CAPITOLUL I

ÎNTREPRINDEREA ÎN CADRUL SISTEMELOR

SOCIAL-ECONOMICE
Întreprinderea reprezintă astăzi mai mult decât un simplu loc de
producție a bunurilor și a serviciilor, devenind principala organizație în
societatea noastră actuală. Politicile întreprinderii de a investi în cercetare
sau în noi locuri de muncă au un impact pozitiv asupra societății în
ansamblul său. De asemenea, angajamentele sale față de societate, prin
intermediul unor strategii sociale responsabile, deschid noi căi de reformă a
comportamentelor sau, dimpotrivă, accentuează dificultățile în care urmează
să evolueze.
Devenind una din celulele de bază ale societăților noastre
contemporane, întreprinderea este fondată pe democrație și piață. Provocările
cu care aceasta se confruntă în secolul al XXI-lea i-au determinat unii
cerecetători (Capron și Quairel-Lanoizelée, 2015) să parafrazeze unul din
vestitele citate ale lui Andre Malraux despre religie în secolul XX: ”secolul
XXI va fi cel al unei întreprinderi reumanizate sau va fi cel al haosului
economic, social și politic”.
Studiul întreprinderii, al rolului său în societatea umană reprezintă un
demers cultural necesar și interesant pentru viitorii antreprenori și pentru toți
specialiștii care vor evolua în cadrul structurilor sale. O mare parte din
teoriile și practicile care au apărut și care însoțesc lumea întreprinderii devin
repere sau sunt valabile în interiorul tuturor organizațiilor, inclusiv a celor
care se situează în sectorul public sau a dezvoltării de proiecte.

1.1. Concept, definiții, funcții și rol

Activitatea economică este principala preocupare a societății și ea se
derulează în întreprinderi care utilizează resurse și care devin surse de
bogăție pentru aceeași societate.
Rațiunea existenței unei întreprinderi este legată, printre altele, de
faptul că oamenii au nevoie de diverse produse și servicii, pe care nu le obțin
în mod direct. Prin desfășurarea unei activități economice în cadrul unei
întreprinderi, ei au posibilitatea să-și asigure mijloacele financiare necesare
satisfacerii acestor cerințe.
Înainte de a trece la cunoșterea mai amănunțită a întreprinderii este
necesară o scurtă prezentare a diversității termenilor utilizați pentru
desemnarea sa. Acești termeni sunt apropiați unii de alții și corespund unor
11
abordări specifice, care nu sunt totalmente satisfăcătoare în fața cerințelor
actuale ale economiei și ale gestiunii (Charron, Separi, 2004).
Termenul ”întreprindere” este un termen economic, nerecunoscut în
drept, destul de vag, de imprecis, deoarece înglobează situații și activități
foarte diverse, motiv pentru care este definit în multiple feluri. El corespunde
unei optici macroeconomice interesată de tipologii (în funcție de dimensiune,
de sector, de tipul proprietății etc.), cu o finalitate mai mult descriptivă și mai
puțin analitică, deoarece nu este însoțit de o preocupare reală pentru
dinamica internă proprie întreprinderii. Obiectivul acestui termen este mai
adaptat descrierii funcționării generale a economiei și mai puțin sprijinirii
gestiunii întreprinderii.
Termenul ”societate” are sorginte juridică și nu reține decât una din
formele legale posibile pentru exersarea și încadrarea unei activități
economice, respectiv contractul de societate, indiferent că aceasta din urmă
este de persoane sau de capitaluri. Această denumire privilegiază aspectul
juridic al activității.
Un alt termen, cel de ”instituție”, se referă la organismele sociale și la
ansamblul regulilor social-economice ale unei țări sau ale unei regiuni,
rezultat al unor evoluții istorice multiple, care definesc și garantează
condițiile în care se fac alocarea și utilizarea resurselor. Utilizarea sa este
specifică mai mult în mediului în care evoluează întreprinderea (instituții
bancare, instituții financiare, instituții juridice, instituții administrative etc.).
Întreprinderile trebuie să cunoască și să aplice regulile instituțiilor specifice
mediului lor, deoarece acestea le sunt impuse ca reguli ale jocului. La rândul
lor și întreprinderile încearcă și reușesc uneori, prin acțiuni de lobbying, să
influențeze mediul instituțional.
Termenul cel mai generic și cel mai adaptat gestiunii este cel de
”organizație”, deoarece el integrează atât dimensiunea internă a
întreprinderii, cât și misiunea sa externă. Organizația este ”un ansamblu de
mijloace structurate care instituie o unitate de coordonare cu frontiere
identificabile, funcționând permanent pentru atingerea unui ansamblu de
obiective asumate de către membrii participanți” (Robbins, 1987). Fiind un
cadru structurat pentru o acțiune, organizația acoperă toate formele de
întreprinderi și instituții.
Cele două elemente esențiale ale organizației (întreprinderii) sunt, pe
de o parte, ansamblul structurat al tuturor mijloacelor (resurselor) și, pe de
altă parte, cooperarea necesară a membrilor săi, care sunt actorii ce îi asigură
funcționarea. Din această perspectivă orice organizație este caracterizată
prin:
- diviziunea și coordonarea sarcinilor și a activităților;
- formalizarea regulilor și a procedurilor de funcționare;
12
 - existența unei ierarhii și a unui control;
- o stabilitate relativă (pe termen scurt sau chiar mediu).
Conceptul de organizație, ca și cel de întreprindere, a constituit obiect
de studiu pentru o mulțime de cercetători, care nu au încetat să le
îmbunătățească și să le adapteze dinamicii economice și sociale ale
sistemului în care evoluează. Rămâne de referință sinteza pe care o
realizează Morgan în lucrarea sa ”Images of Organization” (2006), care
consideră organizația o mașină, un organism (sistem) viu, un creier, un
sistem politic, o închisoare mentală și o cultură (tabelul 1.1).
Dezvoltarea contină a economiei a determinat apariția unei tipologii
complexe a întreprinderilor. În încercările lor de a oferi o definiție a
întreprinderii, cei mai mulți teoreticieni au încercat să surprindă
caracteristicile comune ale acestor entități economice din ce în ce mai
diverse.
O definiție larg admisă în economie definește întreprinderea drept ”o
unitate economică autonomă din punct de vedere juridic, care combină
factori de producție (capital și muncă) pentru a produce bunuri și/sau servicii
destinate a fi vândute pe o piață” (Beitonne ș.a., 2001). O definiție curentă,
dar mai puțin precisă, constă în a considera întreprinderea un actor economic
producător de bunuri și servicii pentru alți actori și care obține beneficiu.
(Charron, Separi, 2007).
Tabelul 1.1
Imaginile unei organizații în viziunea lui Gareth Morgan
ORGANIZAȚIA ESTE UN (O):
MAșINĂ ORGANISM VIU CREIER SISTEM ÎNCHISOARE CULTURĂ
(1910-1940) (SISTEM) (1950-1970) POLITIC MENTALĂ (1985)
(1950) (1960-1970) (1950-1970)
Un Un sistem care Un creier Un loc de Un loc în care Un grup care
mecanism se adaptează la care conducere și se manifestă secretă valori
ale cărui mediul său acumulează negociere, în psihicul comune și
piese și care indivizii uman, unde care creează
trebuie unse prelucrează de aliază sau se exprimă legături de
și în care informația și se opun pasiunile apartenență
fiecare comandă pentru creatoare de
trebuie să celor care apărarea plăcere sau
fie la locul execută propriilor de angoasă
său interese
Mecanic Biologic Biologic Politic Psihologic Antropologic
Cibernetic (Cetatea)
F.W.Taylor L. von H. Simon J.March și H. E. Jacques E Schein
(1911) Bertalanffy (1947) Simon (1951) (1987)
H.Fayol (1951) S. Beer (1958) M. Pages și E
(1916) (1972) M. Crozier și Enriquez
M.Weber E. Friedberg (1974)
(1947) (1977)
13
 O altă definiție (Deaconu, 2008) consideră întreprinderea un grup
uman bine structurat și ierarhizat, care utilizează resurse intelectuale, fizice,
financiare pentru a extrage, transforma, transporta, distribui bogății sau
pentru a realiza servicii conform unor obiective stabilite de către o conducere
motivată de către profit și unitate socială.
Definițiile sunt numeroase, dar criticii lor nu încetează să conteste
potențialul lor de a reda complexitatea realității întreprinderilor. Un examen
mai complet ar permite definirea întreprinderii astfel:
- un sistem autonom;
- sistem deschis către ansamblul sistemului social și economic, din
care primește resurse;
- animat de un grup de oameni organizat și ierarhizat;
- dispunând de mijloace juridice, financiare, material și intelectuale;
- urmărind anumite finalități, variabile în funcție de tipul întreprin-
derii și concretizat în obiective;
- producând bunuri și/sau servicii destinate satisfacerii cerințelor
pieței (www.entreprise-move.com).
În realizarea scopurilor sale, întreprinderea îndeplinește mai multe
funcții :
1.Crearea de bogăție prin producerea de bunuri și realizarea de
servicii, obiectivul urmărit fiind acela de a realiza un profit după acoperirea
costurilor înregistrate;
2.Comercializarea bunurilor și serviciilor proprii, în vederea
satisfacerii cerințelor clienților și a obținerii de venituri ;
3.Repartiția veniturilor între partenerii implicați: personal,
conducere, deținătorii de capital (asociați, bănci etc), diverse organisme
sociale, statul, întreprinderea însăși. Această funcție este deosebit de
importantă și merită a fi subliniată din cel puțin două considerente:
a) ea antrenează o mare parte a fluxurilor bănești ale întreprinderii;
b) pune în evidență contribuția întreprinderii la susținerea întregii vieți
economico-sociale a unei țări, la susținerea sectoarelor așa-zis
“neproductive”;
4.Inovarea, funcție evidențiată de către economistul austriac
Schumpeter; o mare parte a antreprenorilor refuză rutina și inovează, iar
acest proces se manifestă prin apariția de noi produse/servicii, de noi
procedee (tehnologii), de noi organizări și de noi piețe. Inovarea reprezintă
principala susținătoare a dezvoltării și a progresului societății.
O scurtă analiză a acesor funcții evidențiază rolul de celulă
economică și socială fundamentală pe care întreprinderea îl deține în cadrul
societății.
14
 În primul rând, întreprinderea își propune, după îndelungi căutări, să
realizeze anumite produse sau/și servicii și să înregistreze anumite
performanțe în ceea ce privește rentabilitatea, creșterea sau calitatea.
Obiectivele asumate depind de mărimea întreprinderii, de domeniul de
activitate, de performanțele sale manageriale și sociale. Profitul întreprinderii
reprezintă diferența dintre totalul veniturilor înregistrate într-o anumită
perioadă și suma cheltuielilor ocazionate de producția și distribuția
produselor sau serviciilor vândute clienților. Pe lângă obiectivul de
rentabilitate, orice întreprindere poate fi interesată de creșterea dimensiunilor
sale și de creșterea influenței pe piață.
În al doilea rând, pentru creșterea performanțelor comerciale,
aspectul social capătă pentru întreprindere noi dimensiuni. Pentru a rezista
concurenței, pentru a se menține pe piață, sau pentru a prospera,
întreprinderea trebuie să cunoască din ce în ce mai bine cerințele clienților și
să caute inovații care să le corespundă. Succesul său depinde astăzi din ce în
ce mai mult de politica sa socială, iar motivația, pe lângă aspectele
economice cunoscute (salarizare bună), include și cerințe care au devenit
presante: formare continuă pentru evitarea șomajului, asigurarea unei cariere
favorabile, condiții de muncă superioare etc.
Întreprinderea îndeplinește, în al treilea rând, și importanta funcție
de distribuitoare de venituri între partenerii economici implicați. Venitul care
face obiectul acestei repartiții este valoarea adăugată, ce reprezintă diferența
între sumele încasate din vânzarea rezultatelor sale și consumurile
intermediare aferente. Valoarea adăugată se repartizează următoarelor părți
implicate astfel (figura 1.1):
- personalului întreprinderii, care primește salarii și uneori o parte din
profit;
- acționarilor, care primesc dividende proporțional cu numărul
acțiunilor deținute;
- partenerilor financiari(bănci, fonduri diverse etc), care primesc
dobândă;
- statului, care primește impozite și taxe diverse ;
- organismelor sociale, care primesc cotizații ;
- întreprinderii însăși, care își păstrează sume pentru autofinanțare.

15
 CONSUMURI FURNIZORI
INTERMEDIARE
SALARII SALARIAȚI

COTIZAȚII STAT
FONDURI PENSII
SOCIALE PRIVATE

IMPOZITE STAT
PUTERE LOCALĂ
IMPOZIT PE
CIFRA DE PROFIT
VALOARE DOBÂNZI CREDITORI
AFACERI
ADĂUGATĂ
AMORTISMENTE INVESTIȚII
DE ÎNLOCUIRE

PROFIT DIVIDENDE
NET ACȚIONARI

REZERVE
ECONOMII/ ÎNTREPRINDERE
AUTOFINANTARE

Figura 1.1 Repartiția valorii adăugate în întreprindere

Suma valorilor adăugate brute realizate de ansamblul întreprin-derilor

de pe teritoriul național constituie bogăția națională sau produsul intern brut.
Relațiile aferente calcului valorii adăugate brute și produsului intern
brut sunt următoarele:

VAB = CA - CI (1)
n
PIB = V
i 1
ABi (2)

Simbolurile au următoarea semnificație:

VAB = valoare adăugată brută;
CA = cifra de afaceri;
CI = consumuri intermediare;
PIB = produs intern brut.
Alături de valoarea adăugată brută întreprinderile calculează și
valoarea adăugată netă, care nu conține amortizarea.
Repartizarea veniturilor întreprinderii depinde de mai mulți factori
interni și externi. Factorii interni care influențează structura repartiției sunt
următorii :

16
 a) performanțele economice înregistrate, care determină nivelul
valorii adăugate;
b) ponderea capitalului și a forței de muncă în combinația factorilor
de producție, respectiv intensitatea capitalistică; cu cât valoarea forței de
muncă este mai mare, va fi mai mare și valoarea adăugată;
c) cuantumul datoriilor, care condiționează partea din valoarea
adăugată dirijată către creditori;
d) politica socială a întreprinderii, prin care se stabilesc bugetele
aferente salariilor, altor acțiuni sociale, distribuția dividendelor ;
e) politica de finanțare (autofinanțare), prin care se stabilește
procentul din profit utilizat în vederea susținerii unor investiții viitoare.
Ca factori externi care influențează procesul de redistribuire a
veniturilor întreprinderii se pot menționa, de asemenea, următorii:
a) reglementări legale în domeniul impozitelor și cheltuielilor sociale,
al taxelor diverse etc.;
b) situația existentă pe piața forței de muncă, situație ce
condiționează nivelul salariilor;
c) productivitatea de ansamblu a economiei, care condiționează, de
asemenea, atât nivelul salariilor, cât și volumul valorii adăugate.
In ceea ce privește inovarea, antreprenorul și întreprinderea sa
introduc schimbarea prin refuzul lor de a se conforma rutinelor, care riscă și
acționează într-un mediu incert. Ei revoluţionează fără încetare procesele de
producţie, creează noi produse şi ameninţă situaţiile actuale învechite,
consacrându-și energia şi riscându-și banii pentru a produce şi vinde altceva
sau altfel, comparativ cu ceea ce fac întreprinderile statice.
Regulile sistemului capitalist permit selectarea de persoane care
îndeplinesc condițiile necesare: proprietatea privată, posibilitatea de a proteja
inovarea prin brevete sau, uneori, prin practici monopoliste, înlesnesc
posibilitatea unor succese deosebite. Cei care nu reuşesc să se adapteze, sunt
de obicei eliminați, şi mai ales incertitudinea jocului ţine în suspans
antreprenorii.

1.2. Mediul întreprinderii și necesitatea cunoașterii evoluției sale

Înțelegerea mediului întreprinderii permite mai buna sa cunoaștere de

către întreprindere. Descrierea caracteristicilor sale oferă conducerii ocazia
de a identifica mai bine relațiile existente între întreprindere și mediu.
Încluzând ansamblul elementelor și al actorilor din exterior, care pot afecta
activitatea întreprinderii, mediul implică existența unor factori care pot
determina apariția unor oportunități și a unor amenințări pentru orice afacere.

17
 Indiferent de profilul său de activitate, orice întreprindere evoluează
în condițiile concrete pe care i le oferă mediul extern. Ca atare, rezultatele pe
care le obține depind, pe lângă modul în care își pune în valoare potențialul
intern, de măsura în care cunoaște fizionomia și mecanismul de funcționare a
mediului extern, fructifică oportunitățile și ține cont în tot ceea ce întreprinde
de restricțiile care pot să apară în cadrul acestuia.
În accepțiunea sa generală, mediul întreprinderii cuprinde ansamblul
organizațiilor, partenerilor și acțiunilor exogene, a căror existență este
susceptibilă să influențeze comportamentul și obiectivele acesteia
(Marchesnay, 1991). Literatura de specialitate face distincție între mediul
extern (ecosistem) și mediul intern al întreprinderii.
Noțiunea de mediu intern include comportamentele unui individ sau
ale grupurilor de indivizi, întreprinderea fiind considerată sistemul, "mediul”
în care aceștia operează. Fiecare individ, sau grup de indivizi, va căuta să
exercite influență, să se apropie cât mai mult de putere, identificată de cele
mai multe ori cu centrul de decizie. Mediul intern are legătură cu noțiunea de
“climat" în întreprindere, cu conceptele de "moral" (gradul de satisfacție sau
insatisfacție) și de "cultură" (gradul de adeziune a indivizilor la valorile
întreprinderii).
Definițiile date mediului extern depind în mare măsură de modul de
abordare a relației sale cu întreprinderea, de unghiul din care aceasta se
analizează. Astfel mediul extern este considerat “o noțiune foarte complexă,
incluzând un ansamblu de factori exogeni - de natură economică, socială,
politică, științifică-tehnică, juridică, geografică, demografică etc. - ce
acționează pe plan național și internațional asupra întreprinderii, influențând
puternic relațiile sale de piață" (Bărbulescu, 1995).
În funcție de gradul și de natura influenței manifestate asupra
componentelor și rezultatelor întreprinderii, se pot delimita două tipuri de
mediu: macromediu și micromediu (figura 1.2).
Macromediul este reprezentat de acele variabile globale care
definesc și se referă la societate în ansamblul său, la economie și la
tehnologie. Evoluțiile sale sunt în general lente, dar după anumite perioade
pot fi și bruște, cu ocazia unor evenimente deosebite: crize economice mari
(petroliere), crize politice și sociale (țările est-europene în anul 1989),
revoluții tehnologice (puseul electronicii la începutul anilor ’70, al NTIC în
anii ‘90). Macromediul are o influență preponderent indirectă asupra
întreprinderii, stabilind norme și valori (sociale, politice, culturale,
economice, financiare, tehnologice) ce devin constante structurale ale
sistemului în care evoluează un agent economic. La rândul său,
întreprinderea nu poate influența decât în mod indirect și cu o intensitate mai
redusă macromediul său.
18
 Figura 1.2. Macromediul și micromediul întreprinderii

Componentele macromediului sunt diverse. Având în vedere

domeniile prin care elementele și normele sale se manifestă în societate și
acționează asupra întreprinderii, macromediul are următoarele componente:
- mediul demografic;
- mediul economic;
- mediul tehnologic;
- mediul cultural;
- mediul politic;
- mediul instituțional;
- mediul natural.
Mediul demografic include populația care este situată în zona de
activitate a întreprinderii, respectiv numărul său, structura pe sexe și grupe
de vârstă, numărul de familii și dimensiunea medie a unei familii,
repartizarea teritorială și pe medii (urban-rural), rata natalității, nivelul de
calificare etc. Analiza acestor indicatori specifici ai mediul demografic este
importantă pentru că permite întreprinderii să evalueze dimensiunile cererii
potențiale, ale pieței, să evalueze proiectele de investiții, să recruteze
resursele umane de care are nevoie etc.
19
 Mediul economic se referă la ansamblul elementelor ce compun viața
economică a ecosistemului întreprinderii. Astfel de elemente pot fi: structura
pe ramuri a economiei, nivelul de dezvoltare pe ansamblu și pe ramură,
gradul de ocupare a forței de muncă, situația financiară și valutară etc. În
cadrul mediului economic se manifestă o serie de forțe și grupuri de interese
ce acționează în viața societății, determinând o anumită conjunctură
economică și, deci, o anumită conjunctură a pieței, la care să se raporteze
fiecare întreprindere.
Mediul tehnologic este o componentă deosebit de dinamică a
macromediului întreprinderii, cuprinzând ansamblul modalităților de
execuție a produselor și serviciilor existente la un moment dat în societate. El
explică “în ce fel” se realizează produsele și serviciile. Mediul tehnologic are
o mare influență asupra întreprinderii, atât în calitate de furnizor, cât și în
calitate de beneficiar. Astfel, unele descoperiri tehnologice au adus
modificări spectaculoase în creșterea economică.
Mediul politic cuprinde, la nivelul unei țări, structurile societății,
clasele sociale și rolul lor în societate, forțele politice și raporturile dintre ele,
implicarea statului în economie, climatul politic intern etc. Aceste
componente ale mediului pot genera factori stimulativi sau restrictivi pentru
întreprindere, cei din urmă manifestându-se îndeosebi în perioadele de
instabilitate politică.
Mediul instituțional înseamnă ansamblul reglementărilor de natură
juridică ce afectează direct sau indirect activitatea întreprinderii. Tot aici se
încadrează și reglementările elaborate de organisme interne și internaționale
care vizează armonizarea practicii comerciale, facilitarea actului de piață,
cum sunt normele tehnice, recomandări, convenții etc.
Mediul natural, respectiv ansamblul condițiilor naturale, determină
într-o mare măsură localizarea, distribuția în spațiu a activității economice.
Pentru majoritatea întreprinderilor din agricultură, turism, industria
extractivă etc, condițiile naturale (relief, climă, vegetație) sunt indispensabile
realizării obiectivului lor de activitate. Este deci normală cunoașterea sa în
proiectarea și desfășurarea activităților întreprinderii.
Pentru analiza mediului întreprinderii în cadrul unui demers strategic
se utilizează și modelul PESTEL, care distinge șase categorii de influențe ale
macromediului, respectiv elementele:
-politice, cum ar fi stabilitatea guvernamentală, politica fiscală,
protecția socială, comerțul exterior etc.;
-economice, respectiv ciclul economic, evoluția PIB, dobânzi
practicate, politică monetară, inflație, șomaj, venitul mediu etc.;

20
 -sociologice, adică demografia, modul de distribuire a veniturilor,
mobilitatea socială, consumerismul, nivelul de educație, atitudinea în muncă
și în petrecerea timpului liber etc.;
-tehnologice, reprezentate, la rândul lor, prin nivelul cheltuielilor
publice în cercetare-dezvoltare, investiții private în tehnologii noi, brevet sau
descoperiri noi, viteza transferului tehnologic, indicele de uzură a capitalului
fix etc.;
-ecologice, aici incluzând legile privind protecția mediului,
recuperarea sau/și distrugerea deșeurilor, consumul de energie etc.;
-legale, care înseamnă legi privind monopolurile, dreptul muncii,
legislația asupra sănătății, norme de securitate etc,
Micromediul este reprezentat de ansamblul partenerilor (alte
întreprinderi, instituții diverse, persoane particulare) cu care întreprinderea se
găsește în contact direct, cu care încheie tranzacții. După domeniul în care își
desfășoară activitatea, partenerii unei întreprinderi pot fi:
a)parteneri ai filierei, respectiv furnizori, distribuitori, concesionari,
clienți etc. Cu cât filiera producției este mai complexă și mai mare, cu atât
numărul acestor parteneri este mai mare;
b)parteneri ai pieței, respectiv concurenți, clienți, intermediari,
reprezentați ai camerelor de comerț și ai organizațiilor sindicale etc., care
sunt interlocutori;
c)parteneri financiari: bancheri, organisme financiare, acționari;
d)parteneri instituționali: reprezentați aleși la nivel local, regional
sau național, cu care întreprinderea are legături, responsabili ai diverselor
organisme ale administrației locale, ale asociațiilor culturale și sportive etc.
Legăturile directe și permanente cu micromediul, primul înveliș al
mediului întreprinderii, impun acesteia menținerea unei vigilențe. Efectul
evoluției micromediului este cu atât mai accentuat, cu cât unitatea este mai
mică și are un grad de integrare mai redus, el afectând atât nivelul strategic,
cât și activitatea cotidiană a acesteia.
Analiza conceptului de mediu și a conținutului acestuia pot continua
pe diverse planuri. Important este, în primul rând, ca prin această raportare
întreprinderea să promoveze constant trei acțiuni dificile:
- analiza și cunoașterea în detaliu a mediului în care evoluează;
-sesizarea restricțiilor și a posibilităților favorabile oferite de acestea;
-desfășurarea unor activități care să beneficieze de noile oportunități
și să atenueze efectul restricțiilor sale.
Numai în acest fel întreprinderea poate să-și întărească simțitor
capacitatea de supraviețuire și să înregistreze o creștere a competitivității
sale.

21
 Pentru explicarea evoluțiilor macroeconomice ca urmare a evoluțiilor
la nivel microeconomic, ca și a influenței macroeconomicului asupra
întreprinderii, literatura economică folosește tot mai des o noțiune
intermediară, noțiunea de mezomediu. În “Petit Larousse” mezomediul este
definit ca “partea de economie ce se interesează de relațiile intermediare
dintre microeconomie și macroeconomie”.
Mezomediul trebuie să intereseze în mod deosebit sistemul de
conducere al întreprinderii, pentru că el permite abordarea relațiilor acesteia
cu mediul său în termeni mai apropiați de realitatea afacerilor. Întreprinderea
poate face parte, de exemplu, din următoarele medii mezoeconomice:
industrie, o ramură sau o subramură a acesteia, un grup de întreprinderi de
același profil, o regiune geografică sau administrativă etc. Aceste sisteme
sunt în măsură să influențeze acțiunile, deciziile și rezultatele unei
întreprinderi. Influența exercitată la acest nivel poate fi atât directă, cât și
indirectă, dar are un caracter general, în sensul că afectează, de exemplu,
toate întreprinderile din același sistem.

1.3.Tipologia întreprinderilor

Realitatea vieții economico-sociale este complexă și oferă posibilități

de dezvoltare unei palete largi de agenți economici. Piața are o dimensiune
inimaginabilă și pe ea evoluează întreprinderi cu diverse strategii, cu diverse
obiective. Alături de întreprinderi foarte mari, deosebit de puternice,
acționează o mulțime de alți agenți economici de mici dimensiuni, care
înregistrează rezultate remarcabile.
Studiul funcționării generale a economiei și analiza evoluției
întreprinderilor impun o clasificare a acestora în categorii omogene. Cele
mai cunoscute criterii de clasificare sunt considerate:
-natura activității, respectiv apartenența la un anumit sector de
activitate;
-dimensiunea întreprinderii;
-forma juridică de organizare;
-proprietatea capitalului.

1.3.1. Clasificarea în funcție de natura activității

Diferențierea întreprinderilor după natura activității poate să îmbrace

mai multe aspecte. Astfel, orice întreprindere poate fi inclusă în unul din cele
patru mari sectoare ale economiei, respectiv primar, secundar, terțiar și, mai
nou, cuaternar.

22
 În sectorul primar sunt cuprinse întreprinderile care își desfășoară
activitatea în agricultură, în piscicultură, în silvicultură și în domeniul
extractiv (minerit). Progresul tehnic specific acestui sector este mediu, dar
randamentul este rapid descrescător, ceea ce are ca efect migrația populației
active către alte sectoare de activitate.
În cadrul sectorului secundar se regăsesc toate întreprinderile ce
desfășoară cu preponderență activități industriale. Progresul tehnic în acest
sector este rapid, iar randamentul obținut se situează în limite destul de mari,
ceea ce face ca solicitările de forță de muncă să fie în continuare mari. Cu
toate acestea, ponderea populației active ocupată în sectorul secundar se
micșorează continuu, ca urmare a efectelor automatizării, robotizării și
informatizării activităților întreprinderilor.
Sectorul terțiar cuprinde întreprinderile de servicii și de distribuție,
cărora le este specific un progres tehnic mai lent comparativ cu celelalte
sectoare. Aceste întreprinderi se dezvoltă în strânsă legătură cu sectorul
secundar (transporturi, asigurări, bănci etc.) și cu nivelul de viață (cultură,
turism, sport etc.), atrăgând din ce în ce mai multă forță de muncă.
Conceptul de cuaternar desemnează activități economice noi,
specifice sectoarelor de comunicații, de informare, de cercetare și de
informatică. Din ce în ce mai multe întreprinderi desfășoară astfel de
activități și aparțin sectorului cuaternar. El reprezintă era postindustrială,
specifică țărilor Europei Occidentale, Americii de Nord și Japoniei.
Clasificarea întreprinderilor pe sectoare de activitate pune în evidență
dezvoltarea economică a unei țări, structura și evoluția populației active, dar
și ponderea cu care fiecare din aceste sectoare participă la crearea
produsului intern brut, la crearea produsului intern net etc.
Criteriul naturii activității permite, de asemenea, să se realizeze o
distincție generală între întreprinderi, care pot fi:
a) întreprinderi agricole, ce pot îmbrăca una din următoarele forme:
- individuale (familiale), în cadrul cărora proprietarul lucrează singur,
cu familia sau cu câțiva salariați pământul pe care îl deține;
- în arendă, în acest sens proprietarul închiriază terenul unui arendaș,
care îl exploatează și plătește primului o anumită sumă de bani (arenda);
- în parte, apropiate celor în arendă, cu diferența că plata se face cu o
anumită parte din recoltă. Asociațiile agricole existente actualmente în țara
noastră reprezintă de fapt întreprinderi agricole ce lucrează în sistem “în
parte”;
b) întreprinderi industriale, care aparțin fie industriilor extractive de
minereuri, de cărbune, de petrol, fie industriilor de transformare, prin
intermediul cărora materiile prime devin, după prelucrare, produse
intermediare și, în final, produse finite;
23
 c) întreprinderi de servicii sunt acele întreprinderi care nu realizează
un produs propriu-zis, ci anumite servicii. Este cazul băncilor, al
întreprinderilor de transport, de asigurări etc.;
d) întreprinderi de distribuție sunt acele verigi ce asigură punerea la
dispoziția consumatorilor a produselor de care aceștia au nevoie.

1.3.2. Clasificarea după dimensiune

După talia lor întreprinderile se clasifică în mici, mijlocii, mari și

foarte mari. Criteriile folosite în gruparea întreprinderilor după dimensiunea
lor sunt: numărul de salariați, cifra de afaceri, valoarea adăugată și
capitalurile proprii.
Numărul de salariați este criteriul cel mai folosit în exprimarea
dimensiunii unei întreprinderi. Deși există mai multe păreri în ceea ce
privește limitele de încadrare ale fiecărei categorii, majoritatea autorilor
admit următoarea clasificare:
a) întreprinderile mici sunt cele care au până la 50 de salariați;
b) întreprinderile mijlocii au un număr de salariați ce variază de la 50
până la 250, exclusiv;
c) întreprinderile mari au un număr de personal cuprins între 250 și
1000, exclusiv;
d) întreprinderile foarte mari au un efectiv de angajați ce depășește
1000 de salariați.
Creșterea efectivului salarial poate să determine anumite obligații
juridice în diferite țări, cum ar fi necesitatea întocmirii și publicării unui
bilanț social în Franța (de la 300 de salariați în sus). Aceeași creștere de
efectiv afectează organizarea internă, mult mai complexă la întreprinderile
mari, comparativ cu soluția existentă la întreprinderile mici.
Dezvoltarea tehnică și tehnologică antrenează câștiguri importante de
productivitate, astfel că două întreprinderi ce obțin aceleași rezultate pot să
utilizeze efective de salariați foarte diferite. Ca atare, clasificarea
întreprinderilor după efectivul de salariați este de cele mai multe ori
insuficient.
Cifra de afaceri reprezintă valoarea vânzărilor de produse și/sau
servicii, înregistrate de întreprindere în decursul unei perioade, de regulă un
an. Acest criteriu este utilizat frecvent, mai puțin ca indicator individual și
mai mult în raportul ce redă cota de piață a întreprinderii:
C Ai
Cp  x100 (3)
C AR
unde:
24
 CAi - reprezintă cifra de afaceri a întreprinderii;
CAR - reprezintă cifra de afaceri a ramurii din care face parte
întreprinderea.
Deși utilizat individual acest indicator nu are o relevanță deosebită,
deoarece un nivel indicat poate ascunde și pierderi mari, în multe țări s-au
stabilit anumite limite de încadrare și la acest criteriu.
Frecvent utilizată la stabilirea clasamentului primelor întreprinderi
după rezultatele obținute anual, cifra de afaceri permite, de asemenea, să se
măsoare gradul de concentrare industrială a unei ramuri sau subramuri.
Valoarea adăugată măsoară contribuția reală a întreprinderii la
realizarea produsului intern brut. Valoarea adăugată înregistrată de o
întreprindere reprezintă diferența între vânzările realizate și valoarea
materialelor, a pieselor, a subansamblelor componente și a serviciilor
utilizate înainte de prelucrarea și produselor (consum intermediar). Acest
criteriu de clasificare permite măsurarea bogăției reale, create în cursul unei
perioade oarecare și constituie un interesant criteriu de comparație a
întreprinderilor.
Capitalurile proprii reprezintă ansamblul mijloacelor financiare
(capital social și rezerve) ce aparțin unei întreprinderi. Deși acest criteriu este
utilizat deseori în clasificări, el nu este precis, deoarece metodele de
constituire a rezervelor diferă de la o întreprindere la alta.
Fiecare din indicatorii luați în considerare în clasificarea
întreprinderilor după talia lor nu exprimă întotdeauna realitatea. O astfel de
situație este normală, întrucât întreprinderile sunt foarte diverse din mai
multe puncte de vedere. O clasificare riguroasă trebuie să țină cont de toate
cele patru criterii descrise mai sus și să le combine de o manieră
corespunzătoare. Organismele Uniunii Europene au emis mai multe directive
care să reglemente sau orienteze țările componente în clasificarea mai
precisă a întreprinderilor. În România, Legea 346/2004, cu modificările
ulterioare, include în numeroasa grupă a IMM-urilor acele întreprinderi care
îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
a) au un număr mediu anual de salariaţi mai mic de 250;
b) realizează o cifră de afaceri anuală netă de până la 50 milioane
euro, echivalent în lei, sau deţin active totale care nu depăşesc echivalentul în
lei a 43 milioane euro, conform ultimei situaţii financiare aprobate. Prin
active totale se înţelege suma activelor imobilizate, a activelor circulante și a
cheltuielilor în avans.
La rândul ei, grupa IMM-urilor este structurată astfel:
a) microîntreprinderi, care au până la 9 salariaţi şi realizează o cifră
de afaceri anuală netă sau deţin active totale de până la 2 milioane euro,
echivalent în lei;
25
 b) întreprinderi mici, cu 10-49 de salariaţi, care realizează o cifră de
afaceri anuală netă sau deţin active totale de până la 10 milioane euro,
echivalent în lei;
c) întreprinderi mijlocii, care au între 50 şi 249 de salariaţi şi
realizează o cifră de afaceri anuală netă de până la 50 milioane euro,
echivalent în lei, sau deţin active totale care nu depăşesc echivalentul în lei a
43 milioane euro.

1.3.3. Clasificări juridice

Înainte de a trece la clasificarea propriu-zisă după structura lor

juridică (figura 1.3), natura proprietăţii oferă posibilitatea încadrării
întreprinderilor în trei mari grupe:
- întreprinderi private, care la rândul lor pot fi individuale, familiale,
ale “economiei sociale” şi societare;
- întreprinderile sectorului public;
- întreprinderi mixte (semipublice).

1.3.3.1. Întreprinderile private

Întreprinderile private au patrimoniul în posesia uneia sau mai multor

persoane, care au iniţiativa constituirii lor, independenţă deplină în ceea ce
priveşte conducerea, desfăşurarea activităţii şi comercializarea produselor
sau serviciilor rezultate. În funcţie de numărul persoanelor care deţin
patrimoniul lor, acestea pot fi individuale (în cazul în care patrimoniul este
deţinut de o singură persoană) şi de grup (cu patrimoniul deţinut de mai
multe persoane).
Întreprinderile individuale nu au o existenţă autonomă şi nici
personalitate juridică. Proprietarul este, în general, şi fondatorul
întreprinderii, asigurând conducerea şi gestiunea activităţii. Din punct de
vedere juridic, întreprinderea individuală reprezintă prelungirea proprietăţii
antreprenorului. Pe plan fiscal, beneficiile sunt impuse sub forma unei cote
asupra veniturilor proprietarului. Astfel de întreprinderi se regăsesc mai ales
în agricultură, în domeniul meseriilor artizanale (zidari, zugravi, tâmplari,
croitori etc.), în comerţ etc.
Conform OUG nr.44/2008, actualizat la nivelul anului 2014,
întreprinderea individuală este considerată o întreprindere economică fără
personalitate juridică, organizată de un întreprinzator persoană fizică.
Întreprinzatorul persoană fizică poate angaja terțe persoane cu contract
individual de muncă și poate colabora cu alte persoane fizice autorizate
26
(PFA), cu alți întreprinzatori persoane fizice titulari ai unor întreprinderi
individuale sau cu reprezentanți ai unor întreprinderi familiale, ori cu alte
persoane juridice pentru realizarea unei activități economice, fără ca să i se
schimbe statutul juridic.
Întreprinzatorul persoană fizică titular al unei întreprinderi
individuale este asigurat în sistemul public de pensii și alte drepturi de
asigurări sociale și are dreptul de a fi asigurat în sistemul asigurărilor sociale
de sănătate și al asigurărilor pentru șomaj, în condițiile prevăzute de lege.
Întreprinderea familială este o întreprindere economică fără
personalitate juridică, organizată de un întreprinzator persoană fizică
împreună cu unul sau mai mulți membri ai familiei sale. În cadrul acesei
întreprinderi nu se pot angaja terțe persoane cu contract de muncă. Ea se
înființează printr-un acord de constituire, încheiat de membrii familiei în
formă scrisă, ca o condiție de validitate.
Acordul de constituire menționează numele și prenumele membrilor,
reprezentantul, data întocmirii, participarea fiecărui membru la întreprindere,
condițiile participării, cotele procentuale în care se vor împarți veniturile nete
ale întreprinderii, raporturile dintre membrii întreprinderii familiale și
conditiile de retragere, sub sanctiunea nulității absolute.
Reprezentantul desemnat prin acordul de constituire va gestiona
interesele întreprinderii familiale în temeiul unei procuri speciale, sub forma
unui înscris sub semnatură privată. Membrii unei întreprinderi familiale sunt
asigurați în sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurari sociale și au
dreptul de a fi asigurați în sistemul asigurărilor sociale de sănătate și al
asigurărilor pentru șomaj, în condițiile prevăzute de lege.
Ca orice altă formă de organizare a unei activităţi economice,
întreprinderea individuală are avantaje şi inconveniente care pot să atragă,
sau dimpotrivă, să îndepărteze întreprinzătorii. În ceeea ce priveşte aspectele
de ordin juridic şi economic, avantajele ţin de faptul că antreprenorul are o
mare marjă de acţiune, fiind liber şi autonom în munca sa şi fiind singurul
responsabil al afacerii în care este angrenat.
Există însă şi suficiente dezavantaje, cum ar fi: responsabilitatea
nelimitată a proprietarului în caz de faliment sau de împrumuturi, accesul
mai dificil la instituţiile bancare, creşterea limitată a activităţii etc. Sub
aspect social, o astfel de formă de organizare a întreprinderii înregistrează
îndeosebi inconveniente, care ţin de faptul că întreprinzătorul individual este
mai puţin protejat decât salariatul în caz de accidente în muncă, de
pensionare, sau de lipsă de activitate (şomaj).
Întreprinderile “economiei sociale” aparţin sectorului privat, dar se
disting de cele obişnuite prin aceea că nu îşi propun ca finalitate exclusivă
obţinerea unui profit cât mai mare. Ele îşi manifestă voinţa de a concilia
27
rigoarea economică şi probleme de ordin social, promovând noi relaţii,
bazate pe responsabilitate, democraţie economică (în cooperative, de
exemplu, un asociat are dreptul la un vot indiferent de participarea sa
“economică”), solidaritate, demnitate şi libertate.
Aceste întreprinderi au ca principal obiectiv, pe de o parte, să
răspundă și ofertei de muncă al unor grupuri dezavantajate, cum ar fi
persoane de etnie romă, persoane cu dizabilități, tineri peste 18 ani care au
părăsit sistemul instituționalizat de protecție a copilului și persoane care
beneficiază de venit minin garantat (VMG) iar, pe de altă parte, să
comercializeze produsele/serviciile proprii la prețuri și tarife acceptabile
comunității și pieței în general.
Astfel de întreprinderi se regăsesc în domeniul agricol (asociaţii
agricole, societăţi agricole), în comerţ, în unele sectoare productive
(îmbrăcăminte, încălţăminte, construcţii, servicii etc), în domeniul tradiției
meșteșugărești (prelucrare lemn, fier forjat, aramă, alamă, aur, argint etc.), al
acoperirii unor cerințe locale (frizerie, coafură, salubrizare, construcții,
croitorie, patiserie etc.), în asigurări, în domeniul bancar etc.
Legea nr. 219/2015 privind economia socială prezintă și principalele
forme ale întreprinderilor sociale din țara noastră :
a) societățile cooperative de gradul I, care funcționează în baza
Legii nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației,
republicată;
b) cooperativele de credit, care funcționează în baza Ordonanței de
urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea
capitalului, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007,
cu modificările și completările ulterioare;
c) asociațiile și fundațiile, care funcționează în baza Ordonanței
Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, aprobată cu
modificări și completări prin Legea nr. 246/2005, cu modificările și
completările ulterioare;
d) casele de ajutor reciproc ale salariaților, care funcționează în baza
Legii nr. 122/1996 privind regimul juridic al caselor de ajutor reciproc ale
salariaților și al uniunilor acestora, republicată;
e) casele de ajutor reciproc ale pensionarilor, care sunt înființate și
funcționează in baza Legii nr. 540/2002 privind casele de ajutor reciproc ale
pensionarilor, cu modificarile și completările ulterioare;
f) societățile agricole, care funcționează în baza Legii nr. 36/1991
privind socieățtile agricole și alte forme de asociere în agricultură, cu
modificările ulterioare;
g) orice alte categorii de persoane juridice care respectă, conform
actelor legale de înființare și organizare, cumulativ, definiția și principiile
28
 economiei sociale prevăzute în prezenta lege.
Pentru a respecta principiile economiei sociale, legea prevede
anumite reguli și praguri pentru dobândirea unui atestat specific, prin care
se reglementează comportamentul acestor întreprinderi.
Întreprinderile societare aparţin unor grupuri de persoane (cel puţin
două) şi au personalitate juridică. Aceste întreprinderi au capitalul divizat în
părţi egale, denumite părţi sociale sau acţiuni, în funcţie de statutul lor
juridic. Acţiunile şi părţile sociale conferă persoanelor care le deţin calitatea
de asociaţi, respectiv de coproprietari ai întreprinderii, şi le dă dreptul să
participe la conducere şi la gestionare şi să primească o parte a beneficiului
sub formă de dividende. Deoarece dividendele sunt repartizate în funcţie de
beneficiul realizat, acţiunile şi părţile sociale sunt cunoscute şi sub
denumirea de “titluri cu venit variabil”14.
La rândul lor întreprinderile societare pot fi infiinţate sub forma
societăţilor de persoane, a societăţilor de capitaluri şi sub o formă mixtă
(societăţi cu răspundere limitată). În ţara noastră societăţi de persoane pot fi
considerate societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă.
Societatea în nume colectiv (SNC) reprezintă o formă primară de
asociere, în care obligaţiile sociale sunt garantate prin răspunderea personală
şi solidară a tuturor asociaţilor. Plata datoriilor sociale se face cu răspunderea
personală şi solidară a tuturor asociaţilor. Asociaţii care reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social pot alege unul sau mai mulţi
administratori dintre ei. Cu această ocazie administratorilor li se stabilesc
responsabilităţile, competenţele şi remuneraţia (dacă este cazul). Majoritatea
asociaţilor poate revoca administratorii, sau poate limita puterea acestora, în
afara cazului în care totul este prevăzut altfel prin contractul de societate.
Dreptul de a reprezenta societatea revine fiecărui administrator, în afara
cazului când prin contractul de asociere se prevede altfel. În cazul în care
contractul de societate dispune ca administratorii să-şi desfăşoare împreună
activitatea, deciziile trebuie luate în unanimitate. În cazul în care apar
divergenţe între administratori, deciziile se iau de către asociaţii care
reprezintă majoritatea absolută a capitalului social. Organul de conducere
este adunarea asociaţilor, care are ca principale atribuţii aprobarea bilanţului,
alegerea administratorilor, stabilirea bugetului de venituri şi cheltuieli,
fixarea remuneraţiei administratorilor, mărirea capitalului, durata şi
prelungirea duratei societăţii etc.
Societatea în comandită simplă (SCS) intră în categoria societăţilor
de persoane de natură comercială, ca şi SNC. Elementul de noutate constă în
apariţia a două categorii de asociaţi, şi anume comanditarii şi comanditaţii.
Oligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea
nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi. Comanditarii răspund numai
29
până la concurenţa aportului lor. Comanditaţii pot fi una sau mai multe
persoane, cărora li se încredinţează administrarea societăţii. Comanditarul
poate îndeplini servicii în administraţia internă a societăţii, poate
supraveghea acţiunile ce se întreprind şi participă la numirea şi revocarea
administratorilor.
Din punct de vedere juridic, înfiinţarea unei societăţi în comandită
simplă este relativ uşoară, prin act sub semnătură privată, şi fără să fie
impusă o limită a capitalului social. Ca inconvenient trebuie menţionat faptul
că asociaţii sunt responsabili personal, solidar şi nelimitat de pasivul social al
societăţii. Sub aspect fiscal comanditaţii sunt consideraţi comercianţi
individuali şi sunt supuşi impozitării în mod asemănător acestora din urmă.
Societăţile de capitaluri care se regăsesc în legislaţia actuală a ţării
noastre sunt:
- societatea în comandită pe acţiuni;
- societatea pe acţiuni.
Societatea în comandită pe acţiuni (SCA) se deosebeşte de societatea
în comandită simplă (SCS) prin faptul că are capitalul social împărţit în
acţiuni. În ceea ce priveşte administrarea societăţii, aceasta este încredinţată
unuia sau mai mutor asociaţi comanditaţi. Societatea în comandită pe acţiuni
cuprinde de fapt două societăţi: una în nume colectiv, compusă din
comanditaţi, şi alta de capitaluri, compusă din comanditari.
Societatea pe acţiuni (SA) garantează obligaţiile sociale cu
patrimoniul său social. Asociaţii sunt oligaţi numai la plata acţiunilor proprii.
Din acest capital social subscris iniţial, se varsă minim 30% la organele
bancare. Acţiunile emise de societate (care reprezintă capitalul social) pot fi
nominative (individualizate prin scrierea numelui acţionarului), sau la
purtător, situaţie în care individualizarea se face cu numărul şi seria acţiunii.
Societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi
administratori, numiţi de adunarea generală a acţionarilor. Atunci când
societatea trece de o anumită dimensiune şi are mai mulţi administratori,
conducerea este asigurată de un consiliu de administraţie, care deliberează şi
decide cu majoritate de voturi. În fruntea consiliului de administraţie se află
un preşedinte, care convoacă la şedinţe ceilalţi membri şi conduce
dezbaterile.
Preşedintele consililului de administraţie reprezintă întreprinderea în
relaţiile cu terţii şi îndeplineşte, de regulă, şi funcţia de director general.
Întreprinderile foarte mai pot să aibă cele două funcţii separate, cum este
cazul în ţara noastră la Romgaz, Petrom etc.
Societăţile pe acţiuni au o mare importanţă în viaţa economică a unei
ţări, întrucât ele sunt cele mai mari întreprinderi şi deţin un capital social
30
apreciabil. Cea mai mare parte a acestor societăţi îşi poate mări capitalul
făcând apel la economia publică.
Societatea cu răspundere limitată (SRL) are o natură juridică mixtă,
fiind situată între societăţile de persoane şi cele de capitaluri. Deşi
personalitatea asociaţilor deţine încă un rol important, angajamentul lor este
limitat la nivelul aportului fiecăruia. Această formă de societate este cea mai
răspândită pentru categoria întreprinderilor mici şi mijlocii. O astfel de
evoluţie a fost avantajată atât de dinamismul economiei contemporane, mai
bine tolerat de întreprinderile mici şi medii, dar şi de mediul juridic
favorabil, nepretenţios, în care mulţi întreprinzători se simt destul de bine:
minimum doi asociaţi, responsabilitate limitată la nivelul aportului.
Administrarea sa poate fi încredinţată uneia sau mai multor persoane,
care nu trebuie să aibă neapărat calitatea de asociat. Organul de conducere al
societăţii este adunarea generală a asociaţilor, care hotărăşte asupra activităţii
ce urmează să se desfăşoare, stabilind politica economică şi comercială.

1.3.3.2. Întreprinderile sectorului public

Iniţiativa individuală și cea de grup nu răspund în totalitate cerinţelor

manifestate în societate, ceea ce poate afecta anumite sectoare ale vieţii
economico-sociale, cum ar fi extracţia cărbunelui, a altor minereuri, a
gazelor minerale etc. Garantarea interesului general, dar şi alte raţiuni, cum
ar fi necesitatea controlării activităţilor ce ţin de apărarea naţională, a unor
sectoare (bănci, mari întreprinderi) care să faciliteze aplicarea deciziilor de
politică economică şi de planificare, sau care permit obţinerea unor resurse
importante (monopolul tutunului, al alcoolului etc.), determină statul sau
colectivitățile locale să devină antreprenori principali în economie.
Întreprinderile publice au ca principală caracteristică deţinerea de
către stat sau de către colectivitățile locale a întregului lor capital. Această
perticipare permite statului să exerseze direct sau indirect o influență
dominantă în conducerea lor. Principalele tipuri de astfel de întreprinderi
sunt societăţile naționale (companii sau întreprinderi, administrații, bănci
etc.) și regiile autonome.
Societăţile naţionale cu caracter industrial și/sau comercial s-au
constituit prin reorganizarea vechilor întreprinderi de stat ca societăţi
comerciale, unicul proprietar rămânând în continuare statul, sau au fost
înființate după 1990. Aceste societăţi se bucură de o autonomie şi de
responsabilităţi crescute, comparativ cu regiile autonome. Ele sunt
proprietare ale bunurilor din patrimoniul lor şi îşi desfăşoară activitatea pe
baza gestiunii economice şi autonomiei financiare, obţinând profit. Cele mai
cunoscute astfel de societăți, denumite companii sau întreprinderi sau
31
administrații sunt: Compania Națională a Huilei, Compania Națională de
Investiții, CFR S.A., Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri
Naționale din România, Administrația Canalelor Navigabile, Administrația
Porturilor Maritime, Automecanica Moreni, Electrica, Hidroelectrica,
Minbucovina, CN Poșta Română etc.
Regiile autonome s-au constituit ca persoane juridice îndeosebi în
ramurile stategice ale economiei, cum ar fi industria energetică, de
armament, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, comunicaţii,
transporturi feroviare etc. Înfiinţarea lor este de competenţa guvernului, în
cazul celor de interes naţional, sau în competenţa organelor judeţene şi
municipale, la cele de interes local.
Regia este proprietatea bunurilor din patrimoniul său şi, similar
societăților naționale, își desfăşoară activitatea pe baza gestiunii economice
şi autonomiei financiare, obţinând profit. Pierderile înregistrate sunt admise
în condiţii speciale, cu avize ale ministerului căruia îi aparţine regia şi ale
Ministerului de Finanţe.
În România sunt cunoscute multe astfel de regii autonome, cum ar fi
ROMATSA (Administrația Română a Serviciilor de Trafic Aerian), RADEF
(Regia Autonomă de Distribuție și Exploatare a Filmelor RomâniaFilm),
RADET (Regia Autonomă de Distribuție a Energiei Termice), RAAN (Regia
Autonomă pentru Activități Nucleare), RAT București, RAT Constanța,
Romsilva, Romtehnica, Imprimeria BNR etc.

1.3.3.3. Întreprinderile mixte (semipublice)

Aceste întreprinderi sunt cunoscute şi sub denumirea de întreprinderi

semipublice, capitalul lor aparţinând atât statului cât şi unor persoane sau
societăţi private. Având în vedere structura capitalului, întreprinderile
semipublice îmbină interesul individual, de maximizare a profitului, cu
interesul general al vieţii economico-sociale, garantând un anumit echilibru
al lor.
Principalele forme sub care se organizează întreprinderile
semipublice sunt:
- întreprindere semipublică propriu-zisă;
- întreprindere semipublică în concesiune.
Întreprinderea semipublică propriu-zisă are capitalul deţinut de stat şi
de una sau mai multe persoane sau întreprinderi private. Conducerea şi
gestionarea unei astfel de întreprinderi este asigurată de un consiliu de
administraţie cu reprezentanţi ai ambelor părţi, în funcţie de ponderea
participărilor la asigurarea capitalului.
32
 ÎNTRERPRINDERI

PUBLICE
PRIVATE MIXTE

INDIVIDUALE SOCIETARE ALE ECON.

SOCIALE

Regii  agricole  de persoane Cooperative:  Semipublice

auronome  artizanale  (SNC, SCS)  producţie propriu-zise
Societăţi  comerciale  SRL  distribuţie  Semipublice în
naţionale  personale  de capitaluri  Asociaţii concesiune
Instiuţii publice  (SCA, SA) mutuale

Unic propretar O singură persoană Se separă munca Au în vedere în primul Aceleaşi raţiuni de
este statul, care asigură: de capital. rând raporturi sociale interes general,
din raţiuni sociale  capitalul Conducerea este şi umane, bazându-se urmărin presatrea de
controlează  munca asigurată de către pe principii de servicii către
anumite sectoare  conducerea deţinătorii capitalului solidaritate, obiectivul colectivitate.
ale economiei. sau de mandatarii nefiind exclusiv
lor. profitiul.

Figura 1.3. Clasificarea juridică a întreprinderilor

La finele lunii februarie 2015, în România erau 199.582 societăţi

mixte, cu 0,5% mai multe decât erau înregistrate la 31 decembrie 2014
(198.635 societăți).Valoarea capitalului social subscris a crescut cu 0,9% în
moneda națională, până la 147,990 miliarde de lei (146,726 miliarde de lei la
31 decembrie 2014), în timp ce avansul în euro a fost de 0,7%, până la peste
41,852 miliarde de euro și de 0,6% în dolari, până la 55,888 miliarde de
dolari.

33
 Clasamentul pe țări de rezidență al investitorilor în societăți mixte
situează Olanda pe primul loc (31,9 miliarde de lei și 4.636 firme), urmată de
Austria (18,251 miliarde de lei și 6.887 societăți), Germania (14,636
miliarde de lei și 20.709 de firme), Cipru (14,548 miliarde de lei și 5.614
societăți) și Franța (9,580 miliarde de lei și 8.053 societăți mixte).
Întreprinderea semipublică în concesiune este de fapt o întreprindere
privată, căreia o colectivitate publică îi încredinţează monopolul de
exploatare în anumite condiţii, menţionate într-un caiet de sarcini. Prin
conţinutul său acest caiet de sarcini stabileşte atribuţiile întreprinderii ce
beneficiază de concesiune, condiţiile de stabilire a preţurilor, obligaţiile de
plată a redevenţelor etc. Autonomia decizională a întreprinderii semipublice
în concesiune este limitată de conţinutul caietului de sarcini.
În țara noastră sunt numeroase exemple de concesiuni ale statului în
domeniul resurselor energetice (Exxon, Chevron), al autostrăzilor (asocierea
cu Vinci-Strabag-Aktor), al apelor minerale (Carpathian Springs, SC
Olănești Riviera SA) etc.

 Cuvinte cheie: întreprindere, concept, funcții, rol, valoare adăugată,

ecosistem, tipologie

34