Despre constituţionalizarea dreptului european1

Simina TĂNĂSESCU
Profesor universitar
Facultatea de drept, Universitatea din Bucureşti

Despre constituţionalizarea dreptului european....................................................................................1

I. Precizări terminologice.............................................................................................................1
A. Constituţia –premisă indispensabilă a constituţionalizării........................................................4
1. Sensul descriptiv al conceptului de constituţie.....................................................................4
2. Sensul prescriptiv al conceptului de constituţie....................................................................6
B. Garantarea supremaţiei constituţiei – premisă necesară a constituţionalizării..........................7
C. Concluzie...................................................................................................................................9

Termenii constituţie şi constituţionalizare sunt din ce în ce mai des utilizaţi astăzi, ei depăşind
cadrele clasice ale contextului statal în care au apărut şi lărgindu-şi sfera de cuprindere la nivel
european şi chiar internaţional. Dacă până în urmă cu câţiva ani asocierea unor termeni precum
Uniunea Europeană şi Constituţie ar fi reprezentat o revoluţie lingvistică dacă nu un transplant
insolit, astăzi lucrurile s-au schimbat în mod sensibil.
I. Precizări terminologice
În doctrină conceptele de constituţie, constituţionalism şi constituţionalizare sunt net distincte, deşi
interdependente.
În vreme ce mişcarea constituţionalistă a stat la baza dezvoltării fenomenului de constituţie în
lume şi a permis răspândirea sa tot mai largă, precum şi aprofundarea consecinţelor juridice ale
acestuia, constituţia reprezintă o concretizare a unei părţi din setul de idei şi principii pe care îl oferă
constituţionalismul, particularizare ce depinde atât de ceea ce în doctrină a fost numit « momentul
constituţional »2, cât şi de o serie de alte elemente, între care specificităţile istorice, economice,
politice şi naţionale joacă un rol important.
Constituţionalizarea dreptului reprezintă o realitate a cărei naştere este cu mult anterioară
începutului cercetărilor juridice care i-au fost consacrate în dreptul intern. Studiile din sistemele

1
Material prezentat în cadrul conferinţei internaţionale cu tema „Constituţionalizarea vieţii politico-juridice. Rolul
Curţilor Constituţionale” organizată în zilele de 6 şi 7 decembrie 2007 de Curtea Constituţională a României la
aniversarea 15 ani de activitate.
2
B.Akermann, « The Rise of World Constitutionalism », Virginia Law Review n°83/1997, p.775 şi în « Constitutional
politics/Constitutional law », Yale Law Review n°99/1999, p.453.

1
juridice francez3, german4, spaniol5 sau român6 au arătat că ea este un fenomen juridic complex, ce
afectează în ansamblul său un sistem juridic dat, asigurându-i unitatea prin interacţiunea care se
stabileşte între normele juridice ale legii fundamentale şi restul normelor juridice de rang inferior
constituţiei. Simpla existenţă a unei legi fundamentale nu este suficientă pentru a caracteriza acest
fenomen. Nici existenţa bazelor constituţionale ale unui sistem juridic, nici supremaţia constituţiei
nu pot fi identificate cu constituţionalizarea dreptului, însă ambele sunt premise indispensabile.
Pentru orice sistem normativ, constituţionalizarea începe cu adoptarea şi implementarea efectivă a
Constituţiei şi cu asigurarea garantării jurisdicţionale a supremaţiei acesteia. Aşa cum s-a afirmat în
doctrină, "este cert ca fără justiţie constituţională acest proces nu ar fi existat." 7
Mulţi doctrinari din zona dreptului comunitar apreciază că astăzi se poate lesne transplanta o
terminologie care până acum era rezervată doar statelor şi dreptului lor constituţional la entitatea
supranaţională care este Uniunea Europeană8. Această viziune pare reconfortată atât de formularea
din tratatele fondatoare ale Uniunii Europene referitoare la „o Uniune cât mai strânsă”, cât şi de o
jurisprudenţă foarte constructivă, pe alocuri chiar inventivă, a Curţii de Justiţie a CE, prin care
aceasta a precizat nu numai structura şi coerenţa internă a dreptului comunitar, ci şi autonomia
acestuia faţă de dreptul intern al statelor membre, precum şi faţă de dreptul internaţional public,
ajungând până la a desemna tratatele originare ale UE drept „carta constituţională” 9 a noii ordini
juridice astfel proclamată.
Cu toate acestea, trebuie reamintit, deşi acest fapt este adesea menţionat, constituţia a apărut în
strânsă legătură cu statul. Acest lucru face ca utilizarea conceptului prin raportare la entităţi para sau
extra statale să fie încă greu de acceptat, cel puţin printre doctrinarii din dreptul intern. Constituţia a
devenit legea fundamentală a statului în momentul în care puterea statală s-a democratizat cu
adevărat. Trecerea de la constituţionalismul tradiţional, exemplificat de parlamentarismul britanic 10,
la schimbarea de perspectivă cu privire la legitimitatea statului, marcată de Convenţia de la
Philadelphia, explică legătura indisolubilă care s-a construit în timp între constituţie şi stat.
Constituţionalismul modern asociază de aici înainte conceptele de constituţie şi de stat de o manieră
atât de strânsă încât este dificil, astăzi, ca ele să mai fie concepute separat. Constituţia a devenit
legea fundamentală a statului, care nu numai că fixează regulile juridice ale jocului politic, dar
stabileşte şi “competenţa competenţelor”. Această din urmă trăsătură face posibil ca ea să
reglementeze producţia de norme în cadrul statului, şi, astfel, să se constituie în însăşi baza ordinii
juridice statale.
3
L.Favoreu, "L'influence de la jurisprudence du Conseil Constitutionnel sur les diverses branches du droit", Mélanges
Léo Hamon, p.235 si urm.; "L'apport du Conseil Constitutionnel au droit public", Pouvoirs n°13/1980, p.17;
L.Favoreu, "La constitutionnalisation du droit", Mélanges en hommage à Roland Drago, PUAM Economica, , p.25 şi
urm.
4
M.Fromont, "Les droits fondamentaux dans l'ordre juridique de la R.F.A.", Mélanges Eisenmann, p.9 şi urm.;
J.C.Béguin, "Le contrôle de la constitutionnalité des lois en R.F.A.", PUAM Economica, 1982.
5
P.Bon, "La constitutionnalisation du droit espagnol", Revue Française de Droit Constitutionnel n°5/1991.
6
I.Muraru, S.Tănăsescu, „La constitutionnalisation du droit roumain”, în „Le nouveau constitutionnalisme - Mélanges
en l’honneur de Gérard Conac” Editura Economica, 2001, Paris, p.234 şi urm.
7
L.Favoreu, "La constitutionnalisation du droit", op.cit., p.28.
8
Principiile structurante ale dreptul comunitar sunt tratate de K.Lenaerts şi P.van Nuffel sub eticheta de «  Drept
constituţional al UE », London Sweet and Maxwell, 2004. Jurgen Habermas a explicat de ce Europa are nevoie de o
constituţie („Why Europe needs a Constitution”, New Left Review n°11/2001, p.5)
9
Partidul ecologist „Verzii” c. Parlamentul european (CJCE 1986, C294/83).
10
G.Ionescu, „Opoziţia”, Humanitas, 1992, Bucureşti, p.15.

2
Este adevărat că astăzi, la nivel internaţional, există numeroase tipuri de asociaţii de state care au
obiective comune şi care se constituie în ansambluri mai mult sau mai puţin structurate prin
intermediul unor acte juridice de natură consensuală, însă nu este sigur că doar aceste trăsături sunt
suficiente pentru a putea considera astfel de vinculum juris constituţii în sensul propriu al
termenului. Chiar dacă statele din cadrul unor astfel acestor asociaţii au atins un înalt nivel de
integrare, aşa cum este cazul statelor membre ale Uniunii Europene, şi chiar dacă ele acceptă mai
mult decât un simplu set de principii comune, creând chiar instituţii comune cu atribuţii normative,
executive, şi jurisdicţionale, cărora ulterior li se supun benevol, limitându-şi astfel propria
suveranitate, nu e sigur că documentele juridice pe baza cărora acest lucru a fost posibil îndeplinesc
toate criteriile şi mai ales toate funcţiile specifice unor veritabile constituţii. Şi aceasta pentru
simplul motiv că termenul de comparaţie este, şi rămâne, cel statal.
Cu toate acestea, este la fel de adevărat că, în zilele noastre, termenul Constituţie este din ce în ce
mai des utilizat într-un context care depăşeşte cu mult cadrele matricei sale statale. Dacă până la
sfârşitul anilor 90 termenul Constituţie era rareori utilizat în legătură cu entităţi supranaţionale sau
internaţionale11, după acea dată doctrina a făcut paşi mari în această direcţie 12, deşi de o manieră
destul de controversată13. Dincolo de contextul doctrinar, progresele realizate de integrarea
europeană au creat condiţiile asocierii celor doi termeni ireconciliabil contradictorii 14 în titlul unui
tratat al Uniunii Europene; astfel, Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa 15 aminteşte de
teoriile lui Carl Schmitt cu privire la tratatul constitutiv al unei (con)federaţii ca act al puterii
constituante.16

11
B.Fassbender, „The United Nations Charter as Constitution of the international community”, Columbia Journal of
Transnational Law n°36/1998, p.529 şi urm.
12
La nivelul specialiştilor în drept internaţional public pare să existe un consens referitor la conceptul de Constituţie
internaţională; a se vedea, cu titlu de exemplu, J.Klabbers, „Constitutionalism Lite”, International Organisations Law
Review n°1/2004, p.31 şi urm. ; R.St.J.Macdonald şi D.M.Johnston (coord.), „Towards world Constitutionalism :
issues in the legal ordering of the world community”, Nijhoff, 2005, La Haye. În egală măsură, specialiştii de drept
comunitar au dus mai departe jurisprudenţa creatoare a CJCE şi au adaptat terminologia constituţională la realităţile
Uniunii Europene; a se vedea, cu titlu de exemplu, K.Lenaerts şi P. van Nuffel, „Constitutional Law of the EU”, Sweet
and Maxwell, 2004, Londres ; J.Habermas, „Why Europe needs a Constitution”, New Left Review n°11/2001, p.5 şi
urm.
13
Mai ales specialiştii în drept constituţional şi în istoria dreptului au ridicat unele semne de întrebare cu privire la
utilizarea excesivă, eronată chiar, a unor concepte clasice într-un context impropriu utilizării lor; a se vedea, cu titlu de
exemplu, L.Favoreu, „Au carrefour des droits”, Mélanges en l’honneur de Louis Dubouis, Dalloz, 2002, Paris, p.35 şi
urm.; D.Grimm, „Ursprung und Wattel des Verfassung” dans J.Isensee et P.Kirchof (coord.) „Handbuch des
Staatsrecht des Bundesrepublik Deutschland”, C.F.Müller, 2003, Heidelberg, p.3 şi urm. (traducere în manuscris
consultată cu permisiunea traducătorului); E.S.Tănăsescu, „Sur la possible constitutionnalisation du droit
communautaire”, AUB n°1/2004, p.1 şi urm. De asemenea, relevant pentru ideea unei utilizări originale a
terminologiei constituţionale, V.Constantinesco, „Des racines et des ailes”, în „Au carrefour des droits – Mélanges en
l’honneur de Louis Dubouis”, Dalloz, Paris, 2002, p.315 şi urm.
14
E.S. Tănăsescu, „Between a Treaty with Constitutional Authority and The Authority of a Constitutional” dans „The
EU as the Paradigm of Future European Statehood”, coord.Bogdan IANCU, New Europe College, 2006, p.61 şi urm.
15
J.O.C.E. n°310 din 16 decembrie 2004.
16
Este interesant de menţionat că, după Carl Schmitt, confederaţia nu are o putere constituantă proprie, dar este fondata
pe o convenţie care este rezultatul unei puteri constituante originala, alcătuită din ansamblul statelor participante la
această asociere. Cu toate acestea, „un veritabil tratat constitutiv al unei (con)federaţii este un act al puterii
constituante de tip special”, întrucât apartenenţa la o (con)federaţie supune statul la încadrarea în ansamblul unui
sistem politic. Carl Schmitt a folosit chiar cuvântul « tratat constituţional » care nu i s-a părut deloc o contradictio in
terminis. (C.Schmitt, „Teoria Constituţiei”, traducere în limba română în curs de apariţie, consultată cu permisiunea
traducătorului.)

3
În acest context (şi indiferent de soarta acestui tratat în particular), devine legitimă întrebarea de a şti
dacă, în acest moment, se poate vorbi de o veritabilă constituţie a Uniunii Europene 17, şi, plecând de
aici, de o constituţionalizare a integrării europene. Într-un cadru mai general, în care vocabula
constituţionalizare este utilizată chiar şi cu privire la dreptul internaţional public clasic 18, apare
legitimă întrebarea de a şti dacă e posibil ca părţi specifice ale acestui sistem normativ (precum
dreptul Uniunii Europene) să fie mai avansate pe această cale decât altele ?
Fenomenele particulare şi, în mare parte, originale, detectabile recent la nivelul relaţiilor
internaţionale, mai ales în domeniul juridic, pot justifica împrumutarea tale quale sau simplul
transplant al conceptelor şi raţionamentelor dezvoltate la nivelul statelor ?
Pentru a testa această ipoteză prin raportare la ordinea juridică a Uniunii Europene ar trebui
verificată existenţa celor două premise indispensabile pentru fenomenul de constituţionalizare,
anume (A) existenţa unei Constituţii şi (B) prezenţa unor garanţii jurisdicţionale eficiente pentru
garantarea supremaţiei acesteia faţă de restul normelor din cadrul dreptului Uniunii Europene.
A. Constituţia –premisă indispensabilă a constituţionalizării
Cuvântul constituţie este cameleonic; el poate comporta sensuri diferite în perioade de timp diferite
şi poate să acopere realităţi distincte în aceeaşi perioadă. Astfel, utilizarea contemporană a
conceptului de constituţie poate fi adaptată şi contextului statal şi celui suprastatal (Uniunea
Europeană), căci ea poate fi realizată din cel puţin două perspective : descriptivă sau prescriptivă.
1. Sensul descriptiv al conceptului de constituţie
Dintr-un punct de vedere descriptiv conceptul de constituţie a Uniunii Europene trimite la realitatea
obiectivă conform căreia tratatele fondatoare ale unei organizaţii internaţionale constituie baza
structurantă a respectivului ansamblu instituţional. Ideea de a „demonstra că există un drept
constituţional european”19, care are la bază un corpus de norme considerate fundamentale (tratatele
originare), pe care se bazează orice proces normativ în cadrul respectivului subsistem nu este nici
nouă şi nici şocantă.
În acest sens, în doctrina de drept comunitar s-a făcut vorbire încă din anii 80 de existenţa unui
veritabil „sistem constituţional comunitar” 20, fundamental original faţă de modurile tradiţionale de
organizare a puterii în cadrul statelor. Altfel spus, tratatele originare ale Uniunii Europene sunt acte
juridice diferite de conceptul tradiţional de constituţie, dar care îndeplinesc cel puţin una din
funcţiile specifice unei constituţii, anume pe aceea de a fundamenta şi reglementa producţia
normativă din cadrul respectivului subsistem normativ.
În această abordare se pot regăsi ecourile unora din teoriile dezvoltate între cele două războaie
mondiale cu privire la ordinea juridică internaţională. Astfel, şcoala pozitivistă a dreptului din acea
perioadă afirma că exista, încă de pe atunci, un „drept internaţional constituţional”, întrucât o
constituţie nu este nimic altceva decât baza normativă a unei comunităţi instituită prin drept. În
această viziune, constituţia sistemului juridic internaţional este compusă din „ansamblul normelor
care stabilesc structura, sub-diviziunile şi repartizarea competenţelor în sânul unei comunităţi” 21. Cu
17
Denumirea Uniunea Europeană este utilizată aici drept concept generic pentru a desemna, după caz, fie Comunitatea
economică europeană, fie Comunitatea europeană, fie Uniunea europeană.
18
B.Fassbender, op.cit., p.529 şi urm.
19
L.Favoreu, „Au carrefour des droits”, op.cit., p.35 şi urm.
20
D.Symon, „Le système juridique communautaire”, PUF, 2001, Paris, p.177 şi urm.
21
A. Verdross, „Die Verfassung des Völkerrechtsgemeinschaft”, Springer Verlag, 1926, Wien/Berlin, p.V.

4
alte cuvinte, aşa cum constituţia internaţională precizează cum sunt create celelalte norme ale
dreptului internaţional public, care trebuie să fie efectele lor juridice şi cine poate decide cu privire
la interpretarea lor sau cine poate tranşa conflictele care pot apare pe baza lor, la fel şi constituţia
Uniunii Europene stabileşte modalitatea de edictare şi aplicare a normelor din dreptul derivat.
Într-o anumită măsură, această imagine corespunde atât evoluţiei cunoscute în timp de Uniunea
Europeană, cât şi unei abordări pur descriptive a conceptului clasic de constituţie. Dar ea nu justifică
statutul de vădită şi inerentă originalitate pe care îl reclamă cu tărie autorii din zona dreptului
comunitar pentru obiectul lor de studiu. Doar funcţionalitatea unui act juridic nu este suficientă
pentru a îl putea caracteriza o veritabilă Constituţie. Chiar dacă tratatele fondatoare ale Uniunii
Europene îndeplinesc în mod eficient o funcţie structurantă pentru întreg dreptul comunitar, cât şi
pentru organizarea şi funcţionarea instituţiilor sale şi alte organizaţii internaţionale utilizează
conceptul cu acelaşi sens22. Mutatis mutandis şi într-un context particular, cu un umor tipic britanic
utilizat tocmai pentru a de-dramatiza dezbaterea publică referitoare la Tratatul instituind o
Constituţie pentru Europa, s-a spus că şi cluburile de golf au o constituţie 23, evident în sens
funcţional şi empiric.
În plus, o a doua funcţie proprie constituţiilor clasice nu este decât fie parţial, fie extrem de original
îndeplinită de ceea ce îndeobşte se desemnează prin vocabula constituţia europeană. Uniunea
Europeană a depus toate eforturile necesare pentru a putea oferi protecţie drepturilor fundamentale
ale cetăţenilor europeni în interiorul ordinii juridice comunitare şi nu doar prin intermediul statelor
membre, chiar dacă acest lucru a fost uneori mult mai dificil decât ar părea la prima vedere 24. Astfel,
încă înainte de consacrarea în tratatele originare a conceptului de cetăţenie europeană, CJCE
precizase că dreptul comunitar include şi drepturi subiective şi individuale care intră în patrimoniul
juridic al subiectelor individuale de drept, şi că ele pot fi invocate direct în faţa autorităţilor statale 25.
Mai târziu ea a făcut din drepturile fundamentale ale cetăţenilor europeni un principiu general al
ordinii juridice comunitare26. Acestei jurisprudenţe constante i se datorează, în mare parte, faptul că
a fost posibilă codificarea „tradiţiilor constituţionale ale statelor membre” în tratatele originare.
(art.6 alin.2 TUE, fost art.F) Confruntată cu dificila problemă de a şti dacă şi alte surse externe
dreptului comunitar, în afara ordinilor normative ale statelor membre, ar putea servi drept fundament
juridic pentru drepturile fundamentale ale cetăţenilor europeni, CJCE a exclus vehement o astfel de
posibilitate27. În sfârşit, entitatea supranaţională s-a dotat cu şi o Cartă a drepturilor fundamentale,
încă neconstrângătoare, ca urmare a unei adunări numite „Convenţie” născută în urma unui dozaj
foarte inteligent între metode internaţionaliste şi instituţii şi proceduri decizionale statale. Dar
protecţia drepturilor fundamentale ale cetăţenilor europeni relevă, în continuare, în primul rând de
competenţa jurisdicţiilor naţionale, de regulă, constituţionale şi abia în subsidiar şi numai în ceea ce
priveşte raporturile dintre cetăţeni şi instituţiile Uniunii Europene, de jurisdicţia comunitară.
22
Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, Organizaţia mondială a sănătăţii, Organizaţia Internaţională a Muncii şi
l’UNESCO toate şi-au numit tratatul fondator constituţie. 
23
Cf. J.H.Weiler, „On the power of the word: Europe‘s constitutional iconography”, I-CON, May 2005, p.173.
24
A se vedea jurisprudenţele constituţionale deja consacrate « Frontini » a Curţii Constituţionale italiene şi « So lange »
a Tribunalului Constituţional german, precitate, în care jurisdicţiile constituţionale au constatat, în esenţă, că ele rămân
gardienii în ultimă instanţă a drepturilor fundamentale ale cetăţenilor proprii atâta vreme cât în dreptul comunitar nu
au fost implementate mecanisme de protecţie adecvate şi eficiente.
25
C-26/62, hotărârea Vand Gend en Loos din 5 februarie 1963.
26
C-11/70, hotărârea Internationale Handelsgesellschaft mbH din 17 decembrie 1970.
27
A se vedea Avizul CJCE n°2/94 cu privire la aderarea Uniunii Europene la Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului.

5
Prin urmare, tratatele fondatoare nu sunt nimic mai mult decât baza juridică a unei ordini normative
autonomă, dotată cu certă originalitate, dar care nu corespunde tuturor trăsăturilor conceptului de
constituţie, aşa cum este definit acesta la nivel statal. Aceasta nu împiedică însă aplicarea
conceptului clasic într-un mod original, eminamente descriptiv şi funcţional, la noi entităţi, ce nu şi-
au aflat încă o calificare juridică certă, precum Uniunea Europeană. Cu siguranţă o astfel de
abordare constituie o revoluţie în planul acurateţei terminologiei juridice, dar câte revoluţii nu au
fost la început decât simple lovituri de stat.
2. Sensul prescriptiv al conceptului de constituţie
Dintr-un punct de vedere prescriptiv, sau chiar normativ, utilizarea terminologiei constituţionale în
contextul supranaţional face referire la impunerea, prin intermediul normelor juridice, a unei
anumite conduite umane în funcţie de o selecţie de valori. Această selecţie (implicită) a valorilor
este specifică unei anumite comunităţi umane într-un moment istoric precis, ea este protejată de
norme juridice formal instituite, după reguli care pot îndeplini funcţiile unei constituţii.
Astfel, regulile stabilite de comun acord de către statele membre ale Uniunii Europene mai întâi
exprimă acordul lor cu privire la o anumită selecţie a valorilor esenţiale pentru ele, ca şi pentru
Uniune, iar apoi le leagă, în mod valid din punct de vedere juridic, şi le impun o conduită care,
uneori sau chiar deseori, riscă să fie diferită care ar fi fost posibilă în absenţa integrării europene.
Buna –credinţă şi principiul pacta sunt servanda obligă statele să accepte să se supună tratatelor, ai
căror autori sunt de altfel, şi chiar jurisdicţiilor internaţionale create prin aceste tratate în calitatea
acestora din urmă de gardieni ai normativităţii tratatelor.
Jurisprudenţa CJCE, în special cea de început, caracterizată printr-o inventivitate pronunţată, nu
poate fi înţeleasă în absenţa acestei dimensiuni constituţionale a tratatelor fondatoare. Dacă dreptul
comunitar este autonom şi dispune de coerenţă internă aceasta se datorează regulilor impuse prin
tratate, care sunt constrângătoare pentru statele membre.
La rândul lor statele membre păstrează însă, în continuare, competenţa decizională în materie de
integrare, deşi finalitatea acestei integrări scapă deciziei lor. CJCE nu ar fi putut identifica trăsăturile
originale şi specifice ale dreptului comunitar dacă nu ar fi existat un acord între statele membre cu
privire la telos-ul unui astfel de exerciţiu. Dar, acest telos este numai implicit conţinut în tratate; el
este cel care justifică valoarea constituţională a tratatelor fondatoare, dar el nu este nicăieri clar
exprimat. În măsura în care tratatele originare ale UE contribuie la definirea unui telos propriu
entităţii suprastatale, diferit de cel specific statelor membre, aşa cum este integrarea însăşi28, se poate
afirma că există deja o constituţie europeană. Cu siguranţă însă această constituţie este originală şi
încă în curs de formare, căci criteriul său ultim rămâne a fi descoperit.
Activismul deloc neglijabil al CJCE şi determinarea sa în a identifica şi sublinia particularităţile
dreptului comunitar, pentru a îl putea distinge atât de dreptul intern al statelor membre, cât şi de
dreptul internaţional public clasic, i-a făcut pe unii autori să afirme că dreptul Uniunii Europene
seamănă tot mai mult cu dreptul public al unui stat federal 29 sau al unei republici in statu nascendi30,
ceea ce ar legitima utilizarea unei terminologii proprii dreptului constituţional atunci când este vorba
de a descrie realităţile din interiorul Uniunii Europene.
28
Care nu ar putea fi considerată decât în calitate de instrument pentru atingerea scopului fixat. Pentru o critică a
aşteptărilor legate de integrarea prin intermediul dreptului şi nu consacrată prin norme juridice a se vedea D.Grimm,
“Integration by Constitution”, I-CON, May 2005, p.193.
29
J.Habermas, op.cit. p.5 şi urm.
30
A.von Bogdandy, “The Prospect of a European Republic: What European Citizens are Voting On”, Common Market
Law Review n°42/2005, p.913.

6
Cu toate acestea, cuvântul constituţie nu este doar cameleonic, ci şi evolutiv.
La origine, constituţia este un ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile sociale
esenţiale pentru exercitarea puterii în stat, normativitatea sa fiind autoreferenţială şi definită prin
raportare la scopuri precise; printre acestea sunt menţionate, de regulă, consacrarea colectivităţii
umane ca şi comunitate, integrarea tuturor membrilor individuali în sânul acestei comunităţi,
definirea trăsăturilor care permit autoidentificarea grupului, ca şi a membrilor, toate acestea prin
intermediul valorilor acceptate în comun (telos). Constituţia este „cadrul şi măsura dreptului” 31 în
interiorul statului. Ea fixează limitele şi stabileşte organizarea internă a puterii acestui stat, stabilind
totodată drepturile şi libertăţile cetăţenilor săi. Conform teoriilor democratice contemporane, puterea
este exercitată la nivel statal prin decizii colective adoptate de cetăţeni; cetăţenii nu au nicio
posibilitate de a renunţa la această prerogativă.
Or complexitatea realităţilor proprii Uniunii Europene riscă să fie ignorată dacă analogii simpliste cu
situaţia din dreptul intern sunt făcute imediat, fără discernământ şi analiză. De exemplu, folosirea
unui vocabular care astăzi presupune un exerciţiu democratic al puterii la nivel statal nu naşte prin el
însuşi efecte democratice la nivel supranaţional32. Integrarea cetăţenilor în statele moderne a premers
apariţia lor şi, deci, a constituţiilor lor; integrarea cetăţenilor europeni în cadrul Uniunii Europene ar
trebui să fie tot o premisă şi nu un efect al unei viitoare constituţii europene.
Aşa cum arătam şi anterior, în starea de fapt actuală trebuie constatat, cu necesitate, că cetăţenii
europeni îşi văd regimul juridic stabilit mai întâi la nivel naţional, şi doar de o manieră subsidiară la
nivelul Uniunii Europene, ceea ce îi face participanţi direcţi doar la procesul decizional intern
propriu statului lor, în vreme ce decidenţii la nivel european rămân statele membre. Această situaţie
este substanţial diferită de cea constatată la nivel statal.
Prin urmare, din punct de vedere prescriptiv, Uniunea Europeană se află încă în plină căutare a
principiului ultim dar propriu, care să fie diferit de integrarea în sine; integrarea constituie un mijloc
pentru entitatea suprastatală, chiar dacă poate fi apreciat ca un scop comun pentru statele membre.
Selecţia valorică operată în funcţie de acest principiu ultim şi definitoriu poate fi realizată logic şi
secvenţial numai după exprimarea lui concretă şi acceptarea lui de către toţi cei interesaţi. În acest
moment, Uniunea Europeană nu pare să fi reuşit să definească mai mult decât obiectivul unei
„Uniuni cât mai strânse între state şi popoare”, ceea ce pare insuficient din perspectiva integrării
cetăţenilor europeni şi a angajării lor în cadrul unui proiect care să îi facă să depăşească cadrele
strâmte ale statelor şi să păşească cu încredere într-un spaţiu supranaţional, în condiţii cel puţin
similare celor de care dispun în prezent la nivel naţional.
În concluzie, descriptiv constituţia europeană există încă de la începuturile integrării europene, dar
prescriptiv ea se află încă în plin proces de auto-definire.
B. Garantarea supremaţiei constituţiei – premisă necesară a constituţionalizării
Dacă simpla transpunere a conceptelor juridice de la nivel naţional la cel internaţional nu este
posibilă, perspectiva istorică poate fi lămuritoare la un alt nivel. În doctrina de drept internaţional
public se arată uneori că sedimentarea juridică nu este specifică numai constituţiei europene, ci ea a
31
C.Starck, „La Constitution - cadre et mesure du droit”, PUAM Economica, collection Droit Public Positif, 1997,
Paris, passim.
32
Mutatis mutandis acelaşi argument a fost susţinut şi de D.Grimm, op.cit., passim., atunci când afirma că integrarea
socială ce caracterizează constituţiile naţionale este mai degrabă o premisă, care pre-există şi facilitează adoptarea
unei legi fundamentale decât un efect para-juridic al acesteia. Orice text juridic ar întâmpina unele dificultăţi în a
determina ipso facto acest efect în practică şi cu atât mai mult un tratat internaţional, care nu angajează în mod direct
cetăţenii.

7
fost un fenomen larg răspândit la nivelul constituţiilor zise istorice, sau tradiţionale 33. Astfel, texte
constituţionale care nu pot fi neglijate din punct de vedere al referinţei istorice se prezintă astăzi nu
sub forma unei unice legi cu caracter fundamental, ci ca un ansamblu de acte normative, sedimentate
în timp, şi suprapuse din punct de vedere formal. Constituţia Marii Britanii oferă exemplul cel mai
notabil, dar ar mai putea fi menţionate şi constituţia Suediei cu ale sale 4 legi organice 34 sau blocul
de constituţionalitate francez35 sau cel spaniol36. Faptul că în zilele noastre asistăm la o sedimentare
crescută a unor reguli şi principii, care apoi dobândesc prioritate faţă de alte tipuri de reguli şi
norme, şi care beneficiază de acceptarea consensuală a statelor participante la Uniunea Europeană
nu constituie o surpriză : fenomenul este deopotrivă internaţional şi pare generalizat37.
Totuşi, o precizare nu fără importanţă poate lumina încă şi mai bine particularităţile care fac
constituţia europeană originală cu adevărat. Dacă acceptăm că rezultatul unei sedimentări juridice
poate avea funcţiile specifice unei constituţii de tip istoric38, trebuie constatat şi că efectele sale
juridice sunt mai apropiate de cele ale unei constituţii moderne. Constituţia Marii Britanii se
particularizează prin supleţea sa şi nu se distinge printr-o anumită poziţie ierarhic superioară în
ansamblul actelor normative ale statului. Acest lucru nu este valabil pentru celelalte legi
fundamentale „complexe” menţionate şi nu se verifică deloc în cazul constituţiei europene.
CJCE a menţionat adesea nu doar prioritatea tratatelor originare asupra dreptului comunitar derivat,
ci şi caracterul de „cartă constituţională”, ce are supremaţie în ordinea juridică a Uniunii Europene.
Această ierarhizare între sursele de natură constituţională şi restul sistemului normativ este proprie
constituţiilor statale moderne; ea a fost marcată la nivel jurisdicţional prin faimoasa decizie Marbury
vs Madison a Curţii Supreme a SUA şi, mai general, este garantată instituţional prin controlul de
constituţionalitate.
Or, dacă poziţia lor ierarhic superioară este frumos argumentată de CJCE, tratatele originare ale
Uniunii Europene nu cunosc o veritabilă garanţie jurisdicţională a acestei poziţii. La început,
competenţa CJCE de a verifica legalitatea dreptului comunitar derivat era limitată la actele juridice
de la nivelul primului pilon al Uniunii Europene, şi nu a fost extinsă la anumite acte juridice ale
celui de al 3- lea pilon decât cu mari precauţii 39. Apoi, deciziile date de CJCE pe baza chestiunilor
33
B.Fassbender, „The meaning of international Constitutional law”, în „Transnational Constitutionalism”, op.cit., p.307
şi urm.
34
Sistemul constituţional suedez este alcătuit din patru acte considerate legi fundamentale ale statului: Constituţia
(Regeringsformen), legea succesiunii la tron (Successionsordningen), legea referitoare la libertatea presei
(Tryckfrihetsförordningen), şi legea fundamentală referitoare la libertatea de exprimare (Yttrandefrihetsgrundlagen).
La acestea se adaugă Regulamentul Riksdag-ului (Riksdagsordningen), care este inferior celor patru acte anterior
menţionate, dar superior legilor ordinare.
35
L.Favoreu, „Le bloque de constitutionnalité” în „Dictionnaire constitutionnel”, (coord.) O.Duhamel et Y.Mény, PUF,
1992, Paris, p.87 şi urm.
36
M.Rodriguez-Pinero, J.Leguina Villa, „Rapport espagnol” à la VIII-ème Conférence des Cours Constitutionnelles
européennes sur „L’hiérarchie des normes constitutionnelles et sa fonction dans la protection des droits
fondamentaux”, AIJC, vol.VI (1990), p.99 şi urm. (mai ales p.113)
37
P.Eleftheriadis, „The Standing of States in the European Union” în „Transnational Constitutionalism”, op.cit., p.44 şi
urm.
38
Pentru o încercare de clasificare a constituţiilor după un criteriu temporal, ce permite distincţia dintre constituţii
istorice şi constituţii moderne, a se vedea H.Dippel, “Modern Constitutionalism, an introduction to a history in need of
writing”, The Legal History Review 2005, p.153 şi urm.
39
În cadrul celui de-al treilea pilon al Uniunii Europene CJCE are o competenţă jurisdicţională clasică, de drept
internaţional, care depinde de recunoaşterea ei de către statele membre. Din punct de vedere material, ea poate decide
cu privire la întrebări preliminare doar prin raportare la decizii, decizii – cadru, şi convenţii. De altfel, această

8
preliminare ce îi sunt adresate nu obligă, de manieră directă, pe destinatarii lor. CJCE nu este un
tribunal de ultimă instanţă, şi încă şi mai puţin o curte supremă în cadrul sistemului jurisdicţional al
UE, şi acest fapt grevează de o manieră particulară posibilitatea jurisdicţiei de a garanta supremaţia
constituţiei europene în cadrul dreptului comunitar.
Una din premisele esenţiale ale constituţionalizării dreptului, direct legată de apariţia
constituţionalismului modern, anume garantarea normativităţii şi a supremaţiei constituţiei, pare să
fie lipsită de eficienţă în dreptul Uniunii Europene.
În plus, constatarea obiectivă, în conformitate cu care numărul actelor juridice declarate de CJCE ca
având valoare supremă în cadrul sistemului normativ al Uniunii Europene nu face decât să sporească
constant nu schimbă cu nimic această realitate. Constituţionalizarea nu este echivalentul oricărui
proces de inflaţie normativă sau al abuzului funcţiei de control în cadrul unei ordini juridice raţional
structurată; în dreptul intern aceste ultime fenomene sunt mai degrabă asociate cu „prejudiciile
colaterale” ale statului de drept40. Aşa cum constituţionalizarea dreptului presupune şi implică
existenţa unei constituţii41, statul de drept comportă intrinsec necesitatea unei legi fundamentale, dar
niciunul dintre aceste două fenomene nu se confundă cu ea.
C. Concluzie
Sedimentarea şi codificarea constituţionale nu reprezintă fenomene noi, nici la nivel naţional nici la
nivel internaţional. Astfel, în plan intern, sedimentarea constituţională a fost fenomenul ce a
caracterizat apariţia primei constituţii din lume - cea a Angliei - şi reprezintă un proces ce nu trebuie
neglijat, chiar dacă astăzi frecvenţa utilizării sale tinde asimptotic la zero. La nivel internaţional
asistăm astăzi la o tot mai accentuată sedimentare a unor reguli şi principii care tind să capete
precedenţă asupra altor tipuri de norme şi care beneficiază de acceptarea consensuală a tot mai multe
state participante la relaţiile internaţionale. Acelaşi fenomen, dar cu o sporită intensitate, poate fi
constatat şi la nivelul Uniunii Europene. El ar putea determina, într-un viitor nu prea îndepărtat,
apariţia unei constituţii în sensul propriu al termenului, dar numai acest fenomen, izolat, nu poate
conduce şi la constituţionalizarea dreptului european.
Constituţionalismul internaţional poate fi considerat ca o mişcare progresivă, de sprijin a cooperării
internaţionale prin consolidarea legăturilor (de drept material) dintre state şi a structurilor
organizaţionale (instituţionalizate formal) existente la nivel internaţional. Corolarul acestei abordări
ar putea fi simpla constatare a existenţei unei unităţi crescânde, la scara globală, a actorilor în plan
internaţional. Această tendinţă de integrare este cu atât mai prezentă în cadrul Uniunii Europene,
unde finalitatea exprimată de statele membre este tocmai o „Uniune cât mai strânsă”. Iar un element
care nu face decât să potenţeze această tendinţă este şi cel de vădită ierarhizare a regulilor juridice,
atât în sfera internaţională, cât şi în planul dreptului comunitar.
Cu toate acestea, în absenţa premiselor necesare şi indispensabile ale constituţionalizării, apreciem
că un astfel de proces nu poate fi încă decelat la nivelul Uniunii Europene, chiar dacă este obiectivă

competenţă depinde de o declaraţie expresă de acceptarea a jurisdicţiei ei, care trebuie făcută de fiecare stat membru în
virtutea art. 35 TUE. În plus, efectele acestei declaraţii pot fi limitate de statele membre, care au discreţionaritatea de a
da posibilitatea de a adresa întrebări preliminare doar tribunalelor de ultimă instanţă, fără ca, totuşi, aceasta să fie
obligatorie. Pentru o analiză detaliată a competenţei specifice a CJCE în cadrul celui de al 3-lea pilon al Uniunii
Europene a se vedea S.Peers, „EU Justice and Home Affairs Law”, Oxford University Press, a doua ediţie, 2007,
Londra, p.17 şi urm.
40
J.P.Henry, „Vers la fin de l’Etat de droit ?”, RDP, 1977, p.1207 şi urm.; J.Chevallier, „L’Etat de droit”, RDP 1988,
p.313 şi urm.
41
L.Favoreu, „La constitutionnalisation du droit”, op.cit., p.28.

9
constatarea unei tot mai strânse coeziuni şi a unei sporite eficienţe a sistemului normativ care îi este
propriu. Altfel spus, o revoluţie poate fi şi o lovitură de stat reuşită, iar un patricid poate legitima o
nouă linie monarhică, dar un simplu transplant, fie şi juridic, nu garantează, cu necesitate,
supravieţuirea pacientului. Conceptul de constituţionalizare riscă să aibă soarta copilului disputat de
două mame dacă îşi urmează până la capăt vocaţia sa plurivalentă şi pretinde să acopere în acelaşi
timp două realităţi fundamental distincte.

10