalţi i-ar săgeta
imediat, pentru că frumuseţea acestor opere este considerată ca un postulat de neatacat. Chiar şi în fostele ţări de
dictatură din Europa Centrală şi de Est unde era criticat tot ceea ce venea din trecut, nu erau atacate frontal
operele de mare reputaţie şi muzeele, iar concertele de muzică clasică aveau un loc privilegiat.
Unanimitatea este în prezent ceva mai redusă faţă de creaţiile considerate capodopere mai recente, în
ciuda preţurilor imense afişate la casele de bilete. Este mult mai uşor să spui că această pictură, sculptură,
compoziţie muzicală ridicată oficial în slăvi, nu este în concordanţă cu gustul tău personal sau că opera cutare ţi
se pare mai degrabă urâtă. A devenit, de altfel, celebru cazul pictorului Pietro Manzoni care, la o expoziţie din
1961, vindea la preţuri piperate cutii de conserve conţinând propriile sale excremente. În catalogul expoziţiei
"opera" figura sub numele "Merda d'artista" (Excremente ale artistului). Majoritatea publicului a găsit că era o
treabă urâtă.
De ce?
Probabil pentru că mentalităţile au evoluat spre o mai mare libertate de exprimare individuală, pentru că
snobismul de a fi în pas cu modele impuse a pierdut (din fericire) teren şi pentru că societăţile actuale prezintă un
amestec etnic care justifică diversitatea de sentimente faţă de Frumos şi Urât, pe acelaşi teritoriu.
Pentru că este adevărat că simţul estetic diferă în lume.
De la cele mai vizibile tradiţional, precum îmbrăcămintea (indiană, chineză, japoneză, africană a
diferitelor grupuri etnice, occidental cu diverse folcloruri din America de Nord, Centrală şi de Sud), bucătăria
aromelor şi a prezentărilor extrem de variate, până la preferinţele privind tipurile fizice (doamnele plinuţe ale lui
Rubens european şi luptătorii japonezi de sumo care au o mare putere de seducţie şi până la modelele filiforme
de azi).
De la grecii antici, corpul uman ar trebui să se apropie de un grad ideal. Dar acest ideal se schimbă după
vremuri. Diferenţele, trec şi ele prin caracteristicile genetice care nu depind de nici o alegere estetică. Câte
doamne şi chiar domni din toate colţurile lumii nu-şi impun constrângeri pentru a-şi schimba aspectul, cu scopul
de a ajunge mai aproape de ceea ce mass-media consideră că e frumos? Criteriile nu sunt în mod obiectiv estetice
sau etnice, dar depind de modele internaţionale. Japonezele şi chinezele, recurg la chirurgia plastică pentru a-şi

62
modifica forma ochilor, părul îşi schimbă culoarea, Michael Jackson voia să aibă pielea albă, iar noi mergem la
plajă ca să avem pielea bronzată, pentru că azi e considerată ca fiind mai atractivă. De ce? Pentru că există
standarde de frumuseţe fizică mediatizate ca fiind estetice. Cândva, doamnele purtau pălării mari şi umbrele de
soare pentru a evita lumina soarelui, pentru că frumuseţea cerea o piele albă ca marmura. Este imperialismul
modelor şi dorinţa oamenilor de a se încadra în criteriile estetice ale timpului lor.
În domeniile Artelor majore cum ar fi pictura, sculptura, muzica, genurile literare, consensul
transfrontalier este din ce în ce mai evident. Artişti de toate originile interpretează, creează şi traduc opere
apreciate, fără particularităţi etnice, având drept unic criteriu exprimarea a ceea ce ei simt că e frumos. Dirijori
de orchestre asiatice interpretează Beethoven, plafonul Operei Garnier din Paris este pictat de un artist venit din
Est, literatura beletristică nu mai are frontiere etc.
Muzica clasică este mai puţin ascultată de tânăra generaţie şi acest lucru este evident în frecventarea
sălilor de concerte unde se produc artişti internaţionali, dar vin cu sutele de mii să asculte muzică electronică
care li se pare frumoasă. Contestarea publică a acestei muzici este inutilă, ei sunt sinceri. Relativitatea Frumuseţii
şi a Urâtului pare evidentă.
Frumosul este menit să încânte, să creeze emoţii plăcute sau să stimuleze creaţia. Urâtul deranjează
simţurile, lasă o impresie neplăcută. Este o senzaţie identică pentru toţi? Se pare că nu!
Statuile lui Venus Callipygos din preistorie, personajele adeseori simbolice din ceea ce numim "arta
primitivă", desenele şi picturile anonimilor africani care păstrează din model ceea ce i-a impresionat cel mai mult
(cum ar fi un nasturii auriţi de la uniformă), vorbesc, dar trebuie să ştii să le asculţi. Artiştii din toate timpurile ne
oferă comori spirituale. Ei merită să fie înţeleşi, chiar dacă aceasta necesită un efort de decriptare. Valoarea
apare în cursul acestei decriptări şi ne permite să simţim frumosul sau urâtul.
Fiecare operă autentic artistică ascunde în ea un sentiment, o idee, o senzaţie, esenţialul unei povestiri
şi, uneori, o suferinţă ascunsă, ignorată, poate, de artistul însuşi. Descifrarea mesajului ei este o bucurie, o onoare
şi un act de empatie. Putem fi de acord cu ea sau nu, o putem admira sau nu, dar persoana care sublimează în
lucrare adâncurile propriei sale fiinţe merită respectul nostru.
Pentru a înţelege importanţa Valorilor dincolo de mode şi mentalităţi, să apelăm la Platon, care voia să
savureze frumuseţea pentru "a ne permite să înţelegem, departe de zgomotul timpului cu ale lui "toate sunt la fel"
şi "fiecare cu valorile lui", că orice valoare ţinteşte eternitatea".

63
 FILOZOFII DESPRE CRIMĂ3

Lygia Négrier-Dormont

Crima este un act prezent în existenţa fiinţelor umane chiar de la apariţia lor pe pământ. Primele
informaţii despre fiinţe umane care se ucid între ele ne sunt oferite de Vechiul Testament: fratricidul comis de
Cain asupra lui Abel şi nenumăratele crime povestite de către autorii anonimi ai miturilor şi legendelor.

Însă abia la sfârşitul sec. al XIX-lea a apărut o disciplină cu vocaţie ştiinţifică numită Criminologie care
studiază actul criminal şi pe autorul acestuia. Profesioniştii criminologi sunt fie jurişti, ca mine, sau psihiatrii sau
psihologi. Dar fiecare trebuie să aibă cunoştinţe în celelalte două specialităţi. Există mai multe curente
criminologice în lume, care ţin de diverse explicaţii: cauze biologice endogene fizice sau psihice (criminalul
îmbolnăvit de sine însuşi) şi cauze exogene sociale, materiale, legate de migraţie etc. (criminalul îmbolnăvit de
societate). Dar eu atrăgeam atenţia în Manualul de Criminologie al cărui autor sunt că cercetarea cauzelor este o
pistă falsă, căci o cauză este, potrivit dicţionarului, „ceea ce face ca un lucru să existe”, o legătură indestructibilă
între cauză şi efect, în timp ce bolile, sărăcia, şomajul, migraţiile nu produc întotdeauna crime. Prin afirmarea
acestui lucru ni se pare că aducem o ofensă gravă la adresa majorităţii zdrobitoare a bolnavilor, şomerilor,
persoanelor sărace sau a migranţilor care nu au săvârşit niciodată vreo crimă. În consecinţă, mi s-a părut că
explicaţiile criminologice ar trebui să se sprijine nu pe cauze, ci pe MOTIVAŢIILE personale, pe ALEGERILE
care, desigur, pot uneori fi influenţate de factori endogeni sau exogeni, dar care cu siguranţă nu sunt determinate
de către aceştia, cu excepţia, desigur, a cazurilor individuale cu adevărat patologice, pe care criminologul le lasă
în grija doctorilor.

Motivaţiile pot fi privite şi ele din mai multe unghiuri de vedere. Acum vreo patruzeci de ani,
propusesem doctrinei o viziune filozofică a criminologiei, validată sub numele de „Criminologie a actului”, care
figurează în manualele de specialitate. Aceasta priveşte crima şi pe autorul ei din punct de vedere ontologic,
pentru cercetarea a „ceea ce este”, fapta aşa cum a fost săvârşită şi axiologică, pentru inducerea valorilor etice în
comportamentul criminalului. Este vorba de studierea Fiinţei, „praf de stele”, cum spunea Spinoza, în raport cu
comportamentul sau de Vieţuitoare care acţionează în lume şi care optează pentru anumite alegeri, iar ulterior
confruntarea lui cu lumea, cu legile şi regulile acesteia.

Munca specialistului criminolog are mai multe faţete ale activităţii: cercetarea şi publicarea rezultatelor,
activitatea pe teren pentru descifrarea necunoscutelor faptei şi a comportamentului autorului acesteia pe cazuri
concrete (procedeu cunoscut sub numele de analiză comportamentală sau profilare) şi formarea profesională,
intervenţie în formarea studenţilor de la universităţi şi a specialiştilor în cercetări penale. În lunga mea viaţă, am
avut norocul să profesez în toate aceste domenii.

Crima reflectată în MITURI.

Miturile oferă informaţii valoroase despre civilizaţiile antice din lumea întreagă, sub formă de povestiri
fantastice care descriu zei, zeiţe, eroi care au făcut bravuri inaccesibile muritorilor de rând. Dar fondul faptic al
acestor povestiri reflectă, la dimensiuni amplificate, fapte şi evenimente care au existat realmente în acele
societăţi: violenţă criminală, trădare, răzbunare, infidelitate etc., sau un fel de explicaţii ale fenomenelor naturale
pe care ştiinţa acelor timpuri nu era în măsură să le explice, de pildă, potopul, cutremurele, fulgerele etc.
Studiind mitologiile greceşti, romane, celtice, germanice, slave, orientale, asiatice, amerindiene şi
africane, am publicat acum câţiva ani o carte în care sunt prezentate sute de cazuri de crime, fără ca lista să fi
fost exhaustivă. Aceasta înseamnă că autorii anonimi ai miturilor simţeau în viaţa lor de zi cu zi, nocivitatea
actelor de violenţă pe care le exprimau prin personaje imaginare interpuse. Constatarea ce derivă din această
cercetare indică prezenţa simultană a aceloraşi motivaţii în mai multe mituri ale unor populaţii îndepărtate din
punct de vedere geografic, care nu aveau la acea vreme un schimb reciproc de informaţii: răzbunarea, ura, pofta,
gelozia, orgoliul, lupta pentru putere şi ambiţia de a domina. Se pare deci că aceste motivaţii au existat peste tot
în lume, ca motoare ale crimei. Zeilor şi zeiţelor li se atribuiau aceleaşi motivaţii ca şi fiinţelor umane, doar că
modurile lor de înfăptuire erau marcate de un imaginar suprauman.
LEGENDELE sunt, de asemenea, poveşti care conţin detalii imaginate, dar spre deosebire de mituri, ele
sunt bazate pe un element faptic real: un eveniment, un personaj, un loc etc. De exemplu, legenda lui Roland,
pretinsul nepot al lui Charlemagne, ucis la Roncevaux de către basci, brodează o poveste romantică, potrivit
căreia acest erou, care lupta cu o sabie magică, a fost trădat de un camarad de arme numit Ganelon, drept
răzbunare pentru că îi rănise orgoliul. Adevărul cuprins în cronicile epocii arată că în bătălia de la Roncevaux
între armata lui Charlemagne şi basci ariergarda a fost comandată de un anumit Roland care a fost ucis în această

3
Traducere din limba franceză

64
bătălie. Crima înfăptuită: trădare cu efect mortal. Motivaţia lui Ganelon: răzbunarea. De la apariţia acestei
legende, a spune că cineva este un "Ganelon", înseamnă că este vorba de un trădător.
POVEŞTILE sunt şi ele creaţii inventate, dar de către autori cunoscuţi (Perrault, Grimm, Andersen) care
au trăit în timpuri mai recente. Poveştile nu au situări geografice sau temporale exacte: "a fost odată, într-o ţară
îndepărtată ...", dar povestirile inventate vizează tipuri de personaje şi evenimente care există în viaţa reală, sub o
acoperire fantezistă. Căpcăunul lui Tom Degeţelul nu e pedofilul? Mama Maşteră a Albei ca Zăpada nu este
otrăvitoarea cunoscută în analele judiciare sau mama vitregă geloasă? Lupul care o mănâncă pe bunica şi vrea să
facă acelaşi lucru şi cu Scufiţa Roşie, nu este ucigaşul de bătrâne şi de copii? Şi "salvatorii", adică Făt-Frumos,
piticii amabili, vânătorul de lupi, îngerul păzitor, nu sunt ei transfigurarea forţelor care luptă împotriva
criminalităţii?
Este deci normal ca Înţelepţii din toate timpurile şi toate locurile, preocupaţi de comportamentul uman,
de "eternul uman", să reflecteze asupra motivaţiilor persoanelor care săvârşesc crime şi să propună soluţii pentru
evitarea acestora.
Legislaţiile Antichităţii pedepseau anumite crime, dar pe altele le tolerau. Prima manifestare a
oprobriului împotriva tuturor crimelor mi se pare a fi Tăbliţele celor Zece Porunci: "Să nu ucizi". Este mai mult
decât un oprobriu, este o interdicţie.
Extrăgând din scrierile filozofilor ANTICHITĂŢII observaţiile lor privind crima şi criminalul, am putut
constata că, în ciuda unei poziţii comune legate de stigmatizarea violenţei criminale, opiniile şi propunerile lor
vizând eradicarea sau prevenirea actelor criminale diferă. Ele prezintă o uriaşă bogăţie de gânduri şi, ceea ce este
incitant pentru un criminalist care iubeşte filozofia, se dovedeşte că astfel de gânduri au supravieţuit până în
zilele noastre, şi au fost incluse în corpul de cunoştinţe şi în metodele de lucru ale specialiştilor actuali ai
ştiinţelor umane şi ale lumii juridice şi judiciare.
Care sunt ideile pe care le regăsim în scrierile filozofilor din antichitate privind crima şi criminalul? Ele
sunt de mai multe feluri şi efortul grupării lor oferă constatări surprinzătoare privind unele similitudini între
opiniile unor personalităţi diferite. Am selectat câteva propuneri principale:

- AUTO-CUNOAŞTEREA şi EDUCAŢIA legată de STĂPÂNIREA DE SINE şi de DORINŢE este

propusă, înaintea tuturor celorlalte, de către Pitagora, emigrat din Insulele Samos în Marea Grecie, care, în sec. al
VI-lea î.C., scruta sufletul uman şi spunea că este format din două părţi: RAŢIUNEA care judecă (lumea din
afara simţurilor lui) şi LOGOS, raţiunea pură, spiritul intelectual, "ochiul spiritului". El ar avea patru niveluri:
non conştientul, inconştientul, conştientul şi supra-conştientul. (Psihiatrii zilelor noastre îi datorează foarte mult).
În ceea ce priveşte criminalul, el îl vede ca pe o fiinţă lipsită de cunoaşterea de sine şi, mai ales, de metoda de
educaţie care aduce stăpânirea de sine.

Cunoaşterea de sine devine un postulat filozofic. Chilon Lacedemonianul, Parmenide, Heraclit şi

Socrate îl susţin şi ea a fost înscrisă pe frontispiciul templului lui Apollo din Delfi: "Cunoaşte-te pe tine însuţi."
Psihologii şi psihiatrii care lucrează în zilele noastre în mediul penitenciar, îşi bazează tratamentele pe care le
aplică pe criterii foarte asemănătoare acestor postulate: educare, reeducare, auto-cunoaştere, stăpânirea
impulsurilor criminale. Socrate a spus că "ticălosul", deci criminalul, nu realizează că ignoră multe lucruri despre
sine însuşi, pentru că dacă ar şti, s-ar strădui să dobândească cunoştinţele care i-ar permite să cultive parcelele de
virtuţi de care dispune asemenea oricărei fiinţe umane. Seneca, emigrat din Cordoba, în sec. I d.C., pledează
pentru stăpânirea mâniei care provoacă violenţa. (Păcat că elevul său, împăratul Nero nu l-a ascultat mai bine!).
Împăratul roman, Marcus Aurelius, în maximele sale, încurajează oamenii să-şi stăpânească pasiunile care
conduc la acte nocive. Democrit, din nordul Mării Egee, caută fericirea omului în moderarea dorinţelor.

- COMPORTAMENTUL RAŢIONAL, care, prin REFLECŢIE, permite alegerea faptelor, este pus în
valoare de către Eleaţii din sudul Italiei, în sec. V şi VI î.C., care, odată cu Parmenide, aduc
RAŢIONALISMUL: simţurile ne trădează, aceasta este raţiunea care vă permite să trăiţi în lume. Oamenii, fiinţe
raţionale, au capacitatea de a gândi şi de a-şi alege acţiunile. Parmenide se referă la răspunderea criminalului
pentru proasta alegere a actului său. Anaxagoras din Atena exaltă inteligenţa umană care oferă fiecăruia
posibilitatea de a-şi alege acţiunile proprii. Istoricul Herodot, a studiat cauzalitatea fenomenelor şi opţiunile
oamenilor potrivit propriilor lor civilizaţii şi obiceiuri.
- VIRTUTEA şi LEGEA sunt propuse ca antidot la crimă de către Heraclit din Efes, partizan al virtuţii
civice, şi Aristotel, discipol al lui Platon, potrivit căruia nu nevoia este cea care provoacă cele mai mari crime, ci
dorinţa de mai mult. El distinge virtutea de fericirea personală. În China, Confucius (născut în anul 551 î.C.)
exaltă Virtutea şi Legea care trebuie să fie un rezultat al ARMONIEI între om şi natură.

- IUBIREA şi URA sunt considerate ca surse ale crimei de către Empedocle din Sicilia, care le
consideră forţele care acţionează în lume.

65
 - ORDINEA LOGICĂ A UNIVERSULUI care presupune RIGOARE MORALĂ trebuie să domine
vieţile oamenilor pentru stoicii înfiinţaţi de Zeno din Cipru în sec al III-lea î.C. Pasiunile sunt eşecuri ale raţiunii
şi criminalii sunt sclavii propriilor lor pasiuni.

VOINŢA umană este introdusă pe scena mondială de către dramaturgul Euripide care înlocuieşte în
piesele sale de teatru destinul impus de sus de către zeii Olimpului, cu liberul arbitru al personajelor sale umane.

RESPONSABILITATEA ca o consecinţă a LIBERTĂŢII de alegere este subliniat de Platon care

propune o etică potrivit căreia un om este liber şi responsabil pentru actele sale. Pentru el, "cine ucide trebuie să
fie de acord să se teamă" (de pedeapsă). El a cerut legiuitorilor să prevadă sancţiuni care să descurajeze recidiva.
Printre criminali, el distinge vinovatul periculos care trebuie să fie îndepărtat din societate şi criminalul
recuperabil, ce poate fi supus reeducării la locurile de detenţie. Este exact programul actual de strategie a
închisorilor. În legătură cu tinerii turbulenţi din timpul său, el scria: "Când părinţii se obişnuiesc să lase copiii să
facă ce vor, când copiii nu mai ţin seama de cuvintele părinţilor, când învăţătorii tremură înaintea elevilor lor şi
preferă să-i flateze, în sfârşit, când tinerii dispreţuiesc legile, pentru că nu mai recunosc deasupra lor autoritatea
nimănui, atunci, fără îndoială, este începutul tiraniei." Afirmaţia datează din secolul al V-lea î.C....

- DEZECHILIBRELE din care se nasc crimele sunt studiate de către Hippocrate din Insula Kos, care
lansează sloganul: "mens sana in corpore sano" minte sănătoasă în corp sănătos. Medicii noştri ai corpului şi ai
sufletului nu l-au uitat pe Hippocrate, al cărui nume figurează în jurământul depus la intrarea în profesie.
- TERITORIALITATEA ca o sursă de conflicte este abordată de Zenodot. Acesta constată că boscheţii
nu conţin decât o singură pasăre, prihorul, pentru că aceasta nu tolerează alţi congeneri la el "acasă". Or, unele
crime sunt comise între oameni, pentru cucerirea de teritorii, atât în război, cât şi în lupta pentru influenţă în
cartierele localităţilor.
- LEGALITATEA JUDICIARĂ şi SPIRITUALITATEA MORALĂ deja exaltate de Seneca, au fost
tratate pe larg de către juristul Cicero în Roma primului secol d.C. Acesta are meritul de a fi analizat solidaritatea
indispensabilă dintre Dreptul ideal şi Etică. În opinia lui, salvarea cetăţenilor este asigurată de o putere care se
bazează pe Dreptate şi Înţelepciune. Omul tinde spre infinit cu aspiraţiile lui, dar el este responsabil pentru
faptele pe care le săvârşeşte. Datorită lui şi altor legişti, sistemul judiciar roman s-a îmbogăţit cu cuvântul Pieta,
care înseamnă respect pentru Justiţie, pentru Fides, bună-credinţă, respect pe care fiecare om îl datorează
celorlalţi membri ai Civitas Humana, valori spirituale moştenite de la filozofii greci. Multe din legislaţiile în
vigoare în zilele noastre induc, sub alte nume, aceleaşi valori.

Din cele de mai sus rezultă că gândirea Antichităţii în ceea ce priveşte criminalitatea aduce un aport
considerabil la studiul ei şi al primatului spiritului autonom care, prin raţiune, se foloseşte de lumea exterioară în
scopul cunoaşterii şi înţelegerii „locului său în lume” precum şi a mediului în care trăieşte, pentru BINELE
COMUN. Criminalul agresează acest bine comun spiritual şi material de unde şi preocuparea filozofilor
Antichităţii de a căuta explicaţii şi de a oferi soluţii. Moştenirea lor este mereu prezentă în mentalităţile şi
metodologiile profesioniştilor specializaţi în acest domeniu.
La apusul Antichităţii, tranziţia spre Evul Mediu este asigurată de Şcoala din Alexandria (Panthene,
Clement, Origen), care consideră VERBUL (Logos-ul grecesc), drept EDUCATORUL umanităţii. Ea stabileşte
o ierarhie spirituală calitativă la oameni, potrivit căreia criminalul este condamnabil.
Printre gânditorii CREŞTINI se disting Grigorie de Nyssa, Tertulian din Cartagina, retorul Arnobius şi
mai ales Sf. Augustin, la sud de Marea Mediterană. Acesta din urmă s-a născut la Tagasta (actualul Souk-Ahra în
Algeria), în anul 354 şi a devenit episcop de Hippone în 3544. El analizează ideea platonică a ORDINEI.
"Ordinea este cea care înţelege şi conţine totul". El creează trei funcţii de excelenţă: „a fi, a trăi şi a înţelege."
Aceasta îl conduce la LIBERUL ARBITRU, căci "Dumnezeu l-a creat pe om liber". Mai târziu, această idee va
fi preluată de Immanuel Kant. CREŞTINISMUL declară că îşi bazează doctrina pe IUBIRE. Iubirea lui
Dumnezeu, dar şi a semenilor: "Iubiţi-vă unii pe alţii." Deci, contrar criminalului care îşi agresează semenii.
Lumea antică încetează să mai existe în sec. al V-lea, fiind înlocuită de EVUL MEDIU.
Cronologic, gânditorii din Persia, Siria, Irak, Egipt, Maroc şi Spania sunt cei care salvează de la uitare
scrierile filozofilor greci, pentru că multe originale s-au pierdut şi bogăţia lor de idei nu ar fi ajuns până la noi,
dacă atâtea traduceri şi comentarii ale acestor gânditorii arabi şi evrei nu ne-ar fi parvenit graţie unor autori, ca
Al-Kindi, Al-Farabi, Avicenna, Al-Ghazali, Avicebron, Averroes, Moise Maimonide şi alţii. Avicenna (sec. al
X-lea), insistă asupra relativităţii BINELUI şi RĂULUI, tot aşa cum focul este bun pentru căldura pe care o dă şi
rău pentru arsurile pe care le produce.
Până în sec. al II-lea, gândirea creştină este concentrată în mănăstiri unde călugării activează în baza
credinţei revelate. În această perioadă apar UNIVERSITĂŢILE, în cadrul cărora profesorii încep să predea
Filozofia, în special pe cea a lui Aristotel, pentru a căuta răspunsuri cu privire la om şi la existenţa acestuia,
4
N.t. Eroare în textul original. Corect: 396

66
folosind alte criterii decât dogmele rigide. Prima universitate a fost înfiinţată la Bologna unde se preda Dreptul.
Urmează apoi cele de la Paris, Oxford şi Chartres. Ele devin focare de cultură filozofică şi încearcă să apropie
raţiunea şi credinţa, pentru o deschidere a minţii în faţa dogmatismului. Este vorba despre literatura numită
PATRISTICĂ (a Părinţilor Bisericii).
Printre cei mai cunoscuţi autori: Abelard, Albert cel Mare şi, în special, Toma d’Aquino.
Fiu al contelui d’Aquino Roccasecca, Toma îmbracă haina preoţească şi devine călugăr dominican.
După ce face studii universitare în Italia, Franţa şi Germania, va preda în Italia şi Franţa. Una dintre ideile sale
principale priveşte natura omului, ceea ce nu-i exclude posibilitatea raţională de a ajunge la Adevăr. Deci, omul
este o fiinţă raţională şi, prin urmare, el poartă RĂSPUNDEREA pentru faptele pe care le săvârşeşte. În ceea ce
priveşte pedeapsa penală, d’Aquino scrie în lucrarea sa "Summa Theologica": „Atunci când un răufăcător este
spânzurat este din pricina celorlalţi, pentru ca teama de pedeapsă să-i oprească de a face fărădelegi." Aceasta este
exact prevenţia generală a legilor noastre penale. Şi el mai spune: "Există oameni iremediabil periculoşi. Este
permis ca aceştia să fie suprimaţi ca fiarele sălbatice." Partizanii actuali ai pedepsei cu moartea se revendică de
la Sfântul Toma d’Aquino.
Între secolele al XII-lea şi al XIV-lea, conflictele teologice slăbesc puterea papală şi Istoria permite
apariţia unor noi forţe sociale, elementele cele mai dinamice: prinţii şi popoarele. Acest lucru antrenează
autoritatea morală a profesorilor universitari, consultaţi în dezbaterile de idei. Nume precum Duns Scott, William
de Occam devin celebre. Ei dezvoltă curentul NOMINALIST care proclamă, între altele, domnia FAPTEI
REALE şi direct cognoscibile. Aceasta este o realizare considerabilă pentru criminologia ontologică care
studiază fenomenul infracţional plecând de la fapta săvârşită (fapt real), înainte de a se ocupa de autorul faptei.
Gânditori noi precum Jean Buridan, Albert de Saxonia, Nicolas Gresme, Nicolas de Cause, Galilei,
Nicolas Fontana Tartaglia şi alţii proclamă, de asemenea, primordialitatea faptei reale.
Toţi aceşti gânditori contribuie la avansul ştiinţei şi oferă o viziune dedicată cercetării eliberate de
dogme rigide, validând, în acelaşi timp, ideile filozofice asupra fiinţei umane inspirate de lumea antică: omul
responsabil de actele sale şi care merită pedeapsa atunci când săvârşeşte fărădelegi.
În sec. al XV-lea soseşte marea epocă a umaniştilor RENAŞTERII.
"Umanismul" este un cuvânt de origine italiană "humanista", legat de specialitatea profesorilor care
predau un ansamblu de discipline: gramatică, retorică, comentarii asupra autorilor de literatură. Este ceea ce noi
numim "umanioare" sau "Litere", pentru a le deosebi de grupul ştiinţific. Sensul actual al cuvântului provine
tocmai din activitatea autorilor din acea vreme: Thelesio, Giordano Bruno, moraliştii printre care Montaigne,
Pico della Mirandola, Erasmus din Rotterdam, Thomas Morus, Sceve, Lefevre de la Broderie, Paracelsus,
picturile lui Leonardo da Vinci, Botticelli, Michelangelo şi a altor autori. Ei sunt unanimi în a găsi în activitatea
umană condiţia dinamică a DEMNITĂŢII sale.
Thomas Morus, în 1516, publică "Utopia", în care prezintă un sistem ideal de guvernare. El ne
aminteşte de Cicero care, în sec. I, analizează solidaritatea dintre DREPTUL IDEAL şi ETICĂ. Deci, contrar
violenţei criminale. Erasmus din Rotterdam afirmă că "omul nu se naşte om, ci devine în timp." Pico della
Mirandola (considerat în epocă drept omul cel mai cult) afirmă în opera sa "De humanis dignitate", că "omul
devine conştient de funcţia sa eminentă." Umanitatea şi demnitatea lui sunt inseparabile.
Criminalul, fiinţă între alte fiinţe, devine nevrednic prin fapta sa, dar poate oricând să-şi recâştige
demnitatea sa naturală de fiinţă umană, prin comportamentul său viitor. Acest lucru a fost deja spus de chinezul
Confucius şi de grecul Platon, moştenire încorporată în Criminologia faptei. Contribuţia incomensurabilă a
acestor gânditori oferă fiinţelor umane o şansă de creştere spirituală şi culturală.
Există un umanism religios şi un umanism laic. Aceasta din urmă se bazează în mare parte pe
cercetările savanţilor care au trăit înaintea noastră. Criminologia faptei cuprinde şi poartă valorile acestei laicităţi
în lucrările sale care studiază comportamentele criminale.
EPOCA MODERNĂ
Perioada istorică a LUMINILOR este importantă pentru studiul criminalităţii.
Cesare Beccaria, în cartea sa "Dei delitti et delle pene" (Despre infracţiuni şi pedepse) publicată în
1764, cere cu fermitate desfiinţarea torturii ca metodă de urmărire penală şi a pedepselor corporale. El crede că o
pedeapsă mai moderată, dar aplicată imediat după săvârşirea faptei ar fi mai eficientă decât o pedeapsă mai
severă aplicată la distanţă mare în timp de momentul săvârşirii faptei. El cere o justiţie mai echilibrată, în cadrul
căreia acuzarea să fie aşezată la acelaşi nivel ca şi apărarea, iar ancheta să nu fie secretă. Procedura aplicată în
lumea anglo-saxone a înţeles acest lucru.
Voltaire critică sistemul judiciar arbitrar şi crud al timpului său, dar susţine că oamenii au LIBERTEA
de a-şi alege acţiunile şi că această libertate este strâns legată de respectarea legilor.
Enciclopediştii Diderot, d'Alembert şi alţii răspândesc aceste idei.
Frederic Nietzsche credea că omul ar trebui să cucerească STĂPÂNIREA DE SINE, forţa VOINŢEI
DE AUTODEPĂŞIRE.
DECLARAŢIA DREPTURILOR OMULUI ŞI CETĂŢEANULUI din 26 august 1789 evocă
responsabilitatea individuală faţă de sine şi faţă de alţii, şi proclamă drepturile naturale ale omului: libertatea,

67
proprietatea, securitatea şi rezistenţa la opresiune. Cum defineşte ea libertatea? Ca "dreptul de a face orice nu
dăunează altuia." Acesta este vechiul proverb latin "neminem laedere" (a nu dăuna nimănui). Dar cine stabileşte
"graniţele" care nu trebuie să fie depăşite? Legea, răspunde articolul 4. Cine stabileşte pedepsele pentru cei care
comit infracţiuni? Tot Legea, spune art. 8. Heraclit, Seneca, Platon, Aristotel, Confucius, Cicero, nu sunt departe.
Cât despre lista ÎNDATORIRILOR omului, listă adăugată de Constituanta Anului II la Declaraţie, art. 2
spune, în esenţă, "Nu faceţi altora ceea ce nu aţi vrea să vi se facă vouă." Este exact răspunsul dat de către
Confucius unui fost elev de-al său care l-a întrebat: "Maestre, există un precept după care să ne putem ghida
acţiunile de-a lungul întregii vieţi?" Lista îndatoririlor mai spune: "Cel care încalcă legile în mod conştient, se
declară în stare de război împotriva societăţii." Acelaşi lucru îl spune şi criminologul.
Principiile acestei Declaraţii au fost sintetizate de formula-triptic: libertate, egalitate, fraternitate. Dar
criminalul lezează libertatea altora, rupe egalitatea dintre însuşi şi victima sa şi îşi bate joc de fraternitate.
Immanuel KANT analizează LIBERTATEA ca sursă de drept, căruia ar trebui să i se supună oricare
fiinţă raţională şi LIBERUL ARBITRU, care este ALEGERE, "inspiratoarea principală a acţiunii noastre."
Pentru Kant, "libertatea este capacitatea unei persoane de a se determina prin RAŢIUNI în loc de a se determina
prin cauze." Criminologia actului pe care o propun eu porneşte de la această opinie.
În secolul XX au fost semnate două documente importante: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
semnată la Roma la 4 noiembrie 1950. Ambele, în ciuda caracterului lor de acte juridice, conţin o conotaţie
filozofică puternică ce se opune actelor de violenţă. Aceste documente se înscriu în direcţia dorită de Seneca şi
Cicero: drept ideal, etică solidară.
Cât despre punerea în practică, din păcate, aceasta nu depinde nici de filozofi, nici de criminologi ...

68
 TEORII CRIMINOLOGICE ÎN EXPLICAREA TRAFICULUI DE PERSOANE

Laura Ecedi-Stoisavlevici
Procuror, D.I.I.C.O.T.

Din marea diversitate a teoriilor criminologice prin intermediul cărora, de-a lungul timpului,
cercetătorii au încercat să explice anumite fenomene sau comportamente cum ar fi criminalitatea,
comportamentul delincvent individual sau de grup, reacţia socială etc., nu întâmplător am ales în explicarea
traficului de persoane teoria anomiei şi teoria alegerii economice raţionale.
Opţiunea pentru prima teorie se datorează faptului că, societatea românească se află încă sub influenţa
stării anomice, generată de revoluţia din decembrie 1989, iar o explicaţie a traficul de persoane ca activitate
ilegală, dar şi a factorilor care favorizează încălcarea legii, o putem regăsi în această teorie, care reuşeşte să
surprindă un răspuns mai cuprinzător la întrebarea “De ce unii indivizii aleg să încalce legea şi să intre în
trafic?”
Opţiunea pentru a doua teorie se datorează faptului că traficul de persoane, oriunde în lume, este pus în
mişcare de jocul dintre cerere şi ofertă, iar această teorie oferă repere interesante în explicarea traficului, ca
activitate economică, indivizii intrând în trafic în urma alegerii raţionale a factorilor favorizanţi care cred că le
maximizează câştigurile.
Demersul pe care l-am propus, de a explica traficul de persoane prin prisma teoriei anomiei şi cea a
alegerii economice raţionale, nu este unul absolut, ci reprezintă doar una dintre posibilele căi de abordare a
fenomenului. În acelaşi timp, acesta nu va fi unul uşor, deoarece traficul de persoane este un fenomen extrem de
complex.
Pe de-o parte, sub acest concept umbrelă sunt incluse foarte multe fenomene ce prezintă diverse
particularităţi de manifestare. Nu sunt uşor de găsit punctele comune pentru traficarea în vederea prostituţiei, a
muncii forţate, vânzarea organelor sau exploatarea copiilor. Fiecare dintre aceste fenomene se manifestă într-un
mod propriu şi are o serie de factorii proprii care îl favorizează.
Pe de altă parte, în cazul traficului de persoane există două categorii de actori, la fel de importanţi:
traficantul şi persoana traficată. O analiză cuprinzătoare a fenomenului de traficare nu s-ar putea face în lipsa
unuia dintre ei, elementele distinctive ale traficului neregăsindu-se numai la nivelul traficantului sau numai la
nivelul victimei. Analiza este cu atât mai dificilă deoarece în cazul victimelor (uneori şi în cazul traficanţilor)
diferenţele sunt extrem de pregnante, fiind evidentă distincţia între femeia care doreşte să emigreze în vederea
practicării prostituţiei, persoana amăgită de posibilitatea găsirii unei slujbe legale şi copilul vândut de rude.
Însă indiferent că vorbim de traficant sau de victimă, de exploatarea în vederea muncii forţate sau de
vânzarea copiilor, de recrutare prin bună voie sau prin răpire, există un numitor comun pentru toate aceste
multiple faţete ale fenomenului şi anume: schimbările sociale bruşte ce au dus la dereglarea sistemului de norme
şi valori, dezorganizare socială, slăbirea capacităţii societăţii de a regla conduita umană prin intermediul
familiei, a şcolii şi a altor instituţii; condiţiile economice precare ale persoanelor datorate şomajului sau sărăciei,
care au dus la marginalizare socială sau excludere socială a unei mari categorii de indivizi; emigrarea ca o
oportunitate de ieşire din această situaţie şi de împlinire a nevoilor şi aşteptărilor indivizilor.

A. Teoria anomiei şi traficul de persoane

Traficul de persoane este legat de multe ori de imposibilitatea statelor de a gestiona fenomenul, de a
preveni şi stopa apariţia acestuia, în multe societăţi, acest lucru fiind rezultatul stării de anomie ce s-a instalat la
un moment dat.
Imediat după căderea comunismului, în România am asistat la o creştere alarmantă a volumului
criminalităţii, această stare fiind rezultatul unor schimbări profunde care au avut ca efect instaurarea unei stări de
anomie.
Teoria anomiei, ce a fost elaborată de E. Durkheim, porneşte de la ideea conform căreia creşterea
criminalităţii este legată de starea de dereglare sau anomie ce caracterizează societatea, în cazul unor schimbări
bruşte5 şi care au drept efect scăderea capacităţii acesteia de a regla comportamentul individului.
Schimbările bruşte produc schimbări profunde ale ordinii sociale, modifică ierarhia socială, nevoile şi
aşteptările indivizilor.
Normele vechi, care ghidau comportamentul indivizilor, nu mai sunt adecvate şi nu mai au capacitatea
de a regla conduita umană.
În societate se instaurează starea de anomie, echivalentă nu cu absenţa normelor, ci cu funcţionarea
inadecvată a acestora.

5
E. Durkheim, „Le suicide. Etude de sociologie”, Paris, Alcan, 1987, citat de Rodica Mihaela Stănoiu în lucrarea
“Criminologie”, Bucureşti, Edit. Oscar Print, 2006, p. 191-192.

69
 În România, evenimentele din decembrie 1989 pe lângă schimbările pozitive pe care le-a adus prin
trecerea de la o societate totalitară la o societate democratică, acestea au produs în acelaşi timp şi o dereglare a
sistemului de norme.
Trecerea bruscă la un alt sistem de valori, precum şi la o altă formă de organizare socială au avut drept
efect instaurarea stării de anomie.
Vechile valori promovate într-o societate totalitaristă, precum controlul social rigid, supunere,
obedienţă nu şi-au mai găsit rolul în noua ordine socială.
În schimb, noile valori promovate, precum libertatea totală a individului, iniţiativă privată şi inovaţie,
au încurajat indivizii să se angajeze într-o serie de comportamente ce presupuneau numeroase riscuri, printre
care şi migraţia internaţională.
La rândul său, structura socială a fost profund modificată, la fel ca şi condiţiile sociale, iar vechile
instituţii sociale şi-au pierdut din caracterul reglator.
Industrializarea şi urbanizarea extinsă, care au avut loc în perioada comunistă, nu au avut ca efect o
explozie a delincvenţei, similară societăţii americane, datorită controlului strict ce era exercitat de către
structurile comuniste. Acele schimbări şi-au produs însă efectul, câţiva ani mai târziu, o dată cu căderea
comunismului, când controlul social exercitat de către acesta a scăzut.
Industrializarea şi urbanizarea din perioada comunismului au dus la dezrădăcinarea unor mase de
indivizi, la transportarea acestora într-un mediu străin, şi de cele mai multe ori ostil, înstrăinate de valorile
tradiţionale, singura modalitate de control social al acesteia fiind atributul exclusiv al statului totalitarist.
Este adevărat că, în timp, marea majoritate a acestor migranţi interni au reuşit să lege o serie de relaţii
(familie, prieteni) care au exercitat o influenţă normativă asupra lor, însă în acelaşi timp, s-a destrămat acea
verigă intermediară în modelarea comportamentului uman, respectiv rolul familiei de origine şi vecinătatea.
În aceste condiţii, familia de după comunism nu a mai putut să-şi îndeplinească rolul ei reglator în
stabilirea relaţiilor şi nici să asigure controlul adecvat al indivizilor, fiind slăbită şi de criza economică şi de
grijile cotidiene din ce în ce mai mari.
La rândul său, şcoala s-a confruntat cu o criză accentuată de autoritate. Educaţia nu mai reprezenta o
valoare şi nici o strategie de viaţă eficientă, astfel că aceasta a devenit din ce în ce mai contestată şi incapabilă să
regleze conduita oamenilor.
Poliţia şi sistemul judiciar nu au reuşit să-şi îndeplinească funcţia lor într-un mod adecvat, fiind
puternic culpabilizate.
Toate aceste schimbări şi-au pus accentul inclusiv asupra traficului de persoane, dezorientând oamenii
şi determinându-i să adopte cu multă uşurinţă anumite comportamente deviante pentru depăşirea stării de
anomie.
Ne referim aici la înclinaţia către practicarea prostituţiei, fenomen deseori legat de traficare, şi care a
fost mascat în primii ani de după revoluţie sub forma «dansatoarelor», «baby-sitter», «îngrijitoare», «menajere»
etc., ziarele de la acea vreme fiind abundente în anunţuri de genul: «Angajam urgent dansatoare pentru Spania.
Salariu atractiv.» sau «Angajăm îngrijitoare tinere disponibile să lucreze în Italia.»
Exploatarea copiilor, a fost un alt comportament deviant de depăşire a stării de anomie, vinderea
copiilor sau adopţiile internaţionale fiind frecvente în primii ani de după revoluţia din 1989. Organizarea unor
reţele de minori care fie cerşeau, fie săvârşeau infracţiuni era făţişă, intersecţiile fiind pline de copii, care sub
pretextul ştergerii parbrizelor maşinilor oprite la semafor, cerşeau sau săvârşeau infracţiuni minore.
În mediul rural, copii încă de la vârste fragede sunt folosiţi la muncile câmpului, iar plasarea acestora
de către părinţi la diferite persoane, sub motivaţia că merg să muncească pentru a câştiga banii, deşi este un
comportament ce se abate de la normele şi valorile sociale, nu a fost privit astfel, fiind considerat normal.
Mai mult, sarcina întreţinerii familiei a fost trecută pe umerii copiilor, considerându-se că aceştia, deşi
fac un efort substanţial plecând de acasă şi abandonând şcoala, o fac pentru a munci, o fac pentru familie, pentru
fraţii şi surorile lor, pentru părinţii lor.
Munca în mediu privat, numită şi muncă «la patron», a fost şi este o muncă la negru, indivizii fiind la
bunul plac al angajatorului.
Aceştia muncesc pe un salariu pe care nu ştiu dacă îl vor primi, dacă îl vor primi întreg sau dacă îl vor
primi la timp, nu au concediu de odihnă şi nu pot rămâne acasă dacă sunt bolnavi.
Programul de lucru depăşeşte 8 ore într-o zi, fiind obligaţi să muncească şi în zilele libere, fără însă a fi
plătiţi pentru munca prestată.
Măsurile de protecţie şi echipamentele necesare, fie nu corespund riscului pe care munca efectuată îl
implică, fie nu există deloc.
Nu le sunt plătite contribuţiile sociale, nu au contracte de muncă înregistrate la Inspectoratele
Teritoriale de Muncă, nu au cărţi de muncă, iar despre toate astea află după ce sunt «concediaţi».
Munca în agricultură a fost şi este un domeniu în care muncitorii nu sunt protejaţi. Dacă în cazul
muncii la patron, indivizii sunt înşelaţi de către patroni cu privire la contractul de muncă, asigurările sociale etc.,

70
adică acele coordonate care fac ca muncitorul să nu devină vulnerabil, dar, în acelaşi timp, îngrădind şi un
eventual abuz de autoritate al patronului, în cazul muncii în agricultură indivizii nici nu pot spera la aşa ceva.
Este considerat normal ca aceşti oameni să se mulţumească doar cu banii pe care îi primesc în mână, de
cele mai multe ori la sfârşitul unei zile de muncă, indiferent că aceştia primesc suma promisă, sau nu. Este de
asemenea normal, ca aceştia să nu pretindă un adăpost cu apă curentă, electricitate sau WC, echipamente de
protecţie, asigurare de sănătate, şomaj sau pensie.
Toate aceste comportamente deviante care se manifestă în văzul lumii şi cu toate acestea nu sunt văzute
de nimeni, precum şi incapacitatea diferitelor instituţii ale statului de a regla aceste raporturi inegale dintre
indivizi, a făcut ca ele să fie considerate normale6, de adaptare la «noua» organizare socială.
O parte a populaţia s-a simţit însă abandonată datorită acestei situaţii, realizând că există o discrepanţă
între necesităţile sale şi posibilităţile reale de satisfacere a acestora.
Această rupere a echilibrului dintre scopuri şi mijloacele de realizare, pe lângă dezordinea socială, a
determinat o reacţie de răspuns a individului, care în unele cazuri a fost antisocială.
O explicaţie a stării anomice prin discrepanţa între scopurile şi mijloacele legale de satisfacere ale
individului este dată de R. K. Merton, care modifică conceptul de anomie definit de către Durkheim, mutând
centrul de greutate de la lipsa consensului normativ (datorat absenţei sau stării de confuzie a normei) la
discrepanţa între scopurile şi mijloacele legale de satisfacere ale individului 7.
R. K. Merton defineşte conceptul de anomie, ca fiind un dezechilibru între două elemente fundamentale
ale societăţii: structura culturală şi structura socială 8.
Fiecare societate are un set de scopuri definite cultural care reprezintă obiective legitime pentru
membrii societăţii, „scopuri care sunt mai mult sau mai puţin integrate şi dispuse relativ stabil într-o ierarhie a
valorilor»9.
Merton defineşte anomia ca diferenţa între valorile legitime promovate de societate şi mijloacele
structurale puse la dispoziţie individului pentru atingerea acestora.
În funcţie de poziţia ocupată de indivizi în cadrul structurii sociale, există mai multe tipuri de adaptare a
acestora la scopurile culturale: conformismul, inovaţia, ritualismul, retragerea şi revolta.
Dintre toate acestea, inovaţia explică de ce unele persoane ajung să intre în trafic.
În concepţia lui Merton, inovaţia se produce atunci când «individul a internalizat scopurile culturale,
fără a internaliza în mod egal normele instituţionalizate ce guvernează modurile şi mijloacele pentru obţinerea
lor»10.
Merton consideră că acest comportament este mai frecvent în cadrul straturilor inferioare ale societăţii,
care nu dispun de accesul legitim la ceea ce societatea americană a instituţionalizat ca valoare supremă, şi anume
succesul economic. Totuşi acest comportament nu este absent în clasele sociale înalte, tocmai datorită valorii
extreme pe care a căpătat-o bogăţia în societatea americană.
Unul dintre factorii ce apar legaţi, din acest punct de vedere, de comportamentul deviant (inovaţia este
înainte de toate un alt mod de a realiza lucrurile, deci un comportament deviant) este reprezentat de sărăcie, care
este asociată cu o «limitare consecventă a oportunităţilor» 11. Şi totuşi, după cum explică Merton, sărăcia singură
nu este capabilă să explice comportamentul deviant.
În România, schimbările social – economice au produs nu numai sărăcie, ci şi şomaj, inflaţie, creşterea
preţurilor, scăderea nivelului de trai, prăbuşirea sistemului de protecţie socială, inegalitate socială, toate acestea
împiedicând indivizii să-şi realizeze nevoile la un anumit standard, în cât mai scurt timp şi cu eforturi minime.
Mare parte a indivizilor care intră în trafic, fie ca victimă, fie ca traficant, sunt persoane ce ocupă o
poziţie socială periferică, care nu dispun de mijloacele legale nu doar pentru a obţine prosperitatea economică, ci
în cele mai multe cazuri pentru a-şi asigura minimul de existenţă.
Decizia pe care acestea o iau, fie că hotărăsc să emigreze, fie că hotărăsc să practice prostituţia, fie că
hotărăsc să-şi vândă organele sau fie că hotărăsc să exploateze pe alţii etc., se înscrie în liniile definitorii ale
comportamentului inovativ, care încearcă deci să găsească o altă cale pentru a-şi satisface nevoile. Aşa se
explică preponderenţa indivizilor intraţi în trafic din regiunile mai puţin dezvoltate.
Chiar şi în cazul regiunilor dezvoltate, cei mai mulţi indivizi care intră în trafic sunt cei aflaţi pe cele
mai defavorizate poziţii ale scării sociale.

6
Rodica Mihaela Stănoiu, „Criminalitatea în România: trecut, prezent, viitor”, lucrare publicată în „Tranziţie şi
criminalitate”, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1994, pag. 26, 29.
7
R. M. Stănoiu, op. cit., p. 29.
8
Robert K. Merton, „Social Theory and Social Structure”, New York, Enlarged Edition, The Free Press, 1968 (1949), p.
186.
9
R.K. Merton, op. cit., p.187.
10
R.K. Merton, op. cit., p.195.
11
R.K. Merton, op. cit., p. 201.

71
 În multe zone ale lumii, caracterizate prin şomaj ridicat şi lipsa ofertei unor locuri de muncă, singura
variantă valabilă (cel puţin la nivel individual, şi uneori chiar şi la nivel social), a devenit emigrarea către un alt
stat, care oferă mai multe posibilităţi de realizare personală.
Nu trebuie însă să vedem această dorinţă de emigrare ca apanajul celor mai săraci membrii ai societăţii.
Este la fel de adevărat că emigrarea a devenit o posibilitate atractivă pentru o mare parte a societăţii,
posibilitatea obţinerii unui salariu de câteva ori mai mare, fiind unul dintre factorii principali de dezvoltare a
traficului de persoane.
Ceea ce face distincţie între cei care vor intra în trafic şi cei care vor reuşi să evite acest lucru depinde
de o serie de factori, ce ţin de poziţia socială a individului şi de capitalul său social şi uman, incluzând aici
educaţia, calificarea profesională, experienţa şi existenţa unei scări de valori.
În timp ce persoanele cu o pregătire înaltă şi cu un capital social ridicat reuşesc să-şi atingă obiectivele,
persoanele din straturile defavorizate ale societăţii sunt cele care dezvoltă un comportament inovativ, încalcă
regulile şi aleg emigrarea ilegală, care duce apoi la traficare.
Însă nu doar absenţa mijloacelor legitime de migrare va duce la traficare, este necesar să existe şi
mijloace ilegitime de realizare a acestui lucru.
Astfel, pentru că puţini sunt cei care reuşesc o migraţie legală (datorită condiţiilor impuse de statul pe
teritoriul căruia se doreşte emigrarea, care implică, printre altele, deţinerea de către individ a unui capital social
mediu spre înalt), cei care nu reuşesc folosesc alternativa migraţiei ilegale. În această situaţie, indivizii folosesc
mijloacele ilegale de realizare a scopului propus, apelând la reţelele de traficanţi, acest lucru implicând
documente falsificate, trecere frauduloasă a frontierei şi şedere ilegală pe teritoriul statului străin.
Soluţiile care i se oferă unei persoane tinere, cu un capital social deficitar, locuind într-o zonă
defavorizată includ următoarele posibilităţi:
- să aştepte o oportunitate de a se pregăti, de a se angaja sau de a se căsătorii cu o persoană care are
un loc de muncă;
- să încerce să lucreze la negru, în timp ce continuă să primească ajutor social de la stat;
- să se alăture unui grup informal care să întreprindă acţiuni colective în vederea sporirii veniturilor
membrilor prin mijloace legale sau ilegale (un grup de cerşetori, un grup infracţional);
- să se alăture unui grup politic revoluţionar;
- să migreze într-o altă zonă;
- să migreze într-o altă ţară12.
Individul este pus astfel în situaţie de a alege între mai multe alternative, decizia pentru una dintre ele
fiind dată de beneficiile pe care le-ar avea de câştigat individul, dar şi de costurile pe care aceasta le implică.
Decizia este astfel rezultatul unei alegeri raţionale, cea mai mare parte a indivizilor alegând să migreze
(fie intern, fie internaţional), ca variantă viabilă de atingere a scopurilor propuse.

B. Teoria alegerii economice raţionale şi traficul de persoane

Traficul de persoane nu este numai o activitate ilegală determinată de lipsa consensului normativ sau de
discrepanţa între scopurile şi mijloacele legale de satisfacere, pe care individul le are la îndemână.
El este completat, de jocul dintre cerere şi ofertă, specific activităţilor economice, în care factorul
economic are şi el un rol la fel de important, câştigul fiind motivaţia indivizilor care intră în trafic, indiferent că
vorbim de victimă sau de traficant.
Teoria alegerii economice raţionale a fost dezvoltată de Şcoala de la Chicago, în cadrul
individualismului metodologic, care consideră că socialul poate fi înţeles prin luarea în considerare a acţiunilor
indivizilor.
Teoria îşi are originile în economie, iar lansarea modului de abordare economică a comportamentului
uman aparţine lui Gary S. Becker, care consideră că perspectiva economică explică comportamentul
maximizator al individului mai explicit şi mai extensiv decât alte moduri de abordare, accentul fiind pus pe
costuri şi beneficii13.
Becker recunoaşte că deşi abordarea economică este atotcuprinzătoare, aplicabilă la întreg
comportamentul uman, există totuşi multe alte variabile noneconomice care îl influenţează. Însă, în raport cu
legile matematicii, chimiei, fizicii şi biologiei, care la rândul lor au o influenţă asupra comportamentul uman,
abordarea economică oferă un cadru cuprinzător pentru înţelegerea acestuia, înţelegere la care contribuie deci şi
alte ştiinţe14.
Ajunge astfel la concluzia că, datorită acestor variabile comportamentul uman este uneori bazat pe
ideea de maximizare alteori nu, motivat uneori de preferinţe stabile alteori nu, conducând uneori la acumularea
optimă de informaţii alteori nu.
12
Bill Jordan, Franck Düvell, ”Irregular Migration: The Dilemmas of Transnational Mobility.”, Ed. Cheltenham:
Edward Elgar, 2002, p.71.
13
Gary S. Becker, „Comportamentul uman o abordare economică”, Bucureşti, Ed. All, 1992, p. 5.
14
Gary S. Becker, op. cit., p. 15.

72
 Noţiunea de “raţionalitate” are un loc central în cadrul teoriei, desemnând diferitele acţiuni care au o
anumită utilitate pentru individ şi, în acelaşi timp, principiul conform căruia acesta va alege acţiunea care îi
maximizează utilitatea.
Teoria poate fi expusă astfel: dat fiind raportul resurse, costuri şi beneficii, individul va alege acea
combinaţie a acestora care va duce la rezultate optime. La nivelul acţiunii individuale funcţionează deci teoria
acţiunii orientate spre scop, spre rezultate aducătoare de beneficii.
Acţionând raţional, individul este angajat într-o operaţie de optimizare, fie că este vorba de
maximizarea utilităţii, de minimizarea costului, fie de ambele.
În viziunea lui James Coleman optimizare este cea care conferă putere teoriei alegerii raţionale 15.
Optimizarea este procesul de comparare a acţiunilor în funcţie de rezultatul scontat şi postulează că individul va
alege acţiunea cu cel mai bun rezultat. Aceasta presupune ca beneficiile şi costurile să fie specificate pentru toate
variantele de acţiune şi postulează alegerea acţiunii optime, adică a acţiunii care maximizează diferenţa dintre
costuri şi beneficii. Nu este vorba doar de costuri materiale, ci şi de cele nemateriale, cum ar fi informaţionale,
psihologice, sociale etc.
Plecând de la utilitarismul lui Bentham, Becker consideră că persoanele evaluează beneficiile potenţiale
pe care le-ar putea aduce adoptarea unor mijloace ilegale comparativ cu comportamentul conformist şi evaluează
în acelaşi timp riscurile pe care le presupune această conduită.
În cazul în care beneficiile sunt superioare, atunci creşte probabilitatea de a comite infracţiuni. O
persoană va comite infracţiuni dacă beneficiile (utilitatea) aşteptată depăşesc beneficiile (utilitatea) pe care le-ar
putea obţine folosindu-şi timpul şi resursele într-o altă activitate 16.
În ceea ce priveşte traficul de persoane nu este greu de apreciat importanţa pe care o are analizarea
oportunităţilor, beneficiilor şi riscurile pe care le presupune acesta.
Transformările economice au creat astăzi nevoia de forţă de muncă flexibilă şi ieftină în anumite state
(în special pentru sectorul serviciilor şi pentru sectoarele în care nu este necesară o calificare), în timp ce în
altele există un surplus de forţă de muncă.
Acest dezechilibru al pieţei este prezent atât la nivel naţional dar, în ultimul timp, mai ales la nivel
internaţional, iar cererea mare de forţă de muncă într-un anumit colţ al lumii, coroborată cu şomajul ridicat într-o
altă parte a lumii, face ca indivizii să aleagă migrarea, ca fiind modalitatea cea mai optimă pentru atingerea
scopurilor propuse.
Traficul de persoane este strâns legat de migraţie, deoarece o mare parte a migraţilor (fie legali, fie
ilegali) ajung să fie implicaţi în trafic.
Privită din punct de vedere economic (şi nu numai social) intenţia de migrare, chiar şi ilegală, pare o
opţiune raţională pentru indivizi.
Beneficiile previzionate (prin găsirea unui loc de muncă, chiar şi prin practicarea prostituţiei) sunt net
superioare celor pe care indivizii le pot obţine în mediul lor de rezidenţă, care este caracterizat în principal de
inexistenţa unor oportunităţi legale viabile.
Practicarea prostituţiei, munca forţată, oferirea copiilor spre vânzare sau exploatarea indivizilor
reprezintă alegerea la care ajunge individul datorită imposibilităţii acestuia de a-şi asigura mijloacele necesare
traiului.
Deşi în prezent se vorbeşte tot mai mult de eradicarea sărăciei şi asigurarea unor şanse egale pentru
indivizi, acest lucru nu este realizat pe deplin în nici una dintre societăţile contemporane.
Dimpotrivă, poate mai mult ca oricând, se vorbeşte astăzi de adâncirea inegalităţii sociale, care
presupune un acces limitat al persoanelor la resursele sociale, o proporţie semnificativă a populaţiei fiind
marginalizată social tocmai prin acest acces redus la serviciile oferite de societate.
Marginalizarea presupune cel mai adesea imposibilitatea individului de a funcţiona ca membru deplin
al societăţii, incapacitatea sa de a se realiza în cadrul acesteia, de a urma modelul social promovat de aceasta,
acest lucru fiind îngreunat şi de resursele educaţionale de care dispune individul17.
Accesul limitat la resursele educaţionale ale societăţii duce la o interiorizare mai scăzută a valorilor şi
normelor sociale, iar alegerea migraţiei ilegale, care este asociată cu propensiunea către prostituţie, exploatarea
indivizilor sau vinderea copiilor, deşi este un comportament deviant, reprezintă pentru individ soluţia cea mai
optimă în raport de resursele sale (educaţionale, economice, sociale), costurile pe care le implică alegerea sa şi
beneficiile pe care urmează să le obţină.
Riscurile pe care le au de înfruntat indivizii, în opinia lor, sunt destul de mici, dat fiind faptul că în cele
mai multe cazuri nu mai este necesară trecerea frauduloasă a frontierei sau folosirea documentelor falsificate.

15
James S. Coleman, „Introduction in Rational Choice Theory. Advocacy and Critique”, London, Sage Publication,
1992.
16
Gary S. Becker citat de Hornest Entorf, Hannes Spengler, în „Crime in Europe. Causes and Consequences”,
Springer, Berlin, 2002, p. 41
17
A se vedea art. 3 din Legea nr. 116/2002, privind prevenirea şi combaterea marginalizării sociale.

73
 De asemenea, riscul de a deveni victimă a traficului pare a nu fi luat în calcul de cele mai multe
persoane. Aceasta deoarece ele acceptă existenţa unor condiţii de viaţă mai grele, resursele (educaţionale,
economice, sociale) de care dispun, nepermiţându-le alegerea unei conduite, în contextul comunitar, în limitele
acceptabilităţii sau normalităţii.
Apare astfel evidentă o devalorizare acută a sinelui, de natură să conducă la alegerea unei conduite
degradante în schimbul profitului material, considerat a fi singurul beneficiu tangibil de către aceste persoane.
La rândul său, excluderea socială determină indivizii să aleagă varianta intrării în trafic.
Excluderea socială este rezultatul prin care anumitor grupuri de indivizi, datorită rasei, genului, clasei
sociale, le este negată participarea deplină la procesele politice, educative şi sociale.
În această situaţie indivizii nu pot să-şi asigure un minim de existenţă în mediul propriu, fiind împinşi
în situaţii imposibile, iar când indivizii aleg diferite variante compromiţătoare sau chiar riscante pentru atingerea
scopului propus, ei consideră că nu au prea multe de pierdut, pentru că însăşi situaţia în care se găseau până
atunci era compromiţătoare sau riscantă.
În schimb, beneficiile par a fi superioare.
Schimbarea acestui statut cu unul care pare a fi ceva mai bun, nu reprezintă pentru aceşti indivizi un
risc pe care să nu şi-l poată asuma.
Aşa se explică că, în cazul victimelor, acestea nu se consideră umilite şi nici exploatate, ba mai mult
decât atât ele nu se percep deloc ca fiind victime ale traficanţilor.
Traficanţii, deşi provin din acelaşi mediu ca şi victima, au ales partea tare a relaţiei, exploatator şi nu
exploatat, deoarece resursele deţinute (caracteristici psihice şi fizice) le-au permis să se «descurce» în aceeaşi
societate. Apare deci ca normal să alegi varianta indiferenţei faţă de problemele şi grijile victimei, deoarece
acţiunea aleasă (a fi traficant) este cea care maximizează beneficiile preconizate, adică rezolvarea propriilor
probleme şi griji, economice, sociale etc.
Accesul barat la mijloacele sociale determină deci individul să caute soluţii alternative ca strategie de
viaţă şi să o aleagă pe cea care îi satisface în cea mai mare măsură scopurile propuse, însă datorită în principal
educaţiei precare individul ajunge să aleagă mijloacele cele mai neinspirate de autorealizare, cum ar fi traficul de
persoane.
La rândul său, traficul de persoane determină el însuşi excluderea socială a victimelor sale, atât în
timpul traficului, dar şi ulterior.
În timpul traficului, pentru că plasează persoanele într-o poziţie de exploatare şi implicit de limitare a
accesului la resursele societăţii.
Spre exemplu, în cazul copiilor nevoiţi să lucreze, aceştia nu mai au acces la educaţie, iar în cazul
traficului internaţional, victima poate fi exclusă total de la resursele societăţii în care se află, în situaţia în care
locuieşte ilegal pe teritoriul statului respectiv.
În această situaţie indivizii aleg varianta rămânerii în trafic deoarece corespunde scopului propus,
beneficiul material. Educaţia sau accesul la resursele societăţii în care se află victima, nu reprezintă alternative
mai optime, care să merite a fi alese, deoarece acestea nu au avut această semnificaţie pentru victime nici înainte
de a intra în trafic, când şi atunci putea să aleagă între acestea şi varianta intrării în trafic. De aceea, indivizii
aleg să-şi vândă propriile trupuri, pentru că de cele mai multe ori le percep ca unică sursă de atingere a scopului
propus.
După traficare, victima se află în aceeaşi situaţie de excludere socială, deoarece ea trebuie să se lupte cu
etichetarea, cu efectele psihologice care îi îngreunează situaţia şi o fac să nu poată valorifica oportunităţile de a
ieşi din această situaţie.
Acest lucru va face ca victima să devină iar vulnerabilă la trafic, experienţa traficării dobândită anterior
nefiind suficientă pentru a împiedica revictimizarea, atâta timp cât ea se găseşte într-o situaţie la fel de rea cu cea
dinainte de trafic.
În această situaţie apare pentru victimă o nouă variantă, şi anume posibilitatea ca o dată reintrată în
trafic să se bucure de respect sau să găsească un traficant blând sau chiar să devină ea însăşi traficant.
Această nouă perspectivă va determina victima să aleagă varianta reintrării în trafic, experienţa
traficării dobândită anterior producându-şi efectul invers, adică va fi folosită de către victimă pentru a-şi atinge
scopul pe care şi l-a propus.
Aceasta şi datorită faptului că, pentru victimă, discrepanţa între modelul social promovat şi resursele
sale pentru atingerea acestui model, se prezintă a fi mult mai adâncă după traficare, varianta că oamenii pot
deveni mijloace de trai şi înavuţire pentru alţi oamenii, fiind luată în calcul ca variantă posibilă de atingere a
scopului propus.
Riscurile pe care le presupune reintrarea în trafic, nu mai par pentru victimă atât de nedepăşit, după ce a
fost nevoită să se confrunte cu traficarea, cu etichetarea sau efectele psihologice ale traficului. Deci, această
nouă variantă, apare ca fiind cea mai profitabilă, în raport cu noile resurse ale victimei, care par a se fi diminuat
dramatic.

74
 La rândul lor, traficanţii operează ca orice agent economic, alegând în funcţie de resurse, costuri şi
beneficii, acţiunea care produce rezultatul maximal.
În primul rând, ei aleg traficul de persoane datorită sumelor mari care pot fi câştigate 18, în comparaţie
cu resursele educaţionale, economice şi sociale pe care le deţin şi care sunt solicitate de această activitate.
Spre exemplu, în dosarul nr. 190/D/P/2005 al DIICOT - Biroul Teritorial Bacău au fost trimişi în
judecată trei inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de adulţi şi trafic de minori, constând în aceea că în
perioada 2002-2004, prin înşelăciune au recrutat, transportat în Italia şi exploatat 12 victime, obţinându-se un
câştig material de aproximativ 1 milion de euro, câştig ce a fost investit în România în imobile şi autoturisme,
inculpaţii neavând o ocupaţie şi nici studii de natură a genera profituri aşa de mari.
Că sumele mari gestionate de traficanţi fac ca opţiunea pentru această activitate infracţională să fie cea
mai atractivă în procesul de maximizarea a beneficiilor, rezultă şi din faptul că, studiile 19 efectuate au arătat că o
prostituată poate obţine sume între 75.000 şi 250.000 USD pe an, iar cu cât standardul de viaţă este mai ridicat
în ţara de exploatare cu atât vor fi mai mari sumele produse de prostituată.
În al doilea rând, costurile pe care le presupune această activitate sunt mai mici (aici incluzând pe lângă
costurile cu victima şi condiţiile unei eventuale răspunderi penale), beneficiile preconizate a fi dobândite
determinând alegerea de a intra în trafic, deoarece ele reprezintă maximul ce se poate obţine în raport şi cu
resursele de care dispune traficantul.
Traficul de persoane este o alegere profitabilă din punct de vedere al costurilor, deoarece victima este o
marfă care se transportată uşor şi ieftin, poate fi vândută şi revândută de mai multe ori, prezenţa ei în preajma
traficantului nu trădează în mod automat activitatea ilegală, victima reprezentând pentru traficant o sursă de
venit sigură şi pe termen lung.
Riscul ca traficanţii să fie prinşi şi traşi la răspundere penală este minim, deoarece victima este
principala probă ce poate fi folosită împotriva traficantului, iar printr-un control strict exercitat asupra victimei
se înlătură acest risc. Victimele sunt reticente în a-i reclama pe traficanţi, datorită în principal, fricii sau
represaliilor din partea acestora20, dar şi de teama expulzării din statul gazdă.
Pe de altă parte, se tinde spre practicarea traficului în condiţii «legale», constatându-se că e mai
profitabil dacă se cunosc diversele legislaţii naţionale, deoarece riscul pentru traficanţi de a fi prinşi şi traşi la
răspundere penală scade.
În acelaşi timp, obiectivul traficantului din zilele noastre este de a fi considerat «om de afaceri de
succes»21.
Aşa se face că marea majoritate a traficanţilor aleg să acţionează în ţările de origine, o mică parte
alegând să acţioneze în afara graniţelor ţării deoarece implică riscuri ridicate, aceştia simţindu-se într-o mai mare
siguranţă în ţara de origine decât în ţara de destinaţie.
O dată intrat în trafic, se urmăreşte maximizarea profitului, motiv pentru care traficantul va alege dintre
diversele regiune cu potenţiale victime, acelea unde se găseşte cea mai multă forţă de muncă, deoarece există o
permanentă nevoie de noi femei pentru exploatare sexuală (o prostituată nu rezistă mai mult decât câţiva ani
înainte ca starea ei de sănătate să se deterioreze22) şi de noi forţe de muncă.
Pe de altă parte, în aceste regiuni indivizii au pretenţii moderate cu privire la salariu, condiţii de muncă
etc., ceea ce pentru traficanţi reprezintă costuri mai mici, în această situaţie alegerea fiind una optimă pentru că
deşi beneficiile sunt aceleaşi, ca şi în cazul altor victime din alte regiuni, totuşi minimizarea costurilor face ca
această opţiune să maximizeze utilitatea aşteptată.
În acelaşi timp, alegerea căilor de traficare, dar şi a locului în care va fi traficată victima vor lua în
calcul factorii de maximizare a profitului şi minimizarea şanselor de a fi arestat şi condamnat traficantul 23.
Sunt alese astfel, statele în care vizele sau călătoriile sunt ieftine, traficanţii, şi nu migranţii, fiind cei
care stabilesc destinaţia, dar şi sectorul de activitate în care va fi exploatat migrantul.
Această poziţie dominantă a traficantului, se datorează şi faptului că, la rândul lor, victimele,
analizându-şi resursele, costurile şi beneficiile, aleg să meargă de bună voie cu recrutorii, unii chiar căutându-i,

18
Conform Raportului de Stat al USA asupra traficului de persoane în lume pe anul 2006, acest fenomen generează
profituri anuale de aproximativ 7-10 miliarde USD.
19
A se vedea Donna M. Hughes, „The Demand for Victims of Sex Trafficking”, University of Rhode Island, 2005, p. 12.
20
Spre exemplu, o femeie din Africa de Vest care a fost traficată în vederea prostituţiei, a fost ucisă de traficanţi, deoarece
aceasta, după ce a fost salvată, a hotărât să vorbească public unor grupuri de promovare a drepturilor omului. A se vedea
U.S. Departament of State, „Trafficking in Persons Report 2006”.
21
Max – Peter Ratzel, Director Europol, în „Foreword by the Director”, „EU Organised Crime Threat Assessment”,
OCTA 2008.
22
Donna M. Hughes, op. cit., p. 10.
23
Spre exemplu, în urma adoptării noii legi anti-prostituţie din 1999 din Suedia, pentru traficanţi a devenit mai dificil şi
mai periculos să opereze în acest stat, ceea ce a determinat o schimbare a destinaţiei către alte state în care obstacolele erau
mai puţine.

75
dornici fiind să le plătească taxele solicitate şi acceptând să se îndatoreze faţă de recrutor, intrând într-o situaţie
de servitute, în care datoriile ajung să producă dobânzi de zeci de ori mai mari decât acestea.
Existenţa unei cereri permanente pentru migraţia ilegală nu ar putea exista însă, în lipsa existenţei unei
pieţe de plasare a migraţiei ilegale. La rândul său, aceasta din urmă, nu ar putea exista fără existenţa unei pieţe
care să asigure această migraţie ilegală.
Aşa se face că, această situaţie a determinat crearea unei rute paralele celei de migrare legală, care fiind
mai ieftină din punct de vedere a costurilor, a reprezentat o opţiune viabilă atât pentru traficanţi, dar şi pentru
victime.
Cei care apelează la reţelele ilegale de migraţie au de înfruntat două pericole: în primul rând traficanţii,
iar în al doilea rând autorităţile statului gazdă.
Dintre acestea, autorităţile statului gazdă reprezintă pentru victime obstacolul cel mai mare în realizarea
scopului propus, determinând o relaţie şi o dependenţă puternică faţă de traficanţi, dezvoltându-se astfel o
«simbioză» între aceştia şi victimele lor.
De ce aleg traficanţii, dar şi victimele, Europa de Vest?
În primul rând, datorită creşterii economice permanente de care se bucură ţările din această regiune şi
care atrag mulţi emigranţi, fie pricepuţi, fie nepricepuţi, existând o imagine bine conturată a acestora, ca fiind
ţări bogate, unde se câştigă uşor şi bine.
Această imagine se datorează atât mass-mediei, dar şi celor care au reuşit să se realizeze în străinătate,
poveştile de «succes», exemplele de bogăţie sau banii trimişi acasă de rudele plecate la muncă în străinătate,
confirmând imaginea acestora de ţări paradis şi determinând indivizii să aleagă această variantă.
În al doilea rând, în aceste ţări există un deficit de forţă de muncă, declinul demografic fiind compensat
cu intrări de resurse din exterior.
Dacă în primii ani de după război penuria era globală, neexistând domenii sau profesii în dezechilibru
profund, pe măsura dezvoltării acest deficit s-a localizat pe segmentele extreme de pe piaţa muncii, respectiv
activităţile ce necesită forţă de muncă înalt calificată şi activităţile care sunt refuzate de populaţia locală.
Dintre acestea, indivizii au acces într-o mai mare măsură, la ultima categorie de activităţi, iar
posibilitatea de a muncii în străinătate şi de a câştiga bani mulţi, fără să se ceară în schimb o pregătire de
specialitate, o calificare sau chiar studii minime, reprezintă pentru unii indivizi o alegerea bună, în raport cu
resursele (educaţionale, sociale, economice) deţinute, chiar şi în condiţiile în care aceasta presupune o muncă
ruşinoasă.
Iată deci, că traficul de persoane nu este altceva decât consecinţa stării anomice ce caracterizează
societatea românească, este rezultatul alegerii raţionale la care individul ajunge în urma analizei resurselor pe
care le deţine, a costurilor pe care le implică această activitate şi a beneficiilor pe care le poate obţine, este jocul
dintre cererea şi oferta de pe piaţa muncii, de pe piaţa serviciilor sexuale, este rezultatul comercializării
migraţiei, care permite organizaţiilor (fie legale, fie criminale) să obţină profituri în urma mobilităţii
persoanelor24.

24
John Salt, „Trafficking and Human Smuggling: A European Perspective”, în IOM, International Migration, Special
Issue”, 2000/1, p.35

76
 SORIN M . RĂDULESCU, CRISTINA DÂMBOEANU, ABUZUL COMIS ÎN FAMILIE ASUPRA
COPIILOR. O PERSPECTIVĂ MULTIDISCIPLINARĂ, BUCUREŞTI: ED. ARS DOCENDI, 2010

Cercetător ştiinţific dr. Cristina Dâmboeanu

Institutul de Sociologie al Academiei Române

Abuzul exercitat în familie asupra copiilor reprezintă o problemă socială gravă, care afectează în fiecare
an un număr mare de copii din întreaga lume. Creatorii de politici, practicienii şi cercetătorii încearcă să
identifice cele mai viabile măsuri prin care statul poate să intervină pentru a preveni şi combate acest fenomen
atât de răspândit în societatea contemporană. Eforturile lor sunt îngreunate de lipsa unui consens în legătură cu
ceea ce constituie un act de maltratare. Violenţa săvârşită asupra copiilor diferă din punctul de vedere al formei
sub care aceasta se produce - se vorbeşte de abuz fizic, abuz sexual, abuz emoţional, neglijarea procesului
educaţional, neglijarea stării de sănătate, abandon, exploatare prin muncă, trafic de copii etc., dar şi din punctul
de vedere al frecvenţei, intensităţii, severităţii, duratei, contextului situaţional în care se manifestă 25. Astfel,
abuzul poate fi comis deliberat sau din contră, poate fi săvârşit neintenţionat; poate fi rezultatul aplicării unor
măsuri disciplinare sau poate fi consecinţa atitudinilor negative ale părinţilor faţă de proprii copii; poate constitui
un comportament cronic sau se poate manifesta sub forma unor incidente ocazionale 26. Indiferent însă de forma
pe care o îmbracă, maltratarea are efecte profund negative şi de lungă durată asupra dezvoltării copilului în plan
comportamental, afectiv, emoţional, cognitiv, social.
Un rol important în ghidarea politicilor penale şi sociale în domeniu îl deţine cercetarea ştiinţifică. Dacă
pe plan internaţional există o vastă literatură de specialitate dedicată etiologiei şi prevenirii abuzului comis în
familie asupra copiilor, în ţara noastră cercetătorii au început relativ recent să îşi centreze atenţia asupra acestui
subiect de interes major. Lucrarea de faţă vine astfel în completarea publicaţiilor din România care au abordat
diferite aspecte teoretice şi practice ale problematicii maltratării copiilor 27. Structurată în şapte capitole, cartea
reprezintă rezultatul cercetărilor efectuate în cadrul proiectului intitulat: "Abuzul Comis în Familie asupra
Copiilor şi Protecţia lor Socială. Studiu Victimologic Multidisciplinar", realizat în cadrul Planului Naţional de
Cercetare, Dezvoltare şi Inovare PNII, Programul Idei, Proiecte de Cercetare Exploratorii (director de proiect -
prof. univ. dr. Sorin M. Rădulescu)
Primul capitol este dedicat problematicii abuzului fizic exercitat în familie asupra copiilor. În paginile
sale, sunt abordate o serie de aspecte legate de tipurile de parentalitate, ambianţa familială şi carenţa afectivă,
evenimentele traumatice din viaţa copilului. De asemenea, sunt trecute în revistă multitudinea definiţiilor oferite
abuzului fizic, formele sub care acesta poate fi întâlnit, simptomatologia şi consecinţele în plan afectiv şi
comportamental pe care asemenea acte reprobabile le au asupra copiilor. O atenţie aparte este acordată de autori
relaţiei dintre abuzul fizic şi pedeapsa corporală, precum şi abordării, din perspectivă psihologică, a
problematicii maltratării fizice. În continuare, sunt examinate cele mai reprezentative modele teoretice ale
etiologiei fenomenului de abuz fizic comis în familie asupra copiilor: interpretările de tip psihologic, abordările
care plasează în centrul explicaţiilor atributele biologice şi psihologice ale victimei şi nu în ultimul rând,
explicaţiile sociologice.
În capitolul al doilea este abordată problematica abuzului sexual în societatea contemporană, plecând de
la prezentarea celor mai relevante definiţii şi evaluări oferite în literatura de specialitate acestei forme particulare
de abuz exercitate asupra minorilor. Deosebit de interesante sunt subcapitolele dedicate acelor aspectele asociate
factorilor de risc care potenţează comiterea acestor acte, abuzului sexual comis de femei asupra minorilor,
prevenirii recidivei în cazul abuzurilor sexuale, tratamentului acordat copiilor molestaţi sexual. Nu în ultimul
rând, sunt analizate principalele modele etiologice ale fenomenului, ţinând cont de cele mai recente contribuţii
aduse în literatura de specialitate, dar şi evaluările privind geneza comportamentului sexual agresiv al
abuzatorului (explicaţia bazată pe „congruenţa emoţională”, teoria „excitaţiei sexuale”, teoria „blocajului”,
explicaţia bazată pe „dezinhibarea” agresorului).
Incidenţa cazurilor de abuz şi neglijare a copilului pe plan internaţional formează substanţa capitolului
al treilea, în timp ce capitolul al patrulea este rezervat prezentării tendinţelor de manifestare a fenomenului în
România. În acest sens, au fost analizate statisticile organelor de poliţie, ale Parchetelor, Administraţiei
25
David J. Kolko, Child Physical Abuse, în „The APSAC Handbook on Child Maltreatment", Second Edition
(ed. John E.B. Myers, Lucy Berliner, John Briere, C. Terry Hendrix, Carole Jenny, Theresa A. Reid), Sage
Publications, 2002, p. 22.
26
Idem, p. 23.
27
A se vedea în acest sens Sorin M. Rădulescu, Sociologia violenţei intrafamiliale. Victime şi agresori în
familie (Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2001), Sorin M. Rădulescu, Monica C. Pătrioară, Abuzul sexual asupra
copiilor (Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2003), Mădălina Constantin, Maltratarea copilului - între cunoaştere şi
intervenţie (Iaşi, Ed. Lumen, 2004), Ionel Brătianu, Cristinel Roşea, Copilul instituţionalizat între protecţie şi
abuz (Iaşi, Ed. Lumen, 2005).

77
Naţionale a Penitenciarelor, cele aflate în evidenţele Direcţiilor Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia
Copilului, precum şi cele cuprinse în rapoartele anuale ale unor organizaţii non-guvernamentale, aşa cum este
"Salvaţi Copiii". Constatările acestui demers au permis conturarea unei imagini aproximative a amplorii şi
formelor de manifestare ale fenomenului maltratării minorilor în ţara noastră. Aceasta deoarece cifrele
menţionate în aceste statistici reprezintă, aşa cum arată autorii lucrării, numai partea vizibilă a aisbergului,
aproximativ 80% dintre abuzurile exercitate asupra copiilor nefiind aduse la cunoştinţa autorităţilor şi, în
consecinţă, nefiind incluse în datele oficiale (p. 11).
Capitolul următor prezintă rezultatele unei anchete sociologice efectuate asupra unui eşantion
reprezentativ la nivel naţional de 1000 elevi de liceu şi şcoli de artă şi meserii, care a avut ca obiectiv
identificarea formelor de abuz care se exercită asupra copiilor în ţara noastră, a profilului minorilor şi
adolescenţilor abuzaţi şi a părinţilor care îi supun unor astfel de tratamente, a consecinţelor pe care abuzurile le
au asupra copiilor.
Rezultatele acestei cercetării au evidenţiat că neglijarea fizică este un fenomen rar întâlnit în rândul
liceenilor intervievaţi. Astfel, doar puţin peste 7% apreciază condiţiile din locuinţele în care trăiesc ca fiind
satisfăcătoare, proaste sau foarte proaste, 12% menţionează că li s-a întâmplat o dat ă sau de mai multe ori să
nu aibă ce să mănânce acasă, numai 8% declară că în timpul iernii au suferit uneori sau mereu de frig, iar un
procent şi mai redus, de sub 4% susţin că părinţii nu îi duc la medic atunci când sunt bolnavi şi nu le cumpără
rechizitele şi cărţile de care au nevoie pentru a merge la şcoală;
Situaţia este cu totul alta atunci când vine vorba de lipsa de supraveghere din partea părinţilor. Mai mult
de jumătate dintre cei intervievaţi declară că li s-a întâmplat să fie lăsaţi singuri acasă mai multe zile: peste o
cincime afirmă că acest lucru s-a întâmplat o singură dată, iar peste o treime susţin că au rămas singuri acasă de
mai multe ori.
Cifra destul de mare a celor rămaşi acasă pentru mai multe zile poate fi explicată prin faptul că
aproximativ 36% dintre liceenii intervievaţi declară că cel puţin unul din părinţi a fost plecat la muncă în
străinătate. Datele de anchetă relevă faptul că cei mai mulţi dintre părinţii migranţi lipsesc de lângă copiii lor
timp de maximum un an. Astfel, 52,4% dintre liceenii care au luat parte la studiu au sau au avut unul ori ambii
părinţi plecaţi din ţară maximum 12 luni. Îngrijorător este faptul că aproape o treime (33%) din părinţii
subiecţilor intervievaţi au fost sau sunt plecaţi peste hotare de mai bine de doi ani. în prezent, circa 15% dintre
respondenţi declară că au fie mama, fie tatăl, fie ambii părinţi plecaţi în străinătate.
40% dintre respondenţi recunosc că au fost bătuţi cel puţin o dată de către părinţi. Cei mai mulţi dintre
respondenţi (peste jumătate) declară că au fost bătuţi numai până la vârsta de 10 ani, peste o pătrime
menţionează că au fost bătuţi şi între 11-12 ani, 17% susţin că părinţii le-au aplicat astfel de corecţii inclusiv
între 13-14 ani, iar aproape 9% afirmă că asemenea măsuri disciplinare le-au fost administrate şi după ce au
împlinit vârsta de 14 ani. Doar 6% mărturisesc că mai sunt bătuţi şi în prezent.
Din punct de vedere al frecvenţei cu care au fost/sunt bătuţi, 83% dintre participanţii la studiu susţin că
sunt/au fost bătuţi rar, doar atunci când fac/făceau o prostie mare. Aproape 7% afirmă că sunt/au fost bătuţi cam
o dată pe lună, 7,5% apreciază că părinţii le aplică/aplicau bătaia cel puţin o dată pe săptămână şi doar 1,2%
susţin că zilnic cad/au căzut victimele bătăilor administrate de părinţi.
Din punctul de vedere al consecinţelor pe care bătăile primite de la părinţi le au asupra
comportamentului şi psihicului copilului, mai mult de jumătate dintre respondenţi menţionează că se simt trişti
atunci când sunt bătuţi. Aproape 17% au ajuns să creadă că viaţa nu are niciun rost, iar o pondere îngrijorătoare
de 15% au ajuns să îşi urască părinţii. Printre alte consecinţe, menţionate în ponderi mai reduse de subiecţii
chestionaţi se numără faptul că au un somn agitat noaptea, că se simt abandonaţi, că îşi doresc să se răzbune pe
părinţi, tentativele de sinucidere, fuga de acasă.
Conform datelor de anchetă, copiii cad victimele mai multor tipuri de abuz exercitat în familie. Astfel,
cei care declară că au fost bătuţi de părinţi mărturisesc, într-o proporţie mai mare comparativ cu cei care susţin
contrariul, că au fost supuşi unor forme variate de abuz emoţional şi neglijare.
Doar un număr extrem de redus dintre cei chestionaţi (21 de subiecţi reprezentând doar 2,1% din
eşantion) a declarat ca a fost victima unor agresiuni sexuale în cadrul familiei. Dintre aceştia, peste 76% sunt
fete, iar aproximativ 24% sunt băieţi. Categoria de vârstă cea mai frecvent abuzată este cea cuprinsă între 16-17
ani (peste 71% dintre subiecţii cuprinşi în această categorie au declarat că au fost abuzaţi sexual de o rudă
apropiată), urmată de categoria cuprinsă în intervalul de vârstă 18 ani şi peste (care include o pondere de circa
24% dintre subiecţi abuzaţi.
În privinţa modalităţilor concrete de săvârşire a abuzului sexual, cele mai frecvente (deşi unele se pot
combina între ele) sunt propunerile făcute victimei de către agresor de a avea raporturi sexuale (peste 38%),
săruturile sau mângâierile aţâţătoare ale agresorului (aproape 29%), contactul sexual forţat cu victima
(aproximativ 24%), expunerea organelor sexuale ale agresorului în faţa victimei (de asemenea, circa 24%),
tentativele (eşuate) ale agresorului de a avea contact sexual cu victima (19%), atingerea de către agresor a
organelor genitale ale victimei (19%) şi masturbarea efectuată de agresor. Comparativ cu băieţii, fetele au fost
supuse în mai mare măsură tuturor acestor forme de abuz sexual, din care unele au avut un caracter mixt.

78
 Referitor la frecvenţa abuzului sexual, aproximativ 67% dintre victime au fost agresate o singură dată,
iar circa 29% au fost victimizate de două ori (14%) sau de mai multe ori (de asemenea, 14%).
Ca un ultim aspect care trebuie subliniat este faptul că 181 de subiecţi, reprezentând peste 18% din
întreg eşantionul investigat, au declarat că fie colegii, fie prietenii le-au povestit că s-au confruntat, în cursul
copilăriei sau adolescenţei lor, cu un act de abuz sexual. Acest rezultat demonstrează faptul că incidenţa abuzului
sexual comis asupra copiilor din România este mult mai mare decât cea evidenţiată de statisticile oficiale sau de
anchetele întreprinse până acum asupra acestui subiect. Explicaţia acestui fapt se datorează - aşa cum am
subliniat deja reticentei manifestate de subiecţii investigaţi de a dezvălui acest eveniment extrem de intim al
vieţii lor care este abuzul sexual.
În mod complementar acestei cercetări cantitative, autorii au realizat o analiză calitativă pe baza unor
studii de caz reprezentative pentru victimele şi agresorii actelor de abuz comis în familie asupra copiilor.
Constatările acestei analize sunt prezentate în capitolul al şaselea al lucrării. O primă concluzie a studiului se
referă la faptul că, în general, nu există tipuri „pure” de maltratare, ci forme corelate, abuzul fizic fiind însoţit de
cele mai multe ori de neglijare, uneori de episoade de molestare sexuală, precum şi de numeroase abuzuri
emoţionale (critici, reproşuri, insulte, ameninţări etc.). Astfel, din interviurile realizate, atât cu copiii maltrataţi,
cât şi cu experţii în domeniu, a reieşit că părinţii nu doar îşi agresează fizic copiii, dar le neglijează nevoile de
dezvoltare, uneori îi obligă să cerşească sau să muncească, îi jignesc şi îi umilesc, inclusiv prin intermediul unor
acte subsumate violenţei de natură sexuală - atingeri neplăcute, săruturi, comentarii degradante, viol etc.
Din convorbirile efectuate s-a putut constata, de asemenea, că există o serie de factori de risc, care
acţionează în corelaţie unul cu altul, determinându-i pe anumiţi părinţi să îşi abuzeze copiii. Studiul a
demonstrat, astfel, că există un nucleu de factori, comun tuturor formelor de abuz, în care se regăsesc: consumul
excesiv de băuturi alcoolice, nivelul redus de şcolarizare al părinţilor, modelul educaţional oferit de familia de
origine, tulburările psihice de care suferă părinţii abuzatori, mentalitatea şi ideile preconcepute care îi determină
pe unii dintre aceştia să adere la principiul bătaia este ruptă din rai, experienţa proprie traumatizantă, supunerea
părintelui agresor la diferite forme de abuz, neglijare şi rele tratamente în perioada copilăriei.
Cu toate acestea, anumiţi factori au o relevanţă mai mare în etiologia unui anumit tip de abuz. De
exemplu, în cazul maltratării emoţionale, părinţii sunt excesiv de proiectivi, de ambiţioşi, cer de la copil tot ceea
ce nu au putut ei să realizeze, în timp ce în cazul neglijării, aceştia eşuează în a-şi asuma rolul de părinte, pe
fondul unei situaţii familiale economice precare, a lipsei serviciului şi a unei locuinţe stabile. În cazurile de
agresiune fizică, un rol important îl deţine lipsa de educaţie a părinţilor, necunoaşterea de către aceştia a
practicilor adecvate de creştere a copilului şi a metodelor non-violente de corectare şi disciplinare a
comportamentul minorului. Nu în ultimul rând, factorii precipitatori ai violenţei de natură sexuală îi constituie
destrămarea familiei (în special, absenţa mamei din cămin şi existenţa unui tată vitreg), absenţa unor condiţii de
locuire corespunzătoare, care favorizează promiscuitatea sexuală, tendinţa unor taţi excesiv de autoritari de a-şi
controla riguros fiicele, inclusiv prin intermediul relaţiilor sexuale constituie factorii de risc cei mai frecvenţi.
Capitolul al şaptelea sintetizează opiniile experţilor referitoare la factorii de risc şi modalităţile de
prevenire a fenomenului de abuz comis asupra copiilor, aşa cum au reieşit din discuţiile purtate de autori cu
aceştia în cadrul unor interviuri şi focus-group-uri. În plus, sunt prezentate dificultăţile cu care specialiştii
responsabili de protecţia şi ocrotirea drepturilor copilului se confruntă în instrumentarea cazurilor de abuz.
Dintre acestea pot fi menţionate: deficitul de personal din cadrul sistemului de protecţie a copilului, resurse
financiare şi materiale insuficiente, lipsa sau insuficienta implicare a comunităţii locale, reclamaţiile nefondate,
colaborare deficitară cu primăriile aflate în raza lor de acţiune. Autorităţile locale sunt acuzate de cei intervievaţi
că furnizează anchete sociale incomplete şi nu întotdeauna realizate la faţa locului ori că întârzie transmiterea
evaluărilor făcute. În plus, acestora li se reproşează că neglijează aspectele care vizează protecţia drepturilor
copilului şi uneori chiar tolerează cazurile de abuz pentru a nu intra în conflict cu părinţii agresori. Mulţi primari
nu cunosc legile referitoare la protecţia copilului şi, în consecinţă, nu se implică suficient în gestionarea
problemelor ce ţin de ocrotirea drepturilor copilului. De exemplu, aceştia nu au recurs la înfiinţarea consiliilor
comunitare consultative, care au principală responsabilitate soluţionarea în plan local a problemelor sociale care
implică copiii şi familiile acestora.
Analiza opiniilor experţilor cu privire la cadrul legislativ actual în domeniul ocrotirii drepturilor
copilului a relevat faptul că legislaţia actuală cu privire la protecţia şi promovarea drepturilor copilului suferă de
o serie de deficienţe. În primul rând, arată cei intervievaţi, cadrul legislativ se ocupă mai mult cu definirea
drepturilor copilului şi mai puţin cu stabilirea unor obligaţii clare care revin instituţiilor de profil. În plus, legea
nu prevede instrumente standard de lucru pentru toate categoriile de profesionişti implicaţi în domeniul ocrotirii
drepturilor copiilor (asistent social, psiholog, şi psiholog la D.G.A.S.P.C., asistent social de la primărie, cadru
didactic, poliţist şi medic de familie) şi nu oferă toate pârghiile (asistentului social sau poliţistului) pentru a
scoate imediat minorii din mediul familial disfuncţional în care aceştia cresc.
Alte lacune ale legislaţiei vizează, în opinia participanţilor la studiu, lipsa unor prevederi legale care să
îi oblige pe părinţii abuzatori să participe la programe de consiliere psihologică în vederea conştientizării

79
nevoilor psihoafective ale copiilor ori la cursuri de tipul „şcoala părinţilor” sau „cum să devenim părinţi mai
buni”.
Un alt aspect al legislaţiei în vigoare criticat de către subiecţii intervievaţi se referă la dificultatea
probării şi sancţionării cazurilor de maltratare. Aşa cum menţionează unii participanţi la discuţii, dacă acei
părinţi care săvârşesc fapte extreme, dar evidente, precum omor şi incest ajung să fie condamnaţi şi pedepsiţi
penal, cei care îşi neglijează copiii ori îi abuzează emoţional foarte rar reuşesc să fie sancţionaţi de autorităţile
abilitate.
În mod complementar, respondenţii subliniază procedurile greoaie prin care părinţii ajung să fie
decăzuţi din drepturile părinteşti. Instanţele de judecată recurg foarte rar la această „sancţiune”, deoarece, aşa
cum arată cei intervievaţi, toată suita de legi care reglementează drepturile copilului fac referire la părinţii
biologici. Aceştia sunt consultaţi cu privire la toate măsurile de protecţie luate pentru ocrotirea copilului, iar
consimţământul lor la adopţie este obligatoriu.

80