116 Teoria şi practica administrării publice

13. A se vedea: М. Н. Марченко. Источники права: учебное пособие. – Москва: ТК Велби, Издательство
Проспект, 2008, стр. 284.
14. Cu referire la una dintre particularităţile contractului individual de muncă privit ca izvor al dreptului
muncii, autorul rus face următoarea remarcă: „Следует заметить, что одна из особенностей трудового
договора как источника данной отрасли права (s. n.), заключается в том, что, закрепляя его понятие
и содержание, законодатель не называет его правовым актом, т. е. не придает ему непосредственно
правовой характер, а делает это опосредованно, через „соглашение”. A se vedea: М. Н. Марченко.
Источники права: учебное пособие. – Москва: ТК Велби, Издательство Проспект, 2008, стр. 284-285.
15. Ibidem, p. 310-311.
16. Киселев И. Я. Зарубежное трудовое право. Учебник для вузов. – Москва: Издательская группа НОРМА-
ИНФРА ∙ М., 1998, стр. 19.
17. Лебедев В.М. Лекции по трудовому праву. Томск, 2002, стр. 13-15.
18. А.М. Лушников, М.В. Лушникова. Курс трудового права: Учебник: Том 1. – Москва: Статут, 2009, стр. 578.
19. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Editura ALL Beck, 2002, p. 136.
20. Giorgio del Vecchio, Lecţii de ilosoie juridică, Bucureşti, Editura Europa Nova, 1998, p. 194.
21. А.М. Лушников, М.В. Лушникова. Курс трудового права: Учебник: Том 1. – Москва: Статут, 2009, стр. 579.
22. Monitorul Oicial al Republicii Moldova, nr. 5-7 din 11.01.2008.
23. Monitorul Oicial al Republicii Moldova, nr. 7-12 din 13.01.2012.
24. Monitorul Oicial al Republicii Moldova, nr. 84-86 din 16.05.2003.
25. Monitorul Oicial al Republicii Moldova, nr. 34-36 din 17.02.2009.
26. Prin acquis-ul comunitar se subânţelege o totalitate de norme juridice ce reglementează activitatea instituţi-
ilor Uniunii Europene (în continuare – UE), acţiunile şi politicile comunitare, care constă în: conţinutul, princi-
piile şi obiectivele cuprinse în Tratatele UE (CECO, CEE, CEEA, TFUC) şi în cele ulterioare (Actul Unic European,
Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam şi Lisabona); legislaţia adoptată de către instituţiile UE
pentru punerea în practică a prevederilor Tratatelor (regulamente, directive, decizii, opinii şi recomandări);
jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul Uniunii Euro-
pene; acţiuni comune, poziţii comune, convenţii semnate, rezoluţii, declaraţii şi alte acte adoptate în cadrul
Politicii Externe şi de Securitate şi a cooperării din domeniul justiţiei; acordurile internaţionale la care UE este
parte, precum şi cele încheiate între statele-membre ale UE cu referire la activitatea acesteia. A se vedea:
Claudia-Ana Moarcăş Costea, Ana-Maria Vlăsceanu, Dreptul individual al muncii: analize teoretice şi studii de
caz, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2010, p. 22-23.
27. Monitorul Oicial al Republicii Moldova, nr. 135-138 din 19.08.2011.
28. Monitorul Oicial al Republicii Moldova, nr. 208-210 din 03.10.2003
29. Monitorul Oicial al Republicii Moldova, nr. 208-209 din 21.11.2008.
30. Adrian Leik, Mihai Mantale, Gheorghe Filip, Dreptul muncii şi securităţii sociale, Graphix, Iaşi, 1997, p. 33.

PROBLEMELE CONSTITUIRII STATULUI DE DREPT

ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Boris NEGRU,
doctor în drept, profesor universitar,
Academia de Administrare Publică
de pe lângă Preşedintele Republicii Moldova

SOMMAIRE

D’après une analyse des doctrines de l’État, en particulier dans les pays qui étaient sous un régime totalitaire, on peut
facilement voir que la notion de primauté du droit est un concept nécessaire et utile. L’expression «Etat de droit» évoque la
combinaison des deux termes «État» et «droit». Entre l’Etat et le droit, il y a une relation forte.

Dintr-o analiză a doctrinelor despre stat, mai ales ale ţărilor care au fost sub un regim totalitar, se poate lesne
observa că conceptul de stat de drept este un concept necesar şi util. Sintagma „stat de drept” rezultă din asocierea
celor doi termeni „statul” şi „dreptul”. Între stat şi drept există o relaţie puternică. Statul şi dreptul constituie o unitate
de contrarii. Referindu-se la această problemă, profesorul universitar Nicolae Popa menţionează următoarele: „Drep-
Materiale ale Conferinţei internaţionale ştiinţiico-practice 117
tul are rolul de „corset” al tensiunilor ce apar în procesul de exercitare a conducerii sociale prin intermediul activităţii
de stat. Pe de altă parte, statul garantează realizarea dreptului şi reintegrează ordinea juridică lezată prin activităţi
ilicite”.1 Altfel spus, în timp ce dreptul furnizează regulile generale şi obligatorii potrivit cărora se exercită puterea de
stat, statul asigură obligativitatea normelor juridice, traducerea lor în viaţă.
În această ordine de idei, evidenţiem şi remarca pe care o face savantul maghiar Imre Szabo: „În ceea ce priveşte
legătura dintre „stat” şi „drept” ghilimelele trebuie să ie plasate în mod corect, astfel că dacă se vorbeşte de drept fără
stat, cuvântul „drept” trebuie să ie pus între ghilimele, pentru că în acest caz, nu este în mod real drept; daca se vor-
beşte, dimpotrivă, de „drept statal”, atributul „statal” nu trebuie să ie pus între ghilimele, căci este de prisos, în orice
caz, prin intervenţia statului ia naştere dreptul. Fără stat nu există drept”.2
Cele spuse ne permit să concluzionăm că „statul de drept”, în calitate de concept şi formă de exprimare, nu este o
simplă asociere de cuvinte. El exprimă o condiţie cu privire la putere, o mişcare de raţionalizare şi de ordine a acesteia.3
Conceptul stat de drept e privit deseori ca o creaţie teoretică a ilozoiei germane, inspirat de dreptul raţional al
lui Kant.4 O astfel de interpretare a conceptului dat nu e lipsită de adevăr, Kant, iind considerat pe bună dreptate,
patriarhul statului de drept. În acelaşi timp însă suntem absolut de acord cu profesorul universitar Ion Deleanu, care
consideră că „ideea statului de drept nu este speciic germană... Ea îşi ală sorgintea antică în ilozoia dreptului na-
tural, iar mai apoi în memorabilele Magna Charta Libertatum (1215), Petiţia drepturilor (1627), Hobeas corpus (1679),
Bilul Drepturilor (1688) care, deşi statuau proceduri de protecţie a cetăţenilor englezi, au avut vocaţia universalităţii
şi perenităţii.5
Termenul „stat de drept” este traducerea literară a cuvântului Rechtstaat. Deşi e cunoscut din secolul al XVII-lea,
termenul „stat de drept” capătă o semniicaţie deosebită doar în secolul al XX-lea. Anume la etapa contemporană ter-
menul dat e introdus atât în actele internaţionale, cât şi în cele interne. Astfel, de exemplu, în Carta de la Paris pentru
o nouă Europă (21 noiembrie 1990), imediat după Preambul, urmează un paragraf intitulat „Drepturile omului, demo-
craţia şi statul de drept”. În ceea ce priveşte actele interne, problema statului de drept a fost formulată cu claritate în
constituţiile unui şir întreg de state şi, îndeosebi, în statele care au trecut la democraţie prin despărţirea de un regim
totalitar. Astfel, Constituţia Germaniei din 23 mai 1949 prevede că „ordinea constituţională a Landurilor trebuie să ie
conformă principiilor statului de drept...” (art.28 (1). Constituţia Spaniei (31 octombrie 1978) prevede că Spania este
„un stat de drept” (alineatul 3, Preambul) şi că „Spania se constituie ca un stat social şi democratic de drept” (art.1, §
1, titlul 1). Constituţia României (art.1 (3) prevede că „România este un stat de drept, democratic şi social...” O remarcă
asemănătoare găsim şi în Constituţia Republicii Moldova: „Republica Moldova este un stat democratic, de drept ...”
(art.1 (3). Bineînţeles, nu orice stat care se intitulează sau se proclamă „stat de drept” îşi realizează, în fapt, menirea.
Existenţa unui stat real de drept şi democratic depinde de îndeplinirea unor condiţii şi exigenţe.
Un moment esenţial care nu poate i neglijat la examinarea statului de drept este necesitatea necondiţionată ca
o lege să ie legală. Ea nu trebuie să ie o expresie arbitrară a voinţei unei anumite autorităţi, puteri sau a unui grup
de indivizi. Legea trebuie să constituie o sinteză a intereselor întregului popor şi o exprimare a unei voinţe generale.
O lege care ar legifera o nedreptate constituie un abuz şi nu are nimic comun cu statul de drept, iind în contradicţie
directă cu însuşi conceptul de drept. În această ordine de idei, nu poate i trecută cu vederea remarca Sfântului Au-
gustin: „Fără dreptate, ce sunt cetăţile altceva decât imense bârloguri de tâlhari?”
Respectând o accepţiune formală, se poate trage concluzia că Republica Moldova şi-a luat angajamentul ediică-
rii unui stat de drept, iind consinţite expres prin norme constituţionale cele menţionate mai sus.
În acelaşi timp, trebuie reţinut faptul că numai prin existenţa textelor constituţionale ce consacră elementele
unui stat de drept, acesta nu se va crea de la sine. Crearea unui stat de drept este un proces, o operă comună a puterii
supreme din stat, a puterii locale autonome şi a iecărui cetăţean în parte. Numai prin manifestarea unei voinţe ade-
vărate de a trăi într-un stat de drept acesta va exista şi va putea i considerat ca atare.
Analiza procesului constituirii statului de drept în diverse societăţi ne demonstrează nu numai complexitatea
acestuia, dar şi diicultăţile întâmpinate. După cum rezultă din cele spuse anterior, „statul de drept nu este nici sta-
tul mitic, nici statul miracol, dar reprezintă organizaţia politico-juridică pe care o cere societatea şi pe care o poate
accepta comunitatea umană şi de care este absolută nevoie într-o lume ce se dezvoltă sub semnul progresului şi
civilizaţiei”.6
Statul de drept poate şi trebuie să ie construit tocmai pentru a oferi oamenilor liniştea şi siguranţa de care au
nevoie pentru a-şi exercita drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Construirea unui asemenea stat în condiţiile Republicii
Moldova e îngreunată, în primul rând, de faptul că se impune însăşi consolidarea statalităţii noastre. Suntem un
stat tânăr apărut pe harta lumii ca rezultat al destrămării URSS. Chiar de la început ne-am confruntat cu separatismul.
Astfel, în toamna anului 1990, teritoriul Republicii Moldova a fost dezmembrat, instituindu-se în raioanele din stânga
Nistrului un regim secesionist prin formarea aşa-numitei republici moldoveneşti nistrene cu capitala în oraşul Tiras-
pol. Ca urmare, pe o suprafaţă de 11% din teritoriul Republicii Moldova cu o populaţie de circa 700 de mii de oameni,
viaţa publică şi-a păstrat amprentele trecutului.
Separatiştii refuză să se supună regimului constituţional al Republicii Moldova. Violând în mod lagrant Consti-
118 Teoria şi practica administrării publice

tuţia Republicii Moldova, ei au adoptat propria constituţie şi au creat autorităţi publice proprii (parlament, guvern,
preşedinte, instanţe judecătoreşti etc.). În consecinţă, Republica Moldova nu are nici o putere asupra acestui teritoriu,
iindu-i pusă în pericol statalitatea. Problema transnistreană continuă să preocupe clasa politică moldovenească şi
să igureze pe agendele mai multor foruri internaţionale. După cum, pe bună dreptate, airmă Ion Stavilă, „nu există
nici un temei pentru a reproşa conducerii Republicii Moldova lipsa voinţei politice ferme necesare pentru indentii-
carea unei soluţii durabile a conlictului. Pe parcursul anilor, ea a manifestat în mod constant o atitudine conciliantă,
excepţională, fapt remarcat în repetate rânduri de către comunitatea internaţională”.7 Toate propunerile însă au fost
respinse de liderii separatişti. Conducerea Republicii Moldova este disponibilă să soluţioneze oportun şi deinitiv
problema în cauză, fapt ce va contribui, incontestabil, atât la eliminarea unui focar de instabilitate şi securitate regi-
onală şi europeană, cât şi la consolidarea statalităţii Republicii Moldova. În această ordine de idei, putem airma cu
certitudine că o primă condiţie în ediicarea unui stat de drept în Republica Moldova este consolidarea statalităţii. De
asemenea, este evident că procesul de constituire a statului de drept în Republica Moldova se va axa pe principiile
moderne de funcţionare a statului şi anume:
- principiul separaţiei şi colaborării puterilor;
- principiul pluralismului politic şi ideologic;
- principiul democratismului;
- principiul legalităţii, principiul ştiinţiic.
Teoria separaţiei puterilor a apărut în Anglia, iind formulată iniţial de John Locke (1632-1704) şi dezvoltată în
forma cea mai desăvârşită de către Charles Louis Montesquieu (1689-1755) în Franţa.
Teoria separaţiei puterilor este considerată drept una dintre cele mai avansate şi potrivite concepţii de organizare
a puterii de stat.
Regimul totalitar a ignorat acest principiu, substituindu-l cu teoria diviziunii muncii în exercitarea puterii unice.
Istoria abundă în exemple concludente privind consecinţele pe care le poate genera neglijarea acestui principiu.
Ilustrul iluminist francez Charles Montesquieu, vorbind despre cele trei puteri ca despre trei forţe egale încre-
dinţate unor categorii de organe, iecare îndeplinind rolul unei supape de siguranţă pentru celelalte două, pentru a
se preveni, astfel, samavolnicia şi arbitrarul (Lepouvoir ar-rete lepouvoir), nota: „Totul ar i pierdut dacă acelaşi om sau
acelaşi corp de fruntaşi, ie ei ai nobililor, ie ai poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a duce
la îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari”.8
Prin separarea puterilor în stat nu se are în vedere izolarea lor absolută. Dimpotrivă, este necesar ca ele să conlu-
creze. Iată de ce Constituţia Republicii Moldova, stipulând acest principiu, subliniază necesitatea colaborării puterilor:
„În Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi colaborează în exercitarea prero-
gativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei” (art. 6).
Restructurarea sistemului organelor de stat la etapa actuală se face în strictă conformitate cu acest principiu.
Bineînţeles, aplicarea acestui principiu în activitatea cotidiană a organelor de stat le va pune la adăpost de orice
amestec ilegal.
Una dintre condiţiile primordiale ale democraţiei o constituie pluralismul, în general, şi cel politic, în special.
Pluralismul politic este un sistem politic în cadrul căruia puterea se exercită prin organizaţii social-politice şi alte
formaţiuni obşteşti, care cooperează şi se echilibrează unele pe altele.
În urma acestor colaborări, se realizează compromisurile politice. Într-un sens mai profund, pluralismul politic
nu este, pur şi simplu, o pluralitate de grupuri organizate, ci o suveranitate divizată, care admite principiul separării
puterilor în stat.
Pluralismul politic se bazează pe următoarele principii şi norme juridice:
- egalitatea juridică între partide, care înseamnă că iecare partid trebuie să întrunească aceleaşi condiţii legale
pentru a i înregistrat şi pentru a funcţiona, precum şi faptul că toate partidele au acelaşi statut electoral;
- dialogul politic între partide, care presupune respectul reciproc, circumscrierea luptei politice la dispute de idei,
evitarea confruntărilor violente ş. a.;
- consensul politic, care semniică participarea conştientă, pe bază de egalitate juridică, a tuturor forţelor politice
la viaţa şi activitatea socială, în scopul organizării armoniei diversităţii.
În sens comun, prin pluralism se înţelege o multitudine de factori echivalenţi, care nu pot i reduşi la unitate.
Astfel, apărând lucrurile, pluralismul este un opus al unanimităţii.
În acelaşi timp, menţionăm că în sistemele constituţionale democratice se practică teoria neutralităţii serviciilor
publice, care implică o detaşare a funcţionarilor publici (sau a unor categorii) de problemele politice.
Asemenea prevederi conţine şi legislaţia Republicii Moldova. Ele se explică prin egalitatea cetăţenilor în fata legii
şi a autorităţilor publice, fără discriminări şi fără privilegii.
Din acest principiu constituţional rezultă că funcţia publică este accesibilă în mod egal tuturor celor care dove-
desc capacitatea şi aptitudinile cerute de lege pentru ocuparea acesteia.
Principiul democratismului presupune guvernarea poporului prin popor şi pentru popor.
 Materiale ale Conferinţei internaţionale ştiinţiico-practice 119
Acest principiu şi-a găsit relectare în următoarele prevederi constituţionale:
- suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele
sale reprezentative. Nici o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un partid politic sau o altă formaţiune
obştească nu poate exercita puterea de stat în nume propriu. Uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă crimă
împotriva poporului (art. 2 al Constituţiei);
- asigurarea participării poporului la soluţionarea celor mai importante probleme ale societăţii şi ale statului prin
referendum (art. 75 al Constituţiei);
- asigurarea participării poporului la formarea directă a unor autorităţi publice prin alegeri libere, care au loc în
mod periodic prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber exprimat (art. 38 al Constituţiei);
- descentralizarea administrativă (art. 109 al Constituţiei);
- participarea poporului la procesul de legiferare (art. 75 al Constituţiei);
- obligaţiunea autorităţilor publice de a asigura, potrivit competenţelor ce le revin, informarea corectă a cetăţeni-
lor asupra treburilor publice (art. 34 al Constituţiei).
Principiul legalităţii presupune exercitarea tuturor funcţiilor proprii organelor de stat şi persoanelor oiciale în
strictă conformitate cu legile şi actele subordonate acestora, conform competenţelor ce le revin prin lege.
El presupune, de asemenea, aplicarea strictă şi neabătută a actelor normative de drept în vigoare, combaterea
tuturor cazurilor de încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Baza legalităţii o constituie Constituţia, legea supremă a statului. Conform Constituţiei Republicii Moldova, „nici o
lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică” (art.7).
Principiul ştiinţiic în organizarea şi activitatea organelor de stat este condiţionat de faptul că funcţionarea cu
succes a aparatului de stat este de neconceput fără abordarea ştiinţiică a problemelor concrete, fără organizarea
eicientă a activităţii iecărui funcţionar, fără o structură argumentată din punct de vedere ştiinţiic. Principiul enunţat
impune îmbinarea armonioasă şi raţională a factorului ştiinţiic cu factorul administrativ.
În concluzie, menţionăm următoarele. Ne alăm doar la un început de cale spre un stat de drept. Orice început e
anevoios. Constituirea statului de drept necesită timp îndelungat şi consecvenţă în toate.
Şi, în sfârşit, o ultimă concluzie amară, dar realistă: „Pe sărăcie, la nivel de masă... se clădeşte cu greu un stat de
drept”.9

NOTE
1. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1996, pag. 100.
2. Imbre Szabo, Les fondements de la Theorie du Droit, Budapest, 1973, pag. 114.
3. Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat 1, Bucureşti, 1996, pag. 103.
4. Vezi: Emil Moroianu, Cîteva noi remarci privind statul de drept - Studii de drept românesc, 1993, nr. 1, pag. 28.
5. Ion Deleanu, Opera citată, pag. 108.
6. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000, pag. 101.
7. Ion Stavilă, Conlictul transnistrean şi problema securizării frontierei moldo-ucrainene. „Administrarea Publică”, nr.
4, 2002, pag. 95.
8. Ch. Montesquieu, Despre spiritul legilor, 1, Bucureşti, 1964, pag. 195.
9. Romulus Bena, Statul de drept la el acasă. Europa Occidentală şi America, Bucureşti, 1997, pag. 206.

CONSTITUIREA SOCIETĂŢII CIVILE – PRINCIPIU

AL STATULUI DE DREPT
Silvia GORIUC,
doctor în drept, conferenţiar universitar,
Academia de Administrare Publică
de pe lângă Preşedintele Republicii Moldova

SOMMAIRE

À première vue l’Etat du droit et la société civile, sont des notions abstraites. Mais après l’analyse des caractéristiques
de la notion d’Etat du droit et de la société civile, on constate que ce sont des entités complémentaires, les deux produits
sont organisés d’une communauté distincte des personnes, ayant le but de la réalisation de cet intérêt de la collectivité.

Powered by TCPDF (www.tcpdf.org)