UNIVERSITATEA HYPERION

FACULTATEA DE JURNALISM

DESIGN DE PRESĂ
JURNALISM FOTO
Note de curs

Vlad Leu
Conferențiar universitar doctor

1
 I – DESIGNUL DE PRESĂ

La începuturile presei, designul era foarte puţin elaborat, din cauza constrângerilor, în
primul rând, de ordin tehnologic (maşini de tipărit prea puţin fiabile, lipsa imaginilor etc.). De
câteva zeci de ani, însă, se poate vorbi despre adevărata artă a designului, a „desenului” de
pagină. Structuri grafice din ce în ce în ce mai atractive, tot mai inovatoare şi pline de sens au
îmbrăcat conţinutul jurnalistic al publicaţiilor din toate colţurile lumii. Folosindu-se de
posibilităţile tehnologice practic nelimitate oferite de calculator şi de creativitate, designerii de
presă au încercat şi încearcă, practic, orice.
În avalanșa de posibilități, de efecte – lumini, umbre, transparențe, filtre și altele –
designerul își formează un stil propriu, pe baza intuiției, dar și influențat de diversele mișcări
artistice.
Talentul artistic al designerului este un rod al creativității lui atunci când combină un set
de culori, când selectează unele fonturi şi poziționează anumite ilustraţii sau grafică.

2
 1.1 Istoric al designului grafic

Denotativ – conotativ
Creativitatea ar fi explicată prin specializările asimetrice ale emisferelor cerebrale.
Emisfera dreaptă este ,,intuitivă, relaționată cu gândirea divergentă, imaginativă, metaforică,
subiectivă, vizualizantă, plastică, arhitecturală, sculpturală, reordonatoare de idei și imagini,
reflectiv-meditativă, nonliniară,, producătoare de umor, puternic reactivă la râs. Emisfera stângă
este rațională, abstractă, convergentă, analitică, secvențială, verticală, realistă, liniară, algebrică,
gramaticală.”1
Designul grafic este artă cu un scop. Este comunicare vizuală și expresie estetică a
conceptelor și ideilor, folosind diferite elemente și instrumente grafice.Aceasta implică un plan
creativ și sistematic de a comunica, de a atinge anumite obiective, folosind imagini, simboluri
sau chiar cuvinte.

În anul 646 califul Omar dă foc bibliotecii din Alexandria ce conținea 700 000 de
manuscrise.
1439 Gutemberg inventează tiparul cu litere mobile, dar împarte această invenție cu
olandezul Laurens Janzsoon Coster.
La mânăstirea Dealu în 1508 este construită prima tiparniță din spațiul românesc, unde
episcopul Macarie tipărește Liturghierul.
În 1546 este construită prima moară de hârtie în Scheii Brașovului.
Există dovezi ale designului grafic în arhitectura greacă și romană, arta incașă, cărți și
manuscrise din Evul Mediu. Cu toate acestea, termenul actual Design grafic a fost inventat abia
în anul 1922, de către William Addison Dwiggins, un caligraf american și designer de litere,

1
Pregătiră psihopedagogică, p. 493, ed Polirom, 2008

3
fonturi. Acesta a folosit termenul „design grafic” pentru prima dată, pentru a descrie diferite
activități în grafica tipărită: ilustrație, grafică de carte, desen de caractere, caligrafie.
În anii 1700, tehnicile de design grafic și publicitate au fost folosite în anunțurile de ziare,
deși într-un mod foarte rudimentar. În secolul al XVIII-lea și al XIX-lea, aceste tehnici au fost
dezvoltate nu numai în ziare, ci și în cărți, anunțuri publice și reclame.
Cu toate acestea, la începutul secolului al XX-lea s-a născut industria grafică pe care o
cunoaștem astăzi. Cartea lui Jan Tschichold, New Typography, publicată în anul 1928, a fost
incredibil de influentă. Școala minimalistă de design Bauhaus din Germania a dus arta la nivelul
următor și a stabilit o bază solidă pentru designerii din zilele noastre. Designeri precum Paul
Rand, Saul Bass, Adrian Frutiger, Milton Glaser, Alan Fletcher, Abram Games, Herb Lubalin,
Neville Brody, David Carson și Peter Saville au adus designul grafic la un nivel complet nou.
În cartea sa Graphic Design: a Concise History, Hollis Richard propune următoarea
structurare și periodizare:
anii 1890 – 1914, trecerea de la Arta Grafică la Design;
perioada 1914 – 1920, Război și propagandă;
1920 – 1940, Avantgardă și începutul modernismului;
1940 – 1960, Modernismul și manifestările sale locale;
Decada ’60, Anii psihedelici, ai protestelor și ai noilor tehnici;
După 1970, Noul val al tehnologiei electronice.

1.2 Semnificația designului de presă

Designul unei publicaţii potrivit lui Bogdan Oprea reprezintă „faţa” acesteia, modul în
care „arată” un ziar sau o revistă, înfăţişare care se realizează prin îmbinarea elementelor sale
constitutive), pe baza unor reguli de ordonare grafică. Elementele constitutive sunt textul,
imaginea, elemente grafice, spaţiu alb.
Ansamblul elementelor de paginare alcătuiesc identitatea unei publicaţii. (layout-ul)
Designul individualizează o publicaţie de alta. Aspectul unei publicaţii – raportul text imagine,
alb - este de fapt modul în care conţinutul este ordonat şi prezentat cititorului.
Designul exprimă atitudine. O publicaţie zâmbeşte sau se încruntă, suferă sau este
ironică. Toate aceste stări sunt exprimate prin arhitectura unei pagini, altfel spus prin estetica ei.

4
 Mihai Cernat identifică pentru designul de presă o serie de termeni specializați: „fața
ziarului” „grafica ziarului”, „arhitectura publicației”, „prezentarea ziarului”, , „punerea în valoare
a ziarului”, comentând sensul și limitele fiecăruia.
Unii autori definesc designul de presă şi mai simplu drept jurnalism vizual, modul în care
textele şi imaginile de presă se îmbină pentru a crea o publicaţie.
Industria de presă trebuie înțeleasă și ca o „industrie de prototip”.
Alexandra Bardan reia conceptul de „industrie de prototip”, care ajută la înțelegerea
principiilor de bază ale designului de presă. Vorbim astfel de exemplarul 0. Prototipul care va
constitui matrița produsului destinat reproducerii: o structură a paginilor, un schelet
compozițional și un set de reguli tipografice, cromatice și de așezare în pagină.
Această matriță se repetă, în timp ce textul și imaginile sunt altele, la fiecare nouă ediție.

1.3 Rolul designului de presă

 Crearea identității vizuale unice a unei publicații.

 Organizarea informației și a ilustrațiilor.
 Comunicarea genului din care face parte publicația.
 Informarea cu privire la tipul de articol sau secțiune din structura publicației.
 Ilustrarea textului și a mesajului pe care dorește să-l transmită,

1.4 Conceptul editorial

Este cel ce asigură omogenitate editorială și un stil propriu, oferindu-le redactorilor

cadrul formal de alcătuire a textelor. Conceptul editorial abordează atât conținutul, cât și forma
în care acesta urmează să fie publicat.

5
 Conceptul editorial se concretizează prin trei direcții, pe cre le întâlnim și în alte
conjuncturi:
 Misiune
 Viziune
 Limbaj
În cadrul conceptului editorial este stabilit și procesul de producție: alegerea subiectelor,
planul de redacție, procesul de validare, coordonarea departamentelor editoriale, controlul
calității,fluxul de lucru pentru corectura textelor, traducerile materialelor, monitorizarea
statisticilor.

1.5 Conceptul grafic

Conceptul grafic urmărește trei seturi de principii, care conduc la stabilirea concretă a
detaliilor tehnice ale publicației.
Principiile estetice unde se are în vedre
- calitatea hârtiei,
- dimensiunile paginilor și a elementelor de paginare,
- gama coloristică a publicației, calitatea imprimării
- lizbilitatea textului și a imaginilor.

Principiile de utilitate prin:

- conținuturile informative propriu-zise oferite publicului
- modalitatea de structurare a conținuturilor pe pagini și în interiorul paginilor.

Principiile normative înscriu publicația

- într-un gen anume
- asocierea categoriei de presă din care face parte.

Publicațiile mediatice informative pot fi împărțite în ziare, tabloide, reviste și buletine.

6
 1.6 Noțiuni de design grafic

Comunicarea vizuală este supusă unor constrângeri de semnificație. Reprezentarea

vizuală a unei publicații se încadrează într-un cadru semiologic inerent obiectivelor de
comunicare ale acesteia.
Codurile grafice aliniază semnificația elementelor de design într-o coerență cu discursul.
Alte elemente grafice contribuie la estetică, fără a altera sau aduce nicio valoare
semantică. Acestea fiind efectele vizuale.
Codurile grafice sunt specifice fiecărui segment de activitate constituite din ansambluri
de elemente cum ar fi culori, modele, fonturi, perspective, modul de aranjare a detaliilor, textura.
Efectele vizuale îndeplinesc doar o funcție estetică.
Pentru a găsi un echilibru între dorința de originalitate a proiectului și relaționarea vizuală
la un anumit segment de activitate, în speță o publicație, este utilă diferențierea efectelor vizuale
și a codurilor grafice.
Delimitarea între cod și efect este foarte fină, deoarece, în funcție de fiecare utilizare,
ceea ce poate corespunde unui simbol într-o formă de realizare, poate avea o valoare decorativă
simplă în alta.
Rolul designerului este de a face o analiză la fel de fină a diferitelor straturi de
semnificație pe care le introduce în proiectele sale. Exercițiul designerului de căutare a coerenței
face posibilă direcționarea creației spre o semnificație sporită, dar și spre o estetică neîncărcată
de elemente inutile.
Din noianul de coduri grafice, le vom detalia pe cele care au aplicație în designul grafic și
de presă:
 Codul morfologic - puncte, linii, forme regulate și neregulate, texturi;
 Codul tipografic - caractere, familii de caractere, tipuri și corpuri de caracter;
 Codul cromatic - culori primare / secundare, culori reci / calde, culori
complementare;
 Codul iconic - tehnică, mod de realizare, stil, cadraj, unghi, planuri;

7
 1.6.1 Codul morfologic

PUNCT, LINIE, PLAN

Cu ajutorul punctelor, liniilor și suprafețelelor se construiesc practic orice alte elemente
grafice. În designul grafic ele reprezintă elementele de bază.
Pictorul Wassily Kandinsky a publicat „Punkt und zu Fläche Linie” (Punct și linie pe
plan). Acest nou text, din 1926, vine în continuarea volumului „ Despre spiritualul din artă ”,
din 1911, unde autorul prezenta teoria sa despre forme și culori, cu propunerea de analiză a
principiilor de bază ale desenului, care sunt, de asemenea, cele ale tuturor artelor.
Kandinsky face distincție între „element“ (în ghilimele), ca simplu semn exterior, grafic sau
pictural, o formă lipsită de orice intensitate – și pe de altă parte elementul, ca tensiune vie,
intrinsecă formei, conținută în această formă. Evocând entități care sunt percepute inițial ca
simple „elemente” materiale (punct, linie, plan), el face referire, de fapt, la tensiunea lor internă.
Punctul, primul element apare ca cel mai simplu mod al formei, constituind un suport
constructiv al tuturor formelor vizuale. El generează percepții diferite în relație cu alte elemente
sau cu spațiul din jur. „Punctul este, în sine, forma cea mai concisă”, este „afirmația cea mai
cuprinzătoare și mai stabilă”, afirma Kandinsky.
Linia, vectorul dinamismului, al doilea element, care într-o oarecare măsură decurge din
primul, este prelungire, dâră a punctului aflat în mișcare. Din punct de vedere fizic, linia are
lungime și grosime. Poate inspira, prin poziționarea ei și raportul cu alte linii sau elemente gra
fice, imagini bidimensionale sau tridimensionale.
Dicționarului de Artă relevă că linia are o funcție constructivă, dar și expresivă, când este
variată și modulată, cu grosime neuniformă, frântă, curbă etc. Are o funcție semantică utilizată
pentru sugerarea unor diverse planuri, ritmuri, spațialitate, relief, tonuri, texturi. Linia poate fi
subțire sau groasă, clară sau estompată (blurată), vibrată, texturată, cu transparență sau granulată.
Trasarea liniei are asupra desenului un impact diferit.

8
 FORMELE REGULATE ȘI FORMELE NEREGULATE

Delimitarea obiectului de mediul care îl înconjoară, realizată prin totalitatea mijloacelor

de limbajvizual linie, culoare, textură, volum dau forma.
Formele pot fi regulate sau neregulate.
Formele regulate de bază sunt:
 cercul – formă geometrică complexă, cea mai stabilă; cercul inspiră echilibru,
stabilitate, armonie, absența oricărei tensiuni, cu o formă ce ține captivă atenția;
considerată, asemenea pătratului, o figură perfectă;
 pătratul – figura geometrică perfectă, cu o stabilitate specifică și o senzație de
echilibru, păstrându-și proprietățile plastice indiferent de dimensiune sau poziție;
 ovalul – formă deformată a cercului, aduce o notă de dinamism, cu atât mai
accentuată cu cât deformarea este mai pronunțată; tendința este de a atribui doi centrii
de interes, aflați în echilibru;
 dreptunghiul – este un derivat al pătratului, cu o structură asimetrică, prin care îi sunt
atribuite noi valențe semantice;
 triunghiul echilateral – forma geometrică cu cel mai mic număr de laturi, unghiurile
sale egale stabilind un echilibru dinamic, motiv pentru care este frecvent utilizat în
artele decorative.
Formele neregulate se împart și ele în două categorii:
 Forme figurative – ce reprezintă un element care poate fi recunoscut; poate avea și
conotații simbolice.
 Forme nonfigurative – echivoce, cu interpretări multiple.

TEXTURI
Textura se referă la suprafața reală, care poate fi simțită fizic sau la aspectul vizual al
unui design, sugerată prin stilul de design.

Textură reală
Exemplul cel mai comun este cel al hârtiei. Suprafața și greutatea hârtiei pot influența în
mod semnificativ percepția unui design, făcând din alegerea designerului o decizie crucială.

9
 Textură vizuală
Este dată de straturile de text, forme și linii și pot crea sentimentul de textură pe o pagină
sau pe ecran. Textura vizuală poate fi transmisă cititorului prin stilul unui design.
Ideea de textură poate fi utilizată pentru:
 echilibrarea vizuală a compoziției;
 crearea unui interes vizual sau a unui punct focal într-o compoziție;
 realizarea unui contrast în interiorul unei compoziții.

PROPORȚIE
Este dată de relația în care diferitele elemente ale compoziției par să aparțină unui întreg
unitar, ca mărime și ca distribuție. Vezi și definiția dată de DEX. Buna proporție adaugă
armonie, simetrie sau echilibru între părțile unui design. Binecunoscutul Om Vitruvian al lui
DaVinci este unexemplu clasic – pornind de la observațiile renumitului arhitect roman Vitruvius
– prin care artistul a folosește proporția pentru a da aspectul simetriei în desen.
Când elementele dintr-o compoziție sunt disproporționate, apare dezechilibrul, ele nu se
mai leagă între ele. Echilibrul mai este exemplificat și prin proporționalitatea capului uman în
construcția restului corpului. Designerii se folosesc de aceste exemple pe care le înglobează în
reguli de asigurare a proporției. Regula treimilor este de folos designerilor prin împărțirea paginii
în nouă părți de dimensiuni egale, plasând două linii verticale și două linii orizontale, amplasate
uniform pe pagină. Elementele cheie sau punctele de pe pagină sunt plasate la una sau mai multe
din cele patru intersecții ale liniilor.

PERSPECTIVA
Este unul dintre elementele fundamentale, pentru crearea unor scene realiste și credibile
și este dată de ansamblul de reguli care fac posibilă reprezentarea obiectelor tridimensionale și
sugestia spațiului pe o suprafață plană.
Perspectiva liniară.
Perspectiva liniară este atribuită arhitectului florentin Brunelleschi. Este o metodă
geometrică de reprezentare a diminuării aparente a scalei, pe măsură ce distanța dintre obiect și

10
privitor crește; artiștii se concentrează de obicei pe redarea corectă a unuia, a două sau a trei
puncte de dispariție, pentru simplitate
Perspectiva unică
Unde obiectele trebuie plasate astfel încât părțile frontale să fie paralele cu planul
imaginii, este cea mai simplă metodă de a face obiectele să pară tridimensionale. Aceasta mai
poartă numele într-un punct.
Perspectiva în două puncte
Perspectivă este puțin mai complexă, adesea folosită atunci când se desenează clădiri
aflate într-un peisaj, unde se creează două seturi de orizontale, care se diminuează spre puncte de
dispariție aflate în afara planului imaginii, în timp ce numai verticalele rămân perpendiculare.
Perspectiva în trei puncte
Unde privitorul se uită în sus sau în jos, astfel încât verticalele converg, de asemenea,
într-un punct de dispariție în partea de sus sau de jos a imaginii.
Perspectiva atmosferică
Nu face parte din categoria liniară. Încearcă să utilizeze controlul focalizării, umbririi,
contrastului și detaliilor, pentru a duplica efectul vizual al obiectelor apropiate ca fiind cât se
poate de clare. Obiectele îndepărtate sunt redate mai puțin distinct și mai atenuate.

LUMINĂ - UMBRĂ

Lumina și umbra, relația dintre ele sau mai exact dintre lumină și întuneric crează
senzația de volum în imaginea bidimensională. Relația lumina- umbră ne ajută să înțelegem ceea
ce vedem și să înțelegem textura, dimensiunea și perspectiva.
sunt peste tot, ele fac parte din tot. Toate obiectele aruncă umbre și reflectă lumina.
Senzația de spațiu și volum, se obține cu ajutorul a două tipuri de umbre:
 umbra proprie - învăluie obiectul și îi definește conturul;
 umbra purtată - proiectată de obiect pe suprafața pe care se află; asta definește
amplasarea în spațiu a obiectului respectiv.
Iluminarea în design este similară principiului iluminatului în fotografie

11
 COMPOZIȚIA

„Compoziția este modul în care piesele sau componentele sunt combinate și aranjate
vizual pentru a spune o poveste.”2 Afirmă designerul Robert Lane.
Compoziția este un set de recomandări care ne ajută să selectăm doar anumite elemente în
cadru, să le organiză, și să le combinăm între ele, pentru ca acestea să se coreleze într-un mod
armonios. Plasarea obiectelor în cadru și felul în care interacționează este ceea ce se numește
compoziție.
Pentru o compoziție echilibrată trebuie să ținem cont de câteva principii:
 centrul de interes
 plasarea subiectului
 echilibrul
 linii și forme
 volume
 lumină
 contrastul
 texturi
 primul plan
 fundalul
 perspectiva
 modele și repetiții
 simplificarea imaginii

Există câteva componente ale designului care conduc spre o compoziție echilibrată:

Echilibru – plasarea obiectelor în pagină, astfel încât elementele de text și grafice să fie
distribuite uniform.
Există trei modalități de bază pentru a obține un echilibru:
 simetric: echilibrul este realizat făcând toate elementele vizuale egale pe toate
laturile;

2
http://robertlanedesign.com/

12
  asimetric: echilibrul este realizat prin crearea unui număr impar de elemente sau prin
utilizarea unor elementele situate în afara centrului;
 radial: echilibrul este realizat făcând elementele să radieze dintr-un punct central.

Proximitate – se referă la modul în care elementele sunt grupate și distanțate pe o

pagină. Conform principiului proximității, elementele asemănătoare se grupează împreună.
Teoria Gestalt 3 explică legea proximității care înglobează principiile de proiectare ce
sunt importante pentru a înțelege conceptele de compoziție.

Proximitatea și regula treimilor

Regula treimilor arată că desenele, modelele pot apărea mai interesante prin împărțirea
vizuală a paginii în treimi pe verticală ori pe orizontală, prin plasarea elementelor cele mai
importante în aceste treimi. Regula treimilor se aplică designului de presă, fotografiei, picturii,
imaginii în mișcare.

Alinierea
Se referă la așezarea în partea superioară, inferioară, laterală sau la mijloc a textului ori a
elementelor grafice de pe o pagină. Alinierea orizontală include alinierea la stânga, la dreapta,
centrată sau „justificată”.
Repetarea
Utilizarea acelorași culori, stiluri, forme sau alte elemente și principii în cadrul unui
document prelucrat.
Contrastul
Alăturarea unor elemente de grade diferite: cu cât diferența dintre un element grafic și
cele care îl înconjoară este mai mare, cu atât mai mult acel element va fi pus în evidență, în
document.
Albul sau Spațiul alb
Spațiului alb înseamnă că trebuie găsit aspectul și compoziția potrivite, astfel încât
semnificația comunicată să fie ușor de identificat. Există două tipuri de spațiu alb:

3
un cadru psihologic care subliniază relația dintre părți și întregul unei compoziții

13
 - Spațiul alb activ – pune accent pe zona de conținut și asigură o structură și o
prezentare mai bună în compoziție. Se lasă liber în mod intentionat, pentru a
delimita un element de altul.
- Spațiul alb pasiv – este spațiul care apare în mod natural, cum este distanța dintre
cuvintele sau cel implicit lăsat la marginea unei pagini.
Ochiul uman percepe un aspect organizat și curat mai bine decât un spațiu aglomerat, plin
de perturbații vizuale, adică armonice. Spaţiul alb uşurează lectura. El stimulează atenţia. Și, este
folosit ca element de spargere a monotoniei unei pagini,

CENTRELE DE INTERESE ȘI IERARHIA

DOMINANȚA, Stabilirea dominanței

Elemente identice nu pot domina reciproc. stabili diferite greutăți vizuale sunt date de
caracteristici comune:, formă, culoare, valoare, adâncime, textură, densitate, saturație, orientare,
spațiu alb local, interes intrinsec, greutate fizică percepută, dimensiune.
Dominanța este creată în special prin contrast.
Elementul care atrage privirea în primul rând este cel cu cea mai mare greutate vizuală,
elementul dominant. Elementul dominant este observat mai întâi și prin el se stabilește contextul
pentru ceea ce se vede în pagină.
Dominanța poate fi creată și prin direcția vizuală. Un element din pagină poate fi
înconjurat cu săgeți îndreptate spre el, privirea concentrându-se asupra lui.
Co-dominanția este o altă posibilitatea, în care două elemente sunt dominante în cadrul
unei compoziții. Totuși, cele două vor concura între ele pentru atenție și pot în cele din urmă să
distragă atenția, în lipsa unui echilibru în acea compoziție.

Centre de interes
Centrele de interes dintr-un model propus ar trebui să iasă în evidență, dar să fie
observate după elementul dominant. Centrele de interes, într-o compoziție, rețin atenția

14
privitorului prin zone de accentuare sau de diferență. Centrele de interes sunt elemente sau zone
de dominanță, însă nu cu aceeași intensitate precum elementul dominant.
Contrastul este o modalitate bună de a crea centre de interes greutatea vizuală sau direcția
poate fi folosit pentru a crea un centru de interes, intensitatea diferențiază elementele între ele.
.

Ierarhia vizuală
Este dată de centrele de interes. Astfel o ierarhie vizuală este creată în compoziție. Ea
trebuie să se potrivească cu ierarhia conceptuală a conținutului.
Ierarhia vizuală le permite cititorilor să extragă informații. Ajută redactorul să comunice
un mesaj rapid și eficient.
Cititorul ar trebui să poată observa punctele cheie și mesajul principal al informațiilor.
Privirea mai îndelungată ar trebui să te poată ghida cu ajutorul centrelor de interes ale
compoziție, pentru a obține următoarele mesaje în ordinea importanței dorite a fi comunicate.

1.6.2 Codul tipografic

Literele sunt elemente de comunicare prin textul pe care îl alcătuiesc. În același timp, prin
forma pe care o au, poartă diverse semnificații. Prin urmare, tipurile de caracter /fonturile,
influențează mesajul general pe care îl transmite o compoziție.
Categoriile de clasificare sunt: „Serif” și „Sans Serif” – cu și fără serife.

Caracterele Serif
Serifele sunt terminații fine ale literelor, cu rolul de a conduce ochiul și de a înlesni
lectura. Acest tip de caractere este potrivit pentru textele mai lungi - romane, manuale,
enciclopedii etc. și blocuri de text.

15
 Caracterele Sans Serif
Din moment ce caracterele fără serif nu au linii de terminație, textele în această forma
sunt potrivite pentru citirea succintă, pentru a primi rapid informații, în care sunt folosite doar
câteva cuvinte sau propoziții; cuvintele tipărite pe semnele rutiere sau cele utilizate ca titluri sunt
fără serif.

Elemente ale codului tipografic

Când designerii creează fonturi, ei iau decizii cu privire la apariția atributelor literelor.
Învățarea și înțelegerea terminologiei specifice poate ajuta designerii să dezvolte o atenție mai
bună față de armonia vizuală și complexitatea alfabetului.
Bază (baseline) – linia imaginară pe care se află litera;
Meanline – linia imaginară care se află deasupra literelor mici (minuscule);
Înălțime X – înălțimea corpului de litere mici, fără a ține cont de ascendenți și
descendenți;
Ascendent – înălţimea extensiilor superioare ale literelor mici, adică partea formei
literelor mici şi mari care se ridică deasupra înălţimii literei de bază (meanline);
Descendent – înălţimea extensiilor de jos ale literelor mici, adică partea formei literei
mici care coboară sub linia de bază (baseline);
Înălțimea majusculei - înălțimea literei majuscule într-un font, luată de la linia de bază
până la partea de sus a caracterelor;
Counter – spațiul negativ dintr-o literă complet sau parțial închisă;
Font – set de caractere (cifre, litere, simboluri) conceput în același stil grafic;
Stem – principala linie dreaptă a unei litere;
Lizibilitatea – măsoară cât de uşor se disting două litere între ele, în cadru.
Spațiul alb dintre litere – în mod ideal, o cantitate echilibrată de spațiu este preluată de
text. Astfel, textul nu este atât de aglomerat încât literele să se suprapună între ele, nici nu este
prea distanțat, îngreunând citirea;

16
 1.6.3 Codul cromatic

Înțelegerea culorilor, a modului în care pot fi utilizate pentru a îmbunătăți comunicarea

vizuală face necesară aprofundarea în utilizarea eficientă a culorilor în design.
Oamenii de știință și artiști Newton, Goethe, Holze și Albers, care au explicat atât
atributele de culoare măsurabile (colorimetria), cât și alegerile subiective ale culorilor, au studiat
de ce oamenii răspund la unele combinații de culori mai favorabil decât la altele.
Albert Henry Munsell, profesor de artă din Boston, a reușit să dezvolte și să impună unul
dintre cele mai influente sisteme de modelare și de numirea precisă a culorilor. Sistemul lui
Munsell a identificat trei componente independente ale culorii:
 Pigment – nuanță. Potrivit lui Munsell, nuanța este „calitatea prin care distingem
o culoare de alta.” Nuanțele diferite sunt, de fapt, date de lungimi de undă diferite.
Pigmentul determină nuanța unei culori, ce poate fi caldă sau rece.
 Valoare de ton – intensitate. „Calitatea prin care distingem culoarea luminii de cea
întunecată.” Măsoară strălucirea unei culoari. La valoare completă (luminozitate),
o culoare de orice nuanță apare albă. La valoarea zero (fără luminozitate), orice
culoare apare negru. Munsell a folosit un sistem de masură de la 0 la 10, în care 0
corespunde culorii negre, 10 culorii albe, cu toate nuanțele de gri aflate între ele.
Această diluare a culorilor de la închis spre deschis poate fi folosită și la
măsurarea intensității degradeurilor de gri.
 Puritate cromatică – claritate. Se referă la bogăția nuanței. Ea diferențiază, de
exemplu, albastru închis de albastru deschis. Puritatea cromatică este cunoscută și
ca saturația culorii. Ca exemplu adăugarea vopselei albe în roșu reduce saturația
sau puritatea cromatică, făcându-l mai deschis. O culoare la saturație completă
este o nuanță pură. O culoare la saturație zero este o nuanță de gri. Unele culori
sunt strălucitoare, vibrante și reflectă lumina, în timp ce altele sunt șterse sau
discrete și atrag lumina. Puritatea cromatică are un sistem de măsură ce variază
între 0 și 14, unde 0 corespunde nuanțelor de gri sau terne, iar 14 celor mai clare.

17
 Sistemul dezvoltat de Munsell pentru a cuantifica nuanța, intensitatea și puritatea
cromatică, făcând posibilă numirea precisă a culorilor, a fost adaptat de Pantone, de Truematch,
de Cie.

Roata culorilor

O roată a culorilor este o diagramă care prezintă nuanțele de culoare și interconexiunile

lor dispuse într-un model circular.
Există trei nuanțe primare roșu, galben și albastru, care se pot combina pentru a obține
toate celelalte nuanțe de culoare.
În anul 1666, Sir Isaac Newton a dezvoltat prima diagramă de culoare circulară, iar de
atuni, roata culorilor a evoluat în mai multe variante.
Adesea, culorile calde, de înaltă saturație, strălucitoare, par mai apropiate și sunt
denumite active. Culorile reci, de saturație scăzută, culori mai închise, par să se retragă vizual și
se spune că sunt pasive. Unele culori par neutre.

Armonia culorilor

Armonia, termen care ne este familiar din muzică, se aplică și aici și poate fi definită ca
un aranjament plăcut al pieselor. Armonizarea culorilor creează un sentiment interior de ordine,
un echilibru vizual. Culoarea, ca orice alt element din design, trebuie să fie folosită cu un motiv
și trebuie să aibă sens în compoziția generală.
Armonia culorii înseamnă că scena de culoare nu este nici plictisitoare, nici haotică.
Există câteva principii generale de utilizare a culorii sau de obținere a unei armonii de
culoare. Acestea au legătură cu înțelegerea contrastului de culoare, a culorilor complementare și
analogice, precum și a contextului.

18
 Contrastul culorilor

Relația dintre obiect și câmpul său înconjurător este importantă pentru contrastul în
culoare. Contrastul este dat de diferența de culoare dintre o figură și câmpul său înconjurător.
Vizibililitatea crește cu cât este mai mare contrastul dintre figură și fundal.
Contrastul culorii se măsoară în două varietăți de bază: contrastul de intensitate (culoare
deschisă vs. culoare închisă) și contrastul de nuanță. În literatura de specialitate sunt identificate
șapte contraste distincte de culoare.
Contrast de nuanță: Diferența dintre nuanțe cum ar fi galben, albastru și roșu.
Contrastul este format prin juxtapunerea diferitelor nuanțe. Cu cât este mai mare distanța dintre
nuanțe pe roata culorilor, cu atât este mai mare contrastul.
Contrast întunecat – deschis: negru și alb, noaptea și ziua, gri închis și gri deschis.
Contrastul este format din juxtapunerea valorilor luminoase și întunecate. Este eficent și în cazul
compozițiilor monocromatice.
Contrast cald-rece: roșu, galben, portocaliu (cald) în contrast cu albastru, verde și maro
(rece).
Contrast complementar: culori opuse pe roata culorilor, care creează contrast maxim;
galben – violet, albastru – portocaliu, roșu – verde.
Contrast simultan: în care limitele dintre culori vibrează, uneori creând iluzii
interesante. Acesta este un efect care apare atunci când două culori adiacente sporesc sau reduc
saturația optică:
 Albul pare mai alb, atunci când este înconjurat de o culoare închisă.
 Griul pare mai intens, atunci când este înconjurat de o culoare deschisă.
 Culorile pot să pară mai deschise sau mai întunecate, în funcție de intensitățile și
nuanțele care le înconjoară.
Contrastul saturației: contrastul dintre culorile pure, intense și culorile mai neutre, mai
șterse.
Contrastul extensiei: implică atribuirea unor proprietăți numerice culorilor și apoi
folosirea lor în calcularea unor cantități proporționale, una lângă cealaltă.

19
 Culori analoge
Culorile similare sunt oricare trei culori, care sunt alăturate pe cele 12 părți de pe roata
culorilor, cum ar fi verde, galben-verde și galben. Acest tip de culoare se găsește adesea în natură
și tinde să fie plăcut pentru ochi.

Culori complementare
Complementarele sunt două culori opuse una de celălaltă pe roata culorilor, cum ar fi
roșu și verde, portocaliu și albastru. Culorile complementare arată, în general, foarte bine
împreună într-un design. Creînd contrast maxim, poate fi un instrument puternic într-o
compoziție.
Culorile complementare nu dau neapărat un contrast de intensitate.

Culori calde și culori reci

Culorile calde sunt asociate cu soarele și cu focul, în timp ce culorile reci sunt asociate cu
apa și cu lumina lunii. Culorile calde par mai aproapiate, în proximitate, iar culorile reci tind să
creeze o senzație de distanță. O regulă utilă pentru alegeerea culorile de fundal și de prim plan.

Saturația
Starea de puritate absolută în culoare descrie saturația. Amestecul de negru sau gri în
culorile pure aduce scădere a nuanței. Culoarea rezultată pare întotdeauna mai puțin luminoasă
decât cea originală, poate deveni ștersă sau mată. Culorile pure amestecate cu alte nuanțe devin
tonuri roșiatice, albăstrui sau verzui. Culorile create cu aceste mixturi sunt numite culori
„nesaturate”. De fapt, dacă sunt amestecate două părți egale a două culori complementare, se
obține cel mai scăzut nivel de saturație.

20
 1.6.4 Codul iconic

Elementele figurative dintr-o compoziție, care au corespondent în realitate, alcătuiesc

codul iconic. Clasificarea acestor elemente se poate face astfel:
 în funcție de tehnica de realizare: desen; pictură; gravură; fotografie; modelare și
randare tri-dimensională;
 după modul de realizare: imagine spontană (instantaneu); imagine regizată, realizată
în studiou; reprezentare grafică, realizată prin intermediul programelor de grafică
computerizată;
 stilul imaginii poate fi: realist (reprezentare fidelă); caricatură (critico-satiric);
parodie; personificare.

Cromatica
Mesajul capată dimensiune când este transmis de cromatica imaginilor. Cromatica poate
fi realistă (imagine color), ceea ce duce la obținerea unei imagini directe, nealterate. Sau poate fi
interpretată (alb-negru, sepia, diverse efecte cromatice), sugerându-se astfel diferite mesaje sau
conotații ale imaginii rezultate.

Cadrul
Încadrarea face parte din arhitectura fundamentală a designului grafic. Încadratura separă
o imagine de elementele înconjurătoare.
Valențele cu infinite variabile de elemente utilizate de designerul grafic. Rama, marginile
și legendele sunt resurse cheie ale designului grafic. Evidente sau șterse, estompate diversele
tipuri de încadrare afectează modul în care sunt percepute informațiile. Cadrul contribuie la
modul în care acel conținut este înțeles.

Cadrajul
Cadrajul se referă la apropierea imaginii față de obiectivul vizat. Astfel, cadrajul poate fi:
 strâns / apropiat – accentul cade pe detaliile formelor și obiectelor din imagine;

21
  larg / îndepărtat – spațiul din jurul obiectelor determină o anumită atomosferă,
influențând modul în care acestea din urmă sunt percepute;
Pe de altă parte, din limbajul cinematografic a fost adoptată noțiunea de succesiune a
planurilor, care variază de la prim-plan, la plan mediu, plan american, plan întreg, plan de
ansamblu sau plan-detaliu.

Perspectiva
Aceasta reprezintă unghiul din care este realizată o imagine. În funcție de unghiul de
perspectivă, poate fi creată o reprezentare originală, cu puncte de vedere neobișnuite și situații
neașteptate.

Tipuri de perspectivă:
 aeriană – spațiul și adâncimea sunt sugerate prin intermediul nuanțelor și al tonurilor,
planurile îndepărtate fiind mai estompate;
 lineară – obiectele din prin plan sunt mai mari, iar celelalte devin din ce în ce mai
mici, cu cât sunt mai departe de privitor;
 inversă – opusă perspectivei lineare, aceasta mărește elementele din planurile
secudnare, pe măsură ce sunt mai îndepărtate;
 trompe l’œil – variație a perspectivei lineare, aceasta creează iluzia de
tridimensionalitate prin sugerarea continuării spațiului spre infinit;
 perspectiva unghiul pasării – imaginea este văzută de sus, ceea ce duce la obținerea
unui spațiu larg, a unei panorame.

1.7 Noțiuni de design de presă

„Principalele elemente de design al unei publicaţii tipărite sunt: textul, imaginea,

ilustraţiile şi spaţiul alb. Împreună, toate aceste elemente grafice creează o compoziţie care se
dorește a fi unitară şi individuală – ziarul sau revista.”4

4
Bogdan Oprea, Design de presă – tutorat,

22
 Elementele de design au atât rol estetic, cât mai ales fi funcţional, pentru a asigura o
înţelegere cât mai ușoară a mesajului. Tipul de caracter ales, mărimea lui, culoarea, modul de
aliniere etc. trebuie să asigure o lizibilitate cât mai bună a textului. De asemenea, îmbinarea
elementelor grafice, culorile, dimensiunile şi poziţionarea acestora au rolul de a facilita și susține
înţelegerea mesajului pe care textul sau imaginea îl transmit.
Pentru a asigura lizibilitatea, elementele grafice trebuie să fie unitare şi, în bună măsură,
repetitive. Astfel, ele formează un cod de lectură pentru cititor, care îl ajută să înţeleagă uşor
mesajul textului și al imaginilor publicației respective.
Elementele de design se combină între ele. Luate separat, elementele îşi vor pierde
funcţia lor valorizantă, aceea de a fi estetic plăcute, de a fi funcţionale şi de a facilita lizibilitatea.

1.7.1 Elemente tehnice

Aspectele de ordin tehnic contribuie, la rândul lor, la transmiterea mesajului. Formatul

publicației, suportul pe care este tipărită, chiar și modul în care este legată, toate sunt elemente
distinctive, purtătoare de semnificație.

Formatul ziarelor
Principalele formate utilizate de către ziare sunt:
 Broadsheet – cel mai mare format de ziar, cu dimensiuni aproximative 75 x 60 cm.
Este paginat pe 6 – 7 coloane, are mai multe deschideri pe pagină (trimiteri către
articole din interior), titlurile folosesc întotdeauna culoarea neagră. Exemple: „The
New York Times”, „The Financial Times”, „Die Welt”, „Corriere della Sera”,
„România liberă”.
 Berliner – formatul aproximativ 47 x 31,5 cm. Este paginat pe 5 – 6 coloane, are în
general două deschideri de ziar, una principală și una secundară, folosește casete
colorate și elemente grafice. Exemple: „Le Monde”, „The Guardian”, „Gândul”.
 Tabloid – format mediu, derivat din A3, cel mai adesea 43,1 x 27,9 cm. Paginat în
general pe 4 coloane, are o singură deschidere pe prima pagină. Texte scurte,

23
 predomină fotografiile, titlurile sunt colorate și se folosesc numeroase elemente
grafice. Exemple: „The Sun”, „Daily Mail”, „Click!”, „Libertatea”.

Formatul revistelor
Uzual, revistele folosesc formatul mic, derivat din A4 (21 x 29,7 cm). Având o
dimensiune care poate fi cuprinsă în întregime dintr-o singură privire, este un format practic,
ușor de citit.

Suportul
Tiparul folosește hârtia drept suport tradițional pentru ziare și reviste. Hârtia de ziar este o
hârtie subțire, cu o densitate medie de 60 g/m2. Chiar dacă prețul hârtiei de ziar este redus,
aceasta trebuie să fie suficient de rezistentă și de opacă, pentru a respecta standardele specifice
de tipărire.
De-a lungul timpului, au fost făcute experimente pe diverse suprafețe: acril, polimeri, dar
acestea încă nu sunt folosite la scară largă. În zilele noastre, publicarea în format electronic este
din ce în ce mai preferată, în paralel cu tiparul clasic.

Legarea
Operațiunea prin care sunt prinse la un loc elementele care compun o publicație se
numește legare. După îndoirea și împăturirea colilor tipărite, se obține formatul brut, care ajunge
la formatul finit prin operațiunea de tăiere a marginilor pe trei laturi.
Paginile ziarele sunt adunate împreună doar prin pliere. Uneori, ziarul poate fi împărțit în
fascicole tematice separate, iar suplimentele pot fi capsate.
În cele mai multe cazuri, revistele folosesc una dintre cele două metode de legare
populare – broșarea sau capsarea. Broșarea se realizează prin lipirea paginilor și a copertei, la
cotor, cu un adeziv termic puternic și flexibil. În cazul capsării, paginile revistei sunt realizate
din foi pliate, ținute împreună prin capse de sârmă.

24
 1.7.2 Paginarea

Paginarea - DTP - reprezintă modul în care elementele grafice se îmbină între ele: textele,
fotografiile, ilustraţiile grafice, alb-ul.
În cazul ziarelor, paginarea se face după o serie de reguli stricte, comune pentru
ansamblul publicaţiilor. Alexandra Bardan distinge patru tipuri diferite de paginare a ziarelor: în
scară, în ramă, în bloc şi în module.
Paginarea în scară – primul tip de paginare, din punct de vedere istoric, folosit de
publicaţii preluând modelul tiparul de carte. Textele sunt paginate unele sub altele, fiecare articol
nou fiind pus pe o coloană, în continuarea articolului anterior, până la umplerea tuturor
coloanelor. Titlurile și imaginile au lățimea cât coloana de text. Azi acest mod de paginare mai
este folosit în paginile de mică publicitate, dar şi la grupaje informative scurte și reduse ca
importanță.
Paginarea în ramă – dezvoltată pentru a permite evidențierea titlurile articolelor,
acestea începând a fi dispuse pe mai multe coloane. Titlul este plasat la începutul articolului, iar
textul propriu-zis este dispus sub el, în coloane cu lungimi diferite. Astfel, articolele se îmbină
asemenea unui puzzle. Totuși, acest tip de paginare creează neclaritate, pentru că alăturarea
coloanelor de la articole diferite necesită studierea atentă a paginii, pentru a înțelege logica
poziționării materialelor și granița dintre ele. Un alt neajuns, dificila asociere a articolului cu
imaginea dedicată. O modalitate de integrare a imaginii sau ilustrației este înconjurarea ei pe
toate laturile cu textul articolului cu care este asociat.
Paginarea în bloc – Textul formează un dreptunghi, cu coloane de lungimi egale. Textul
împreună cu titlul devin un bloc compact, în interiorul căruia mesajul este uşor de urmărit.
Totuși, nici acest tip de paginare în bloc nu clarifică relaţia dintre textul și imaginea asociată lui,
putând fi interpretată ca aparținând altui articol. În același timp, poziționarea alăturată a două
articole duce la crearea unor egalități inestetice între titlurile acestora.
Paginarea în module – textele, ilustrațiile şi imaginile asociate aceluiaşi articol sunt
aranjate într-un dreptunghi și sunt izolate de celelalte module prin intermediul unor linii sau a
unor elemente grafice. Aceste module sunt poziționate unul peste altul sau unul sub altul, cu
delimitarea clară dintre ele. Este tipul cel mai uzitat în paginarea ziarelor.

25
 Paginarea revistelor, se face după reguli proprii fiecărei publicații în parte, unde intervine
imaginația, cunoștințele și creativitatea designerului, făcând inutilă identificarea unui model
comun de prezentare. Paginile au un mod de așezare a articolelor specific fiecărei secțiuni în
parte: editorial, cuprins, pagini standard, dosar special și altele. Există șabloane prestabilite
pentru fiecare secțiune în parte, în cadrul conceptului grafic al revistei. În paginile care permit o
libertate de creație mai mare, elementele grafice se pot inspira, de exemplu, din subiectul
articolului.
Cu alte cuvinte, paginarea jurnalelor ar putea fi asociată modului televiziv de prezentare,
iar în cazul revistelor modului cinematografic de abordare.

1.7.3 Elemente de text

Capul de ziar – reprezintă sigla publicației și este principalul element de identitate

vizuală al acesteia. El reflectă conceptul editorial în abordarea publicației.
Frontispiciul – definește suprafața în care sunt încadrate numele publicației, precum și
diverse date administrative.
Titlul – semnalează vizual importanța unui articol în pagină. Titlul articolului este scris
cu cu corp de literă mare, constituind un mijloc important de evidențiere.
Raster - Rasterul este constituit din rețeaua de linii de ghidare, care contribuie la
alinierea precisă a elementelor din pagină.
Coloana - Rasterul este cel care organizează coloanele, precum și spațiile dintre coloane.
Ziarele adoptă dispunerea textului pe patru sau mai multe coloane, în limita unei lățimi minime a
coloanelor, astfel încât textul să poată fi urmărit.
Text - Textul aranjat pe coloane este și el formatat, cu o mărime a corpului de literă
cuprinsă între 9 și 12 puncte. Elemente de formatare a textului: paragraful, alinierea, spațierea
dintre rânduri, dintre cuvinte și dintre litere.

26
 Colontitlu – element grafic sau de text, care semnalează o rubrică. Se mai numește și
titlu de secțiune sau rubrică. Element constant de identitate vizuală, colontitlul este în general
situat în partea superioară a paginii și poate consta într-un simplu text sau să fie elaborat ca semn
grafic.
Coloncifru – element care marchează numerotarea paginilor. Fie semnalat printr-o
simplă cifră, fie construit ca un element grafic complex, coloncifrul este un element constant de
identitate vizuală a publicației.
Ilustrație – imaginea asociată articolului - fotografie, desen, schiță, hartă, grafic.
Siluetă – imagine în care fundalul a fost înlăturat.
Referințe secțiuni – zona în care sunt semnalate principalele articole din secțiuni.
Ancore vizuale – elemente secundare, cu rol în accentuarea sau ierarhizarea textului,
precum și în orientarea lecturii.
Exemple de ancore vizuale:
Șapou – termen venit din jurnalismul francez, chapeau – scurtă introducere așezată la
începutul unui articol de ziar sau de revistă, cu rolul de a capta atenția cititorului. Situat în
general deasupra titlului, șapoul este semnalat grafic diferit de acesta, prin tipul de caracter
folosit, precum și prin modul de aliniere.
Letrină – literă majusculă de înălțimea câtorva rânduri, cu care începe un articol.
Legendă – text ce explică ilustrația care însoțesc un articol, dezvoltând ideea prezentată
în mod vizual.
Intertitlu – cu rolul de a fragmenta textul în grupuri logice, înlesnind astfel lectura.
Citat – de asemenea, cu rol în fragmentarea textului, creează dinamism în paginare,
orientează lectura și întărește veridicitatea textului.

1.7.4 Elemente imagine

Fotografia de presă – Impactul imaginii depinde în special de relevanța ei în raport cu

textul căruia îi este asociat. Alte repere calitative, care măresc sau reduc impactul imaginii sunt:
claritatea, compoziția, contrastul, cadrajul, precum și dimensiunea fotografiei.

27
 Ilustrația – Cu o varietate inepuizabilă de forme - desene conceptuale, caricaturi, benzi
desenate etc.,- ilustrațiile grafice sunt un instrument de înlesnire a lecturii. În același timp, ele au
valoare estetică în pagină.
Grafice – Construite special pentru a scoate în evidență o anumită informație, graficele -
diagrame, tabele, hărți etc. - sunt realizate în stilul vizual specific publicației.
Ancore vizuale – Asemenea „ancorelor vizuale” de text, diverse elemente grafice au
rolul de a ghida lectura. Exemple: diverse forme geometrice, linii de accentuare sau de separare,
rame.
Spațiul alb – Este la fel de important în paginarea unei publicaţii, ca toate celelalte
elemente grafice. Pe de o parte, spaţiul alb le dă formă celorlalte elemente, contribuie la
conturarea şi la evidențierea lor. În același timp, el stabilește apartenenţa unor texte. Spaţiul alb
facilitează lectura.
Oglinda paginii – Suprafața din pagină destinată totalității elementelor de text și de
imagine reprezintă oglinda paginii.
Aceasta este stabilită de formatul colii de tipar, formatul finit al publicației, cotorul în
cazul revistelor de caracteristicile de producție ale publicației. Pentru a nu crea un disconfort
estetic spațiul alb din jurul oglinzii paginii este necesar a fi suficient.

1.7.5 Principii de design de presă

Ghidată de anumite principii de design, paginarea unei publicații este act creativ.
Se desprind un set de reguli, din experiența graficienilor de presă, care dacă sunt urmărite
pot susține înțelegerea mesajului jurnalistic. Acesta este, de fapt, scopul principal al paginării
unei publicaţii.

Unitatea
echilibrul asimetric este flexibil și util pentru o publicație. În general, monotonia este dată
de simetrie. Asimetria organizează textele într-o anumită ierarhie.

28
 Contrastul
Echilibrul menționat mai sus duce la o ierarhizarea a elementelor prezente în pagină,
precum metoda contrastului. Elementele de text trebuie să se afle în contrast de mărime, lipsa
acestuia putând genera confuzie între textul de rând, titluri, intertitluri, legenda imaginilor etc.

Focus
Atenția privitorului reprezintă zona din pagină care captează în primul rând centrul de
interes al compoziției: este rezultatul ierarhizării și evidențiază articolul cel mai important din
pagină.

Proporția

Matila Ghyca a reușit să dea interpretări proporției de aur de care au ținut cont Le
Corbusier, Salvdor Dali, Mircea Eliade, Paul Valery afirmând că: „Atât în cazul animalelor cât și
cel al plantelor, pare să existe o preferință marcată pentru simetria pentagonală, o simetrie legată
clar de secțiunea de aur și necunoscută în lumea materiei inerte.”5
Concentrându-te pe proporție creezi armonie în compoziția paginii. Raportul dintre partea
cea mai mică și partea cea mai mare trebuie să fie egal cu raportul dintre partea cea mai mare și
întreg definește Proporția de aur.
O variantă simplificată a proporției de aur este Regula treimilor: pagina este divizată în
două părți, dintre care una este de două ori mai mare decât cealaltă.
O altă variantă ușor de folosit a proporției de aur este împărțirea paginii în nouă zone, cu
trei părți orizontale egale și trei părți verticale egale.

Unitatea conceptuală
Grafica trebuie să fie unitară pe mai multe niveluri:
 în planul paginii, unitatea este creată prin folosirea aceluiași tip de caracter, precum și
a aceluiași stil de titluri;

5
Matila Ghyca, Estetica proporțiilor în natură și în artă

29
 în planul alcătuit împreună cu pagina alăturată, unitatea este obținută prin folosirea
unor elemente de identitate vizuală similare, pe lângă mijloacele de la punctul
anterior;
 în planul întregii publicații, unitatea este realizată prin utilizarea unor elemente de
identitate specifice diferitelor secțiuni (coloncifru, colontitlu etc.). Acestea pot avea
culori sau tonuri diferite, dar trebuie să se încadreze în același stil.

30
 Bibliografie

o Arnheim Rudolf, Arta și percepția vizuală, ed Meridiane, Bucuresti, 1982

o Achiței Gh. Și colectiv, Dicționar de estetică generală, ed. Politică, București 1979
o A.H.Munsell, Munsell Book of Colour, Munsell Color Company Inc., 1929
o Aynsley Jeremy, A Century of Graphyc Design, Octopus Publishing, London, 2001
o Bardan Alexandra, Introducere în designul de păresă
o Cernat Mihai, Conceperea și elaborarea ziarului, Ed. Fundației România de Mâine, 2002
o Deac Ioan, Conceperea și elaborarea ziarului
o Guțu-Tudor Dorina, New Media, ed. Tritonic, București 2007
o Hollis Richard, Graphic Design: a Concise History, Thames and Hudson, London, 1994
o Kenneth Ronkowitz „Gestalt – One Set of Principles of Visual Perception” – New Jersey
Institute of Technology, 2014
o Marcus Solomon, Spațiul nostru comunicațional, Secolul 20, nr 4-9, 2000
o Oprea Bogdan, Design de presă-tutorial, Facultatea de Jurnalism si Științele Comunicării,
Universitatea din București
o Sol Le Witt, Paragraphs on Conceptual Art, Art Forum, 1967
o Zappatera Yolanda, Editorial Design, Laurance King Publishing, London, 2007

31