Cuprins

I.Introducere ............................................................................................................................... 1
II.Partea teoretică ........................................................................................................................ 2
II.1 Anatomia hipofizei și a sistemului reproducător masculin .............................................. 2
II.2 Fiziologia hipofizei și a sistemului reproducător masculin ............................................. 7
II.3 Ciclul de răspuns sexual masculin ................................................................................. 11
II.4Disfuncţii sexuale masculine .......................................................................................... 15
II.5 PATOLOGIA HIPOFIZARĂ CU IMPACT ASUPRA FUNCTIEI SEXUALE .......... 19
II.6 Investigarea disfuncţiei erectile ..................................................................................... 20
III Contribuția personală ........................................................................................................... 26
III.1 Obiectivele cercetarii.............................................................................................. 26
III.2 Ipotezele cercetarii ................................................................................................. 26
III.3 Consimtamant informat .......................................................................................... 26
III.4 Metoda .................................................................................................................... 26
III.5 Rezultate ................................................................................................................. 26
III.6 Discutii ................................................................................................................... 26
III.7 Concluzii ................................................................................................................ 26
I.Introducere

Evoluția din domeniul medical, de care ne bucurăm, atât din punct de vedere al
prevenției cât și a noilor metode de diagnostic; a dus și la o evoluție în domeniul medicinei
sexuale, lucru extrem de important în această epocă. Trăim intr-o epocă în continuă
schimbare, cu noi principii din punctul de vedere al sexualității. O epocă în care se pune mult
accent pe această parte a vieții.
Deoarece speranța de viață crește, s-a constatat și o creștere a prevalenței disfuncției
erectile și a disfuncțiilor sexuale în general. Impactul disfuncțiilor sexuale asupra vieții este
foarte important, atât din punct de vedere psihologic, cât și medical. Disfuncțiile sexuale duc
la pierderea încrederii în sine, la destrămarea relațiilor, la scăderea calității vieții, ca în final să
ducă la depresie. Deci impactul disfuncțiilor sexuale asupra indivizilor, dar și asupra
partenerelor acestora este unul extrem de puternic.
Este cunoscut faptul ca disfuncțiile sexuale și în special disfuncția erectilă, se asociază
cu alte patologii. Deci diagnosticarea cât mai precoce și corectă a disfuncțiilor sexuale,
permite pe lângă posibilitatea de tratament a acestora și diagnosticarea altor patologii,
comorbidități și codiții care pot pune în pericol viața subiecților. Disfuncția erectilă poate fi
un simptom pentru : afectarea cardio-vasculară, diabetul zaharat, depresie, hiperplazia
benignă de prostată și cancerul prostatic.
Toate aceste lucruri arată importanța studierii acestor patologii, atât din punct de
vedere medical cât și psihologic.

1
II.Partea teoretică
II.1 Anatomia hipofizei și a sistemului reproducător masculin

HIPOFIZA

Hipofiza este o glandă endocrină mică, cu o greutate de aproximativ 600 mg (variază

intre 400-900 mg), localizată median, la baza creierului, la nivelul unei loje osoase cunoscute
sub denumirea de „şaua turcescă” a osului sfenoid. Ea este compusă din adenohipofiză, care
reprezintă aproximativ 75% din glandă şi neurohipofiză. Adenohipofiza poate fi divizată în 3
lobi: lob anterior sau pars distalis, lob posterior sau pars tubularis, iar între aceştia lobul
intermediar sau pars intermedia.La oameni, spre deosebire de alte mamifere, lobul intermediar
este rudimentar. Neurohipofiza la rândul ei, este compusă din pars nervosa, infundibulum şi
eminenţa mediană. Pars tubularis înconjoară infundibulum şi împreună formeză tija
hipofizară.
Hipofiza se dezvoltă din două structuri total diferite: punga lui Rathke şi infundibilul.
Punga lui Rathke este o envaginţie ectodermică, situată imediat anterior de membrana
bucofaringiană, iar infundibilul este o prelungire inferioară a diencefalului. În cea dea 3 –a
saptămână de viata embrionara la nivelul cavităţii orale apare punga lui Rathke care ulterior
se dezvoltă în direcţie dorsală spre infundibul. Până spre sfârşitul celei de-a doua luni de
dezvoltare embriofetală, punga lui Rathke nu mai are contact cu cavitatea orală, dar va fi în
contact strâns cu infundibilul. Prin creşterea rapidă a numărului de celule a peretelui anterior a
pungii lui Rathke, in cursul dezvoltarii va apărea lobul anterior al hipofizei sau adenohipofiza.
De la nivelul acestui lob se desprinde o mică prelungire numită partea tuberală
(infundibulară), care va înconjura complet pediculul infundibulului. Din peretele posterior al
pungii lui Rathke se va dezvolta lobul intermediar, care la om se pare ca ar avea o importanţă
funcţională redusă. Din infundibil se formează tija pituitară şi componenta nervoasă a
hipofizei, lobul posterior sau neurohipofiza; alcatuită din celule neurogliale, plus numeroase
fibre nervoase cu origine in hipotalamus.
Raporturile hipofizei sunt importante datorită structurilor vitale cu care aceasta se
învecinează, astfel anterior vine în raport cu sinusul sfenoid şi fosele nazale, posterior cu lama
patrulateră, artera bazilară şi ramurile sale, superior cu diafragmul selar(cortul hipofizar) care
are un mic orficiu prin care trece tija pituitară şi prin intermediul căruia hipofiza vine în
contact cu chiasma optică, lobul frontal si ventriculul III, inferior cu corpul sfenoidului si
sinusurile sale, iar lateral cu sinusurile cavernoase (carotida internă, nervii oculomotori
III,IV,VI).
Vascularizaţia hipofizei este o vascularizaţie abundentă, fiind asigurată de arterele
hipofizare superioare şi inferioare, ramuri ale arterei carotide interne. Arterele hipofizare
superioare se desprind de la nivelul arterei carotide interne şi formează o reţea capilară la
nivelul eminenţei mediane. Vascularizaţia adenohipofizei este asigurată predominant de către
sistemul port hipotalamo-hipofizar, format din venele portale lungi şi scurte, cu origine la
nivelul plexului infundibular.Artera hipofizară inferioră vascularizează predominant
neurohipofiza. Venele hipofizare drenează în sinusul intracavernos.

2
SISTEMUL REPRODUCATOR MASCULIN

Dezolvarea sexuală începe încă din viaţa intrauterină şi se continuă până la pubertate
când are loc maturarea completă a structurii şi funcţiilor organelor genitale.Stadiile inţiale ale
dezvoltarii sexuale pot fi împărţite in 3 categorii: dezvoltarea sexului
cromozomial,dezvoltarea sexului gonadal, dezvoltarea fenotipului sexual.
Iniţial in cursul dezvoltării gonada embrionică este ambiguă, adică se poate diferenţia
atât în gonadă masculină, cât şi in gonadă feminină. Diferenţierea sexulă este un proces
complex în care sunt implicate o multitudine de gene. Un rol cheie îl are cromzomul Y ,
datorită genei SRY de pe braţul scurt al acestuia. Proteina SRY este factorul determinant al
formării testiculului, prezenţa acesteia determină dezvoltarea fătului de sex masculuin, iar în
absenţa acestei proteine dezvoltându-se un făt de sex feminin.
La sexul masculin acest stadiu de diferenţiere incepe mai repede, la sfârşitul
săptămânii a 7 -a şi se finalizează in luna a V-a. Căile si organele genital externe incep sa se
diferențieze dupa gonade.
Iniţial, în etapa in care gonadele sunt ambigue ele sunt formate din doua tipuri de
celule, celule somatice şi celule germinale.Celulele germinative iniţiaza inducţia şi apar in a
6-a săptămână de dezvoltatea embrionară.Evenimetele ce au loc in etapa iniţială sunt
urmatoarele: migrarea celulelor germinative primordiale, apariţia cordoanelor sexuale primare
şi realizarea joncţiunii urogenitale.
În etapa de diferenţiere a testicolelor, are loc:

1.Persistenţa cordoanelor sexuale medulare şi evolutia lor. Aceste cordoane sunt alcătuite din
celulele de susţinere Sertoli şi spermtogonii. Celulele Sertoli prin secreţia hormonului
antimüllerian (AMH) determină regresia canalului paramezonefrotic şi apariţia celulelor
Leydig.La pubertate cordonele sexuale medulare dobândesc lumen şi devin tubi seminiferi
contorti.

2.Involuţia cordoanelor sexuale corticale

3.Apriţia albugineei

4.Persistenţa joncţiunii urogenitale

5.Involuţia parţiala a mezonefrosului.Se formează canalele eferente din tubii mezonefrotici

paragonadali reziduali şi epididimul şi canalul deferent din canalul mezonefrotic.Aceste
transformari au loc incepand cu cea de-a 7 săptămână, când scade influenţa feminizantă a
meonefrosului,prin reducerea contactului dintre acesta şi gonadă.

6.Apariţia celulelor Leydig, din săptămâna 9-10 dar sunt mai evidente în al doilea trimestru de
sarcină.Apar prin gruparea celulelor interstiţiale din mezenchimul dintre cordoane,care capătă
caracter secretor, sub influenta AMH.Celulele Leydig influenţează în continuare dezvoltarea
prin secreţia de testosteron, secreţie stimulată de către gonadotrofina corionică.

3
7.Coborarea testicolului, incepe in saptamana zece a vieţii fetale şi se finalizează in luna a
noua.

Dezvoltarea organelor genitale externe apare prin influenţa androgenilor secretaţi de

testicolul fetal.
Sistemul reproducător masculin este format din organe genitale externe(penis,
testicule, scrot), organe genitale interne(epididim, căi spermatice, funicul spermatic, uretră) şi
glande anexe (vezicule seminale, glande bulbo-uretrale, prostata).
Penisul reprezintă organul copulator al sexului masculin, situat deasupra scrotului,
înaintea simfizei pubiene.
Din punct de vedere morfologic i se descriu 3 porţini: rădăcina, corpul și glandul.
Rădăcina penisului apare profund la nivelul perineului. Este fixată la nivelul peretelui anterior
al bazinului prin inserţia celor doi corpi cavernoşi la nivelul ramurilor ischio-pubiene ale
coxalului. Corpul penisului este fixat la nivelul simfizei pubiene prin intermediul a două
ligamente, ligamentul suspensor al penisului şi ligamentul fibros al penisului (Luska).
Glandul penisului este o proeminenţa conică şi este constituit dintr-un vârf, o bază şi o
suprafaţă externă.El reprezintă prelungirea corpului spongios al penisului.La nivelul vârfului
se află meantul urinar.Baza glandului este oblică de sus in joi şi dinspre posterior spre
anterior.Diamentrul glandului este mai mare decât cel ai corpului penisului, iar din acest
motiv în jurul acestuia se formează un relief circular numit coroana glandului. Coroana
glandului este delimitată posterior de şantul balano-prepuţial.Suprafaţa externă este netedă şi
lucioasă. Faţa dorsală prezintă pe linie mediană un şanţ care porneşte dinapoia meantului
urinar şi ajunge la nivelul şantului balano-prepuţial. Acest şant este locul de inserţie a frâului
prepuţial (pliu mucos triunghiular).
Din punct de vedere structural, penisul prezintă la exterior o serie de invelişuri, iar in
interior trei formaţiuni cilindrice erectile: doi corpi spongioşi şi unul cavernos. Corpii
cavernoşi reprezintă formaţiuni pereche, cilindrice.Ei sunt acoperiţi de tunica albuginee,
formată din colagen şi elastină. Cei doi corpi cavernoşi sunt uniţi prin intermediul unui sept
incomplet, septul penisului, ce prezintă numeroase lacune de legătură între areolele celor doi
corpi. Prin fuziunea celor doi corpi spongioşi ia naştere un singur organ erectil, de forma
cilindrică, turtit antero-posterior.Corpii cavernoşi sunt formaţi în interior dintr-un ţesut cu
caracter spongios reprezentat de spaţii sinusoidale interconectate, limitate de pereţi subţiri-
trabecule, formate din fibre musculare netede cu vasele şi nervii aferenţi,incluşi într-o stromă
de colagen şi elastina. Corpul spongios are o structura similară cu deosebirea ca albugineea
acestuia este mai subţire , iar sinusoidele mai largi.
Prepuţul este un repliu cutaneo-mucos ce se dispune ca un manşon in jurul glandului şi
reprezintă continuare învelişului tegumentar al penisului, la acest nivel.
Dimensiunile penisului comform unui studiu prospectiv realizat pe 80 de subiecţi, cu
vârste cuprinse intre 21 şi 82 de ani(WesselsH,1996) sunt urmatoarele :

• Lungimea in flacciditate: 8,85 ± 2,38 cm (limite 5-15,5 cm)

• Circumferinţa in flacciditate: 9,71 ± 1,17 cm (limite 6,5-13 cm)

• Lungimea in faza de alungire: 12,45 ± 2,71 cm (limite 7,5-1 cm)

4
• Lungimea în erecţie: 12,8 ± 2,91 (limite: 7,5-19,9 cm)

• Circumferinţa in erecţie: 12,3 ± 1,31 (limite 9-16 cm)

• Alungirea în starea de erecţie: 4,04 ± 1,31 (limite 0,5-9 cm)

• Lungimea funcţională: 15,74 ± 2,62 cm (limite 9-21 cm)

• Volumul în stare de flacciditate: 43 ± 6 cm³ (limite 21,25 -87 cm³)

• Volum în stare de erecţie: 80,16 ± 23,2 cm³ (limite 33,7-152 cm³)

Scrotul este format din 4 straturi: pielea, fascia superficială, fascia spermatică şi tunica
vaginală. Acesta conţine testiculul, epididimul şi ductul deferent. Rolul scrotului este de a
menţine testiculele la o temperatură cu 3 grade mai mică decât cea din interiorul corpului, fapt
necesar realizării spermatogenezei.
Testiculele, organe pereche, ferme şi mobile, se găsesc la nivelul burselor scrotale. Au
forma ovoidală,doi poli si patru feţe, fiind uşor aplatizaţi pe părţi. La exteriorul testiculelor se
gaseşte tunica albuginee, o capsulă fibroasă.De la nivelul acesteia pleacă spre interior septuri,
care împart parenchimul testicular in lobuli (200-300). În interiorul fiecărui lobul se gasesc
1-3 tubi contorţi seminiferi care se unesc şi formeaza tubii seminiferi drepţi; aceştia se
anastomozează şi formează reţeaua testiculară. Reţeaua testiculară se continuă cu ductele
eferente, care se unesc formând un singur canal, epididimul care se varsă la nivelul ductului
deferent. Pintre tubii contorţi seminiferi se găsesc celulele Leydig responsabile de secreţia de
steroizi sexuali androgeni: testosteron şi dihidrotestosteron; steroizi sexuali estrogeni:
17betaestradiol şi mici cantităţi de progesteron.La nivelul membranei bazale a tubilor contorţi
seminiferi se găsesc celulele Sertoli, responsabile de funcţia exocrină a testiculelor,
spermatogeneza.
Epididimul este un conduct lung de aprox 6 metrii, responsabil de depozitarea
spermatoizilor, permiţându-le astfel să se maturizeze, absorţia de fluide şi secreţia unor
substanţe nutritive necesare maturizării spermatozoizilor.
Canalul deferent este un duct cu pereţi groşi, lung de 45 de cm, cu rol în transportul
spermei de la epididim la ductul ejaculator şi uretră.
Veziculele seminale sunt 2 organe lobulate, cu o lungime de aproximativ 5 cm.Ele se
apropie una de alta inferior, iar medial vin în contact cu porţiunea terminală a ductului
deferent.Rolul veziculelor seminale este de secreţie a unor substanţe nutrivite pentru
spermatozoizi şi de expulzie a lichidului seminal în ductul ejaculator.
Ductele ejaculatoare, se formează din unirea ductului deferent cu ductele veziculelor
seminale, au o lungime de aproximativ 2,5 cm. Ele se deschid la nivelul uretrei prostatice,
având rol de transport al lichidului seminal la acest nivel.
Prostata este un ţesut glandular fibromuscular ce înconjuară uretra prostatică, situată
imediat dedesubtul vezicii urinare, cu o lungime de aproximativ 3 cm. Ea este formată din
numeroase glande, muşchi netezi şi ţesut conjunctiv.Glandele se dechid la nivelul uretrei
prostatice.Rolul prostatei este de a secreta in timpul ejacularii o mică cantitate de lichid lăptos
ce conţine acid citric şi fosfatază acidă.Această secreţie are rolul de a neutraliza aciditatea de
la nivelul vaginului.

5
 Glandele bulbouretrale, glande mici, sunt situate imediat sub prostată.În timpul
excitaţiei acestea secretă un lichid cu rol de lubrifiant.
Vascularizaţia penisului poate fi împărţită in funcţie de structura irigată, respectiv
artere care vascularizează tunicile penisului şi artere care vascularizează organul erectil.
Arterele tunicilor penisului sunt arterele ruşinoase interne, artera dorsală a penisului şi artera
perineală superficială. Arterele organului erectil, artere cu rol important in fiziologia erecţiei,
ele provin din artera ruşinoasă internă,ram al arterei iliace interne şi sunt reprezentate de:
arterele bulbară şi uretrală; arterele peniană superficială şi profundă. Primele două artere sunt
responsabile de vascularizaţia corpului spongios, iar urmatoarele vascularizează ţesutul lax
dintre corpii spongioşi.

6
II.2 Fiziologia hipofizei și a sistemului reproducător masculin

Pentru a funcționa normal, organismul dispune de o serie de sisteme prin care iși
menține homeostazia. Sistemul endocrin este unul dintre acestea. Acesta se bazează pe
interacțiunea dintre hormonii secretați de glandele endocrine și diferite organe. Variatele
sisteme hormonale sunt implicate în coordonarea majorității funcțiilor organismului,
reproducerea fiind una dintre acestea. În lipsa hormonilor sexuali dezvoltarea și funcția
sexuală ar fi absente.
Termenul de hormon a fost folosit prima oara de Starling, pentru a descrie secretina.
Secreția hormonilor are loc la nivelul unor celule specializate, de la nivelul glandelor
endocrine, care au și capacitatea de depozitare a acestor hormoni sau pe care îi depozitează la
nivelul unor țesuturi, precum pielea, dar care au și alte roluri. Secreția este inițiată de catre
anumite sisteme modulatoare care generează semnale biochimice in funcție de concetrația
hormonilor.
Hormonii se împart in 3 categorii:
1.proteine și polipeptide, hormonii secretați de hipotalamus ( GnRH-hormonul de
eliberare a gonadotropinelor) și cei secretați de hipofiza anterioară(FSH-hormon foliculo-
stimulant, LH-hormon luteinizant)
2.steroizi,hormoni secretați de testicule (testosteronul)
3.derivați ai aminoacidului tirozina, hormonii tiroidieni și medulosuprarenalieni

Durata de timp care trece din momentul stimularii glandei și secreția hormonilor este
diferită, astfel încat fiecare hormon are un debut al acțiunii și o durată de acțiune
caracteristice. Concentrațiile sangvine de hormoni sunt foarte mici, datorită necesarul redus de
hormoni pentru asigurarea homeostaziei funcțiilor metabolice și endocrine. Controlul secreției
hormonale este realizat prin mecanisme de feedback negativ, dar există situații în care este
implicat un mecanism de feedback pozitiv (descărcări hormonale importante). Un alt mod de
control este reprezentat de dependența eliberării hormonale față de schimbările de anotimp, de
diferitele stadii ale dezvoltării și maturizării, de ciclul nictemeral și de somn. Transportul
hormoniilor în sânge se realizează în funcție de hidrosolubilitatea sau liposolubilitatea
acestora. Eliminarea hormonilor din sânge se realizează prin mai multe modalități :
metabolizare la nivel tisular, legare de tesuțuri, excreție hepatica in bila și excreție renală în
urină. Viteza de eliminare a hormonilor depinde de asemenea de lipo/hidrosolubilitatea
acestora și este cunoscută sub denumirea de rată de clearance metabolic.
Numeroase studii au demonstrat faptul ca funcționarea normala a sisemului endocrin
depinde de funcționarea normală a hipotalamusului. Hipotalamusul reprezintă structura
nervoasă care permite mamiferelor să își mențină homeostazia.

7
Hipofiza

Glanda hipofiză, acționează ca o interfața intre creier și celelalte organe. Printr-un

mecanism de feedback, hipofiza primește semnale de la creier și organele periferice, la care
răspunde fie prin stimularea, fie prin inhibarea secreției unor hormoni cu rol reglator.
Hipofiza este formată din punct de vedere anatomic și funcțional, din adenohipofiză și
neurohipofiză.
Adenohipofiza este formată din 5 tipuri de celule care produc hormoni specifici,
adenohipofizari :

1.Celule somatotrope, secretă hormonul de creștere, GH, implicat în dezvoltarea

normală a organismului și în metabolism
2.Celule lactotrope, secretă prolactina, PRL, una din funcțiile acesteia fiind reglarea
secretie de lapte la femei
3.Celule tireotrope, secretă hormonul tireostimulant, TSH ,care controlează secreția
glandei tiroide
4.Celule gonadotrope, secretă hormonul foliculostimulant, FSH , și hormonul
luteinizant, LH , care regleză funcția și dezvoltarea sexuală
5.Celule corticotrope, care secretă hormonul adenocorticotrop, care controlează
secreția glandei suprarenale
Neurohipofiza depozitează hormoni secretați la nivelul nucleului anterior al
hipotalamusului, ADH /hormon antidiuretic/vasopresina și oxitocina.
Hormonii secretați de hipofiza, implicați în controlul dezvoltării și funcționării sexuale
normale sunt hormonii gonadotropi FSH(hormon foliculostimulant) și LH(hormon
luteinizant). Secreția acestor hormoni este pulsatilă. Celulele gonadotrope reprezintă
aproximativ 10-15 % din totalul celulelor hipofizei anterioare.
FSH stimulează spermatogeneza, prin stimularea secreție de androgen binding protein
de catre celulele Sertoli. Secreția hipofizară de FSH este stimulată de către GnRH
(gonadotropin releasing hormon) produs la nivelul hipotalamusului mediobazal și inhibat de
inhibina B produsă de celulele Sertoli.
LH stimuleaza celulele Leydig să secrete testosteron, fiind stimulat de catre GnRH si
inhibat de androgeni.

Organele genitale masculine

Testiculele
Testiculele conțin doua compartimente funcționale: compartimentul exocrin,
reprezentat de tubii seminiferi și compartimentul endocrin, format din celulele interstițiale
Leydig.
Tubii seminiferi conțin celule germinale și celule Sertoli. Între aceste celule există
interrelații anatomice, prin care se realizează schimburi nutritive și relatii paracrine, prin care
celulele Sertoli primesc permanent informații privin spermatogeneza, putând astfel să o
controleze. Celule Sertolii prezintă joncțiuni strânse în apropierea membranei bazale care
formează bariera hemato-testiculară. Această barieră are rol protectiv asupra celulelor liniei
spermatice.

8
 Compartimentul endocrin, este reprezentant de țesutul interstițial intertubar, format
din celule Leydig, implicate în steroidogeneză.
Funcția exocrină a testiculelor, spermatogeneza implică trei stadii: multiplicarea
celulelor germinale, meioza și formarea structurilor de protecție, de motilitate și nutritive ale
spermatozoizilor. Spermatogeneza se desfășoară aproximativ 74/78 de zile, sub control
endocrin și paracrin. Spermatogeneza presune reorganizarea structurală a spermatidei;
cromatina devine densă, nucleul este situat excentric, la polul cranial al celulei. Formarea
acrozomului, peisă necesară perforării zonei pellucida a ovulului în timpul fecundației, se face
în apropierea nucleului din aparatul Golgi. Coada spermatoidului se formează din centriol, din
care apare aparatul ciliar. Mitocondriile se organizează în spirală de la un pol la celălalt al
spermatozoidului, reprezentând substratul energetic necesar motilității.
În momentul în care spermatozoizii ajung la nivelul epididimului, aceștia sunt imaturi,
puțin capabili de a realiza fertilizarea. Pasajul spermatozoizilor prin epididim durează intre 12
și 21 de zile, timp în care prostata asigură materialul energetic (fructoza) și prostaglandina,
necesara capacitație. Capacitația se desăvârșește la nivelul epididimului, dar și la nivelul
organelor genitale feminine.
Controlul spermatogenezei este asigurat de componente endocrine și paracrine. Pentru
a avea loc spermatogeneza este necesară prezența Gn-RH, FSH si LH. Gn-RH este descărcat
pulsatil de la nivelul eminenței mediane a hipotalamusului , el stimulând celulele gonadotrope
de la nivelul hipofizei să secrete FSH si LH. FSH acționeaza direct la nivelul tubilor
seminiferi, în timp ce acțiunea LH este indirectă, prin intermediul adrogenilor, a caror secreție
o stimulează. FSH inițiază spermatogeneza la pubertate și determină dezvoltarea completă a
spermatozoizilor. LH prin stimularea secreției de androgeni a celulelor Sertoli, inițiaza meioza
și mențin spermatogeneza , cu condiția ca aceasta sa fie inițiată de FSH.
Controlul paracrin este realizat de care substanțele chimice pe care celulele Sertolii le
produc și care controlează activitatea celulelor din jur. Iar celulele linie spermatice au un
control paracrin asupra celuleor Sertoli.
Funcția endocrina a testiculelor este realizata de catre celulele Leydig, care produc
steroizi sexuali și celulele Sertoli care produc hormoni cu structură polipeptidica,
MIH(hormon de inibiție mülleriana) și inhibinele A si B.
Sinteza de androgeni presupune conversia colesterolului în testosteron, fapt realizat
prin intermediul unor reacții enzimatice. LH controlează prima etapă în care colesterolol este
transformat în pregnelon, etapă limitantă a sintezei, controland astfel întreaga producție de
testosteron . Testiculele produc zilnic 5-6 mg de testosterol, la care se mai adaugă și mici
cantități de dihidrotestosteron(DHT), androstendion și androsteron.
Androgenii acționeaza la nivelul celulelor țintă prin intermediul unor receptori
intracelulari de androgeni, pe care acestea le exprimă la suprafață. Iar rolurile androgenilor în
organism sunt acelea de a regla secreția de gonadotropine de la nivel hipofizar, de a iniția și
menține spermatogeneza, de a determina sexul neurohormonal masculin, de a promova
maturarea sexuală la pubertate, de a controla dorința sexuala și potența la sexul masculin.
Secreția de androgeni este controlată hipotalamo-hipofizar.De la nivelul eminenței
mediane se secretă în pulsuri Gn-RH la intervale de 90-120 de minute, care stimuleză secreția
de LH de către celulele gonadotrope ale hipofizei. LH se leagă la nivelul receptorilor specifici
de pe suprafața celulelor Leydig determinând captarea colesterolului și a 20-22-desmolazei,

9
deci a sintezei de androgeni prin sistemul adenil-ciclaza-cAMP. Testosteronul inibă direct
eliberarea de LH și Gn-RH, acționând la nivelul hipofizei și hipotalamusului. Testosteronul
reduce amplitudinea și frecvența pulsațiilor de Gn-RH, în timp ce estradiolul reduce
amplitudinea acestora.
Penisul
În flaciditate celulele musculare netede ale penisului, arterele și corpul cavernos sunt
într-o stare de contracție. Arterele cavernoase si ramurile lor (arterele helicate) sunt
responsabile de vascularizarea penisului. Arterele helicate vascularizeaza sinusurile
cavernoase. Dilatarea arterelor va determina creșterea cantității de sânge de la acest nivel și
creșterea consecutivă a presiunii la nivelul sinusurilor cavernoase. Relaxarea mușchilor netezi
ce înconjoară sinusurile, împreună cu creșterea cantității de sânge determină mărirea de volum
a penisului. Corpul cavernos mărit de volum comprimă venele de la acest nivel, oprind
deversarea sangelui.
Creșterea vascularizație peniene în timpul erecție este controlată de sistemul nervos
autonom. Inervația periferică este formată din nervi simpatici de la nivelul coloanei (T11-L2)
și nervi parasimpaticii tot de la nivelul coloanei(S2-S4).Acești nervi ajung la nivelul plexului
pelvic prin nervii hipogastric și pudendal. Glandul penisului este bogat în terminații nervoase,
sensibile la stimuli tactili, dureroși, termici și vibratori. Deci centrii nervoți de la nivelul
maduvei lombosacrate determină apariția erecție în urma stimulării peniene, dar cel mai
frecvent erecțiile sunt determinate de stimuli auditi, vizuali, olfactivi samd. Acești stimuli sunt
percepuți central de către lobii frontal,temporali, parietali sau occipital. Ei putând fi stimulați
de amintiri sau fantezii. Semnalele sunt transmise la creier și la centrii nervoși medulari.
În apariția și controlul erecției sunt implicați și neurotransmițători.
Tonusul mușchilor netezi cavernoși este determinat de eliberarea calciului intracelular
la nivel citoplasmatic și de catre influxul de Ca prin membranele membranare.
Oxidul nitric este important pentru relaxarea mușchilor netezi cavernoși și pentru
dilatația arterelor. Acesta este produs de terminațiiile nervoase care inervează corpul
cavernos, de endoteliul care căptușește arterele penisului și sinusurile cavernoase.

10
II.3 Ciclul de răspuns sexual masculin

Sanatatea sexuala este definită de catre Organizația modială a sănătății ca o „stare de

bunăstare fizică, mentală și socială în ceea ce privește sexualitatea.”(WHO,2006a)

Ciclul de raspuns sexual masculin propus de Master și Johnson în anul 1966,bazat pe

observaţii fiziologice, cuprinde 4 faze: faza de excitație, faza de platou, faza de orgasm și faza
de rezolutie. În anului 1979, Kaplan, a adăugat la acest model, conceptul de dorinţă, iar
modelul de răspuns sexual a fost condensat la 3 faze: dorinţă, excitaţie şi orgasm. Aceste
modele au fost denumite mai târziu, „modele liniare”, deoarece ele postulau faptul că în
timpul activităţii sexuale indivizii treceau de la o faza la alta, într-un mod linear. Bancroft şi
Janssen, au introdus ulterior modelul de control dual, în care răspunsul sexual masculin este
descris ca un echilibru între stimularea şi inhibarea centrală.Acest model fiind sprijinit de
studiile realizate pe animale.

Controlul endocrinologic al dorinţei sexuale, a excitaţie şi a erecţiei

Comunicarea celulară se realizează printr-un flux discret de molecule, acest flux

influenţând comportamentul şi activitatea celulară. Aceste molecule sunt clasificate în două
clase, în funcţie de originea şi rolul acestora: hormoni şi neurotransmiţători. Hormonii au
originea cea mai freventă la nivelul glandelor endocrine, ajungând la nivelul celulei ţintă prin
intermediul circulaţiei sangvine; spre deosebire de neurotransmiţatori care sunt generaţi local
şi bioactivi la nivelul fantei sinaptice. Unele dintre aceste molecule se pot comportă atât ca
neurotransmiţători, cât şi ca hormoni (noradrenalina, oxitocina, MSH). Orice modificare a
acestui sistem de comunicare intercelulară, datorate fie hipersecreţie, fie hiposecreţiei, poate
determina condiţii patologice. Comunicarea celulară este extrem de importantă în sistemul
diadic al medicinei sexuale, fiind evident rolul disfuncţiilor endocrine in tulburările apărute la
nivelul dorinţei sexuale, excitaţiei sexuale si erectiei.

Hormonii şi dorinţa sexuală

Steroizii sexuali (testosteronul, dihidrotestosteronul şi estradiolul)

Numeroase studii documentează testosteronul ca find combustibilul dorinţei sexuale

.Dar contribuţia testoseronului în declinul dorinţei sexuale masculine legat de vârstă este
contradictorie, cel puţin în populaţia generală. The Olmsted Longitudinal Study nu au găsit
nici o corelaţie între nivelul de testosteronului total şi dorinţa sexuală, după modificarea
nivelului comform vârstei. The Massachusetts Male Aging Study a descoperit doar o mică
diferenţă a nivelului de testosteron, între bărbaţi cu sau fără scăderea dorinţei sexuale. În
contrast cu aceste rezultate, The European Male Aging Study, studiu realizat pe un număr de
3,400 de bărbaţi, recrutaţi din centre din Europa, a arătat că cel mai specific simptom ale
deficenţei de testosteron , este reprezentat de scăderea frecvenţei gândurilor cu tentă sexuală.
Acelaşi studiu a arătat că prezenţa simultană a trei simptome sexuale (dorinţă sexuală scăzută,
11
scăderea numărului de erecţii matinale şi disfuncţia sexulă) sunt cel mai puternic predictor al
scăderii nivelului de testosteron, sugerând ca asocierea acestor trei simptome, sunt cele mai
sensibile si specifice, în identificarea pacienţilor cu nivelul testosteronului scăzut.
Reglarea răspunsului sexual masculin este realizată la nivelul diferitelor arii cerebrale,
acestea prezentând receptori pentru androgeni. Cele mai importante arii sunt reprezentate de
către hipotalamus, lobii temporali, lobul frontal, ariile prefrontale, girusul cinguli, amigdala,
ariile preoptice, mezencefalul.
Cea mai mare metaanaliză publicată până acum a fost realizată de Corona si col. ,
examinând rolul TSH asupra funcţiei sexuale masculine.Au fost analizate 17 studii privind
efectul TSH asupra dorinţei sexuale, în aceste studii fiind implicaţi în total 1111 indivizi. Per
total s-a constatat ca TSH îmbunătăţeşte dorinţa sexuală, dar acest lucru nefiind confirmat în
studiile care considerau doar indivizi eugonadali (T peste 12 nmol/L) şi fără nici o diferenţă
intre studiile cu subiecţi cu scăderea moderată a dorinţei sexuale (T sub 12 nmol/L) şi cei cu
scăderea severă a dorinţei sexuale (T sub 8 nmol/L). Scăderea testosteronului cu ajutorului
antagoniştilor de TSH ca mijloc de contracepţie sau tratament la pacienţii cu cancer de
prostată avansat, a produs un efect negativ asupra libidoului.
Testosteronul are o contribuţie importantă în reglarea nivelului dorinţei sexuale
masculine, iar TSH poate îmbunătăţii libidoul pacienţilor cu hipogonadism (T sub 12
nmol/L).Dozarea testosteronului este recomandată tuturor barbaţilor ce acuză scăderea
dorinţei sexuale.
Determinarea dihidrotestosteronul şi a estradiolului nu este recomandată bărbaţilor ce
acuză scăderea dorinţei sexuale datorită datelor contradictorii obţinute în diverse studii asupra
implicării celor doi hormoni în scăderea sau creşterea dorinţei sexuale.
La fel ca în cazul DHT şi estradiolului, determinare dehidroepiandrosteronul şi a altor
hormoni adrenali, precum cortizolul si aldosteronul, nu este recomandată la barbaţii cu dorinţa
sexuală scazută.Acest fapt se datorează studiilor care nu au constata o implicare certă a
acestor hormoni, în reglarea dorinţei sexuale.
Mecanismul prin care prolactina reglează dorinţa sexuală masculină nu este cunoscut.
Creşterea iatrogenă a nivelului prolactinei in sânge induce hipogonadism, fapt ce ar putea
explica parţial, asocierea dintre hiperprolactemia severă şi scaderea libidoului. PRL creşte pe
moment turn overul dopaminei la nivelulul acelor arii ale creierului implicate în reglarea
comportamentului sexual şi reglarea secreţiei de prolactină. Spre exemplu, hiperprolactinemia
cronică , acţionând la nivelul tractului tuberoinfundibular determină o creştere a secreţiei de
dopamină, care inhibă secreţia de gonadotrop realeasing hormone(GnRH), scăzând secreţia de
LH şi Testosteron. Deci hipogonadismul central indus de hiperprolactinemia severa este
destul de des întâlnit. Datorită faptului ca determină scaderea prolactinemiei şi micşorarea
adenoamelor secretoare de prolacină, în tratamentul hiperprolactinemiei sunt folosiţi frecvent
antagoniştii dopaminergici(bromcriptina şi cabergolina).O dată cu scaderea prolactinemiei,
revine la normal şi nivelul testosteronului, iar nivelul dorinţei sexuale se normalizează.
Prolactina joacă un rol important în controlul dorinţei sexuale masculine şi ar trebui
determinată la toţi pacienţii care se plâng de scăderea dorinţei sexuale.
Hormonii tiroidieni. Carani si col evaluează prevalenţa disfuncţiilor sexuale
normalizarea funcţiei sexuale după normalizarea nivelului de hormoni tiroidieni, la 48 de
bărbaţi, 34 cu hipertiroidism şi 14 cu hipotiroidism şi, printr-un studiu prospectiv . Ei au

12
descoperit o asociere intre hiposecreţia tiroidiană şi nivelul scăzut al dorinţei sexuale.Această
scădere fiind înlăturată o dată cu corecţia nivelului hormonilor tiroidieni.Corona et al a
confirmat această corelaţie dintre hipotiroidism şi scăderea dorinţei sexuale, în doua populaţii
diferite de subiecţii, incluzând cohorta EMAS şi peste 3000 de pacienţi care s-au prezentat la
doctor datorită disfuncţiilor sexuale. Scăderea dorinţei sexuale din hipotiroidism ar putea fi
datorată hipersecreţiei prolactinice pe care acesta o antrenează.De aceea contribuţia
hormonilor tiroidieni în reglarea dorinţei sexuale este contradictorie şi nu este recomandată
determinarea acestora în cazul pacienţilor cu dorinţa sexuală scăzută.

Hormonii, excitaţia şi erecţia

Steroizii sexuali(Testosteronul , dihidrotestosteronul si estrogenii)
Hormonii androgenii sunt consideraţi cel mai important factor de reglare a dezvoltării
şi fiziologiei penile. Experimentele pe animale au arătat ca testosteronul este implicat în
dezvoltarea penilă, din timpul vieţii intrauterine şi în primele luni de viaţă, dar nu şi după
pubertate.Testosteronul vizează mai multe căi moleculare implicate in fiziologia erecţiei,
precum calea NO-cGMP ,semnalizarea RhoA-ROCK , răspunsul adrenegic, şi turnoverul de
la nivelul musculaturii striate cavernoase.
Studiile pe oameni sunt extrem de heterogene în evaluarea funcţiei erectile.În cele ce
urmează „funcţia erectilă de ansamblu” include erecţiile spontane şi pe cele legate de activităţi
sexuale, iar prin „funcţia erectilă legată de sex” se înţelege funcţia legată exclusiv de o
activitate sexuală.
Aproximativ 30 % dintre bărbaţii cu disfuncţie erectilă prezintă nivele scăzute ale
testosteronului.Unele studii au arătat faptul că, la bărbaţii tineri, pentru ca funcţia erectilă să
funcţioneze normal sunt necesare nivele prag ,de androgeni, mult mai mici decât cele necesare
funcţionării normale a altor organe.Acest lucru ne putându-se aplica si personelor în vârstă, cu
comorbidităţi.
Despre rolul testosteronului asupra funcţiei erectile, s-au realizat puţine studii
randomizate controlate, dar care au confirmat efectele benefice ale testosteronului asupra
funcţiei erectile globale, doar la bărbaţii hipogonadali (testosteron sub 12 nmol/L).Studiile de
metaregresie au arătat o asociere între îmbătrânire şi răspunsul la testosteron al disfuncţiei
erectile.Alte studii în care au fost incluse per total 1431 de indivizi, au arătat o îmbunătaţire
determinată de TSH, dar doar în studiile în care erau incluşi doar pacienţii hipogonadali.
Deci, scăderea testosteronului circulant este asociată cu o scăderea funcţiei erectile.
TSH determină o îmbunătăţire a funcţiei erectile la pacienţii hipogonadali.Sunt recomandate
determinări bazale şi longitudinale ale testosteronului la bărbaţii cu disfuncţie erectilă.
DHT(dihidrotestosteronul) s-a observat in vitro ca are aceleaşi efece ca şi testosteronul
asupra funcţiei erectile, dar acestă observaţie nu a fost destul apofundată.De aceea
determinarea DHT la pacienţii cu DE nu este recomandată, iar tratamentul acesteia cu DHT
sau analogi ai acestuia precum melestone, nu poate fi recomandat ca o alternativă la TSH.
Rolul estrogenilor, în ceea ce priveşte funcţia erectilă nu este bine clarificat.Se
presupune ca estrona ar scădea expresia PDE5, dar aceasta nu este determinată la pacienţii cu
disfuncţie erectilă.

13
 Există studii care raporteză implicarea scăderii DHEA (dehidroepiandrosteron), legată
de vârstă, în apariţia DE. Dar studii mai recente, precum Morales et al în care s-a comparat
efectul tratamentului cu DHEA, asupra performanţei sexuale şi efectul pacebo,
neidentificându-se diferenţe semnificative.
În Registrul European al Sindromului Cushing nu s-a consemnat prevalenţa disfuncţiei
erectile la aceşti pacienţi. DHEA nu sunt implicaţi în controlul funcţiei erectile, în insuficienţa
adrenală s-a constatat o îmbunatăţire a funcţiei erectile, în urma administrării de
corticosteroizi sau mineralocorticoizi.
S-au realizat şi studii privind relaţia dintre nivelul oxitocine, hormonului de creştere ,
melanocortină şi funcţia erectilă, rezultatele fiind in defavoarea utilizari oxitocinei ca şi
tratament, a determinării hormonului de creştere la pacienţii cu DE sau a utilizării
melanocortinelor ca tratament datorită reacţiilor adeverse.

Hormonii tiroidieni
Relaţia hipotiroidismului şi a hipertiroidismului cu disfuncţia erectilă este cunoscută,
deşi nu s-au realizat multe studii.Recent Corona si col a evaluat relaţia dintre hormonii
tiroidieni şi DE, pe un nr mare de pacienţi, 3203.Ei au descoperit ca hipertiroidia şi nu
hipotiroidia se asociază cu un risc crescut de dezvoltare a DE severe, după ajustarea factorilor
de confuzie, precum testosteronul şi prolactina.Concluzia este ca hipertiroidia este asociată cu
DE, toţi pacienţi cu hipertiroidism ar trebui investigaţi pentru DE, tratarea hipertiroidismului
îmbunătăţeşte funcţia erectila.

14
II.4Disfuncţii sexuale masculine

În anul 2015 , la cea de-a patra întalnire, ICSM (International Consultation on Sexual
Medicine) a adoptat un nou set de definiţii privind disfuncţiile sexuale şi clasificarea acestora.
Sistemele de clasificare cele mai folosite international, au fost ICD-10 (International
Classification of Diseases, 10th Edition) si DSM-5/DSM-1V-TR (Diagnostic and Statistical
Manual of Mental Disorders, fourth edition with text revision or fifth edition).
ICD-10 împarte disfuncţiile sexuale în organice şi non-organice. Disfuncţiile sexuale
organice sunt, la barbaţi, disfuncţiile erectile şi dispareunia de cauză organică. Disfuncţiile
sexuale anorganice sunt lipsa dorinţei sexuale, aversiunea faţa de activitatea sexuală sau lipsa
plăcerii sexuale, lipsa răspunsului genital, disfuncţia orgasmică, ejacularea precoce,
dispareunia non-organica şi apetitul sexual excesiv.
DSM-5 diferă foarte mult faţă de versiunile mai vechi, prin faptul ca nu mai face un
paralelism între cele 2 sexe şi nu are la bază ciclul de raspuns sexual. DSM-5 clasifică
disfuncţiile sexuale in 8 tipuri: ejaculare intarziată, tulburări erectile, tulburări ale orgasmului
masculin, tulburări ale dorinţei şi excitaţie sexuale feminine, tulburări legate de durerea
genito-pelvina în timpul penetrării, tulburări legate de scăderea dorinţei sexuale la bărbaţi,
ejacularea precoce şi tulburări induse de substanţe sau medicamente.
ICSM recomandă utilizare definiţiilor din cele doua metode de clasificari. Astfel
disfuncţiile sexuale erectile masculine pot fi definite astel; Scăderea sau absenţa dorinţei
sexuale este reprezentată de lipsa sau scăderea interesului faţa de activitea sexuala şi a
fanteziilor legate de aceasta. Disfuncţia erectilă definită ca, prezenţa a cel puţin unul din
urmatoarele simptome, ocazional sau de fiecare dată, în timpul activităţii sexuale: dificultate
marcată de a obţine o erecţie, dificultate de a menţine erecţia până la final şi scăderea marcată
a rigidităţii penisului în timpul erecţie. Ejacularea precoce este definită ca ejacularea care
apare în timpul activităţii sexuale, la aproximativ 1 minut dupa penetrarea partenerei şi mai
devreme decat este dorită de subiect. Ejacularea întârziată este definită de prezenţa întârzierii
marcate a ejaculării sau absenţa ejaculării, care trebuie să apară in proporţie de 75-100% în
timpul activităţii sexuale şi care să nu fie dorită de subiect. Anejacularea reprezintă
incapaciatea de a ejacula în timpul orgasmului.
Tot in anul 2015 ICSM a determinat prevalența și incidența disfuncțiilor sexuale atât
la bărbați, cât și la femei. S-a ajuns la concluzia ca cele mai comune disfuncții sexuale, la
bărbat, sunt disfuncțiile erectile și ejaculare precoce. Literatura privind lispa dorinței sexuale
la bărbați, este limitata. Pe lângă literatura limitată, în stabilirea prevalențe și incidenței
disfuncțiilor sexuale, este dificilă și interpretarea rezultatelor studiilor. Iar rezultatele studiilor
sunt influențate de comorbiditățile subiecților, vârsta, statutul socioeconomic și cultural al
acestora etc.
Există mai puține studii legate de incidența, față de prevalența disfuncțiilor sexuale
masculine, existând și mari diferențe între studii. Aceste diferențe se datorează diferențelor
dintre populațiile studiate și disfuncțiile sexuale întâlnite. Datorită acestor diferențe este greu
de apreciat incidența disfuncțiilor sexuale masculine, dar se poate aprecia incidența unei
anumite disfuncții, de exemplu disfuncția erectila, care este și cea mai intens studiată. Studiile

15
realizate privind incidența au constatat o creștere a incidenței disfuncției erectile odata cu
înaintarea în vârstă. Incidența brută a disfuncției erectile variază de la un studiu la altu , de la
4 până la 66 de cazuri la 1000 de persoane.
Prevalența disfuncției erectile și ejaculării precoce este mai îndelung studiată, față de
prevalența celorlante disfuncții sexuale masculine. Prevalența disfuncției dorinței și
interesului sexual, în regiuni geografice diferite și la subiecți cu vârste diferite, este de 15-25
% până la vârsta de 60 de ani, după care acest procent se mărește. Disfuncția erectilă este
estimată, la bărbații sub 40 de ani, având o prevalența de 1-10%. La bărbții cu vârsta cuprinsă
între 40-49 de ani, are o prevalență de 2-15%, la barbații cu vârsta cuprinsă între 50-59 de ani
, având o prevalența de până la 20 %, iar la bărbații cu vârsta cuprinsă între 60-69 de ani, o
prevalența de 20-40%. Aproape toate studiile arată o prevalență de 50-100% la bărbații cu
vârste cuprinse între 70 si 80 de ani. Prevalența ejacularii precoce variază între 1 si 10 %, și
diferă între studii.
Factorii de risc implicații în apariția disfuncțiilor sexuale, la sexul masculin:

• Factori biologici : vârsta, diabetul zaharat, obezitatea, hipertensiunea arterială și bolile

cardiovasculare, fumatul

• Factori endocrini și hormonali: testosteronul și metaboliții săi, sunt foarte importanți

datorită implicării în dezvoltarea embrionară și în determinismul sexual. Testosteronul este
necesar pentru erecția nocturnă, dar sunt necesare cantități extrem de mici pentru funcționare
normală a corpului cavernos in timpul activității sexuale

• Boli ale tractului urinar și simptomele de la nivelul tractului urinar inferior

• Alte boli cronice

• Traumatismele chirurgicale și non-chirurgicale

• Factori psihologici și psihiatrici

• Medicamentele și narcoticele

• Factori socioculturali

Disfuncția erectilă
Disfuncţia erectilă este definită ca incapacitatea persistentă sau ocazională de a obţine
şi/sau menţine o erecție, suficientă pentru a obţine satisfacerea sexuală. (The Fourth ICSM)
Apariția disfuncției erectile este influențată de mai mulți factori precum cei
psihologici, psihiatrici, probleme în relația de cuplu, dar și de factori organici, metabolici,
vasculari, endocrinologici și medicamentația de fond. Dar toți acești factori sunt influențați la
randul lor de tradițiile zonei din care provine subiectul, de religia acestuia, de etnicitatea
acestuia etc.
The Global Online Sexuality Study este un studiu epidemiologic , care se realizează
online și care determină prevalența și percepțiile unor comunități asupra sexualității și

16
disfuncțiilor sexuale. Acest studiu a fost realizat pe un nr de 804 subiecți din Orientul
Mijlociu, iar rezultatele au relevat faptul că prevalența disfuncției erectile este de 47% și că
aceasta apare mai frecvent la barbații cu probleme de fertilitate și la cei cu preocupări legate
de dimensiunea organului genital. Același studiu realizat pe un nr de 1133 rezidenți vorbitori
de engleză din SUA, a relevat o prevalență a disfuncției erectile la 33,7% din subiecți, cu o
prevalență mai mare la subiecții cu probleme micționale și la cei cu preocupări legate de
dimensiunea organului genital.
Disfuncția erectilă poate fi imparțită în disfuncție erectilă organică și disfuncție
erectilă psihogenă.Disfuncția erectilă organică poate fi vasculogenă, neurogenă, anatomică și
endocrină. Disfuncția erectilă psihogenă poate fi generalizată (absența generală a răspunsului
sexual/inhibiția generalizată) sau situațională (legată de parteneră/legată de
performanță/disconfort psihologic sau de adaptare).
Impactul disfuncției erectile asupra calității vieții este reprezentat de scăderea
respectului de sine, apariția problemelor relaționale în cuplu, apariția anxietații și depresiei.
Se cunoaște deja asocierea disfuncției erectile cu anumite comorbidități precum bolile
neuropsihiatrice, modificări de natură vasculară sau histologică și anomalii endocrinologice.
La aceste comorbidități se asociază și factori de risc, precum dislipidemia, hipertensiunea
arterială și diabetul. Deși se știe că aceste comorbidități si factori de risc joacă un rol
important în apariția disfuncției erectile la vârstnici, încă nu se cunoaște mecanismul exact
prin care se instalează disfuncția erectilă la persoanele în vârstă, sănătoase. Se presupune
existența unui substrat morfologic și fiziologic al procesului de îmbătrânire .

Disfuncția erectilă psihogenă

Primele puncte de vedere privind cauza disfuncției erectile, sugerau că aceasta ar avea
natură psihologică. Mai târziu datorită faptului ca apariția disfuncției erectile se asocia cu
înaintarea în vârstă și alte comorbidități, a dus la schimbarea gândirii inițiale și s-a tras
concluzia ca disfuncția erectilă ar avea predominant o cauză medicală. Studii ulterioare au
arătat ca importanța factorilor psihologici nu trebuie exclusă pe deplin, având în vedere
prezența disfuncției erectile la pacienți cu vârsta peste 40 de ani și care nu aveau comorbidități
asociate. În plus raspunsul acestor pacienți la terapia cu inhibitori ai 5-PDE nu era cel scontat.
Având în vedere aceste date, în anul 2014 în International Journal of Impotence Research a
fost publicat un studiu, la care au participat pacienți cu vârsta peste 40 de ani cu disfuncție
erectilă, fără comorbidități asociate și pacienți cu disfuncție erectilă cu vârsta sub 30 de ani.
Criteriul de introducere în studiu a fost un scor mai mic sau egal cu 25 obținut în urma
realizării de catre subiecți a chestionarului IIEF, dar care în urma investigațiilor nu prezentau
factori de risc medicali sau legați de stilului de viață, pentru disfuncția erectilă.
Pentru determina corelația dintre factorii psihologici și disfuncția erectilă s-a utilizat
un alt chestionar SCL-90-R.Acest chestionar împarte problemele psihologice în 10 grupuri
mari de simptome: somatizare, obsesiv-compulsive ,sensibilitate interpersonală ,depresie ,
anxietate, ostilitate ,anxietate fobica ,ideație paranoidă , psihoticism și întrebări suplimentare.
S-a observat o discrepanță intre formele ușoare, ușoare spre moderate și moderate între
cele doua grupuri, dar și rezultate aproape identice în ce privește formele severe ale
disfuncției erectile. Corelând rezultatele celor două chestionare s-a constatat că subiecții peste

17
40 de ani sunt mult mai afectați de factorii psihogeni și ca cei cu cea mai mare influență o are
depresia. La subiecții sub 30 de ani cel mai mare impact il au sindromul obsesiv-compulsiv,
anxietatea, ideația paranoidă și psihoticismul.
Concluzia studiul a fost aceea că există o strânsă legătură între factorii psihologici și
disfuncția erectilă.

Disfuncția erectila de cauză organică

Disfuncția erectilă și patologia cardiovasculară

Disfuncția erectilă este considerată o afectare vasculară ce se asociază cu patologia

cardiovasculară, putând fi și unul dintre primele simptome ale acesteia. Patologia cardiacă și
disfuncția erectilă împart aceași factori de risc, precum: îmbătrânirea, hipertensiunea, fumatul,
diabetul zaharat și obezitatea.
Montorsi si col. Au arătat într-un studiu asocierea dintre disfuncția erectilă și boala
coronariană. Rezultatele studiului au arătat ca 50 % dintre subiecții cu angină pectorală și
boală coronariană documentată angiografic prezentau disfuncție erectilă. În plus s-a arătat ca
disfuncția erectilă precede apariția bolii coronariene în 70 % din cazuri și ca această devine
evidentă clinic cu 3 ani înaintea bolii coronariene.
Deși erecția este un eveniment neurovascular, integritatea endotelială joacă și ea un rol
important. Erecția este determinată de stimularea sexuală, care determină la rândul ei
eliberarea oxidului nitric și a altor factori endoteliali. Acesți factori realizează relaxarea
muschilor netezi de la nivelul penisului și odată cu această cresc fluxul sangvin arterial,
blocând afluxul venos. Aceste mecanisme determină captarea sângelui la nivelul corpilor
cavernoși și odată cu aceasta crește presiunea intracavernoasă, apărând erecția. Astfel s-a emis
o ipoteză privind dimensiunea arterelor și că aceasta ar putea fi legatura fiziopatologică dintre
disfuncția erectilă și patologia cardiovasculară.
Ponholzer si col. realizat in studiu, pe un eșantion mic de subiecți, pentru a evalua
prevalența aterosclerozei penile în urma autopsiei. S-a constatat că leziunile aterosclerotice
penile erau într-un număr mult mai mic(12,9%), spre deosebire de cele de la nivelul arterelor
coronare (87%) sau cele de la nivelul arterelor iliace (77%). Acest lucru arată ca deși marimea
arterelor are o legatură cu asocierea disfuncției erectile cu patologia cardiovasculară,
fiziopatologia acestei asocieri este mult mai complexă.

Disfuncția erectilă din bolile metabolice

Disfuncția erectilă și diabetul zaharat

18
II.5 PATOLOGIA HIPOFIZARĂ CU IMPACT ASUPRA FUNCTIEI SEXUALE

Hipofiza contribuie la controlul funcției sexuale, prin intermediul gonadotropinelor pe

care le secretă, hormonul luteinizant și hormonul foliculostimulant.
Patologia hipofizară include o hiperfuncție și o hipofuncție a glandei hipofize.
Deficiența gonadotropă determină apariția hipogonadismului și scăderea secreției
hormonilor sexuali. Datorită acestei deficiențe gonadotrope apar disfuncțiile sexuale precum
scăderea/absența libidoului, scăderea potenței și apariția infertilității. Simpomatologia acesteia
este reprezentată de impotență, hipoplazie sau atrofie testiculară, astenie, infertilitate,
dispariția caracterelor sexuale secundare, pierderea forței și masei musculare, scăderea masei
osoase, apariția de riduri fine la nivelul feței.
Hipogonadismul hipogonadotrop apare în urma distrugerii masei hipofizare prin
tumori, infarcte sau hiperprolactemie.
Hiperprolactemia poate avea cauze fiziologice dar și cauze patologice. Cea mai
frecventă cauză fiind cea iatrogenă, la care se adaugă prolactinoamele, tumori hipofizare
secretante de prolactină. Cea mai frecventă disfuncție sexuală asociată cu hiperprolactinemia
este scăderea dorinței sexuale, fapt explicat prin scăderea producției de hormon luteinizant.
Disfuncția erectilă este asociată cu hiperprolactinemia , deoarece aceasta determină o scădere
a valorilor testosteronului. Disfuncția erectilă impreună cu scăderea dorinței sexuale sunt
considerate forme de manifestare ale hiperprolactinemiei.
S-a constatat că acromegalia poate cauza disfuncție erectilă prin mecanisme
nonandrogene, mai ales în prezența unei prolactinemii normale și gonadism normal. 90 % din
cazurile de acromegalie sunt cauzate de prezența unui adenom hipofizar secretant de GH. 25
% din aceste adenoame cosecretă prolactina. 35% dintre pacienții cu acromegalie asociază
disfuncție erectilă. Mecanismul prin care disfuncția erectilă apare este incomplet elucidat, dar
au fost formulate niște ipoteze. Una dintre ipoteze postulează faptul că dezvoltarea unei
formațiuni determina compresia hipofizei și a tijei hipotalamo-hipofizare cu apariția

19
hipogonadismului și a hiperprolactemiei. O altă ipoteză este implicarea directă a GH în
apariția erecției. Tot legat de GH este ideea ca receptorii acestuia se aseamănă cu receptorii
pentru prolactină, iar un GH in exces poate determina aceleași efecte cu ale prolactinei.

II.6 Investigarea disfuncţiei erectile

Investigarea disuncţiei erectile presupune înglobarea unor investigaţii de bază cu unele

specifice. Investigaţiile de bază sunt utilizate pentru a identifica disfuncţia erectila, momentul
în care aceasta a apărut şi patologiile asociate. Investigaţiile specifice se realizează când există
indicaţii specifice.
Investigaţiile de bază sunt reprezentate de aplicarea chestionarelor de bază, realizarea
anamnezei şi a istoricul pacientului (medical şi sexual), examinarea fizică a acestuia şi
realizarea testelor uzuale de laborator.
Istoricul medical al pacientului este important deoarece pot fi recunoscuţii factorii de
risc modificabili şi nemodificabili, comorbidităţiile frecvent asociate cu disfuncţia erectilă,
medicamentele cu posibil efect negativ asupra funcţiei sexuale etc.
Istoricul sexual al pacientului este obligatoriu de realizat pentru toţi pacienţii care
considerăm că au o disfuncţie sexuala. Istoricul sexual al pacientului include întrebări legate
de vârstă, orientare sexuală, statut social, experienţă sexuală. Trebuie investigată existenţa
unei eventuale simptomatologii.
Chestionare sunt utilizate de primă intenţie pentru diagnosticarea unei disfuncţie
erectile şi pot fi ulitizate în urmărirea obiectivă a tratamentului unei astfel de patologii.
Se realizează şi investigaţii paraclinice de bază.
Investigaţiile specifice sunt realizate doar unor anumite categorii de pacienţi. Din
aceste categorii fac parte pacienţii cu disfuncţii erectile primare, pacienţii tineri cu DE de
cauză aterosclerotică care au istoric de traumatism pelvic sau perineal şi pacienţii cu patologii
endocrinologice şi psihiatrice. Investigaţiile speciale sunt reprezentate de rigiscan, testul
injecţie intracavernoase, ultrasunete , cavernosometrie şi cavernososcopie.

Anamneza
Este foarte importantă pentru diagnostic, de aceea trebuie realizată într-un spaţiu
intim, care sa-i ofere pacientului siguranţă asupra confidenţialităţii legate de problemele sale.

20
 ALLOW este un algoritm pe care practicianul îl poate utiliza în realizarea
anamnezei.Ask- se întreabă pacientul despre existenţa disfuncţiilor sexuale ; Legitimize- i se
explică pacientului faptul că abordarea acestor probleme este legitimă, deoarece există
rezolvare la aceste probleme; Limitations-practicianul trebuie sa recunoască faţă de pacient
că nu are cunoştiinţe în toate domeniile şi să-l îndrume către un alt specialist ; Open-
practicianul trebuie sa deschidă aceaste discuţii şi să aibe în plan, dăcă va fi necesar,
trimiterea pacientului la un alt specialist; Work-pacientul trebuie implicat în realizarea
planului de investigaţii şi de tratament.

Prin anamneză trebuie identificate urmatoarele aspecte:

• simptomatologia şi impactul acesteia asupra pacientului

• istoricul afecţiunii care va cuprinde momentul debutului şi evoluţia acesteia. În acest

mod putem stabili caracterul primar sau secundar al disfuncţiei

• momentul de apariţie, de ameliorarea sau chiar de dispariţie a disfuncţiei erectile

• istoricul sexual al pacientului

• tratamente pentru disfuncţia erectilă

• asocierea altor patologii cu rasunet asupra funcţiilor sexuale

Chestionarele
Sunt utile pentru identificarea problemei şi pentru evaluarea rezultatelor terapiilor. Nu
există până în momentul de faţă un standard de aur in ceea ce priveşte chestionarele dar
experienţa clinică aprobă utilizarea IIEF (International Index of erectil function)
International Index of erectil function-15 este un chestionar cu 15 itemi , care explorează
cinci domenii, inclusiv funcţia erectilă prin intermediul a cinci itemi.Acest chestionar este
considerat gold standard în identificarea şi gradarea severităţii disfuncţiei erectile. S-a
constatat o scadere a complianţei pacienţiilor, datorită lungimii chestionarului, incercându-se
introducerea unor chestionare cu itemi mai puţini.De exemplu : SMITH (Sexual Health
Inventory for Men-IIEF-5), EHS(Erection Hardness Score).
Domeniul disfuncţie erectile din chestionar IIEF este format din 5 intrebări (Î 1-5 şi Î
15) şi a fost validat ca intrument de diagnostic ce poate deosebi barbaţii cu disfuncţii erectile
de cei fără disfuncţii erectile. Prin intermediul acestui domeniu putem clasifica disfuncţia
erectilă în 5 grade de severitate: fără disfunctie erectila, scor de 26-30; disfuncţie erectilă
uşoară,22-25; disfuncţie erectilă uşor-moderată , 17-21; disfuncţie erectilă moderată, 11-16,
disfuncţie erectilă severa,6-10 sau 1-10 la bărbaţii care datorită disfuncţiei erectile nu au avut
contacte sexuale. Pentru a realiza o interprepare simplificată a acestui domeniu s-a realizat un
studiu, care a impărţit rezulltatele in funcţie de raspunsul pacienţilor, în „succes” şi „lipsa
succesului.” Succesul a fost definit ca alegerea unuia dintre cele doua raspunsuri cele mai
favorabile.Aceste raspunsuri favorabile fiind pentru intrebarile 1-4 „aprope intotdeana sau
intotdeauna” şi „în majoritatea cazurilor”, pentru întrebarea 5 „fără dificultate” sau „uşor
dificil” iar pentru intrebarea 15 „foarte înalt” sau „înalt”.În acest fel s-a putut corela
răspunsul la întrebarile domeniului EF al IIEF cu posibilitatea de a obţine o erecţie, de a avea

21
o erecţie fermă, de a putea penetra partenera, de a menţine erecţia, de a menţine erecţia până
la completarea actului sexual şi încrederea pacientului în capacitatea sa de a obţine o erecţie.
IIEF este chestionarul cel mai des utilizat pentru evaluarea rezultatelor tratamentului
disfuncţiei erectile. Acesta nu trebuie şi nu poate să substituie examenul fizic sau
investigaţiile ulterioare ale disfuncţiei erectile.
Erection Hardness Score http://www.jsm.jsexmed.org/article/S1743-6095(15)30098-
9/fulltext este un chestionar ce utilizează o scală cu un singur item, acest chestionar s-a
dovedit util in evaluarea funcţie erectile la pacienţii trataţi cu slidenafil. Acest chestionar se
bazează pe evaluarea subiectivă a pacientului, privind întărirea penisului.Se utilizează o scală
de la 0 la 5, în care 0 reprezintă lipsa întăririi penisului ,iar 5 reprezintă întărirea completă a
penisului. Deşi acest chestionar a fost folosit în numeroase studii, studii de validare a acestuia
sunt puţine, printre care şi studiul realizat la pacienţii cu prostatectomie radicala trataţi cu
injecţii intracavernoase cu prostaglandine.Studiul a fost realizat pe un numar de 75 de
pacienţii, cu varste cuprinse între 48 şi 77 ani. Rezultatele acestuia susţin proprietăţile
psihometrice ale chestionarului la pacienţii cu disfuncţie erectilă post prostatectomie
radicală.Dar pentru folosirea în urmărirea clinică a populaţie, trebuie luate în considerare
validitatea prespectivă limitată şi responsivitatea limitată la modificari de-a lungul timpului,
alea acestuia.
Sexual Health Inventory of Men –SHIM este o variantă simplificată a IIEF-ului, uşor
de realizat, capabil să identifice şi alte disfuncţii sexuale, precum: ejacularea precoce sau lipsa
de cunoaştere în ceea ce priveşte sexualitatea normală.

Examenul fizic al subiectului

International Consultation in Sexual Medicine (ICSM) recomandă realizarea
examenului fizic la pacienţii cu disfuncţii sexuale, dar nu în toate cazurile. Este importantă
descoperirea în timpul examenului fizic a semnelor şi simptomelor unei patologii
cardiovasculare, neurologice sau comorbidităţii ce pun viaţa pacientului în pericol.
Examenul fizic trebuie să includă, examinarea aparatului genital, examinarea
caracterelor sexuale secundare (ginecomastie), examinarea aparatului cardiovascular,
examinarea sistemului nervos precum şi a celui vascular.
Examinarea aparatului genital presupune: evaluarea dimensiunilor penisului în raport
cu grăsimea pubiană, inspecţia prezenţei la nivelul prepuţului a unor leziuni (cicatrici,
papiloame, cancer), inspecţia prezenţei de leziuni la nivelul glandului (papiloame), palparea la
nivelul albugineei a plăcilor Peyronie, dăcă acestea sunt prezente, evaluarea volumului,
consistenţei şi prezenţa sau nu a unor mase testiculare, evaluarea prezenţei sau nu a
varicocelului, examinarea canalelor spermatice.
La aceste se adaugă şi tuşeul rectal, care este deosebit de important de realizat la
pacienţii cu vârsta peste 45 de ani şi la pacienţii care vor urma tratament de substituţie cu
testosteron. Tuşeul rectal poate pune in evidenţa eventuale leziuni prostatice sau eventuale
leziuni rectale.
Examinarea aparatului cardiovascular presupune măsurarea presiunii arteriale şi a
pulsului, precum şi prezenţa sau nu a edemelor.

22
Examenele biologice
La fel ca şi în cazul examenului fizic ICSM recomandă realizarea testelor de laborator
la pacienţii cu disfuncţii sexuale, dar nu în toate cazurile. Cele mai recomandate sunt
deteminarea glicemiei şi a profilului lipic al pacientului, deoarece disfuncţia erectilă poate
trăda prezenţa patologie cardiovasculare. La aceste determinări trebuie adaugate hemoglobina
glicozilată, deoarece un mic procent din pacienţii cu disfuncţie erectilă asociază diabetul
zaharat.
Se vor realiza şi dozări hormonale, precum cea a testosteronului, pentru a pune în
evidenţă un eventual hipogonadism. Dacă medicul consideră necesar vor fi determinaţi şi alţi
hormoni, precum cei tiroidieni, prolactina, hormonul luteinizant etc.
Se indică determinarea PSA la pacienţii cu vârsta peste 45 de ani sau la cei care vor
urma tratament de substituţie cu testosteron.

Teste neinvazive

Testarea neinvazivă a funcţiei erectile presupune realizarea a două teste: stimularea

sexuală audio-vizuală şi testarea tumeşcenţei nocturne.
Stimularea sexuală audio-vizuală cu monitorizarea tumeşcenţei şi a rigidităţii corpilor
cavernoşi este utilizată pentru diferenţierea unei disfuncţii erectile psihogenă de una organică.
Pacienţii care prezintă semne de excitaţie sexuală in urma stimularii audio-vizuale, suferă
posibil de disfuncţie erectilă psihogenă.
Testarea tumeşcenţei nocturne se realizează cu ajutorul dispozitivului Rigiscan
plus.Normal episoadele de tumeşcenţă nocturnă apar la intervale de 90 de minute, la subiecţii
tineri , iar o dată cu îmbătrânirea aceste intervale se măresc. Dăcă subiecţii investigaţi obţin
rezultate normale la acest test, inseamnă ca suferă de o disfuncţie erectilă psihogenă, pe când
la cei cu rezultate anormale fiind vorba despre o disfuncţie erectilă organică.
În timpul testului tumeşcenţei nocturne, aparatul Rigiscan poate aprecia: numărul de
erecţii nocturne, rigiditatea la nivelul vârfului penisului, rigiditatea bazei, durata episoadelor
de tumeşcenţă.

Teste invazive

Aceste teste se vor realiza doar dacă datele clinice le recomandă şi dacă subiectul este
de acord. Aceste teste sunt: testarea farmacologică a erecţiei prin ICI-injectare
intracavernoasă de droguri vasoactive, studiul hemodinamicii erecţiei, permite detectarea
anomaliilor de relaxare şi a fenomenului veno-ocluziv, examenul color duplex Doppler,
examinarea neuro-fiziologică: înregistrarea reflexului bulbocevernos, EMG a corpilor
cavernoşi.

Testarea farmacodinamică a funcţiei erectile

23
 Aceasta evaluează răspunsul corpilor caveroşi la injectarea intracavernoasă de droguri
vasoactive. Cele mai utilizate substanţe vasoactive sunt papaverina şi prostaglandina E1. Doza
de prostoglandină E1 administrata este de 2-15 µg. După injectarea intracavernoasă a
prostoglandinei se evaluează calitatea erecţiei la 10, 20, 30 şi 60 de minute, în acelaşi timp
monitorizandu-se si presiunea arterială. Ca şi complicaţia a acestui test, putem aminti
priaprismul.
Această investigaţie a fost relativ abandonată datorită rezultatelor fals negative şi
posibilităţii utilizării examenului Doppler color duplex. Deoarece există situaţii in care
testarea farmacodinamică a funcţiei erectile este indicată aceasta se realizează în asociere cu
examinarea Doppler.
Indicațiile testării farmacologice a funcției erectile sunt: răspunsul negativ la terapia
orală și cazurile la care se prevede utilitatea tratamentului cu injecții intracavernoase. La
aceste situații se adaugă testarea intracavernoasă pentru stabilirea cauzei disfuncției erectile în
caz de maladie Peyronie, se poate stabilii dacă disuncția erectilă este cazată de maladie sau
apare din alte motive. O altă indicație fiind aprecierea gradului de curbură a penisului util în
vederea începerii tratamentului.

Examenul Doppler color duplex

Este considerat “”standardul de aur” în investigarea patologiei vasculare peniene.

Acesta permite clasificarea disfuncţiei erectile din punct de vedere vascular. De obicei acest
examen se realizează după injectarea intracavernoasă de droguri vasoactive, spre exemplu
prostoglandina E1. Se poate folosi și în asociere cu administrarea unui PDE5-I cu o oră
înainte de realizarea ultrasonografiei. Se începe cu scanarea întregului penis(secţiune
longitudinală şi transversală ) fapt ce poate pune în evidenţă omogenitatea cavernoasă,
prezenţa unor plăgi, fibroză, calcificări şi ecogenitatea. Apoi se măsoară diamentrul intern al
arterelor cavernoase (dreaptă şi stângă) şi ocazional nivelul maxim al vitezei undei sanguine
în sistolă-peak systolic velocity PSV în ambele artere.Acest parametru este utilizat pentru a
evalua competenţa arterelor.Un PSV ≥ 35 cm/s este considerat normal după stimularea
farmacologică, un PSV < 20 cm/s tradează o insuficiența arterială. Alți parametrii sunt
velocitatea la sfârșitul diastolei- end diastolic velocity- EDV și indicele de rezistență
periferică- resistance index (RI), care reprezintă raportul dintre EDV și PSV. Dacă raspunsul
arterial este normal, iar EDV > 6 cm/s și RI < 0,6 înseamnă că în prezent avem de a face cu o
˝fugă venoasă˝.
Valorile normale ale indicilor ultrasonografiei color Doppler sunt:
• Velocitatea sistolică maximă- peak systolic velocity – peste 20-25 cm/sec
• Timpul de creștere sistolică – systolic rise time- sub 110 msec
• Velocitatea la sfârșitul diastolei –diastolic velocity- sub 5cm/sec
• Indicele de rezistență –resistance index- 1
O altă utilitatea a ultrasonografiei este reprezentată posibilitatea de a cuantifica sediul
și gravitatea unei rupturi peniene, ce se poate insoții de o disfuncție erectilă sau priapism cu
flux crescut.

Electromiografia corpilor cavernoși

24
 Această metodă este utilă pentru punerea în evidență a cauzei disfuncției erectile,
putând diferenția disfuncția erectila neurogenică, de cea arteriogenică și de cea psihogenă.
Principiul metodei constă în culegerea undelor electrice emise de corpii cavernoși în timpul
funcției. Pentru captarea potențialelor emise de corpii cavernoși sunt utilizați doi electrozi
introduși în ambii corpi cavernoși sau doi electrozi de suprafață. În stare de flacciditate corpii
cavernoși emit potențiale cu frecvență redusă și episoade de absență a acestor potențiale. În
timpul episoadelor de stimulare amplitudinea potențialelor scade dar le crește frecvența, iar în
momentul administrării de droguri vasoactive intracavernos, aceste potențiale sunt complet
abolite.
La subiecții cu disuncției erectilă neurogenă, aceste potențiale sunt absente, in
majoritatea cazurilor.Deci aspect „silențios” al potențialelor. La cei cu disfuncție erectilă
arteriogenică potențialele au ritm neregulat și undele lente sunt mai rare decât în mod normal.
Deci aspect „bradiaritmic” al potențialelor. Iar cei cu disfuncție erectilă psihogenă au un
aspect „hiperreactiv” al potențialelor.

Arteriografia peniană

”Standardul de aur” în investigarea vascularizației peniene. Este considerat cel mai

invaziv test utilizat în investigarea disfuncției erectile și din acest considerent este recomandat
a fi utilizat doar la pacienții tineri la care examenul doppler a relevat prezența scăderii fluxului
arterial cavernos.
Se bazează pe administrarea de substanță de contrast prin cateterizarea arterei
femurale, a arterelor iliace, după injectarea de prostoglandină la nivelul arterei rușinoase. Prin
această metodă pot fi puse în evidență ocluzii și malformații vasculare.
Indicațiile acestei metode: disfuncție erectilă primară care se bănuiește ca ar fi cauzată
de existența malformațiilor arteriale, după endarteriectomie sau angioplastie, înaintea
embolizării utilizată în tratamentul malformațiilor arteriale, fistule arterio-venoase, priapism
cu flux crescut.

Investigații utile pentru diagnosticul de hipogonadism

Tabel

Determinările hormonale sunt rezervate cazurilor ce prezintă semne și simptome

sugestive pentru etiologia endocrinologică a disfuncției erectile. Se poate realiza determinarea
testosteronului total și a testosteronului liber, determinarea prolactinei, determinari ale
hormonilor tiroidieni, a celor hipofizari etc.
Investigarea testosteronului total nu este o investigație precisă, deoarece nu se poate
face o corelație între nivelul testosteronului total și prezența sau absența disfuncției erectile.
Una dintre cauze este faptul că o parte din testosteronul total circulă la nivel sangvin leagat de
SHBG (sexual hormon binding globuline), fapt ce îl face indisponibil. Există pareri în privința
limitei inferioare a valorii testosteronului la care un subiect poate fi considerat hipogonadic,
conform American Society of Andrology Statement nivelul testosteronul ar trebui sa fie < 300
ng/ml.

25
 Determinarea testosteronului liber este o investigație mult mai utilă, deoarece acesta
scade odată cu creșterea nivelului SHBG, creștere ce apare o dată cu înaintarea în vârstă.
Nivelul testosteronului liber se corelează excelent cu nivelul scorului IIEF. Determinarea
testosteronului liber este și ea controversată. Acesta poate fi determinat prin utilizarea unui
analog de testosteron (Ftra), metodă cu rezultate proaste, sau prin folosirea dializei de
echilibru (FTd) sau a ultracentrifugării (FTu). Deoarece cele două metode sunt dificil de
realizat și sunt rar utilizate în practică, se utilizează o formulă de calcul al testosteronului
liber.FAI(free androgen index) ca raportul dintre testosteronul total X 100 și SHBG.
Hormonul luteinizant și hormonul foliculostimulant nu sunt determinate de rutină, dar
sunt indicate cand se suspicionează o cauză hipofizară a hipogonadismului sau o deficiență de
testosteron ce cauzează nivele crescute a acestor hormoni.

III Contribuția personală

III.1 Obiectivele cercetarii
III.2 Ipotezele cercetarii
III.3 Consimtamant informat
III.4 Metoda
III.5 Rezultate
III.6 Discutii
III.7 Concluzii

26