Lavrentie, monahul care cântă fără partituri la „pianul” din clopotnița

Mănăstirii Sihla

Părintele Lavrentie este de loc din București. A lăsat Capitala cu toate provocările și
perspectivele ei și s-a dus să caute altceva. E în mănăstire de la 20 de ani, rugându-se cu timp
și fără de timp pentru mântuirea lui, a fraților și a întregii lumi. A simțit că muzica îl atrage
încă de când era copil. Deși pe timpul comunismului emisiunile TV culturale erau scurte,
rămânea mereu impresionat de pianiștii care interpretau diverse partituri și își imagina că este
el acolo, în locul lor. Că părinții și rudele din fața televizorului îl văd și sunt mândri de modul
în care mâinile lui „dansează” pe claviatură. Așa a început totul, de fapt. 

Ora 8.17. Trecem încă o dată prin lista de echipamente, luăm două seturi de baterii pentru
back-up și plecăm din Iași. Destinația finală: Mănăstirea Sihla. Din când în când, proiectul
nostru de „Ascultări mănăstirești” cere inspirație, cere creativitate și, în felul acesta, rupem
din monotonia biroului cu ture de filmări, de luat notițe și de ascultat cuvinte de duh. Pe drum,
lăsăm în urmă zarva orașelor și, ca la început de mai, toată agitația de pe ogoarele pregătite să
nască iarăși bun rod. Așa cum o fac, neobosite, de atâta timp.

Ne conformăm GPS-ului și, de pe prima bandă, virăm la stânga. Trecem rapid prin Codrii
Pașcanilor și observăm, printre nuanțele de verde crud, turla mănăstirii închinată Sfintei
Teodora de la Sihla. Nu-i întâmplător, mă gândesc, și îmi zic în gând: „Sfântă Teodora, dă-ne
drum bun și inspirație! Mergem la tine acasă. Ne lăsăm în grija ta. Fă tu ce știi de acolo, de
sus, ca să iasă totul bine”.

Imediat ce trecem de Cabana Secu, se lasă tăcerea. Nu mai avem semnal nici pe telefon, nici
pe GPS, iar radioul a intrat și el pe „mute”. Urmărim indicatoarele și, înainte de Sihăstria
părintelui Cleopa, facem stânga și începem să urcăm pe un drum pietruit. Muncitori și utilaje
forestiere ne fac loc și ajungem, în cele din urmă, la Sihla. Coborâm, luăm rucsacurile și, în
doar câteva secunde, tăcerea firească dintr-o astfel de așezare, cu care obișnuiserăm deja de
câteva minute, este spartă de sunetul clopotelor. Ne apropiem, intrăm pe poarta mănăstirii și,
brusc, sunetul de clopot simplu este resetat și descumpănit de un melanj de note muzicale
amestecate, emise ritmic și calculat, ca într-o adevărată arie a marilor clasici.

„Clopotele sunt, de fapt, un semnal”

Așa îmi e dat să-l cunosc pe părintele Lavrentie – autor și compozitor în toată puterea
cuvântului, fără vreun Conservator absolvit. Interpret al unei muzici cu iz de Rai cântată la
clopot. Și aflu, încă din primele minute ale discuției, că există un semnal mai important decât
cel pe care l-am pierdut noi pe drumul spre Sihla: 

Clopotele sunt, de fapt, un semnal. Un semnal care ne spune că trebuie să lăsăm orice muncă,
orice lucru care ne ocupă timpul și să ne îndreptăm pașii spre biserică, spre rugăciune.
Clopotul ne amintește, așa, ca un fel de alarmă, că e momentul să vorbim iarăși cu Domnul.

Părintele Lavrentie este de loc din București. A lăsat Capitala cu toate provocările și
perspectivele ei și s-a dus să caute altceva. E în mănăstire de la 20 de ani, rugându-se cu timp
și fără de timp pentru mântuirea lui, a fraților și a întregii lumi. A simțit că muzica îl atrage
încă de când era copil. Deși pe timpul comunismului emisiunile TV culturale erau scurte,
rămânea mereu impresionat de pianiștii care interpretau diverse partituri și își imagina că este
el acolo, în locul lor. Că părinții și rudele din fața televizorului îl văd și sunt mândri de modul
în care mâinile lui „dansează” pe claviatură. Așa a început totul, de fapt. Pare că e un început
de poveste comun, un început al tuturor marilor artiști de ieri și de azi, care adună mări și
oceane de oameni înaintea lor, pe scenele lumii. Însă, pentru părintele Lavrentie, lucrurile n-
au stat chiar așa. N-a avut șansa să-și cumpere un „Grotrian” sau un „Bosendorfer” cu 97 de
clape, n-a urmat liceul de artă, nici vreo facultate de muzică, dar și-a urmat inima. Iar inima l-
a adus în mănăstire. La mai bine de 20 de kilometri est de Urziceni, pe drumul Sloboziei către
mare și aproape de malul stâng al râului Ialomița, la Mănăstirea Balaciu. Nu s-a gândit nici
măcar o secundă la faptul că avea să construiască el însuși un „pian”, așa cum numește
părintele Lavrentie ansamblul de clopote acționate de clapete. Și-mi spune cu lux de
amănunte:

Când am primit ascultarea de paraclisier, nu-mi plăcea să urc la clopote pentru că trebuia să
le trag de funie, în stilul clasic. Simțeam că ceva, parcă, nu-i place sufletului meu, ca să zic
așa. Și într-o zi m-am apucat să leg clopotele de limbi. Adică, la fiecare limbă am legat câte o
sfoară și am început să trag. Dar, neștiind pe atunci cu adevărat ce înseamnă un pian, cum
mi-a dat Dumnezeu prin minte, așa am făcut. Adică, mi-am legat o sfoară de mână, a doua
sfoară de încheietura mâinii a treia sfoară de cot, a patra sfoară de picior și a cincea o
țineam în mână. Și încercam să fac un fel de dans, să fac clopotele să sune unul după celălalt.
Și, pentru prima dată când mi-a ieșit o armonie perfectă, am simțit în sufletul meu că se urcă
o doxologie, o cântare de preamărire a lui Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului, care
se unea cu mine și urca împreună cu inima mea la Ceruri. Asta am simțit eu în momentul
acela. Și acum trăiesc, parcă, acele clipe. Și așa m-am axat pe acest sistem, iar părintelui
stareț i-a plăcut, fapt care m-a împlinit și mai mult.

„M-au văzut dansând ca Pinocchio”

Însă, la scurtă vreme de la „invenția din clopotniță”, după cum o cunoșteau aproape toți
viețuitorii de la Balaciu, Dumnezeu a rânduit ca părintele Lavrentie să ajungă la Mănăstirea
Petru Vodă. A fost felul Lui de a-l purta, ca în turneu, într-o altă parte a țării, așa cum marii
muzicieni colindă țări și continente de la un capăt la celălalt, ca să împărtășească și altora
parte din priceperea lor. Așa a și făcut. Cu binecuvântarea părintelui Iustin Pârvu, a
„implementat” sistemul pianului în clopotnița de la Petru Vodă, apoi la maicile de la Paltin.
Nu fără eșecuri, nu fără dezamăgiri și piedici. Dar, în cele din urmă, a reușit.

„Înainte să fac pianul la Paltin, era clopotnița plină de sfori. Într-o zi, au venit maicile să
vadă ce fac eu, de fapt, de se aud clopotele atât de frumos. Și m-au văzut dansând ca
Pinocchio din povestea noastră veche. Așa că, mi-au zis să găsesc un sistem mai ușor, că ele
nu puteau face asta. Clopotele aveau limbi mari și era destul de greu să le tragi pe toate de
sfoară. Și așa m-am gândit să fac un soi de pian aerian. Am avut noroc că era clopotnița din
lemn și așa, găurind toate bârnele, am dus fiecare limbă într-un loc. Eu mă băgam la mijloc
și, lăsându-l pe Pinocchio, eram ca o pasăre acum, dând din mâini ca din aripi. Măicuțele au
vrut și ele să învețe, apoi un părinte care avea grijă de părintele Iustin mi-a propus să
cumpărăm trei clopoței care să sune ca un fel de ison. Și așa, încet-încet, după multe
încercări și după ce am schimbat vreo șapte sau opt tipuri de sfori, până am găsit-o pe cea
potrivită, am reușit să le punem în ordine. Apoi, cu rânduiala Domnului, am ajuns la Lavra
Poceaev. Și ce s-a întâmplat acolo a fost ca o minune pentru mine. La toate slujbele,
dimineața, la vecernie și la slujba de noapte, eu căutam să fiu mereu la ușa clopotniței și să-l
aștept pe părintele paraclisier. Voiam să văd cum face el, pentru că i-am spus că sunt
pasionat și am legat și eu clopotele ca într-un fel de pian. Am făcut eu pe viteazul dar, când
am văzut sistemul de cântare, mi s-a făcut inima cât un purice. Și așa am reușit să învăț mai
bine întregul sistem”.

Planul lui Dumnezeu și-al Sfintei Teodora

Însă, după Balaciu și Petru Vodă, după Paltin și Lavra Poceaev, modul în care a ajuns
părintele Lavrentie să lege în armonie clopotele de la Mănăstirea Sihla este unul cu adevărat
aparte. În Ortodoxie, așa cum știm, providența este cea care depășește coincidența. Și poate că
n-a fost deloc întâmplător faptul că, venind din munții Neamțului ca la un fel de „curs de
specializare” în marea lavră ucraineană, Sfânta Teodora, ea însăși odihnindu-se de atâta
vreme în catacombele de la Pecerska, a lucrat în așa fel încât, la întoarcere, să ducă părintele
armonia clopotelor și în obștea rugătoare de lângă peștera ei. Ca într-un vis care a devenit
realitate. O realitate simțită, trăită și pusă în lucrare.

„Am visat într-o noapte că eram în clopotnița mănăstirii cu un părinte de aici, pe care îl
cunoșteam. Și vorbeam cu el despre clopote și-l rugam să-mi aducă niște funii ca să leg
clopotele și să facem un sistem mai armonios. Mai venise și un alt părinte, care a început să
mă întrebe de ce vreau eu să schimb și să le leg așa, într-un mod inedit”, povestește părintele
Lavrentie. Și s-a gândit că nu e potrivit să meargă într-o altă mănăstire doar așa, în urma unui
vis care ar fi putut fi înșelare din partea celui rău. Însă visul s-a repetat și în cea de-a doua
noapte, aproape la indigo. Și s-a gândit părintele că, dacă îndemnul din vis apare și a treia
oară, după duhul Patericului, înseamnă că planul e de la Dumnezeu. A treia noapte – același
vis. Se făcea că părintele era la o procesiune și privea din clopotniță cum credincioșii, cu
lumânări în mâini, se îndreaptă către peștera Sfintei Teodora. Și a cerut binecuvântare de la
duhovnic să vină la Sihla: 

Iar duhovnicul mi-a spus: Du-te, dar nu te arăta că știi să cânți. Stai în banca ta, că e posibil
ca unora să le placă ce vrei tu să faci, iar altora să nu le placă. Dacă te pun la clopote, bine.
Dacă nu, stai în banca ta o zi, două, și te întorci acasă. Nu prea mi-a plăcut sfatul
duhovnicului, pentru că ardea inima în mine pentru clopote, dar l-am ascultat.

Însă, Dumnezeu avea să-i întoarcă planul pe dos. În aparență, cel puțin. Când a ajuns la Sihla,
părintele arhondar i-a spus că nu mai există locuri libere și pentru el, mai ales că în două zile
era 7 august – hramul Sfintei Teodora. L-a îndemnat să se cazeze jos, la Sihăstria, însă drumul
era destul de lung până acolo și se făcea deja seară. „Nu se poate, crede-mă. Vin oameni să ne
ajute, vin preoți și diaconi pentru slujbe, nu te putem caza. Și, atunci, a trebuit să spun
adevărul, că mă pricep și la clopote, și la toacă, poate au părinții nevoie de mine. Și m-au
trimis la părintele Serafim, care era paraclisier. Îl văd în curte, îl strig, mă prezint și-l văd
cum face ochii mari”. Dumnezeu îi ascultase rugăciunea. Cu două zile în urmă, fusese la
Sfânta Parascheva și, printre altele, o rugase să îl ajute cu hramul și să-i trimită, poate, un
ajutor, pentru că urmează zile grele – ierarhi, preoți și pelerini în vizită, grijă și dragoste
pentru fiecare dintre ei. Fix ca-n visul părintelui Lavrentie, adică. „Și i-am zis: Părinte, stați
puțin. Mie îmi place să trag clopotele într-o armonie. I-am arătat ce am făcut la Paltin, s-a
minunat și mi-a dat niște sfori. M-am legat de schela din mijlocul clopotniței și am adus toate
clopotele în fața mea, cu tot cu vreo doi bași. Sus, funiile se intersectau ca într-un fel de
pânză de păianjen”. Iar după hram, visul a prins noi forme, cu binecuvântarea starețului
Sihlei, ajungând astăzi în forma sa finală.

„Încerc să imit ciripitul păsărelelor”

Mulți s-ar gândi, poate, că melodiile părintelui Lavrentie sunt bine notate undeva, într-un fel
de ghid al ascultărilor obștii, pentru ca cei tineri, care vor veni, să aibă un punct de reper. În
realitate, însă, lucrurile sunt diferite. Fiecare cântare este un soi de tril inspirat, parcă, de
păsările care încununează și azi, ca odinioară, brazii seculari din jurul Sihlei. De păsările
acelea care îi aduceau Sfintei Teodora în ciocurilor lor, prin voia Domnului, fărâmituri de
pâine de la trapeza Sihăstriei. 

În unele dintre melodiile mele încerc să imit ciripitul păsărelelor. O spun fără vreo urmă de
mândrie: stăteam la chilia mea și auzeam cântul vrăbiuțelor, iar din acel „cip-cirip-cip” mi
s-a format în minte o melodie. Maicile mi-au zis că seamănă cu stilul vatopedin, dar m-am
bucurat că au sesizat acele salturi asemănătoare cântecului de păsărele.

Părintele Lavrentie știe să interpreteze o mapă întreagă de compoziții. Și vesele, ca pentru

primirea unui ierarh, și domoale, ca pentru vecernie. Altele mai „pompoase”, pentru
procesiune și, în fine, altele care îmbie la tânguire – pentru momentele acelea în care unul
dintre frații din obște pleacă din această lume. Însă melodia lui preferată este una fără bas și
ison, intitulată simplu, dar profund și sugestiv, deopotrivă: „Floarea”. Dacă auzi cum începe și
cum se încheie cântecul acesta, îl asemeni cu o floare care prinde rădăcini și tulpină, înflorește
și emană miros, impresionând pe toată lumea cu frumusețea ei, iar după aceea începe,
inevitabil, să se ofilească. Când ajunge la pământ, încearcă de trei ori să se opună ciclului
vieții, cum am spune noi. Însă, în cele din urmă, moare de tot. „Da, e melodia mea preferată
și încerc să v-o cânt, dar să văd dacă-mi iese, că n-am mai repetat-o demult”, ne spune. Și i-a
ieșit perfect. Că nu degeaba e melodia preferată!

Tot ce își dorește părintele Lavrentie, în definitiv, este ca părinții și maicile din mănăstirile în
care a dus „invenția” să deprindă arta aceasta de a cânta la un pian altfel. Un pian care, deși
nu-i purtat pe podiumuri înalte, e fruntaș la măiestrie în clasamentul lui Dumnezeu. Și, da,
poate că lucrurile par simple din exterior. Însă, muzica e matematică și e efort asumat pe
deplin. Și la mijloc de august, și-n iernile în care paraclisierul este cel care face cale printre
nămeți pentru toți ceilalți frați din obște. 

„N-am cum să ascund adevărul: da, este obositor să ai ascultare la clopotniță. Este
ostenitoare misiunea aceasta. Mai ales vara, când e foarte cald, de aici pleci ud leoarcă, iar
iarna trebuie să fii înfofolit bine-bine. Eu vin cu hainele pe mine când e ger, dar aici trebuie
să lepăd pe unele dintre ele, pentru că mă încurcă. Este ostenitoare, dar este de mare nevoie
pentru că, înainte de a începe slujba, înainte ca preotul să dea binecuvântare, cine te
îndeamnă să vii la biserică? Sunetul clopotului care reprezintă, de fapt, glasul Domnului care
cheamă oamenii la rugăciune”, mărturisește părintele Lavrentie.

Liniștea Sihlei, o pregustare a Raiului

E multă liniște aici, în poiana Sihlei. Soarele se lasă după munți și amurgul aduce cu el
liniștea serii. O liniște care pe noi, cei din lume, ne apasă, pur și simplu, pentru că nu știm ce
să facem cu ea. Pentru că ne-am încurcat, de-a dreptul, între ițele lumii agitate. Petrecem ore-n
șir în zgomot și-n trafic pe drumul spre serviciu, iar odată ajunși acasă ne relaxăm în fața
televizorului. Luăm, de fapt, o doză de zgomot în plus. Și-l rog pe părintele Lavrentie să ne
răspundă scurt, înainte de a se întoarce acasă, pe cealaltă parte de munte, la Petru Vodă: Ce-i
de făcut? Cum să învățăm să facem liniște și, apoi, să o păstrăm? 
Ca mirean, ca să ai liniște, trebuie să te lupți mult… Intri în agitația societății și a lumii, dar
un gând la Dumnezeu te va ajuta. Spre exemplu, într-o noapte mergeam pe drum și liniștea
mi-a fost tulburată de un gând de mândrie. L-am simțit, dar parcă nu puteam să mă lupt cu
el. Și am zis, la un moment dat, strângând pumnii, ca și cum m-aș fi luptat cu cineva puternic:
„Doamne, dă-mi smerenie”! Numai ce am rostit cuvintele acestea și, făcând încă vreo doi
pași, am pășit într-o baltă. Recunosc, m-am strâmbat puțin, a trebuit să scot ciorapii, să-mi
șterg pantofii, dar am zis: „Mulțumesc, Doamne, că m-ai smerit!”. Și uite așa am scăpat de
mândrie în acel moment. Revenind, dacă oamenii caută liniștea, să-L caute mai întâi pe
Dumnezeu, apoi să încerce să intre puțin înlăuntrul lor. Adică să se domolească puțin, să
facă o pauză de câteva secunde și să se gândească la liniștea însăși – și atunci se vor mânia
mai greu, nu vor mai mânca lacom, nu se vor mai agita și, uite, făcând toate acestea, vor găsi
și vor putea păstra liniștea. Dacă, spre exemplu, mergi la serviciu agitat, te simte șeful, te
simt și colegii și nu-i în regulă. Acasă, când te întorci, te simte soțul sau soția, dar și copiii, și
e posibil să fie și ei agitați de peste zi și în felul acesta numai liniște nu găsești în familie, ci
doar scântei de ceartă. Deci, caută să te aduni puțin în tine, să te stăpânești. În toate
aspectele. Chiar și în mers. Să mergi pe stradă liniștit, așa cum mergem noi pe aici, prin
mănăstire.

Și mă gândesc că așa trebuie să fie și-n Rai. Tihnă și armonie din prisos, pentru toată lumea.
Nici n-are cum să fie altfel într-un loc în care „cântă păsări minunat și sunt copaci cu flori şi
fructe de aur! Şi pajişti care veşnic înfloresc! Şi sunt izvoare cu ape limpezi și se aud
cântările îngerilor”, așa cum le spunea Părintele Ioanichie Bălan celor care, căutând cuvânt
de folos, îi călcau deseori pragul chiliei de la Sihăstria. Și poate că, printre cântări de îngeri,
flori, cununi și păsări felurite, vor fi acolo, în Rai, și niște clopote precum cele ale Părintelui
Lavrentie. Clopote care să o bucure pe Sfânta Teodora și să-i amintească de păsările măiestre
care o însoțeau în rugăciune și-n viețuirea cea de toate zilele. Care să tulbure liniștea, să cânte
din când în când și să anunțe puternic, ca un semnal recepționat clar de cei rămași pe pământ,
bucuria și taina cea mare a Învierii. Hristos a înviat!