REZUMATUL  
 
Rezumatul   reprezintă   prezentarea   unei   înșiruiri   de   întâmplări   într-­‐o   formă   concisă,  
eliminând  detaliile.    
În  rezumat  se  pornește  de  la  ideile  principale,  care  se  dezvoltă,  adăugând  informațiile  
semnificative.  Informațiile  din  textul  de  bază  sunt  concentrate  și  simplificate!    
Timpurile   verbale   utilizate   sunt   prezentul   sau   perfectul   compus,   iar   succesiunea  
ideilor  respectă  ordinea  desfășurării  întâmplărilor.    
Verbele  sunt  folosite  la  persoana  a  III-­‐a,  indiferent  de  persoana  lor  în  text.  
Pentru  a  concentra    într-­‐un  singur  cuvânt  mai  multe  informații,  în  rezumat  se  utilizează  
gerunziul(  de  exemplu:  În  timp  ce  mergea/  mergând).    
În  rezumat  nu  se  fac  comentarii  personale,  nu  se  utilizează  descrieri  și  dialog,  nu  se  
dau  citate.  Ideile  se  formulează  cu  propriile  cuvinte,  nu  se  copiază  textul!    
Pentru  legarea  ideilor  se  utilizează  grupuri  de  cuvinte  care  redau  cursivitatea:  mai  întâi,  
apoi,  după  aceea,  mai  târziu,  în  același  timp,  în  final  etc.    
Unele   adverbe   și   pronume   trebuie   transformate:   aici   devine   acolo,   acum   -­‐atunci,  
mâine-­‐  a  doua  zi  sau  în  următoarea  zi;  acestea/  acelea;  a  mea/  a  sa  etc.  
În  rezumat,  vorbirea  directă  este  transformată  în  vorbire  indirectă.  
Nu   se   folosesc   termeni   de   teorie   literară   (narator,   personaje   etc)   și   nici   nu   se  
comentează(interpretează)  textul.  
Se   elimină   arhaismele,   regionalismele,   termenii   argotici   și   de   jargon.   Se   înlocuiesc  
enumerațiile  printr-­‐un  termen  generic  și  termenii  particulari  printr-­‐un  termen  supraordonat.  
 
 
MODEL    
Textul  1  
  O  găsise  acum  un  an,  toamna  trecută.  Era  o  dimineață  de  sâmbătă,  zi  liberă,  
probabil  acasă  rămăsese  un  pic  de  ceai  în  ceașcă  și  o  carte  ațipise  deschisă  pe  scaunul  de  pe  
verandă,  cu  fața  în  jos,  când  el  pornise  hai-­‐hui  prin  pădure.  Îi  zărise  spinarea  roșcată,  cu  ultimii  
stropi  albi  ca  de  lapte,  înălțată  ritmic  de  respirație,  mișcând  frunzele  încă  verzi  ale  unei  tufe  
de  zmeură.  Vladimir  a  tresărit,  a  încremenit,  apoi  a  ocolit-­‐o,  știa  că  nu-­‐i  bine  să  atingi  puii  
sălbăticiunilor,  fiindcă  s-­‐ar  putea  ca  mama  să  nu-­‐i  mai  primească  apoi,  un  asemenea  animal  e  
pierdut  dacă  începe  să  miroasă  a  om.  Așa  că  s-­‐a  plimbat  mai  departe,  dar  când  s-­‐a  întors  a  
văzut  din  nou  căprioara,  era  tot  acolo.  A  mers  acasă.  S-­‐au  scurs  ceasuri  înainte  să  revină  în  
locul  acela,  pentru  a  treia  oară  acum.  Părea  că  se  înserează  în  pădure,  deși  n-­‐avea  cum  să  fie  
prea  târziu,  probabil  era  deja  o  zi  înnorată.  A  îndepărtat  crengile  cu  blândețe,  cum  ai  înota  
într-­‐o  apă  lină  pe  care  n-­‐ai  vrea  să  o  tulburi.  Și  iat-­‐o.  Căprioara,  ghemuită,  înălțând  un  bot  
umed,  o  privire  mirată.  O  rană  deasupra  genunchiului,  o  dâră  de  sânge  în  formă  de  coadă  de  
rândunică  pe  blana  ei  scurtă.  Mușcată  de  câine?  
  A  adus-­‐o  acasă,  i-­‐a  spălat  rana,  a  culcat-­‐o  într-­‐un  culcuș  încropit  din  trei  perne  
mici,  a  învelit-­‐o  și  s-­‐a  apucat  să  dea  telefoane.  Știa  că  e  interzis  să  ții  un  animal  sălbatic  în  casă.  
A  primit    însă  imediat  aprobare  să  o  găzduiască  până  prinde  puteri,  apoi  să  o  ducă  înapoi  unde  
o  găsise.  Asta  fusese  tot.  Pe  încredere.  Probabil  că  omul  de  la  Garda  de  Mediu  tresărise  la  
auzul  numelui  ziarului  sau  poate  că  deja  îl  știa  pe  el  după  nume,  din  alte  asemenea  întâmplări.  
Ce  mai  conta?  
  Sâmbăta  aceea  a  fost  prima  lor  zi  împreună.  A  urmat  o  noapte  lungă,  în  care  
căprioara  a  scâncit  și  a  gemut  ca  un  prunc,  ațipea  și  se  trezea  iarăși  scâncind,  el  se  apropia  și  

 
  

se  depărta  de  ea  ca  într-­‐un  dans,  nu  voia  nici  să  o  sperie,  dar  nici  nu  ar  fi  vrut  să  se  simtă  prea  
singură.  
  Oara   s-­‐a   adaptat   minunat.   Casa   de   la   marginea   pădurii   părea   anume   făcută  
pentru  ea,  o  casă  la  granița  dintre  lumea  oamenilor  și-­‐a  animalelor.  În  zilele  reci,  stătea  cu  
orele  în  culcușul  ei  moale  –  Vladimir  îi  cumpărase  o  pernă  mare,  umplută  cu  puf  de  gâscă–  iar  
când  era  mai  cald  se  ridica,  împingea  cu  creștetul  ușa  de  plasă  și  ieșea  pe  verandă,  se  oprea  în  
portița   de   lemn   și   privea   peste   gard,   către   pădurea   de-­‐acum   albă,   cu   scânteieri   mov   și  
portocalii  la  apus.  Rana  i  se  vindecase  destul  de   repede,  însă  prima  ninsoare,  neașteptată,  
puternică,   îl   împiedicase   pe   Vladimir   să   o   elibereze   în   săptămâna   imediat   următoare,   cum  
voise.  A  urmat  încă  o  săptămână,  apoi  încă  una.  Iarna  pusese  stăpânire  pe  loc,  n-­‐aveai  cum  să  
alungi  nici  un  câine  din  casă,  cum  se  zice,  pe  o  vreme  ca  asta.  Așa  că  a  păstrat-­‐o  peste  iarnă.  
Părea  să  le  fie  bine  împreună.  
  Seara,  când  venea  de  la  muncă,  Vladimir  răsucea  cheia  în  ușă  cu  o  nerăbdare  
pe  care  n-­‐o    mai  cunoscuse  niciodată.  Acolo,  în  culcușul  de  puf,  Oara  înălța  gâtul  splendid  și  ai  
fi  putut  jura  că  în  ochi  scânteia  bucuria  că  omul  ei  se  întoarce  acasă.  [...]    
  O  hrănea  cu  frunze  din  cele  mai  diverse,  îi  aducea  trifoi,  salată  și  varză,  muguri  
de  brad  și  fel  de  fel  de  ierburi  de  la  magazine  cu  sigle  primăvăratice,  destinate  vegetarienilor,  
lapte  dulce  de  capră  și  mălai,  fasole  și  mazăre,  o  spăla  cu  un  burete  înmuiat  în  apă  călduță,  iar  
Oara  se  tot  înălța,  picioarele  subțiri  căpătau  putere,  blana  îi  era  deasă,  lucioasă.  [...]  
  Din   primăvară   începuseră   să   iasă   afară.   [...]   De   atunci,   primăvara   și   vara  
întreagă,   merseră   tot   mai   departe.   Ea   deschidea   calea,   ea   hotăra   până   unde   vor   merge   în  
fiecare  zi.  [...]  
  Azi   Oara   era   mai   departe   decât   ajunsese   vreodată.   [...]   Când   a   ajuns   la  
mesteceni,  Oara  s-­‐a  oprit  doar  o  clipă.  „Va  da  ocol  copacilor  și  se  va  întoarce  la  mine”,  și-­‐a  zis  
Vladimir.  Și  într-­‐adevăr,  așa  a  făcut  căprioara.  [...]    Vladimir  a  văzut  atunci  pentru  prima  oară  
ceva  ce  părea  să  fie  o  cicatrice  sub  ochiul  ei  stâng,  un  semn  pe  care  nu-­‐l  pricepea,  căci  Oara  
nu   se   lovise   și   nu   sângerase   niciodată   de   atunci,   de   când   o   găsise.   Era   o   urmă   neagră,   o  
semilună,  ca  un  cearcăn.  
  Au   stat   așa   și   s-­‐au   privit,   iar   Vladimir   a   simțit   că   îndată   va   începe   să   ningă,  
mirosea  a  ninsoare  care  va  cădea  peste  ei  dintr-­‐o  clipă  în  alta.  A  căzut  în  genunchi  acolo  unde  
era,  la  câțiva  metri  depărtare  de  ea,  auzindu-­‐și  gura  cum  spune:  
–   N-­‐ai  cum  să  pleci  chiar  acum.  Nu  pleca!  Vine  iarna,  rămâi.  [...]  
  Vladimir  a  așteptat  în  genunchi,  cu  capul  în  pământ,  cu  umerii  plecați,  să-­‐i  simtă  
trupul  cald  iarăși  aproape  și  să  pornească  împreună  spre  casă.  [...]  Apoi  a  simțit-­‐o,  un  fulger  
fierbinte,  foșnind,  atingându-­‐l  în  treacăt.  A  ridicat  privirea  și-­‐a  apucat  să  o  vadă  fugind,  salt  
după  salt.  Începuse  să  ningă.  Iar  ea  era  doar  un  puf  alb,  săltând  în  sus  și  în  jos,  pierzându-­‐se  în  
pădure,  dincolo  de  mesteceni,  tot  mai  departe.  
                                                                   Veronica  D.  Niculescu,  „Căprioara”,  în  vol.  Cel  mai  mult  și  mai  mult  
 
Scrie,  în  100-­‐150  de  cuvinte,  rezumatul  textului  1.  
Punctajul  pentru  rezumat  se  acordă  astfel:  
–   conținutul  rezumatului-­‐12  puncte  
–   redactarea  rezumatului-­‐  8  puncte  (coerența  textului-­‐1  punct;  proprietatea  termenilor  
folosiți-­‐1   punct;   corectitudinea   gramaticală-­‐1   punct;   claritatea   exprimării   ideilor-­‐   1   punct;  
respectarea  normelor  de  ortografie-­‐  2  puncte;  respectarea  normelor  de  punctuație-­‐  1  punct;  
lizibilitatea-­‐  1  punct)  
 

 
  

Notă!  Punctajul  pentru  redactare  se  acordă  doar  în  cazul  în  care  compunerea  are  minimum  
100  de  cuvinte  și  dezvoltă  subiectul  propus  
 
 
  Cu  o  toamnă  în  urmă,  Vladimir  găsește  în  pădure  un  pui  de  căprioară.  La  început  ezită  
să  îl  atingă,  pentru  ca  puiul  să  nu  fie  respins  ulterior  de  mamă,  însă  când  revine  a  treia  oară  
în  pădure  descoperă  că  e  rănită.  O  duce  acasă  pentru  a  o  îngriji,  primind  permisiunea  de  la  
autorități  de  a  o  păstra  până  se  întremează.  Vladimir  o  tratează  cu  multă  afecțiune,  iar  Oara  
se  adaptează  în  casa  acestuia.  Deși  rana  i  se  vindecă  rapid,  Vladimir  îi  prelungește  găzduirea  
din  cauza  vremii  neprielnice.  
  Treptat,  cei  doi  se  atașează,  bucurându-­‐se  de  compania  fiecăruia.  Vladimir  o  răsfață  
cu  hrană  diversă  și  o  îngrijește  cu  atenție,  Oara  dezvoltându-­‐se.  Din  primăvară  încep  să  facă  
plimbări   lungi   în   natură.   Într-­‐una   din   zile,   Oara   se   îndepărtează,   creându-­‐i   emoții   lui  
Vladimir.  
  În   final,   aceasta   îl   părăsește,   reîntorcându-­‐se   în   pădure   și   lăsându-­‐l   trist   pe  
binefăcătorul  său.