2

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA FACULTATEA DE INGINERIE ÎN ELECTROMECANICĂ MEDIU ȘI

INFORMATICĂ INDUSTRIALĂ ALBOTEANU LAURENȚIU INSTALAȚII DE CLIMATIZARE Note de curs
Variantă îmbunătățită a cursului "Tehnica frigului și echipamente de climatizare" Marin Gavrilă, 2005.
Craiova- 2011 Instalații de climatizare 2 1.Introducere 1.1 Obiectul cursului Istoria dezvoltării tehnicii
de răcire şi climatizare este legată de preocupările pentru realizarea unui confort şi a unor condiţii de
viaţă mai bună. Frogotehnica se ocupă cu studiul mijloacelor şi instalaţiilor de producere a frigului,
precum şi procedeul de utilizare practică a acestuia. Prin răcire se înţelege, în general, orice procedeu
de îndepărtare a căldurii. Efectul extragerii călduri de la un corp, poate să se manifeste, fie prin
scăderea temperaturii, fie prin schimbarea nivelului energetic fără ca temperatura să se schimbe.
Obiectul cursului îl constituie studiul procesului şi instalaţiilor cu rol de a reduce temperatura unui
corp sau spaţii, sub temperatura mediului ambiant prin evacuarea continuă a căldurii de la corp sau
spaţii către mediul ambiant. Totalitatea maşinilor şi apratelor prin care un sistem frigorific asigură
realizarea procesului de răcire alcătuiesc instalaţia frigorifică. În anul 1930 în S.U.A s-a realizat
instalaţia frigorifică cu freon. În anul 1958 s-a produs prima instalaţie frigorifică folosind efectul
Pèltiér, fără piese în mişcare şi fără agent frigorific. În ultimul timp au apărut instalaţii frigorifice
industriale cu absorbţie, care folosesc deşeuri termice sau energie solară ce reprezintă soluţii de
mare perspectivă în tehnica frigului. Obţinerea frigului pe cale artificială prezintă avantaje în raport
cu frigul natural şi anume: a) posibilitatea de răcire a corpurilor până la temperatura mult sub
temperatura mediului ambiant; b) continuitatea proceselor de răcire; posibilitatea obţinerii frigului în
orice perioadă a anului indiferent de loc şi condiţiile climatice. Domenii de utilizare a frigului artificial
Frigul artificial se utilizează în următoarele domenii: - industria alimentară pentru consevarea
produselor alimentare (peşte, lapte, vin, bere, îngheţată); - construcţia de maşini pentru obţinerea
oxigenului şi a gazelor inerte necesare pentru tăierea şi sudarea metalelor pentru prelucrarea
oţelurilor la temperaturi joase, ceea ce permite mărirea durităţii şi rezistenţei la uzură. Utilizarea
frigului în tratamentul termic al metalelor permite stabilizarea dimensiunilor pieselor de precizie şi
obţinerea structurii necesare; - metalurgie pentru intensificarea proceselor de topire a oţelului,
elaborarea fontei, metalelor neferoase şi feroaliajelor prin îmbogăţirea aerului insuflat cu oxigen; -
industria farmaceutică pentru producerea medicamentelor pe bază de penicilină, streptomicină,
cloroform, eter, etc; - activitatea social-culturală pentru condiţionarea aerului la teatre, hoteluri, etc;
- activitatea sportivă pentru realizarea patinoarelor artificiale; - activitatea de cercetare ştiinţifică
pentru studierea influenţei temperaturilor joase asupra proprietăţilor fizice ale diferitelor substanţe;
- industria minieră şi de construcţii pentru congelarea solurilor şi consolidarea minelor; - energetică
pentru crearea dispozitivelor bazate pe supraconductibilitate precum cabluri criogenice,
transformatoare, electromagneţi, generatoare de mare putere etc; - industria transporturilor
feroviare, maritime şi rutiere pentru transportarea produselor alimentare, a gazelor lichefiate
precum şi a peştelui. - aviaţie şi cosmonautică pentru condiţionarea aerului răcirea aparaturii
electronice, alimentarea cu oxigen a oamenilor la altitudine şi în spaţiul cosmic; - medicină pentru
răcirea locală în scop de anestezie, intervenţiile chirurgicale şi pentru păstrarea unor organe în scop
de transplant. Instalații de climatizare 3 1.2 Clasificarea instalaţiilor frigorifice Instalaţiile frigorifice se
pot clasifica după: nivelul de temperaturi obţinute, principiul de funcţionare, tipul ciclului în
periodicitate. a) după nivelul de temperaturi obţinute se pot deosebi: - domeniul climatizării în care
frigul produs la temperaturi în general peste 0 0C, este utilizat în scopuri de confort sau tehnologie -
domeniul frigului moderat (frigul industrial) care acoperă zona temperaturilor (- 150 0C - 0 0C) -
domeniul frigului adânc (criogeniei) unde temperaturile ajung până la aproape de zero absolut (-
273,15 0C). b) după principiul de funcţionare : - instalaţii cu comprimare mecanică, antrenate de
motoare electrice sau termice, ce folosesc proprietăţi elastice ale vaporilor sau gazului; - instalaţii cu
sorbţie ce folosesc ca principiu reacţiile chimice evoterne şi andoterne dintre un solvent şi un
dizolvant. Acestea se pot subclasifica astfel: - instalaţii cu absorbţie, la care procesele au loc la limita
 2

de separare dintre faza lichidă şi faza gazoasă; - instalaţii cu absorbţie, la care procesul de sorbţie are
loc la suprafaţa absorbantului în fază solidă. Aceste instalaţii folosesc ca şi potenţial motor energia
termică. - instalaţii cu jet ce utilizează energie cinetică a unui jet de gaz sau de vapori. Aceste
instalaţii frigorifice se subclasifică: - cu ejecţie unde presiunea dinamică jetului creează o depresiune
în vaporizator - cu turbionare unde jetul de gaz produce un vârtej cu efect de creare a unui gradient
termic - instalaţii termoelectrice ce folosesc efectul Pèltiér la trecerea curentului electric prin sisteme
formate din două metale diferite, când se produc încălziri şi răciri la locul de sudare al metalelor; -
instalaţii magnetice ce utilizează proprietatea corpurilor magnetice de a-şi mări temperatura la
magnetizare şi a o reduce la demagnetizare. c) după tipul ciclului de funcţionare - instalaţii în circuit
închis la care agentul de lucru parcurge succesiv elementele unui circuit închis; - instalaţii în circuit
deschis la care după ce agentul parcurge părţi din instalaţie este extras parţial sau total din aceasta.
d) după periodicitate - instalaţii cu funcţionare discontinuă în regim nestaţionar care funcţionează
intermitent sau un singur aparat are mai multe roluri; instalaţii cu funcţionare continuă caracterizate
prin aceea că sistemul se găseşte în funcţionare permanentă la sarcina nominală. 1.3 Diagramele de
stare a fluidelor reale Parametrii de stare ai fluidelor reale folosite în tehnica frigului au fost măsuraţi
şi calculaţi, rezultatele trecându-se în tabele sau reprezentându-se în diferite diagrame numite
diagrame de vapori. Pentru fiecare fluid real se poate trasa o diagramă de stare. Diagrama presiune-
entalpie, larg utilizată în tehnica frigului, are reprezentate în abscisă entalpii specifice în J/Kg sau
Kcal/Kgf, iar în ordonată presiuni în bar sau Kgf/cm2 . Diagrama cuprinde curba de saturaţie
corespunzătoare transformării de fază lichid – vapori (vaporizare) şi valori – lichid (condensare). În
figura 1.1 este reprezentată diagrama lg p-i (se preferă ca în ordonată să se reprezinte logaritmi
zecimali ai presiunii în loc de presiune, acest lucru asigurând o citire mai exactă a valorilor
parametrilor de stare în domeniul temperaturilor scăzute). Câmpul diagramei este împărţit de către
curba de saturaţie şi izoterma care trece prin punctul critic (numită izoterma critică) în 4 zone:
Instalații de climatizare 4 Fig. 1.1 Diagrama de stare presiune – entalpie (lg p-i) - zona I de lichid,
situată în stânga curbei de saturaţie până în punctul K şi sub izoterma critică. Ramura (aK) a curbei de
saturaţie se numeşte curbă de saturaţie a lichidului; - zona II de vapori supraîncălziţi, în dreapta
curbei de saturaţie şi sub izoterma critică. Ramura (Kb) a curbei de saturaţie poartă denumirea de
curbă de saturaţie a vaporilor; - zona III de vapori umezi, numită astfel deoarece aici există în
echilibru cele două faze lichid şi vapori; - zona IV de stare gazoasă. În figura 1.2, a sunt reprezentate
curbele de transformări simple (izoterme, izobare, izocore, izentrope). Izotermele (T = const.) sunt
curbe de forma (a12b) care traversează zonele de lichid, vapori umezi şi vapori supraîncălziţi.
Izobarele (p = const.) sunt drepte paralele cu axa absciselor, de forma (c12d). Fig. 1.2 Principalele
tipuri de curbe din diagramele de stare presiune- entalpie (a) şi temperatură- entropie (b) Instalații
de climatizare 5 În domeniul vaporilor umezi, izotermele se suprapun peste izobare deoarece
transformarea de bază lichid-vapori are loc la temperatură şi presiune constantă. Izotermele (s =
const.) sunt curbe de forma (n2 δ ), iar izocorele au forma (z2w) cu schimbare de pantă 2n punctul de
intersecţie cu curba de saturaţie. În domeniul vaporilor umezi, mai apar pe diagramă curbele de titlu
al vaporilor constant, x = const. Se defineşte titlul de vapori ca fiind raportul dintre masa vaporilor
mv, şi masa totală m a agentului frigorific: x = ( log ) ( log ) Ki ram de agent Ki ram de vapori m mv (1)
Toate curbele de titlu constant converg în punctul critic K. 1.4 Transformări de stare şi diagrame de
stare specifice instalațiilor frigorifice și de climatizare Comprimarea este procesul de mişcare a
volumului unui fluid sub acţiunea unei forţe exterioare. Aceasta poate să decurgă izoterm,adiabatic
sau politropic. Transformarea politropică este cea mai generală transformare de stare. Dacă se
consideră fluidul descris de ecuaţia de stare Clapeyron, pVn =const. (2) În care n este exponentul
politropic. În practica frigorifică, procesul de comprimare este considerat adiabatic reversibil şi deci
izentrop, fără ca această simpilficare să se introducă erori considerabile. În fig. 1.3. este reprezentat
procesul de comprimare în diagramele lg p-i şi T-s. Fig. 1.3 Reprezentarea procesului de comprimare
 2

în diagrame de stare Laminarea este procesul de scădere a presiunii unui fluid la trecerea acestuia
printr-o îngustare a secţiunii de curgere. Dacă această transformare se face fără schimb de căldură cu
exteriorul, deci adiabatic, atunci ∆I=0. Se poate afirma deci, că procesul de laminare este adiabatic și
izentalpic. În instalațiile frigorifice, laminarea agentilor de lucru este însoţită, în general de o scădere
a temperaturii fenomen ce stă la baza obţinerii efectului frigorific. Fig. 1.4 Reprezentarea procesului
de laminare în diagrame de stare p2 p1 lgp i T s1 s2 s 1 2 p1 p2 i p2 p1 i1 i2 T s pVk =ct. p1 p2 pV k
=ct. T2 T1 p Instalații de climatizare 6 Vaporizarea şi condesarea sunt transformări de fază în care
dacă p=ct şi T=ct Fig. 1.5 Reprezentarea procesului de vaporizare în diagrame de stare Lichidul cu
starea de saturație 1, primește căldură și începe să vaporizeze, în așa fel încât punctul 1’ reprezintă
un amestec bifazic de vapori cu starea 2 și lichid cu starea 1, proporția masică dată de titlul x1. După
ce ultima picătură de lichid s-a vaporizat, starea de fluidului este reprezentată de punctul 2, adică
vapori saturați uscați. Condensarea este transformare de fază inversă vaporizării şi se produce cu
cedare de căldură, vaporii parcurgând starile 2-1’’-1’-1. 1.5 Cicluri frigorifice Comform principiilor
termodinamicii se pot imagina, pe baza proprietăților fluidelor reale, cicluri frigorifice, care, printr-un
consum de energie să realizeze un transport de căldură de la sursa rece la sursa caldă. Ciclul pe care
se bazează instalațiile frigorifice pleacă de la ciclul Carnot inversat (fig. 1.6). Acesta conține două
izoterme (o vaporizare la nivelul sursei reci, și o condensare la nivelul sursei calde) și două adiabate
(o comprimare adiabată și o destindere izentropă). Fig. 1.6 Ciclul Carnot inversat În instalațiile
frigorifice reale se lucrează cu cicluri de forma prezentată în fig.1.7. Instalații de climatizare 7 Fig. 1.7
Ciclul frigorific teoretic Ciclul frigorific teoretic este realizat prin următoarele transformări succesive: -
comprimarea izentropă 1-2 a vaporilor saturați de stare 1, în timpul căreia se consumă lucru mecanic
de comprimare lc; - evacuarea căldurii qc către sursa caldă, (2-2-3), 2-2- reprezentând răcirea
vaporilor saturați uscați, iar 2-3 condensarea acestora la temperatura Tk și presiunea pk; -
destinderea izentalpică (3-4), care se produce de obice într-un robinet de laminare; - vaporizarea
lichidului lichidului de stare 5 , (4-1) la temperatura T0 și presiunea p0 care se produce cu absorbția
căldurii q0 de la sursa rece. 1.6 Principiul de funcţionare a instalaţiilor frigorifice Instalaţiile frigorifice
şi de climatizare, sunt maşini termice care au rolul de a prelua căldura de la un mediu având
temperatura mai scăzută şi de a o ceda unui mediu având temperatura mai ridicată, aşa cum se
observă şi pe schema energetică din figura 1.9. Acesta poate să fie considerat cel mai simplu model
de instalaţie frigorifică, deoarece nu conţine nici un element de natură constructivă. Din acest punct
de vedere poate să fie asimilat cu o "cutie neagră", a cărei funcţionare va fi analizată în continuare şi
care urmează să fie deschisă pentru a i se studia componenţa şi a i se releva secretele de proiectare,
exploatare şi automatizare. Mediul cu temperatura mai scăzută, de la care se preia căldură este
denumit sursa rece, iar mediul cu temperatura mai ridicată, căruia i se cedează căldură, este denumit
sursa caldă. Este cunoscut că având capacitate termică infinită, temperaturile surselor de căldură
rămân constante chiar dacă acestea schimbă căldură. Fluxul de căldura absorbită de la sursa rece a
fost notat cu 0 . Q , iar fluxul de căldură cedată sursei calde, a fost notat cuQk . . Conform principiului
doi al termodinamicii, pentru transportul căldurii, în condiţiile prezentate, este necesar şi un consum
de energie, notat cu P. În cazul instalaţiilor frigorifice, sursa rece se găseşte sub temperatura mediului
ambiant, iar procesul de coborâre a temperaturii sub această valoare, este denumit răcire artificială.
Agentul de lucru, care evoluează în aceste instalaţii, este denumit agent frigorific. Pentru a putea să
preia căldură de la sursa rece, agentul frigorific trebuie să aibă temperatura mai mică decât aceasta.
Fig. 1.9 Schema de principiu a unei instalații frigorifice Instalații de climatizare 8 1.7. Agenți de lucru
ai instalațiilor frigorifice și de climatizare Agenții frigorifici sunt fluidele care, recirculate în onstalațiile
frigorifice și de climatizare absorb căldura la presiuni și temperaturi joase și o cedează mediului
înconjurător (aerului sau apei de răcire) la presiuni și temperaturi ridicate. 1.7.1 Caracteristicile
agenților de lucru al instalațiilor frigorifice și de climatizare În general un agent frigorific trebuie să
îndeplinească următoarele condiții: - presiunea de vaporizare(fierbere) să fie superioară presiunii
 2

atmosferice, dar apropiată de aceasta, pentru a nu permite pătrunderea aerului în instalație pe la

eventualele neetanșeități în vaporizator. - presiunea de condensare, să fie redusă, pentru a nu se
impune utilizarea de compresoare, conducte și armături supradimensionate (pentru creșterea
randamentului necesar și evitarea pierderilor de agent). - puterea frigorifică specifică să fie cât mai
mare (pentru a ușura transportul unei cantități cât mai mari de căldură cu o cantitate cât mai mică de
fluid). - căldura specifică a lichidului frigorific cât mai redusă în vederea micșorării pierderii cauzate
de ireversibilitatea procesului de laminare. - volum specific cât mai mic, spre a nu impune conducte
de aspirație cu secțiuni mari și compresoare cu debite volumetrice mari. - să nu aibă vâscozitate
mare, întu-cât aceasta ar impune consumuri mari de energie pentru a asigura circulația fluidului în
instalație. - să nu prezinte pericol de inflamabilitate și toxicitate. - stabilitate chimică și pasivitate la
coroziune. - cost redus. Agenții frigorifici folosiți în I.F. cu comprimare de vapori trebuie să
îndeplinească condițiile: - să prezinte presiuni convenabile la temperaturi de vaporizare și de
condensare utilizate; - să aibă căldură latentă de vaporizare cât mai mare; - să aibă densitate mare; -
să prezinte vâscozitate redusă; - să fie inofensivi față de corpul omenesc; - să nu prezinte pericol de
inflamabilitate și de explozie; - să nu fie corozivi; - să aibă preț de cost scăzut. Se pot prezenta
caracteristicile unor agenți frigorifici utilizați pe scară largă în tehnica frigului moderat. Amoniacul
NH3, are utilizare în I.F. industriale, întru-cât are căldură latentă de vaporizare mare, nu este sensibil
la umiditatea conținută în instalații și dă posibilitatea de depistare a neetanșeităților prin mirosul
specific ușor de sesizat. Are dezavantajul că dereglările de amoniac, afectează calitatea alimentelor
conservate prin frig și prezintă pericol de intoxicare, este exploziv și inflamabil la concentrații de
16,5....26,8% amoniac în aer. Amoniacul se livrează în butelii și se folosește la compresoarele
frigorifice cu piston de putere medie și mare pentru temperaturi de vaporizare de până la – 700C.
Conductele pentru amoniac nu se confecționează din cupru. Bioxidul de sulf SO2 are temperatura
normală de vaporizare relativ ridicată (- 10 ÷ 10C), ceea ce permite menținerea unor presiuni reduse
în condensator la temperaturile de condensare, apropiate de temperatura mediului ambiant. Nu este
inflamabil și este agresiv în raport cu cuprul și aliajele sale. SO2 are căldură latentă de vaporizare de
2,5 – 3 ori mai mică decât a amoniacului, este foarte toxic pentru organism. Clorura de metil CH3Cl.
Este mai puțin dăunătoare organismului decât amoniacul și SO2. Nu corodează oțelul și aliajele sale,
dar în prezența apei atacă zincul, aluminiul și Instalații de climatizare 9 magneziul. Se utilizează în
instalații de puteri mici și mijlocii, mai puțin în industria alimentară din cauza toxicității ridicate.
Bioxidul de carbon CO2 este folosit în principal în instalațiile de producere a gheții uscate (zăpadă
carbonică). Este neinflamabil, netoxic și neutru în raport cu metalele. Dezavantajul constă în aceea că
temperatura critică conduce la presiuni ridicate în condensator. Freonul R-11, CFCl3 (triclor-
monofluor metan), se folosește în instalațiile de condiționare a aerului pentru temperaturi moderate
de evaporare, precum și în instalațiile de pompe termice, în I.F. cu turbocompresor având o putere
frigorifică peste 300....500 kW. - freonul R-21, CHF Cl2 (diclor-monofluor metan); este recomandat
pentru obținerea unor temperaturi moderate ( ≈ 00C) în principal, pentru condiționarea aerului și
răcirea apei. - freonul R-22, CHF2 Cl (monoclor-difluor metan), se utilizează în I.F. cu o treaptă (până
la – 400C) cât și în două trepte (până la – 600C), de puteri mari, în special pentru congelarea și
depozitarea produselor alimentare. - freonul R-12, CF2 Cl2 (diclor- difluor metan), se folosește la I.F.
într-o treaptă echipate cu compresoare cu piston, pentru t0 ≥ - 400C, precum și la cele cu
turbocompresor pentru t0 ≥- 800C. - freonul R-142, C2H3F2Cl, (monoclor-difluor etan), se utilizează
la instalațiile de pompe termice, precum și în cele de condiționare a aerului având o temperatură
ridicată de condensare (60....700C) la o presiune redusă de condensare. Freonii prezintă următoarele
dezavantaje: - vâscozitate redusă ce favorizează scăpările; - au densitate ridicată ceea ce determină
creșterea rezistențelor hidraulice la circulația prin conducte; - atacă garniturile de cauciuc și se
recomandă ca material sevanitul sau cauciucul frenorezistent. 1.7.2 Clasificarea agenților frigorifici
Agenții frigorifici ai I.F. și de climatizare se grupează în mai multe categorii: - agenți frigorifici cu
 2

temperatură coborâtă de vaporizare la presiunea atmosferică normală, utilizați în I.F. cu comprimare

mecanică de vapori; - aerul precum și alte gaze având temperaturi joase de vaporizare, folosite în I.F.
cu comprimare de gaze și în cele cu turbionare; - soluții ale diferitelor substanțe utilizate în instalațiile
cu absorbție; - apa utilizată în instalațiile cu ejecție. După prioritățile fizice, se deosebesc trei
categorii de agenți frigorifici: - cu temperatură de vaporizare ridicată (>00C) ca freonii: R11, R21,
R113 și R114; - cu temperatură de vaporizare medie ( - 700C.....00C), ca amoniac, freon 12, freon 22,
clorură de metil și oxid de sulf. - cu temperatură de vaporizare joasă ( < - 700C), ca etanetilenă, freon
13 și freon 23. 1.7.3 Agenţi intermediari Pentru transportul frigului de la generatorul de frig la
consumator se utilizează agenţi purtători de frig (intermediari) care să satisfacă următoarele cerinţe:
- stabilitate chimică; - toxicitate redusă, imflamabilitate şi lipsa pericolului de explozie; - temperatură
scăzută de congelare; - vâscozitate redusă pentru reducerea pierderilor hidraulice la circulaţie prin
conducte; - căldura specifică mare pentru reducerea debitului de agent intermediar; La nivelul
frigului moderat se utilizează ca agenţi intermediari sărurile, adică soluţiile de clorură de sodiu (NaCl)
şi clorură de calciu (CaCl2) în apă. Ca agent intermediar se pot folosi lichidele de tip antigel de tipul
soluţiei de etilerglicol pentru temperaturi de -75 0C. Instalații de climatizare 10 2. Instalații frigorifice
2.1 Instalații frigorifice și de climatizare cu comprimare mecanică de vapori Ciclurile frigorifice
prezentate anterior, au permis analizarea instalaţiilor frigorifice cu vapori, funcţionând după ciclul
Carnot inversat, după ciclul teoretic şi după ciclul real, caz pentru care au fost prezentate câteva
ireversibilităţi care se manifestă în instalaţiile de acest tip. În continuare vor fi descrise câteva tipuri
de instalaţii frigorifice funcţionând cu vapori într-o singură treaptă de comprimare. Instalaţiile în
două sau mai multe trepte de comprimare, vor fi analizare ulterior. Cele mai răspândite instalaţii
frigorifice sunt acelea care funcţionează prin comprimare mecanică de vapori datorită următoarelor
considerente: Permit preluarea căldurii de la sursa rece şi cedarea căldurii către sursa caldă, prin
schimbarea stării de agregare, ceea ce are ca efect reducerea substanţială a debitelor masice şi a
cantităţii de agent frigorific din instalaţie; Procesele de transfer termic realizate prin schimbarea
stării de agregare, sunt caracterizate de coeficienţi de transfer termic ridicaţi, ceea ce permite
utilizarea în aceste instalaţii a unor schimbătoare de căldură caracterizate prin suprafeţe de transfer
termic reduse; Permit preluarea căldurii de la sursa rece şi cedarea căldurii către sursa caldă, prin
procese izoterme, ceea ce are ca efect posibilitatea reducerii ireversibilităţilor datorate transferului
de căldură la diferenţe finite de temperatură. 2.1.1 Clasificarea instalaţilor frigorifice cu vapori (I.F.V)
Obţinerea unor temperaturi de (-20 0C. . . . . . -90 0C) se realizează cu I.F.V, care pot fi: - cu
comprimare într-o treaptă (-20…-30°C); - cu comprimare în două trepte (-25…-60°C); - cu comprimare
în trei trepte (-90°C); - cu comprimare în cascadă (-90°C);. 2.1.2 Instalații frigorifice și de climatizare
cu comprimare mecanică de vapori într-o treapată Instalaţiile într-o singură treaptă de comprimare,
realizează creşterea presiunii direct de la valoarea presiunii de vaporizare p0 la valoarea presiunii de
condensare pk. În aceste condiţii de funcţionare, este posibilă realizarea temperaturilor scăzute
având valori de până la -20…-30°C. La ora actuală, se manifestă o tendinţă de a realiza într-o singură
treaptă de comprimare chiar temperaturi şi mai scăzute. Instalaţiile frigorifice şi de climatizare au în
componenţă cel puţin patru elemente componente: vaporizator (V), compresor (C), condensator (K)
și un robinet de laminare (VL), iar cea mai simplă schemă constructivă a instalaţiilor de acest tip
poate să fie reprezentată ca în figura 2.1. Diagramele presiune–entalpie, respectiv temperatură-
entropie pentru acest tip de instalaţie au fost prezentate în cursul anterior. Fig. 2.1 Structura
generală a unei IFV cu o treaptă de comprimare Instalații de climatizare 11 Mărimile principale,
caracteristice, ale procesului de obţinere a frigului sunt următoarele: - Capacitatea frigorifică
specifică, q0 care exprimă efectul util al instalaţiei, reprezentând cantitatea de căldură preluată de un
1kg de agent de stare;             = − kgf kcal kg kj 0 1 4 q i i sau (2.1) - Lucrul
mecanic la comprimarea vaporilor (lf)             = − ′ kgf kcal sau kg kj 2 1 l i i c
(2.2) - Eficienţa frigorifică 2 1 0 1 4 − ′ − = = i i i i l q c f ε (2.3) A. Instalaţii frigorifice cu subrăcirea
 2

agentului frigorific la ieşire din condensator Pentru mărirea eficienţei frigorifice a ciclului de
funcţionare a instalaţiei frigorifice într-o singură treaptă de comprimare, ca şi pentru reducerea
pierderilor datorate ireversibilităţii din procesul de laminare adiabatică, se poate realiza subrăcirea
agentului de lucru înaintea dispozitivului de laminare. Acest proces poate fi realizat practic, prin
introducerea în schema instalaţiei a unui subrăcitor, utilizând apa ca agent de răcire (fig.2.2). Fig. 2.2
Schema instalaţiei frigorifice ameliorate prin subrăcire cu apă Schema instalaţiei cu subrăcire,
prezentată aici, este specifică instalaţiilor frigorifice de puteri mari şi foarte mari, în care agentul
frigorific este amoniacul. De regulă în aceste instalaţii, agentul de răcire al condensatorului este apa.
Tot apa se poate utiliza şi pentru răcirea subrăcitorului. Ciclul de lucru din această instalaţie, a fost
reprezentat în cele două diagrame termodinamice lgp-i şi T-s (fig.2.3). Fig. 2.3 Ciclul teoretic
ameliorat prin subrăcire cu apă Instalații de climatizare 12 Principalul efect al subrăcirii 3-3’ este
reprezentat de mărirea puterii frigorifice specifice, cu ∆q0 = qsr = i4 – i4’, faţă de ciclul teoretic din
care lipseşte această ameliorare. Efectul creşterii puterii frigorifice specifice constă în reducerea
debitului masic de agent frigorific necesar în instalaţie, ceea ce contribuie la reducerea puterii
necesare pentru comprimare şi prin aceasta la mărirea eficienţei frigorifice. 2 1 0 1 4 i i i i l q c f − − =
= ′ ε (2.4) Temperatura până la care poate fi subrăcit agentul frigorific, în subrăcitorul SR, denumită
temperatură de subrăcire tsr, depinde de temperatura twi a apei de răcire disponibile: tsr = twi +
2...3°C Subrăcirea cu apă este specifică utilizării amoniacului ca agent frigorific şi se întâlneşte practic
în toate instalaţiile frigorifice funcţionând cu amoniac. B. Instalaţii frigorifice cu supraîncălzire de
vapori În vaporizatoarele răcitoare de aer, este necesară realizarea unei uşoare supraîncălziri a
vaporilor înainte ca aceştia să părăsească vaporizatorul, pentru a fi aspiraţi de compresor. Această
supraîncălzire este obligatorie pentru a se elimina pericolul aspiraţiei lichidului în compresor. Fig. 2.4
Ciclul frigorific cu supraîncălzire în vaporizator C. Instalaţii frigorifice cu subrăcire regenerativă Pentru
freoni, se utilizează o altă metodă de ameliorare a ciclului frigorific, decât subrăcirea cu apă
prezentată pentru cazul amoniacului. Această metodă permite o subrăcire mai avansată a
condensului şi este denumită subrăcire internă, sau regenerare. Instalații de climatizare 13 Fig. 2.5
Schema de principiu și diagramele ciclului de funcționare a IFV cu subrăcire regenerativă Subrăcirea
regenerativă este utilizată practic în toate instalaţiile frigorifice cu freoni, de putere frigorifică medie
şi mare. Pentru instalaţiile mici, introducerea schimbătorului de căldură regenerativ în schema
instalaţiei, măreşte prea mult costul investiţiei. D. Instalaţii frigorifice cu separatoare de lichid În
instalaţiile frigorifice destinate răcirii lichidelor, pentru a limita riscul pătrunderii de agent frigorific
lichid în compresor, se utilizează de regulă un separator de lichid. Separatorul de lichid are atât rolul
de a separa eventualele urme de lichid care pot exista în vaporii de agent frigorific la ieşirea din
vaporizator, cât şi rolul de a alimenta vaporizatoarele cu lichid saturat, la presiunea de vaporizare.
Fig. 2.6 Schema de principiu și diagramele ciclului de funcționare a IFV cu separatoare de lichid În
urma laminării condensului se obţin vapori umezi, deci în vederea alimentării vaporizatorului cu lichid
saturat, este necesară separarea lichidului de vaporii care se produc în urma laminării. Separatorul de
lichid este obligatoriu în instalaţiile cu vaporizatoare imersate în bazine pentru răcirea lichidelor,
unde vaporizarea este incompletă, dar se utilizează adesea şi în instalaţii cu vaporizatoare
multitubulare orizontale, în care teoretic, se produc vapori saturaţi. În aceste condiţii se poate spune
că rolul separatorului de lichid este doar de a asigura funcţionarea „uscată“ în condiţii de siguranţă a
compresorului, fără a îmbunătăţi şi performanţele ciclului frigorific. Instalații de climatizare 14 2.1.3
Instalații frigorifice și de climatizare cu comprimare mecanică de vapori în două trepte Instalaţiile în
două trepte de comprimare, pot realiza mai economic, temperaturi scazute, de până la -25…-60°C.
Aceste instalaţii sunt caracterizate prin realizarea unei comprimări de la valoarea presiunii de
vaporizare p0, până la un nivel intermediar de presiune, urmată de o nouă comprimare, de la nivelul
presiunii intermediare până la valoarea presiunii de condensare pk. Evident, între cele două procese
de comprimare, trebuie să existe şi o răcire intermediară a vaporilor refulaţi din prima treaptă de
 2

comprimare. A. Instalații frigorifice în două trepte cu răcire intermediară incompletă cu apă, cu o

singură laminare, cu compresor compound Fig. 2.7 Schema şi diagrama de stare corespunzătoare
instalației frigorifice în două trepte cu răcire intermediară incompletă cu apă, cu o singură laminare,
cu compresor compound C-compresor cu două trepte de comprimare; K- condensator; SU-separator
de ulei; RL-rezervor de lichid; SR- subrăcitor; VL- ventil de laminare SL- separator de lichid; V-
vaporizator 1 2’ 2 5 4 3 7 6 p0,T0 pi ,Ti pk,Tk lg p i II I 1 2 2’ 3 4 5 6 7 ∼ K Apă de răcire C SU RL SR Apă
de răcire VL SL V a) b) Instalații de climatizare 15 B. Instalații frigorifice în două trepte cu răcire
intermediară completă prin barbotare în butelie cu serpentină interioară, cu compresoare
boosterizate, cu un singur nivel al temperaturii de vaporizare la consumator Fig.2.8 Schema şi
diagrama de stare corespunzătoare instalației frigorifice în două trepte cu răcire intermediară
completă prin barbotare în butelie cu serpentină interioară, cu compresoare boosterizate, cu un
singur nivel al temperaturii de vaporizare la consumator C1,C2-compresoare; K- condensator; SU-
separator de ulei; RL-rezervor de lichid; SRsubrăcitor; VL1,VL2,VL3- ventile de laminare SL- separator
de lichid;P- pompă V- vaporizator 1 2 3 2’ K Apă de răcire RL SU 4 5 SR Apă de răcire VL1 6 SL V a) i b)
∼ VL2 C2 ∼ C1 2’’ 7 VL3 P Apă 8 9 10 lg p 1 2’ 2 3 5 4 6 7 p0,T0 pi ,Ti pk,Tk 2’’ 8 10 9 Instalații de
climatizare 16 C. Instalației frigorifice cu comprimare mecanică de vapori în două trepte, cu răcire
intermediară completă, cu laminre în două trepte, cu două nivele de temperaturi de vaporizare la
consumatori Fig. 2.9 Schema şi diagrama de stare corespunzătoare instalației frigorifice cu
comprimare mecanică de vapori în două trepte, cu răcire intermediară completă, cu laminre în două
trepte, cu două nivele de temperaturi de vaporizare la consumatori C1,C2-compresoare; K-
condensator; SR- subrăcitor; VL1,VL2,- ventile de laminare SA1,SA2- separaratoare-acumulatoare; P1,
P2- pompe; V1, V2- vaporizatoare - Capacitatea frigorifică specifică, q0            
= + υ kgf kcal kg kj 0 01 02 q q q sau (2.5) - Lucrul mecanic la comprimarea vaporilor (lf)     
       = + µ kgf kcal sau kg kj c c1 c2 l l l (2.6) - Eficienţa frigorifică 1 2 0 01 02 c c c f l l q q l
q + µ + υ ε = = (2.7) 2’ 5 6 V1 a) ∼ ∼ Apă de răcire C1 3 C2 2’’ P2 VL2 VL1 1 V2 8 P1 2 7 9 SA1 SA2 4 SR
K 1 2 2’ 3 4 5 7 6 p01,T01 p02,T02 pk,Tk lg p i 9 8 qk q01 lc1 lc2 qsr b) 4 5 3 3’ 2 2’ 1’ 9 8 7 6 P01, T01
P02, T02 Pk, Tk T s T01 T02 Tk P01 P02 Pk Instalații de climatizare 17 2.1.4 Instalației frigorifice cu
comprimare mecanică în cascadă Instalaţiile în cascadă, sunt o categorie aparte de instalaţii
frigorifice cu comprimare mecanică de vapori, caracterizate prin prezenţa unui număr de cel puţin
două circuite frigorifice distincte, în care evoluează câte un alt agent frigorific. Aceste instalaţii pot să
asigure realizarea unor temperaturi scăzute de până la cca. –90°C, ca şi instalaţiile în trei trepte de
comprimare. Cuplarea circuitelor frigorifice distincte ale acestor instalaţii, denumite şi cascade, se
realizează prin intermediul unor schimbătoare de căldură particulare, denumite
condensatoarevaporizatoare, în care agentul frigorific al cascadei inferioare (care realizează un nivel
mai scăut de temperatură) condensează, iar agentul frigorific al cascadei superioare (care realizează
un nivel mai ridicat de temperatură) vaporizează, preluând căldura furnizată de agentul frigorific al
cascadei inferioare, prin desupraîncălzire şi condensare. În cazul unei singure cascade, primul ciclui A,
numit de temperatură înaltă, realizează vaporizarea în aparatul vaporizator-condensator (VK),
preluând căldura de la agentul din ciclul B, numit de joasă temperatură. Fig. 2.10 Schema simplificată
și ciclul instalației frigorifice în cascadă 2 SU1 RL 3 4 SR Apă de răcire VL1 2’ a) ∼ C1 1 Apă 8 SU2 VL2
∼ C2 7 5 9 6 VK SL1 V SL2 10 11 A B A B 1 2 3 4 5 T T s s b) T0A TkA T0B TkB 7 8 9 11 10 6 Instalații de
climatizare 18 2.2 Instalaţii frigorifice prin utilizarea absorbţiei Producerea temperaturilor scăzute
prin absorbţie se bazează pe proprietăţile pe care unele lichide de a absorbi vaporii altor substanţe
(agenţi frigorifici) formând o soluţie binară omogenă. Fig. 2.11 Schema de principiu a instalației cu
absorbție Soluţia bogată este încălzită în fierbătorul F în care se introduce căldura qF j/kg, generată
de un agent încăzitor. Vaporii de agent frigorific degajaţi de soluţie sunt condensaţi în condensatorul
R, răcit cu apă, în care se cedează căldura qR. Apoi agentul frigorific lichid este laminat în robinetul de
laminare 2, iar în vaporizator se va obţine efectul frigorific prin preluarea căldurii qe. Vaporii de agent
 2

formaţi sunt absorbiţi în absorbatorul A, de către soluţia săracă, care vine din fierbător prin robinetul
de laminare 1. În absorber circulă apa de răcire care preia căldura qA. Pompa P trimite soluţia
îmbogăţită din absorber în fierbător, cedându-i echivalentul caloric al lucrului mecanic de pompare
qP. Prin procesele de absorbţie a vaporilor în absorber, pomparea soluţiei bogate în fierbător şi
fierberea acesteia cu degajare de vapori de agent frigorific, se realizează o comprimare a vaporizarea
dinspre vaporizator spre condensator. Această comprimare termochimică este analogă comprimării
efectuate de compresor în cazul instalaţiilor frigorifice cu comprimare mecanică de vapori. 2.3
Instalaţii frigorifice cu ejecţie De regulă ca agent frigorific se utilizează apa, care prezintă o serie de
avantaje: ieftină, netoxică, neinflamabilă, căldură latentă de vaporizare mare. Pentru comprimarea
vaporilor reci de apă se foloseşte energa cinetică aburului viu care se destinde în ejector. Aburul viu
antrenează prin ejecţie în ajutajul convergent-divergent al ejectorului, vaporii reci din vaporizator
mărindu-le presiunea de la P0 la Pk. Instalaţia cuprinde două cicluri şi trei nivele de presiuni:
presiunea de fierbere PF, de condensare Pk şi de vaporizare P0. Utilizarea ejectoarelor prezintă
avantajele: construcţie simplă, ieftină, fără piese în mişcare a ejectorului, siguranţă în exploatare,
lipsa ungerii, întreţinere uşoară şi posibilitatea deplasării întregii instalaţii în exterior fără necesitatea
unei construcţii de adăpostire. Prezintă ca dezavantaje: necesitatea aburului viu de antrenare,
adaptarea dificilă a instalaţiei la variaţia parametrilor externi, reglarea dificilă a puterii frigorifice. q0
VL2 VL1 qk F A V K Vapori de agent Agent de încălzire Soluție săracă Soluție bogată Apă de răcire qF
qA P qP Instalații de climatizare 19 a) b) Fig. 2.12 Schema de principiu (a) și ciclul frigorific (b) al
instalației frigorifice cu ejecție: Ffierbător; E-ejector; K-condensator; P-pompă; VL- ventil de laminare;
V-vaporizator. Dacă se dispune de abur de priză de la turbine,utilizarea instalaţiei cu ejecţie poate
conduce la avantaje economice şi energetice şi asigură utilizarea aburului în perioada de vară, când
consumul este redus. Instalaţiile frigorifice cu ejecţie se pot utiliza după două scheme diferite: cu
utilizarea unui condensator de suprafaţă şi cu utilizarea unui condensator prin amestec. Instalaţiile
frigorifice cu ejecţie se utilizează pentru răcirea unor soluţii apoase, a apei industriale, în
condiţionarea aerului, în unele procese tehnologice din chimie, farmacie. 2.4 Instalaţii frigorifice cu
efect termoelectric Efectul de răcire termoelectric a fost descoperit de ceasornicarul francez Peltier
în 1834, care a observat că, în circuitul unui termocuplu, format din două conductoare diferite,
sudate în capete, alimentate de la o sursă de curent, la o sudură apare o răcire şi la cealaltă o
încălzire. Efectul Peltier constă în degajarea sau absorbţia de căldură la joncţiunea dintre doi
conductorii diferiţi (metal sau semiconductor), când prin aceasta circula un curent electric. Efectul
Peltier se foloseşte destul de intens în ultima vreme în construcţia genţilor frigorifice deoarece prin
alimentarea cu curent electric scoate căldura dintr-o incintă şi o transferă în afară. Fig. 2.13 Schema
de principiu a instalației frigorifice Peltier Instalații de climatizare 20 Fig. 2.14 Explicativă privind
instalaţia frigorifică cu compresor și cea cu efect termoelectric Avantajele răcirii termoelectrice: -
simplitatea construcţiei nu au părţi în mişcare, nu fac zgomot, nu necesita întreţinere iar durata lor
de funcţionare neîntreruptă poate ajunge pana la 30ani; - lipsa de uzură; - posibilitatea reglării
continue a temperaturii de răcire T0 Dezavantaje: - costul ridicat al semiconductorului; - fragilitatea
termoelementelor de şocuri. 2.5 Scheme de alimentare a vaporizatoarelor Un rol important asupra
calităţii frigului produs îl joacă modul de circulaţie a agentului frigorific prin vaporizator. După starea
agentului frigorific la ieşirea din vaporizator există două moduri de alimentare a vaporizatoarelor: a)
cu supraâncălzirea vaporilor la ieşirea din aparat b) cu stare bifazică a agentului la ieşire din aparat
(sau cu recirculare). În cazul (a), alimentarea cu lichid se realizează direct, prin robinetul de laminare
datorită diferenţei de presiune dintre condensator şi vaporizator (pk - p0). Alimentarea directă prin
robinetul de laminare, se utilizează în instalaţiile frigorifice de capacitate redusă, prezentând
avantajele simplităţii în construcţie şi uşurinţei automatizării. Prezintă şi dezavantaje şi anume: -
coeficient redus de transfer termic global la vaporizator - necesitatea modificării reglajelor în funcție
de sezon ca urmare a variaţiei presiunii de condensare Instalații de climatizare 21 Fig. 2.15 Schema și
 2

ciclul real pentru instalația frigorifică cu alimentarea vaporizatorului prin robinet de laminare
termostatic (RLT) Alimentarea vaporizatoarelor, în cazul (b), în care la ieşire agentul se află în stare
bifazică, adică numărul de recirculări este superior valorii unitate se poate realiza prin gravitaţie şi
termosifon, utilizând separator de lichid, sau prin recirculare forţată utilizând separator - acumulator
şi pompă. Fig. 2.16 Schema și ciclul real pentru instalația frigorifică cu alimentarea vaporizatorului
prin gravitaţie şi termosifon 2’ SU 4 SR Apă de răcire VL 2 ∼ C 1’ Apă 3 V 7 1 R K a) 9 5 6 Egalizare
vapori 8 1’ 2 2’ 4 5 b) 1 3 lg p i pasp psep p08 pk3 pk2 pref 9 8 p07 7 6 2’ SU 4 SR Apă de răcire RLT 2
∼ C 1’ Apă V 3 5 1’ 2 2’ 4 5 b) 1 3 lg p i pasp p01 p05 pk3 pk2 pref 1 R K a) Instalații de climatizare 22
Separatorul de lichid asigură autorecircularea agentului frigorific datorat diferenţei dintre densităţile
acestuia în aparat şi vaporizator şi a diferenţei de cote de montaj în raport cu vaporizatorul. Numărul
de recirculări depinde de intensitatea vaporizării, diferenţa de cote şi de căderile de presiune la
curgere. Sistemul prezintă ca dezavantaje: - necesitatea montării pentru fiecare vaporizator a câte
unui separator de lichid; - dificultăţi de supraveghere de către personalul de exploatare (supapa de
laminare este amplasată lângă vaporizator, departe de sala de maşini). Recircularea forţată a
agentului frigorific lichid, cu pompe prezintă o serie de avantaje în raport cu celelalte sisteme de
alimentare: 1) poziţia separatorului nu mai este dependentă de cea a vaporizatorului; 2) se pot
alimenta mai multe vaporizatoare de la acelaşi separator-acumulator; 3) simplificarea instalaţiei; 4)
obţinerea unor coeficienţi mari de transfer termic. Pentru asigurarea unei alimentări corecte cu
agent frigorific la fiecare vaporizator în parte se prevăd intrare robinete de laminare. 2’ SU 4 SR Apă
de răcire VL 2 ∼ C 1’ Apă 3 7 1 R K a) 9 5 6 Egalizare vapori 8 1’ 2 2’ 4 5 b) 1 3 lg p i pasp psep P11 pk3
pk2 pref 9 8 p07 7 6 SA 10 11 V 12 10 11 12 Fig. 2.17 Schema(a) si ciclu(b) pentru instalaţia frigorifică
cu comprimare mecanică de vapori si alimentarea vaporizatorului prin pompe. Instalații de
climatizare 23 2.6 Compresoare frigorifice Compresoarele au rolul de a aspira vaporii reci din
vaporizator şi de a-i refula în condensator la o presiune ridicată, care să permită transformarea lor în
lichid prin utilizarea unui agent de răcire. 2.6.1 Clasificarea compresoarelor frigorifice După principiul
de funcţionare, compresoarele se clasifică în următoarele tipuri: - compresoare mecanice, care
realizează comprimarea vaporilor printr-o acţiune mecanică asupra acestora; în această categorie se
încadrează compresoarele volumice cu piston cu mişcare rectilinie şi mişcare rotativă, şi
compresoarele centrifugate sau turbocompresoarele; - compresoare cu jet sau ejectoare, care
realizează comprimarea vaporilor prin injectarea unui agent de lucru cu presiune ridicată; -
compresoare termo-chimice, ce realizează comprimarea vaporilor printr-un proces de absorbţie-
desorbţie. Compresoarele mecanice pot fi cu piston sau turbocompresoare Compresoare cu mişcare
rectilinie alternativă a pistonului se clasifică după: 1. Puterea frigorifică pe care o realizează la θ0= -10
°C şi θC= +25 °C - compresoare foarte mici Φ0 = 35,0 .........6kW - compresoare medii Φ0 =
6........115kW - compresoare mari Φ0 = 115.......350kW - foarte mari Φ0 f 350kW 2. După agentul
frigorific: - pentru amoniac - pentru agenţi halogenaţi 3. După gradul de etanşare şi acţionare a
compresorului: - deschise - capsulate (ermetice) - semicapsulate (semiermetice) 4. După turaţia
arborelui motorului - cu funcţionare lentă, până la 600 rot./min - cu funcţionare rapidă, 600-3600
rot./min - foarte rapide, peste 3600 rot./min - 2.6.2. Elementele componente ale compresoarelor cu
piston • Distribuţia compresorului Este constituită din supapele de aspiraţie şi de refulare. Supapele
sunt autocomandate, adică deschiderea şi închiderea lor se realizează datorită forţei de presiune şi
forţei de apăsare a unui resort. • Ansamblul bielă-manivelă Arborele cotit execută mişcarea de
rotaţie şi transmite pistonului prin intermediul bielei, energia primită de la motorul de antrenare.
Arborele cotit reazemă pe lagăre prin intermediul fusurilor 1. Manetoanele 2 sau fusurile de bielă se
articulează cu capetele bielelor, iar braţele manetoanelor 3 formează împreună cu manetoanele
manivela arborelui cotit. Contragreutăţile 4 echilibrează masele în mişcare. • Presetupa de etanşare
(presgarnitura) Are rolul de a împiedica scăparea vaporilor de agent frigorific spre mediul exterior,
cât şi pătrunderea aerului în compresor pe lângă arborele cotit, la compresoare de tip deschis.
 2

Instalații de climatizare 24 2.6.3 Compresorul ″teoretic″ Acesta se caracterizează prin următoarele: -

gazul supus comprimării are proprietăţile gazului perfect pentru care se aplică riguros ecuaţia de
stare; - compresorul nu are spaţiu mort; - compresorul este etanş şi nu are pierderi cantitative
volumetrice şi energetice. Procesul de comprimare al vaporilor în compresorul teoretic reprezentat în
figura 2.18 Fig. 2.18 Diagrama compresorului „teoretic” 1-2: comprimarea vaporilor, care în cazul
teoretic se consideră o transformare adiabatică, adică fără schimb de căldură în intre vapori şi pereţii
cilindrului; procesul de comprimare se realizează între presiunea de vaporizare P0 şi presiunea de
condensare Pc; 2-3: refularea vaporilor, care se realizează la presiune constantă Pc; 4-1: aspiraţia
vaporilor la presiunea constantă P0. La compresorul teoretic aspiraţia vaporilor se realizează în
decursul întregii curse de deplasare a pistonului în cilindru. Debitul volumic de vapori aspiraţi va fi:
Qvt = Vc [m 3 /s] (2.8) unde: Vc - volumul descris de pistoane în unitatea de timp Cilindreea
compresorului (c) reprezintă volumul descris de pistoane la cursa de aspiraţie în decursul unei rotaţii
a arborelui cotit al compresorului: [ ] 3 2 4 d c = ⋅ S ⋅ N m π (2.9) unde: d - diametrul interior al
cilindrului sau alezajul lui, în m; S - cursa pistonului, în m; N - numărul de cilindri. Volumul realizat de
pistoane în unitatea de timp, cunoscut şi sub denumirea de cilindree orară, este : Vc = c⋅n (2.10) n -
turaţia compresorului în rot/s. În final, debitul de vapori aspiraţi este: Q S N n vt = ⋅ ⋅ ⋅ 4 d 2 π (2.11)
Debitul masic va fi: Qn = Qvt/V1 [kg/s]. unde: V1 - volumul masic al vaporilor, în m3 /kg. Puterea
consumată de compresor pentru comprimarea vaporilor de la presiunea de aspiraţie P0 (egală cu
presiunea din vaporizator) la presiunea Pc (egală cu presiunea din condensator) va fi: Pt = Qmt ⋅ lm
[W] (2.12) lm - lucru tehnic masic J/kg. Lucrul tehnic masic se calculează, aşa cum s-a arătat la analiza
schemei şi a procesului termodinamic pentru instalaţia frigorifică şi cu relaţia: Instalații de climatizare
25 lm = i2 - i1, (2.13) unde: i1, i2 - entalpiile vaporilor la aspiraţia şi refularea din compresor. Se
defineşte şi puterea frigorifică specifică teoretică a compresorului: t t P k Φ0 = (2.14) 2.6.4
Compresorul real Acesta se caracterizează prin: - existenţa spaţiului vătămător; - în compresor există
pierderi cantitative volumetrice şi energetice; - vaporii se abat de la legile ce guvernează gazul
perfect. a) Influenţa spaţiului vătămător (mort) Acest spaţiu este necesar din următoarele motive: -
ca spaţiu de dilatare a pieselor organelor mobile faţă de cele fixe; - impus de necesitatea montajului
supapelor. Fig. 2.19 Diagrama compresorului real Ciclul termodinamic al compresorului în diagrama P
- V, cu spaţiu vătămător. C0 - volumul spaţiului vătămător; C - cilindreea; C1 - volumul descris de
piston în timpul căruia se realizează aspiraţia de vapori. Transformările termodinamice ce compun
ciclul reprezintă: 1-2: comprimarea vaporilor; 2-3: refularea vaporilor; 3-4: destinderea vaporilor din
spaţiul vătămător; 4-1: aspiraţia de vapori. Spaţiul vătămător produce o reducere a debitului de
vapori aspiraţi faţă de compresorul teoretic, ca urmare a necesităţii destinderii vaporilor din spaţiul
vătămător şi a încălzirii vaporilor reci aspiraţi de la vaporii destinşi, ce au o tempereatură mai ridicată
şi care duce la creşterea volumului lor masic şi deci la reducerea debitului aspirat. 2.6.5 Mărimile
caracteristice ale compresorului cu piston Volumul de vapori de agent pe care poate să-l aspire un
compresor depinde de câteva elemente geometrice şi cinematice ale compresorului care se numesc
mărimi caracteristice. Acestea sunt: - Diametrul cilindrului D - Cursa pistonului S, adică deplasarea
pistonului între PMS şi PMI. - Numărul de cilindri Z; - Numărul de feţe active ale pistonului f. În cazul
compresoarelor, la care biela acţionează direct pistonul f =1. La cele cu cap de cruce pistonul poate
avea una sau două feţe active adică f =1 sau f =2. Instalații de climatizare 26 - Viteza de rotaţie a
compresorului n[rot/min]. Dacă antrenarea se face prin cuplare directă, viteza de rotaţie a
compresorului este egală cu cea a motorului. Dacă antrenarea se face printr-o transmisie cu curele
viteza de rotaţie n a compresorului se determină cu relaţia: sau n [ ] / min C rot D D n D D n n M C M
M C C M = = ⋅ (2.15) unde: nM = turaţia motorului DM = diametrul şaibei (fuliei) motorului (M) DC =
diametrul şaibei (fuliei) compresorului (C) Volumul descris de piston la o rotaţie este: s f D V = ⋅ ⋅ 4 2 π
(2.16) Volumul descris de pistoanele compresorului într-o oră se stabileşte înmulţind volumul descris
la o singură rotaţie cu numărul de rotaţii pe oră, adică cu 60 ⋅ n rezultă; s f n[m h] D Vhg 60 / 4 3 2 = ⋅
 2

⋅ ⋅ ⋅ π (2.17) 3. Reglarea automată a mărimilor fizice ale instalaţiilor frigorifice În cazul instalaţiilor
frigorifice, scopul principal al reglării automate este menţinerea în limitele impuse a temperaturii
mediului răcit. Pentru asigurarea regimului de funcţionare al instalaţiei poate fi necesară însă şi
reglarea automată a altor mărimi fizice, ca presiunea de vaporizare, presiunea de condensare,
supraâncălzirea vaporilor de agent frigorific în vaporizator nivelul lichidului în diverse recipiente etc.
La instalaţiile de climatizare se reglează şi umiditatea aerului. 3.1 Reglarea temperaturii mediului
răcit Rolul instalaţiilor frigorifice este reducerea temperaturii mediului răcit şi menţinerea acesteia în
limite impuse . Reglarea temperaturii poate fi: a) cu acţionare continuă φf = φ1 + φ2 b) cu acţiune
bipoziţională φf > φ1 + φ2 dt ( )dt fmed = ∫ ∫ f = + 0 0 0 0 1 2 0 0 1 σ σ 1 φ φ σ φ σ φ (3.1) Fig. 3.1
Diagrama de reglare a temperaturii Instalații de climatizare 27 3.1.1 Reglarea temperaturii camerelor
frigorifice cu răcire directă Atunci când răcirea se face direct de către vaporizatorul plasat în acest
scop în camera frigorifică reglarea automată a temperaturii camerei se poate face în mai multe
moduri. a) cu regulator de temperatură bipoziţional care comandă un robinet electromagnetic(REM)
situat pe conducta de agent frigorific lichid înainte de robinetul de laminare. Fig. 3.2 Schema prezintă
avantajul că este simplă, cost relativ mic iar robinetul electromagnetic (REM) plasat pe conducta de
lichid are diametrul mic. Prezintă dezavantajul că după închiderea REM, lichidul rămas în vaporizator
continuă să se evapore, iar răcirea camerei frigorifice continuă un anumit timp după ce t0 a coborât
sub valoarea prescrisă. c) cu regulator de temperatură bipoziţional care comandă un robinet
electromagnetic situat pe conducta de vapori la ieşirea din vaporizator Fig. 3.3 Schema prezintă
avantajul că după închiderea REM, p0 creşte iar evaporarea agentului frigorific încetează, astfel încât,
oscilaţiile temperaturii din camera frigorifică au amplitudine mai mică decât în cazul (a). Pentru a
proteja vaporizatorul contra depăşirii presiunii maxime admise este prevăzută supapa de siguranţă 8.
Prezintă dezavantajul că REM montat pe conducta de vapori are diametrul nominal mai mare decât
unul pentru lichid. TC REM ˜ RL TC REM ˜ RL Instalații de climatizare 28 d) cu regulator de
temperatură bipoziţional care comandă pornirea şi oprirea sau trecerea pe o turaţie redusă a
motorului electric al ventilatorlui, sau al compresorului. Fig. 3.4 La camerele frigorifice cu circulaţie
forţată a aerului este posibil ca regulatorul bipoziţional de temperatură să comande pornirea şi
oprirea ventilatorului. Când ventilatorul funcţionează se intensifică schimbul de căldură, astfel încât
vaporizatorul preia din camera frigorifică o cantitate mai mare de căldură, decât atunci cânt
ventilatorul este oprit. Schema c1) poate fi aplicată în cazul instalaţiilor cu o singură cameră
frigorifică, astfel încât regulatorul de temperatură bipoziţional comandă direct pornirea şi oprirea
motorului electric al compresorului. d) cu o schemă de reglare continuă Fig. 3.5 În schemă p0 este
reglată de regulatorul de presiune PC, a cărui referinţă este furnizată de regulatorul de temperatură
TC. Dacă temperatura din cameră creşte TC va micşora valoarea de referinţă a lui p0, iar PC va
comanda mărirea secţiunii de trecere a robinetului de reglare REM. Consumul de energie al
instalaţiilor frigorifice cu reglare continuă este mai mare decât al celor cu reglare bipoziţională, cu
regulator montat pe conducta de ieşire din vaporizator, în special când sarcina termică este redusă.
3.1.2 Reglarea temperaturii camerelor frigorifice cu răcire indirectă Temperatura camerelor
frigorifice răcite cu agent intermediar lichid poate fi menţinută în limitele prescrise folosind un sistem
de reglare bipoziţională sau cu acţiune continuă. Reglarea bipoziţională este mai economică, dar mai
puţin precisă. PC REM ˜ RL TC ∼ TC C ˜ ∼ TC C ˜ c1) c2) Instalații de climatizare 29 În fig. 3.6 este
prezentată o modificare a schemei din fig. 3.5, în care se aplică o reglare în dublă cascadă, TC 3
impune referinţă pentru TC 4 (regulatorul temperaturii aerului rece) insuflat, iar aceste impune
referinţă regulatorului de presiune de vaporizare (PC). Schema prezintă avantajul că permite să se
impună o limitare inferioară a temperaturii aerului insuflat, care poate fi necesară de exemplu pentru
a preveni depunerea sub formă de zăpadă a vaporilor de apă în canalele de aer sa a suprarăcirii
obiectelor din cameră care se găsesc în calea curentului de aer. Fig. 3.6 3.2 Reglarea umidității aerului
Umiditatea aerului se reglează în special în camerele cu aer condiţionat, iar uneori şi în camerele
 2

frigorifice. Fig 3.7 Schema de principiu pentru reglarea temperaturii și umiditătii aerului 1- camera
climatizată; 2- regulator de temperatură bipozițional; 3- regulator de umiditate bipozițional; 4, 6-
electrovalve; 5- aer proaspăt; 7- filtru de aer; 8- umidificator; 9- robinet de laminare; 10- tavă de
lichid; 11- palete deflectoare; 12- vaporizator; 13- conductă recirculare aer; 14- ventilator Instalații de
climatizare 30 Umiditatea aerului din camera frigorifică are tendinţa să scadă, datorită condensării
vaporilor de apă din aer în contact cu suprafaţa elementelor de răcire şi în special atunci când debitul
de aer proaspăt primit din exterior este mic, este posibil ca umiditatea relativă a aerului să fie mai
mică decât cea necesară din punct de vedere tehnologic sau pentru confortul persoanelor Reglarea
umidităţii şi a temperaturii aerului se face cu ajutorul regulatorului de temperatură bipoziţional TC
care comandă intrarea agentului frigorific în vaporizator, și cu regulatorul de umiditate MC care
comandă injecţia de apă pentru umezire. În instalaţiile de condiţionare a aerului, în timp de vară,
este necesară eliminarea unei anumite cantităţi de vapori de apă din aerul aspirat din mediul exterior
(fig. 3.8) Fig 3.8 Schema de principiu diagramele procesului pentru reglarea temperaturii și umiditătii
aerului 1- camera climatizată; 2- regulator de umiditate; 3, 5- regulatoare de temperatură; 4, 6-
electrovalve; 7- aer proaspăt; 8- filtru de aer;9- robinet de laminare; 10- vaporizator; 11- tavă de
lichid; 12-baterie de încălzire; 13- ventilator; 14- conductă recirculare aer Instalații de climatizare 31
Aerul este aspirat din exterior cu tE şi umiditatea ϕE. Pentru a se obţine în camera frigorifică tI şi ϕI
este necesar ca aerul aspirat să fie răcit în vaporizator la umiditate absolut constantă unde preia
umiditatea ϕ = 100%, curba MN. Pe traseul ND are loc condensarea parţială a vaporilor de apă. Aerul
insuflat este încălzit până la tD, astfel că după amestecarea cu aerul din camera condiţionată, se
obţine starea corespunzătoare punctului I În cazul instalaţiilor de climatizare în prezenţa unui exces
de umiditate, regulatorul de temperatură (TC) comandă debitul de încălzire şi (MC) (regulator de
umiditate) comandă t0, iar în caz de umiditate insuficientă, regulatorul de temperatură (TC) comandă
t0 sau debitul de agent frigorific şi MC comandă debitul de apă pulverizată. 3.3 Reglarea presiunii sau
temperaturii de vaporizare În instalaţiile frigorifice în care trebuie să se menţină aceeaşi presiune
(temperatură) de vaporizare, se poate utiliza în acest scop un regulator bipoziţional de presiune sau
de temperatură, care comandă pornirea şi oprirea compresorului, funcţie de presiunea
(temperatura) de vaporizare determinată în conducta de aspiraţie a compresorului. Fig. 3.9 Reglarea
presiunii “a” sau temperaturii “b” de vaporizare cu regulator bipozițional În instalaţiile frigorifice cu
mai multe vaporizatoare, în care trebuie menţinute presiuni (temperaturi) de vaporizare diferite,
reglarea se poate face separat pentru fiecare vaporizator folosind un robinet de reglare montat pe
conducta de vapori. Se poate folosi în aceste scop un regulator de presiune în amonte (fig. 3.10 a)
sau un regulator de temperatură cu acţiune continuă (fig. 3.10 b). Fig. 3.10 Reglarea presiunii “a” sau
temperaturii “b” de vaporizare prin ştrangularea conductei de vapori Această metodă de reglare
necesită un consum suplimentar de energie ca urmare a ştrangulării conductei de vapori aspiraţi de
compresor şi este recomandată numai pentru instalaţii la care diferenţa dintre p0 şi pasp este mică.
3.4 Reglarea presiunii de condensare Creşterea presiunii de condensare (pk) are drep consecinţă
creşterea puterii consumate de motorul compresorului Reglarea automată a presiune de condensare
(pk) în cazul condensatoarelor răcite cu apă (fig. 3.11), se face printr-un regulator cu acţiune
continuă, care comandă robinetul de reglare pe conducta de apă de răcire, funcţie de presiunea din
conducta de refulare a compresorului. PC a) b) p TC T ∼ PC C a) b) ∼ TC C p T Instalații de climatizare
32 Fig 3.11 Reglarea presiunii condensatoarelor răcite cu apă Prin această schemă se urmăreşte
reducerea consumului de apă de răcire, atunci când temperatura apei este mică sau sarcina
compresorului este redusă. În cazul condensatoarelor răcite cu aer, reglarea presiunii de condensare
(pk), se poate face fie prin modificarea debitului de aer de răcire, fie prin modificarea suprafeţei
efective de condensare. În fig. 3.12 este prezentată o schemă de reglare a presiunii (pk) cu trei trepte
ale debitului de aer obţinute prin cuplarea şi decuplarea ventilatoarelor. Un ventilator funcţionează
continuu, cât funcţionează compresorul în timp ce fiecare din celelalte ventilatoare este comandat de
 2

câte un PC (presostat). Fig. 3.12 Reglarea în trepte a presiunii la condensatoarele răcite cu aer Este
posibil să se utilizeze un (PC) cu acţiune continuă care comandă un ventilator prevăzut cu motor cu
turaţie variabilă (fig. 3.13). Se poate utiliza ca motor de antrenare al ventilatorului un motor asincron
alimentat prin convertizor de frecvenţă (CS), sau un motor de curent continuu alimentat prin
redresor comandat. Fig. 3.13 Reglarea presiunii de condensare folosind un ventilator cu turaţie
variabilă. ∼ PC C p Instalații de climatizare 33 O metodă optimă de reglare a pk este cea în care se
modifică suprafaţa efectivă de schimb de căldură prin varierea nivelului lichidului din condensator.
Fig. 3.14 Reglarea prin baipasare a presiunii de condensare Regulatorul de presiune 4 din amonte,
comandă robinetul de reglare 7, de pe conducta de condensare şi are rolul de a menţine constantă
presiunea din condensatorul 2. Dacă temperatura aerului este coborâtă şi presiunea de condensare
scade sub valoarea prescrisă, regulatorul 4 comandă reducerea secţiunii de trecere a robinetului 7,
astfel că scade debitul de lichid evacuat din condensator, aceasta duce la creşterea nivelului de lichid
din condensator şi deci micşorarea suprafeţei de contact dintre vaporii condensaţi şi creşte presiunea
acestora. Cantitatea de vapori condensate scade şi creşte presiunea acestora, stabilindu-se la
valoarea pk dar se ştrangulează conducta de condensare, astfel presiunea din rezervorul 6 scade
poate chiar sub valoarea necesară pentru a se asigura funcţionarea robinetului de laminare al
vaporizatorului. Pentru eliminarea acestui dezavantaj se introduce regulatorul de presiune nouă, ce
comandă astfel robinetul 8, pentru a stabiliza presiunea din rezervorul de lichid. Referinţele celor
două regulatoare se ajustează astfel, pk să fie mai mare decât cea din rezervorul de lichid. Clapeta de
reţinere 5 are rolul de a împiedica întoarcerea lichidului din rezervor în conducta de refulare a
compresorului şi de a egaliza presiunile când instalaţia frigorifică este oprită. 3.5 Reglarea nivelului În
instalaţiile frigorifice de capacitate mare poate fi necesară reglarea nivelului lichidului din diverse
aparate ca: separatoare de lichid, separator-acumulatoare, separator de ulei. Fig. 3.15 Reglarea
nivelului în separatoare-acumulatoare LC LC Instalații de climatizare 34 Reglarea nivelului lichidului în
separatoarele de lichid separator-acumulatoare şi vaporizatoare se face pentru a nu pătrunde lichidul
în conducta de aspiraţie a compresorului. Când nivelul lichidului creşte peste valoarea de referinţă,
regulatorul comandă închiderea robinetului electromagnetic de pe conducta de alimentare cu agent
frigorific lichid în cazul reglării bipoziţionale respectiv reducerea secţiunii de trecere a robinetului de
laminare în cazul reglării continue. 4. Protecţii ale instalaţiilor frigorifice Unele protecţii, cum ar fi cele
pentru presiunea de ulei, nivelul maxim de lichid în separatoare-acumulatoare, presiunea de refulare
a pompelor, trebuie prevăzute cu relee cu întârziere. Sistemele de alarmă sonoră au posibilitatea
întreruperii manuale, dar cu recuperarea automată în circuitul lor de funcţionare, pentru a fi tot
timpul, pregătite să semnalizeze o nouă alertă. 4.1 Protecţia automată împotriva creşterilor sau
scăderilor exagerate de presiune Creşterea exagerată a presiunii poate avea loc: a) la nivelul
compresoarelor datorită: - lipsei apei de răcire, - închiderii robinetului de pe refulare, - pătrunderii de
lichid în aspiraţie (şocuri hidraulice) b) la nivelul condensatoarelor determinată de: - lipsei apei de
răcire, - creşterea temperaturii agentului lichid aflat în recipienţi închişi. Protecţia împotriva creşterii
presiunii de refulare a compresoarelor se realizează cu ajutorul presostatelor. Acestea iau priză de
presiune de pe conducta de refulare şi comandă prin intermediul unui releu oprirea compresorului la
depăşirea valorii maxime admise a presiunii. Uneori se utilizează presostate cu priză de presiune pe
conducta de alimentare a apei de răcire. Pătrunderea lichidului în compresor, determină lovituri
hidraulice şi este evitată prin alegerea adecvată a sistemului de alimentare cu agent frigorific lichid a
vaporizatoarelor. Astfel se pot utiliza fie robinete termostatice, fie separatoare de lichid care opresc
picăturile de lichid să pătrundă în aspiraţia compresorului. La instalaţiile frigorifice mari, în afara LC
(regulator de nivel de lucru) se montează şi un releu maximal de nivel, care comandă oprirea
compresoarelor la atingerea nivelului periculos în recipient. Compresoarele cu o singură treaptă de
comprimare sunt prevăzute cu supape de siguranţă sau robinete de descărcare între conducta de
refulare şi cea de aspiraţie. Pentru încălziri locale periculoase se prevede pe compresor un TC
 2

(termostat) de protecţie cu bulbul fixat imediat în aval de robinetul de descărcare, care comandă
printr-un releu oprirea compresorului la depăşirea valorii maxime a temperaturii. Pentru evitarea
întoarcerii vaporilor de agent frigorific din condensator spre compresor în timpul opririi funcţionării
instalaţiei se montează robinete de reţinere. Protecţia automată împotriva creşterii periculoase a
presiunii în recipienţi închişi se realizează cu ajutorul supapelor de siguranţă. Nu este permisă
montarea nici unui robinet între recipient şi supapă sau pe conducta de evacuare spre exterior.
Instalații de climatizare 35 4.2 Protecţia automată împotriva creşterilor sau scăderilor exagerate de
temperatură Protecţia împotriva atingerii de valori periculoase ale temperaturii pe refularea
compresorului se poate face cu TC (termostat) sau cu robinete de injecţie termostatică. Pe circuitele
de agent intermediar, protecţia împotriva atingerii temperaturilor de îngheţ ale agentului se obţine
cu ajutorul robinetelor de reglare a presiunii în vaporizator. Protecţia împotriva îngheţului pe
circuitele de apă provenite de la decongelarea răcitoarelor de aer se realizează prin golirea automată
a circuitelor de decongelare. Circuitele de apă aflate în spaţii neîncălzite sau în exterior pot fi
protejate împotriva îngheţului cu ajutorul unui termostat care detectează temperatura ambiantă şi
comandă în caz de pericol de îngheţ fie golirea de apă, fie punerea sub tensiune a rezistenţelor de
încălzire. 4.3 Protecţia automată a ungerii compresorului Protecţia automată împotriva lipsei ungerii
suficiente la piesele în mişcare ale compresorului se realizează, la sistemele de ungere cu pompă, cu
ajutorul unui presostat diferenţial. Acesta comandă prin intermediul unui releu temporizat oprirea
compresorului. În cazul agenţilor frigorifici miscibili cu uleiul, cum sunt majoritatea freonilor, se
prevăd carterul compresorului rezistenţe de încălzire a uleiului, cu rolul de evitare a antrenării
uleiului odată cu agentul frigorific la pornirea compresorului, fapt ce ar împiedica ungerea.
Rezistenţele sunt comandate de TC menţinând astfel o temperatură minimă în carter la oprirea
compresorului. 4.4 Protecţia automată a motoarelor şi circuitelor electrice Motoarele electrice din
instalaţiile frigorifice sunt prevăzute cu protecţii clasice, adică cu contactoare, relee termice pentru
suprasarcini şi siguranţe fuzibile pentru protecţia la scurtcircuit. Releul termic decuplează
alimentarea cu energie a motorului atunci când curentul absorbit depăşeşte cu 15-20% IN, la o
suprasarcină de lungă durată. Motoarele compresoarelor sunt prevăzute cu microtermostate, pentru
a le proteja împotriva suprasarcinilor uşoare dar de lungă durată. Motoarele compresoarelor mari
sunt prevăzute cu reostate de pornire, ce măresc rezistenţa electrică a rotorului şi evită curenţii
electrici ridicaţi la pornire. După intrarea în regim nominal, rezistenţele adiţionale se decuplează. La
pornirea motorului asincron cu puteri relativ mici se pot utiliza comutatoare stea-triunghi. Circuitele
cu automenţinere se prevăd cu sisteme reanclanşare automată pentru a se evita intervenţia manuală
după penele de curent. 4.5 Protecţia automată ″ om închis ″ Pentru evitarea blocării persoanelor în
spaţiile frigorifice este necesară prevederea posibilităţii semnalizării prezenţei omului în spaţiile
răcite (fig. 4.1). Protecţia automată denumită ″ om închis ″ cuprinde un transformator de tensiune
(Tr) de la 220V la 12V sau 24V, care alimentează un circuit electric de comandă. În fiecare spaţiu
frigorific se găsesc instalate câte o lampă electrică (l) aflată sub tensiune scăzută şi un buton de
anclanşare cu blocare manuală (b). La apăsarea pe butonul de anclanşare este pusă sub tensiune
lampa (lt), indicatoare a camerei respective montată în tabloul electric din sala de maşini şi releul (R)
cu contactele (r), pentru semnalizarea luminoasă prin (LS) şi acustică prin sirena (S). Instalații de
climatizare 36 Fig. 4.1 Schemă de semnalizare ″om închis" Tr - transformator de tensiune; b1 . . . b4 -
butoane de anclanşare cu blocare manuală; l1 . . . l4 - lămpi indicatoare; lt1 . . . lt4 - lămpi indicatoare
la tablou; R - bobina releului de comandă; r1 . . . r3 - contacte ale releului R; LS - lămpi de
semnalizare; S - dispozitiv de semnalizare sonoră. 5. Comanda automată în instalaţiile frigorifice
Sistemele de comandă automată a instalaţiilor frigorifice vizează schimbarea regimului de
funcţionare a întregii instalaţii sau a unor părţi componente, sub acţiunea unor mărimi de intrare
transmise de operator sau de subsistemele tehnice cu care aparatul comandat se interacţionează.
Sistemele de comandă automată se utilizează pentru: - pornirea automată a instalaţiei ; - declanşarea
 2

procesului de decongelare a vaporizatoarelor şi repornirea automată a instalaţiei în regimul de răcire,

după terminarea decongelării; - pornirea automată a pompelor de rezervă, la ieşirea din funcţiune a
pompelor principale; - realizarea ciclului de funcţionare a sistemului de pompare a agentului
frigorific, utilizând rezervoare de pompaj. Sistemele de comandă din instalaţiile frigorifice se
încadrează în categoria schemelor secvenţiale, caracterizate prin existenţa elementelor de memorare
(contacte de automenţinere), temporizări etc. Se utilizează în scheme circuite logice integrate,
microprocesoare, scheme de acţionări electrice reglabile etc. 5.1 Echipamente de uz general şi
specializate folosite în instalaţiile frigorifice şi instalaţiile de climatizare 5.1.1 Caracteristicile generale
ale echipamentelor de uz general Un sistem unificat de automatizare prezintă următoarele trăsături
a) utilizarea unui principiu funcţional şi constructiv, prin care se asigură o modularizare a tuturor
elementelor componente. Pe baza unui număr relativ mic de module tipizate se structurează
elementele sistemului. Instalații de climatizare 37 b) Adoptarea unui sistem unificat pentru toate
elementele sistemului de automatizare, permiţând eliminarea dificultăţilor care ar putea apare la
cuplarea variată a elementelor componente, în diverse scheme de automatizare. c) Proiectarea
întregului sistem în aşa fel, încât un element să realizeze cât mai multe funcţii distincte, prin
conectarea lui cu alte elemente ale sistemului. Se cunosc mai multe sisteme unificate de
automatizare: 1. Sistemul unificat electronic având ca semnal unificat curentul continu 4 . . . 20mA.
Pornind de la acest sistem unificat, s-a realizat sistemul unificat SEROM, care are elementele tipizate
realizate cu circuite integrate. Unele elemente au şi interfaţă de conectare la mini şi
microcalculatoare de proces. 2. Sistemul unificat electronic pentru automatizarea continuă a
proceselor rapide ce utilizează tehnologia circuitelor integrate liniare şi discrete. Semnalul unificat
este tensiunea electrică, în limitele -10 . . . +10 V. 3. Sistemul unificat electronic pentru automatizarea
discretă USILOG. Acest sistem cuprinde un ansamblu de circuite logice, precum şi elemente de
intrare-ieşire, elemente de semnalizare, etc. El se utilizează pentru comenzi automate şi reglări
numerice. 4. Sistemul unificat pentru automatizarea continuă a proceselor lente. Semnalul unificat
este presiunea aerului în limitele (0,2 . . . 1,0 bar). Fig.5.1 Comanda automată realizată cu elemente
de sistem unificat EP- element primar; T- transmițător; A- actuator; CS- convertor de semnal. 5.1.2
Traductoare În structura traductoarelor se disting două părţi componente: detectorul şi adaptorul.
Detectorul (ES - elementul sensibil) transformă mărimea fizică de intrare y într-un semnal
intermediar. Acesta poate fi de natură electrică (t.e.m sau variaţie de C, R, L) sau de natură mecanică
(deplasare). Adaptorul transformă semnalul intermediar x în semnal de reacţie yr (unificat în cazul
sistemelor unificate). Detectoarele se folosesc atât în construcţia traductoarelor cât şi în construcţia
aparatelor de măsurat (fig. 5.2). Spațiu climatizat Controlul spațiului climatizat EP T A 4...20 mA 4...20
mA 0...10 V CS Panou de comandă CS Instalații de climatizare 38 Fig. 5.2 Structura unui traductor
unificat (a) și a unui instrument pentru măsurarea variabilei y (b) ES- element sensibil; A- adaptor; T-
traductor; C- controller; R- înregistrator; I- indicator Traductoarele se caracterizează prin următoarele
caracteristici: - clasa de precizie - caracteristica statică - caracteristica dinamică 5.1.2 Detectoare de
presiune Se clasifică în: - detectoare cu lichid (piezometre, cu clopot, balanţă, etc.) - detectoare
bazate pe deformarea elastică (cu membrană, cu tub Bourdon, cu resort manometric). Detectoarele
de presiune cu membrană se pot realiza în variate forme constructive (fig. 5.3): cu membrană gofrată
şi disc central rigid (a) sau cu două membrane gofrate (b). Pentru asigurarea liniarităţii caracteristicii
statice se utilizează şi resoarte elastice acţionate de membrană. Presiunile de lucru ale acestor
traductoare depind de natura materialului şi de numărul ondulaţiei membranei. Mărirea numărului
de ondulaţii duce la creşterea rigidităţii membranei deci la creşterea presiunii de lucru. Pentru
membranele tari ″metalice″, detectoarele se utilizează pentru presiuni nominale de 0,02 MPa . . . . . .
3 MPa. Pentru membranele moi (teflon şi pânză cauciucată), presiunile de lucru sunt mici 1KPa . . . . .
50 KPa. Detectoarele cu burduf (fig. 5.5) sunt construite sub forma unor cilindri metalici cu ondulaţii
paralele adânci. Sub acţiunea presiunii aplicate, lungimea burdufului variază, deplasarea x fiind
 2

aproximativ proporţională cu presiunea de intrare. Sensibilitatea depinde de numărul şi dimensiunile

ondulaţiilor burdufului. Pentru reducerea sensibilităţii, se introduce în interiorul burdufului un resort
cilindric spiral. a) b) Fig.5.3 Detector de presiune cu membrană gofrată și disc central rigid (a) și cu
două membrane gofrate (b) ES A C R y x T yr a) b) ES y x I Instalații de climatizare 39 Fig.5.4 Detector
de diferență de presiune cu membrane Fig. 5.5 Detector de presiune cu burduf Fig. 5.6 Detector de
presiune cu tub Bourdon Fig. 5.7 Detector de presiune cu resort manometric Instalații de climatizare
40 5.1.3 Detectoare de nivel Principalele tipuri de detectoare de nivel sunt următoarele: - cu flotor; -
cu imersor; - bazate pe variaţia greutăţii cu nivelul; - bazate pe variaţia presiunii hidrostatice cu
nivelul Fig. 5.8 Detectoare de nivel cu flotor: a - schemă de principiu; b - semnalizator magnetic cu
flotor cilindric; c - semnalizator magnetic cu flotor sferic Flanşa 1 este realizată din material
neferomagnetic, astfel încât armătura 2, rotită la variaţia nivelului, produce modificarea întrefierului
unui circuit magnetic, situat în elementul de comandă 3. Variaţia reluctanţei circuitului magnetic este
transformată într-o variaţie de tensiune electrică, determinând acţionarea unui releu, atunci când
nivelul atinge o limită prestabilită. Sistemele unificate de automatizare cuprind, de obicei, detectoare
cu imersor (fig. 5.9) . Fig. 5.9 Detector de nivel cu imersor Instalații de climatizare 41 În imersorul 1,
susţinut de resortul 2 are o adâncime de cufundare variabilă cu nivelul lichidului. Notând cu h0,
nivelul de referinţă, la care corespunde alungirea x0 a resortului, deplasarea x este dată de relaţia: x
= k(h-h0) (5.1) unde: k = constantă ce depinde de parametrii constructivi ai traductorului În figura
5.10 se prezintă o schemă simplificată a unui detector bazat pe variaţia presiunii hidrostatice cu
nivelul. Asupra detectorului cu membrană se aplică diferenţa de presiune: ∆p = p1-p2 = p2 + γh-p0=
γh (5.2) deci deplasarea x, va fi practic proporţională cu h (se presupune că densitatea fluidului este
constantă). Fig. 5.10 Detector bazat pe variaţia presiunii hidrostatice cu nivelul 5.1.4 Detectoare de
temperatură Principalele tipuri de detectoare de temperatură sunt: - dilatometrice, - bazate pe
variaţia cu temperatura, a presiunii vaporilor saturaţi; - cu absorbţie, - termorezistive, -
termoelectrice. Detectoarele dilatometrice, de temperatură pot fi bazate pe dilatarea corpurilor
solide şi a gazelor. Cele ce utilizează dilatarea corpurilor solide sunt bimetalele şi se folosesc în
elementele de protecţie la suprasarcină a motoarelor electrice (fig. 5.11). Fig. 5.11 Detector de
temperatură bazat pe dilatarea corpurilor Instalații de climatizare 42 În variaţia temperaturii
lichidului din bulbul 1 determină o variaţie a volumului de lichid închis în detector, ceea ce duce la
deformarea burdufului. Pentru eliminarea erorilor ce apar datorită dilatării lichidului din capilarul 7 şi
din detectorul de presiune cu burduf 6, se utilizează un capilar suplimentar 2 şi un burduf 3, idendic
cu cel din detectorul de presiune 6. Tija 4 a burdufului suplimentar are capătul imobilizat şi
deformarea burdufului duce la deplasarea corpului comun 5 al celor două detectoare de presiune.
Dacă t = ct şi t0 se modifică, detectoarele cu burduf 3 şi 6 - fiind identice - produc deplasări egale şi
de sens contrar ale tijei de ieşire, deci mărimea de ieşire ″x″ nu se schimbă. Aceste traductoare au
domeniul de funcţionare de la -150 0C până la 500 0C, în funcţie de lichidul utilizat. Detectoarele de
temperatură bazate pe legea gazelor perfecte (fig. 5.12). Fig. 5.12 Detector de temperatură cu gaz
Presupunând că volumul bulbului 1, VB este mult mai mare decât cel al capilarului 2 şi traductorului
de presiune 3 este V0 ⇒ P P T T o 0 ≈ (5.3) Gazele utilizate sunt hidrogenul şi heliu şi se folosesc la
temperaturi sub 30K, cu erori tolerate de ± 0,05 K. Pentru creşterea preciziei de măsurare în
domeniul temperaturii foarte joase se adoptă următoarele măsuri: - se introduce o corecţie pentru
că gazul nu este ideal, ci real şi ⇒ [1 ( ) ( ) ...] 2 = + β T ρ + C T ρ + V RT p (5.4) - se utilizează
traductoare de presiune piezoelectrice, în locul celor cu membrană, ceea ce determină eliminarea
variaţiei volumului V0 - rezervorul se confecţionează din materiale ce asigură o variaţie a volumului
VB, în domeniul de măsurare de cel mult 0,05%. Detectoare termorezistive de temperatură pot fi: -
termorezistente - termistoare Instalații de climatizare 43 Termorezistenţele sunt rezistoare bobinate
din platină sau cupru a cărei variaţie a rezistenţei cu temperatura este neliniară. În domeniul 0 ÷ 600
0C, dependenţa rezistenţei de temperatură se exprimă astfel: ( ) 2 0 1 1 2 R R t t t = +α ⋅ +α ⋅ (5.5) R0
 2

= rezistenţa la temperatura de referinţă t0 = 0 0C ∝1,∝2 = ct de material. Pentru domeniul 90 K ÷ 273

K ⇒ Rt = R0 (1+β1T+β2T 2 +β3T 3 +β4T 4 ) (5.6) În sistemul unificat electronic fabricat în ţară sunt
produse termorezistenţe din Cu şi Pt cu 46; 50 sau 100 Ω la 0 0C ce se utilizează în domeniul -200 0C -
-5000C (Pt), iar cele din Cu în domeniul 0 - 120 0C. Termistoarele sunt semiconductoare a căror
rezistenţă scade cu temperatura. Au o sensibilitate de 10÷20 ori mai mare decât a celor cu
termorezistenţe, însă au domeniul mai îngust -100 0C÷300 0C. În ţară se produce termistorul tip
2151-52, care funcţionează împreună cu regulatorul RSC, destinat instalaţiilor de climatizare. În
domeniul frigului adânc se folosesc termorezistenţele cu iridiu, în domeniul 3,4 K ...300 K, şi cele cu
Pb până la 10 K. Atât termorezistenţele cât şi termistoarele se conectează în circuite electrice, pentru
realizarea măsurării de temperatură sau pentru obţinerea unui semnal, în vederea prelucrării
ulterioare într-un dispozitiv de automatizare. Pentru măsurarea temperaturilor se pot utiliza
logometre cu scală etalonată în unităţi de temperatură (fig. ). a) b) Fig. 5.13 Măsurarea temperaturii
cu termorezistență conectată la logometru: a- montaj cu două fire; b- montaj cu trei fire Indicaţia
aparatului este funcţie de curenţii i, şi i2 care parcurg bobinele, adică         =   
    =        = 0 0 0 0 2 1 / / R R f U R U R f i i f t t α (5.7) unde: U0=tensiune
constantă dată de un redresor încorporat în aparatul de măsurat R0=Rt la temperatura de referinţă.
Pentru realizarea traductoarelor de temperatură sau a schemelor de măsurare prin metoda
compensării, detectoarele termorezistive se conectează la punţi Wheatstone echilibrate sau
neechilibrate (fig. 5.14). Instalații de climatizare 44 a) b) Fig. 5.14 Detector de temperatură cu
termorezistență și cu punte Wheatstone: a- cu punte neechilibrată; b- cu punte echilibrată 5.2
Dispozitive speciale de reglare și protecție bipoziționale Cele mai răspândite dispozitive din această
categorie, utilizate în automatizarea instalațiilor frigorifice și de climatizare sunt presostatele,
presostatele diferențiale, termostatele, regulatoarele de nivel (nivostatele) și regulatoarele de
umiditate (higrostatele). Aceste dispozitive au în componență următoarele elemente: - un detector
sensibil la mărimea fizică reglată pe care o convertește într-o forță; - un dispozitiv de introducere a
mărimii de referință; - un element de comparație a forței dezvoltate de detector cu o forță dezvoltată
de un resort; - un microîntrerupător electric comandat de pârghia de ieșire a elementului de
comparație. Regulatoarele bipoziționale servesc în special pentru comanda pornirii și opririi
compresoarelor, ventilatoarelor sau pompelor și pentru comanda robinetelor electromagnetice, în
timp ce regulatoarele tripoziționale servesc pentru comanda elementelor de execuție cu motor
electric reversibil. Exemplu de dispozitive speciale sunt cele produse de firma Danfoss. 5.2.1
Presostate și presostate diferențiale Sunt regulatoare automate bi sau tripoziționale sau dispozitive
de protecție comandate de presiunea fluidului și cele mai răspândite sunt: - presostatele de joasă
presiune utilizate pentru reglarea bipozițională a presiunii de aspirație a compresoarelor; -
presostatele de înaltă presiune, utilizate pentru protecția instalației la creșterea presiunii de refulare;
- presostatele diferențiale, folosite pentru protecția compresoarelor frigorifice, contra scăderii
presiunii uleiului din circuitul de ungere. Principiul de funcționare al presostatului poate fi urmărit din
fig. 5.15. Instalații de climatizare 45 Fig. 5.15 Presostat: a- schema constructivă; b- schema
simplificată În fig. 5.16 mărimea reglată este diferența de presiune 1 2 ∆p = p − p . Cea mai frecventă
utilizarea a cestor presostate în automatizarea instalațiilor frigorifice este aceea de dispozitive de
protecție contra scăderii presiunii uleiului din instalația de ungere a compresorului. În acest caz p1
este presiunea de refulare a pompei de ulei iar p2 este presiunea din carter. Fig. 5.16 Schema
simplificată a presostatului diferențial Presostate cu zonă neutră sunt regulatoare de presiune
tripoziţionale prevăzute cu două mecanisme basculante şi două microîntreruptoare care acţionează
la presiuni diferite (fig. 5.17) Fig. 5.17 Presostat cu zonă neutră ajustabilă Instalații de climatizare 46
Presiunea reglată (p) acţionează asupra burdufului 1, care prin tija 2, comprimă resortul 5. Pe tija 2 se
găsesc rondelele fixe 4, între care se introduce capătul din stânga al tijei 7 care acţionează asupra
lamelei elastice 8 şi pârghiei 9. Rondelele mobile 3 sunt fixate pe o piuliţă care se deplasează în lungul
 2

tijei 2 şi prind între ele capătul din stânga al pârghiei 12 care acţionează mecanismul basculant
inferior format din lamelele elastice 13 şi pârghia 14. La alegerea zonei neutre se ţine seama de
faptul că reducerea acesteia are drept consecinţă creşterea frecvenţei comutărilor în ciclul de
comandă, în timp ce mărirea ei duce la reducerea poziţiei de reglare. 5.2.2 Termostate şi termostate
diferenţiale Termostatele sunt regulatoare automate bipoziţionale sau dispozitive de protecţie
automată care acţionează funcţie de variaţia temperaturii. Aceasta variaţie de temperatură
determină o variaţie de a presiunii care provine de la un detector de temperatură cu bulb
manometric încărcat cu vapori saturaţi sau cu încărcătură de adsorţie. Termostatul din fig. 5.18 este
compus din bulbul 1, tubul capilar 2, burduful 3, microîntreruptorul 4. Fig. 5.18 Schema simplificată a
termostatului După forma bulbului și poziția lui față de corpul termostatului se deosebesc: -
termostate cu bulb spiral sau de imersie; - termostate cu bulb situat la distanță având tub capilar sub
formă tubulară sau spirală. Lungimea capilarului poate fi 2-10m . Termostatele cu bulb spiral se
folosesc în special atunci când se reglează temperatura aerului(se mărește suprafaţa de schimb de
căldură între bulb și aer). Majoritatea termostatelor sunt prevăzute cu două scăli gradate; una pe
care se ajustează temperatura de referință și alta a diferențialului. Alegerea diferențialului poate
însemna o precizie de reglare mică dacă se ia o valoare mare și un număr mare de cuplări și decuplări
dacă se ia o valoare mică. La cele tripoziționale se ajustează temperatura de referință și zona neutră
în timp ce diferențialul nu este ajustabil. 5.2.3 Regulatoare de nivel bipoziționale Se utilizează trei
tipuri de regulatoare: presostatice, termostatice și cu flotor. a) Regulatoarele presostatice sunt
presostate dotate cu detector de presiune foarte sensibil (membrană) și se utilizează pentru reglarea
nivelului de lichid din rezervoare deschise. Regulatorul de nivel presostatice (fig. 5) se montează sub
nivelul lichidului (a), sau deasupra nivelului lichidului (b) unde RP primește presiunea de la un clopot
scufundat parțial în lichid. Instalații de climatizare 47 Fig. 5.19 Montarea regulatorului de nivel
presostatic: a- sub nivelul lichidului; b- deasupra nivelului de lichid; 1- cutia presostatului; 2-
membrana presostatului; 3- rezervor; 4- clopot. b) Regulatoarele de nivel termostatice (fig. 5.20),
sunt constituite din burduful superior 1, și burduful inferior 4, asupra căruia acționează presiunea
vaporilor din bulbul 7, transmisă prin tubul capilar 5; 2- resort; 3- rondele; 6- rezistență electrică; 8,9
–contacte electrice; 10- pârghie; 11- tijă; 12- regulator de nivel; 13- vasul cu bulbul; 14- rezervor cu
lichid; 15,16- conducte de legătură. Fig. 5.20 Regulator de nivel bipozițional termostatic: a- schema
constructivă; b- schema de montaj Dacă nivelul lichidului din vasul 13 este deasupra valorii de
referință, bulbul este în întregime scufundat în lichid ( 2 1 p ≈ p ) contactele 8 se închid și se mențin
deschise contactele 9. Dacă nivelul lichidului din vasul 13 scade sub valoarea de referință, bulbul
rămâne în spațil de vapori și este răcit mai puțin și datorită rezistenței 6 temperatura crește( 2 1 p > p
) și astfel se închid contactele 9. c) Regulatoare de nivel bipoziționale cu flotor (fig. 5.21) Detectorul
de nivel este realizat din flotorul 3, miezul magnetic mobil 5 și bobina 6. corpul detectorului 2 este
legat prin racordurile 1 și 4 la spațiul ocupat de lichidul din recipientul al cărui nivel se reglează,
respectiv la spațiul de vapori. Nivelul de lichid stabilit pe principiul vaselor comunicante produce
deplasarea flotorului 3 și a miezului 5 legat de acesta, modificându-se astfel impedanța bobinei 6,
care este conectată la intrarea regulatorului bipozițional 8, producându-se bascularea contactelor de
ieșire 9. Miezul magnetic 5 este separat de bobina 6 prin tubul etanș 7 confecționat din material
magnetic. Instalații de climatizare 48 Fig. 5.21 Regulator de nivel bipozițional cu flotor 5.2.4
Dispozitive de automatizare cu funcții combinate Robinetul cu comandă pilot tip PM3 (fig. 5.22) se
folosesc în liniile modularizate și are trei orificii filetate notate cu SI, SII și SIII în care se pot monta trei
robinete pilot. Fig. 5.22 Robinetul cu comandă pilot de tip PM3 Robinetul din figură funcționează ca
un regulator de presiune în amonte care este ajustat la presiunea de referință a robinetului SII când
robinetul SI este deschis și la cea a robinetului pilot SIII, când SI (robinet electromagnetic) este închis.
Dispozitivul este folosit în schema din fig. 5.23 în care se reglează bipozițional temperatura din
camera frogorifică 1. Fig. 5.23 Reglarea bipozițională a temperaturii dintr-o incintă frigorifică cu
 2

ajutorul dispozitivelor cu funcții combinate: 1- incinta frigorifică; 2- vaporizator; 3- regulator de

temperatura bipozițional; 4- electrovala; 5,6 – valve pilotate pentru reglarea presiunii de vaporizare;
7 – sevovalvă; 8- valvă de expansiune termostatică. Instalații de climatizare 49 6. Instalații de
ventilare și climatizare 6.1 Structuri de instalații de ventilare și climatizare civile și industriale 6.1.1.
Clasificarea instalaţiilor de ventilare și climatizare Rolul instalaţiilor de ventilare din punctual de
vedere al confortului este de a aduce aer curat, proaspăt în interiorul începerilor şi a spatiilor
ocupate. Ventilarea, care are ca scop principal asigurarea necesarului de aer proaspăt, poate avea şi
alte roluri, în acest fel fiind identificate următoarele instalaţii: • instalaţii de ventilare care asigura
răcirea aerului • instalaţii de ventilare care asigura încălzirea aerului • instalaţii de ventilare care
asigura umidificarea aerului • instalaţii de ventilare care asigura uscarea aerului Instalaţiile de
ventilare mai pot fi clasificate în funcţie de diferenţa de presiune dintre camera ventilată şi exterior
(împrejurimi). Dacă nu se doreşte aer infiltrat din exterior pentru aria ventilată deoarece calitatea
aerului din afară este necorespunzătoare presiunea ariei ventilate este superioară cu 20-30 Pa.
Acesta este sistemul de ventilare în suprapresiune. Exemple standard pentru aceasta soluţie sunt
laboratoarele, încăperile destinate fabricării de produse farmaceutice, sălile de spectacole şi
centralele termice. Acest tip de ventilare poate fi aplicat şi la restaurante pentru a preveni micile
inconveniente. Fig. 6.1 Instalaţia de ventilare in suprapresiune La instalaţiile de ventilare în
suprapresiune, ventilatorul este instalat în canalul de aer proaspăt. Instalaţia de evacuare poate să
nu existe, şi în acest caz aerul iese prin anvelopa clădirii. Dacă calitatea aerului din spaţiul ventilat
poate dauna spaţiilor învecinate, se poate utiliza sistemul de ventilare în depresiune. Exemple tipice:
băile, wc-urile, piscinele, halele industriale, bucătăriile, spălătoriile. Depresiunea spaţiului ventilat
este de 20-30Pa. Fig.6.2. Instalaţia de ventilare în depresiune Dacă nu există instalaţie pentru
introducerea aerului proaspăt, instalaţia este de ventilare pentru evacuarea aerului. Instalații de
climatizare 50 În instalaţia de ventilare echilibrată, debitele de aer proaspăt şi de aer viciat sunt
egale, neexistând o diferenţa de presiune între aria ventilată şi exterior. Cu o mică diferenţă de debit
de aer, se poate obţine o diferenţa de presiune mică. Fig. 6.3. Instalaţia de ventilare echilibrată În
funcţie de amplasarea echipamentelor de ventilare, instalaţiile pot fi clasificate în instalaţii de
ventilare locală şi generală. În centrala de climatizare intră următoarele canale (Figura 6.4.): • canal
de aer proaspăt, cu admisia aerului din exterior; • canal de aspiraţie, cu evacuarea în exterior; • canal
de transport la spaţiul ventilat; • canal de evacuare din spaţiul ventilat. Fig. 6.4. Instalaţie de ventilare
generală cu o centrală de climatizare Elementele principale ale centralei de ventilare sunt: filtrele,
ventilatoarele, bateriile de încălzire şi răcire, recuperatorul de căldură şi camera de umidificare. 6.1.2
Elementele instalaţiei de ventilare locală Instalaţia de ventilare locală se reduce de obicei la evacuare.
În acest caz aerul proaspăt intră în spaţiul ventilat prin anvelopa clădirii sau printr-un ventilator
montat în peretele exterior. Volumul de aer care intră depinde de densitatea aerului de pe anvelopa
clădirii. Energia din aerul evacuat nu este recuperată. Presiunea spaţiului ventilat este mai scăzută
decât cea exterioara. Costurile investiţiei sunt mici. 6.1.3 Instalaţii de ventilare generala Utilizarea
acestui tip de instalaţie este avantajoasă unde nu există solicitare de căldură şi este nevoie de o
funcţionare continuă. Instalații de climatizare 51 Fig. 6.5. Instalaţie de evacuare cu ventilator de
acoperiş Dacă este nevoie de reglare, este posibilă instalarea unei clapete acţionată cu electromotor,
care închide circuitul de aer când nu este nevoie de ventilaţie. În acest caz motorul electric al
ventilatorului are convertor de frecvenţă astfel încât debitul volumic să fie reglabil. Ventilatoare
pentru ventilarea generala Ventilatorul de acoperiş: Aceste tipuri de ventilatoare sunt montate la
capătul canalului in zidărie sau intr-o rama de metal exterioara. Exista doua tipuri de ventilatoare de
acoperiş funcţie de direcţia aerului evacuat: orizontale si verticale Din punct de vedere acustic, tipul
vertical e mai bun deoarece distribuţia radială a zgomotului emis este mai mare. Mărimi
convenţionale: � Diametru: Ø200mm-630mm, � Debitul volumic de aer: 200-25000m3/h, �
Putere cerută: 0.1-6kW. Ventilatoare de canal: Pentru o presiune mai mica se utilizează ventilatoare
 2

axiale, pentru o presiune mai mare sunt ventilatoarele radiale. Ventilatoarele axiale sunt utilizate
îndeosebi la instalaţiile mici. Datorita faptului ca in instalaţiile mari este necesara o presiune mai
mare, în aceste cazuri se utilizează ventilatoare radiale. Pentru instalaţiile mici este bine sa se
utilizeze ventilatoare montate în canal deoarece nu este nevoie de o camera separata pentru
ventilaţie. Dezavantajele ventilatoarelor montate în canal rezida din nivelul de zgomot emis în mediul
exterior. Ventilatoarele de canal sunt potrivite pentru evacuare, admisie ca si pentru instalaţiile de
ventilare echilibrata. Fig. 6.6. Ventilatorul radial cu şi fără cutie pentru atenuarea zgomotului
Instalații de climatizare 52 În figura 6.6 sunt doua tipuri de ventilatoare de canal. În partea stânga
este prezentat unul obişnuit, în dreapta un ventilator cu atenuator de zgomot care reduce zgomotul
emis în mediul înconjurător. Mărimi convenţionale: • Diametru: Ø100mm-630mm, • Debit volumic
de aer: 100-10000m3/h, • Putere electrica: 0.05-2kW. Instalaţia de ventilare echilibrata cu centrala
de ventilare Fig.6.7. Schema de baza a unei instalaţii de ventilare generala Instalaţia de introducere şi
instalaţia de evacuare sunt racordate la recuperatorul de căldura. Rolul recuperatorului de căldura
este de a utiliza conţinutul de energie din aerul evacuat. Rolul atenuatorului de zgomot este de a
reduce nivelul zgomotului din instalaţie. Instalaţia de încălzire cu aer cald În instalaţiile de încălzire cu
aer temperatura de refulare a aerului este mai ridicata decât în încăpere. Puterea termica,
proporţionala cu diferenţa de temperatura acoperă pierderile de căldura ale spaţiului încălzit. Fig.
6.8. Schema de baza a instalaţiei de încălzire cu aer cald Schema instalaţiei de încălzire cu aer cald
este extinsa de o camera de amestec (Figura 6.8). Scopul camerei de amestec este de a asigura
flexibilitate instalaţiei. Temperatura aerului refulat este cu 15-30°C mai mare decât cea a camerei
încălzite. Instalații de climatizare 53 Instalaţia de răcire cu aer Instalaţia de răcire cu aer este
asemănătoare cu cea de încălzire cu aer. Agentul de răcire este apa răcita. Daca temperatura
suprafeţei bateriei de răcire este mai mica decât temperatura de roua, care depinde de temperatura
ambientala şi de umiditatea relativa, pe suprafaţa va apare condensul ( de exemplu t=20°C, RH=50%
→punctului de roua=9.3°C ). În acest caz în afara de îndepărtarea căldurii din aer e îndepărtata şi
căldura latenta şi conţinutul de umiditate al aerului la intrare devine de asemenea mai scăzut. Daca
temperatura suprafatei bateriei de răcire scade sub zero, apa îngheata pe suprafaţa lucru care
trebuie evitat. Fig. 6.9. Schema de baza a instalaţiei de răcire cu aer De obicei temperatura aerului
refulat în încăpere este mai mica cu 5-10°C decât temperatura acesteia. Dezumidificarea aerului
Scopul dezumidificarii aerului este de a menţine umiditatea relativa şi conţinutul de umiditate
interioara sub nivelul cerut. Prin acest proces, conţinutul apei din aer se reduce. Instalaţii centralizate
Fig. 6.10. Schema instalaţiei de ventilare cu dezumidificarea aerului Instalații de climatizare 54
Instalaţia de ventilare cu dezumidificarea aerului Daca este necesara doar dezumidificarea şi nu este
necesar aport de aer proaspăt, se poate utiliza schema următoare (Figura 6.11.) Fig. 6.11. Instalaţia
de ventilare cu dezumidificare fără aport de aer proaspăt Instalaţia de dezumidificare a aerului
Dezumidificarea locala a aerului. Instalaţia de dezumidificare locala a aerului are o structura similara
cu dezumidificarea centrala fără aport de aer proaspăt. Dar echipamentul conţine intr-o carcasa
toate elementele necesare inclusiv pentru încălzire şi răcire. Fig. 6.12. Dezumidificatorul individual de
aer şi principalele sale aplicaţii Fig. 6.13.Schema dezumidificatorului individual de aer fără aport de
aer proaspăt Instalații de climatizare 55 Instalaţia de climatizare Aerul condiţionat înseamnă reglarea
temperaturii şi a umidităţii. Toţi parametrii pot sa fie stabiliţi. Fig. 6.14. Centrala de climatizare
Elementul suplimentar pentru tratarea aerului este instalaţia de umidificare. Poate fi: • Generatorul
de abur: este format dintr-un rezervor de apa care este conectat la canalul de aer. Bateriile de
temperatura ridicata sau energia electrica sau gazele de ardere încălzesc apa din rezervor. Apa din
rezervor se evapora şi aburul este direcţionat spre curentul de aer care trece deasupra rezervorului.
• Jetul de abur: Aburul produs de o sursa externa poziţionata aproape de centrala este injectat în aer.
• Spălătorul de aer: Este alcătuit dintr-o camera care conţine o instalaţie de pulverizare a apei, un
rezervor de colectare şi o secţiune pentru evacuare. Deoarece umiditatea relativa nu influenţează aşa
 2

de mult confortul termic cât temperatura mediului ambiant şi deoarece toate problemele legate de
instalaţia pentru umidificarea aerului de mai sus nu se regăsesc prea des în zona confortului, doar în
unele situaţii din ventilaţiile industriale este necesar aerul umed (de exemplu în industria electrica),
pentru umidificarea aerului în situaţiile curente se utilizează centrala de ventilare. 6.1.4 Instalaţia de
aer condiţionat de înalta presiune Principalele caracteristici ale unei instalaţii de înalta presiune sunt
următoarele: • Viteza mare de mişcare a aerului în conducta (15-50 m/s). La viteza mare pierderea
de presiune pe canal va fi de asemenea mare, presiunea produsa de ventilator este şi ea mare (1 000-
3 000 Pa); • Diferenţa de temperatura mai mare intre temperatura camerei şi temperatura aerului
din canal (10-30 °C); • Tipuri speciale de difuzoare de aer care nu produc zgomot la viteza mare. În
instalaţiile cu viteza mare, secţiunea ramificaţiilor perpendiculare a canalelor este de doar 10- 20%
fata de instalaţiile obişnuite. Canalele pentru instalaţiile de înalta presiune pot fi fixate în pereţi,
pardoseli şi în tavane. Viteza în canalele principale este de 20-50m/s, iar in canalele secundare de 10-
25m/s. În instalaţia de ventilare de înalta presiune se poate aplica sistemul cu una sau doua canale.
Instalații de climatizare 56 Instalaţia cu un canal Aceasta este similara cu instalaţia de climatizare. Fig.
6.15. Schema instalaţiei de înalta presiune cu un canal şi mai multe zone (1-filtru, 2-baterie de
încălzire, 3- umidificator, 4-baterie de răcire, 5-ventilator, 6- baterie de răcire/reîncălzire, 7-
difuzoare, 8-aer recirculat, 9-aer proaspăt, 10-canal de aspiraţie ) La instalaţiile de înalta presiune
unde se aplica soluţia cu un canal, se măreşte viteza de la 5m/s (viteza instalaţiei la presiune joasa) la
20m/s, diferenţa dintre temperatura aerului refulat şi temperatura camerei, de la 5°C la 20°C, astfel
încât secţiunea ramificaţiei este redusa la10 – 15% fata de secţiunea la instalaţia de joasa presiune.
Instalaţia cu doua canale. Pentru a obţine o instalaţie cat mai flexibila este recomandata aplicarea
sistemului cu doua canale. Instalaţia de înalta presiune cu doua canale este adecvata acolo unde este
necesara răcirea şi încălzirea în acelaşi timp. Aerul este separat în doua parţi în centrala de aer. O
parte din aer trece prin bateria de încălzire iar cealaltă prin bateria de răcire. Aceste doua feluri de
aer circula prin cele doua canale. Fig. 6.16. Repartizarea aerului pentru instalaţia de una şi de doua
canale 1-senzorul de temperatura, 2-canalul de aer rece, 3-regulatorul de debit pentru aer, 4- canalul
de aer cald Instalații de climatizare 57 6.1.5 Răcirea locală Sistemul şplit În sistemele de răcire locala,
sarcina de răcire este preluata de un echipament local care e situat în spaţiul unde răcirea e
necesara. În instalaţiile tip split exista un circuit închis de răcire. Aceasta instalaţie poate fi inversata,
adică echipamentul interior este capabil sa încălzească. Fig. 6.17. Aparatul de fereastra Fig. 6.18.
Componentele sistemului: Aparat de fereastra (echipamentele interne şi externe sunt introduse intr-
o singura cutie) şi unitate interna şi unitate externa) În funcţie de numărul de unităţi interne
conectate la cele externe se pot distinge sisteme monosplit şi sisteme multisplit. În primul caz fiecare
unitate interna este conectata la o unitate externa. Distanta dintre unitatea interna şi externa este
limitata. Într-un aparat de fereastra, părţile interne şi externe se afla într-un singur corp (Fig. 6.17,
6.18) şi asa cum precizează şi numele, aparatul de fereastra se montează în partea de sus a ferestrei.
Avantajul e instalarea şi manevrarea simpla. Pentru eliminarea dezavantajelor aparatului de
fereastra, compresorul şi condensatorul sunt situate într-o unitate separata – unitatea externa.
Unitatea interna se amplasează sub fereastra, pe peretele lateral sau în tavanul fals . Mărimea uzuala
a unitarii interne pentru tavanul fals este de 600x600 mm. Înălţimea necesara este de 300mm. Acest
tip de unitate este echipat pentru aport de aer proaspăt (Fig 6.20.). Instalații de climatizare 58 Fig.
6.19. Sistemul split cu o unitate interna şi o unitate externa Fig. 6.20. Sistemul split cu unitatea
interna montata în tavanul fals sau sub fereastra O unitate interna poate deservi mai multe camere
prin sistemul split cu tubulatura. Fig. 6.21. Sistemul split cu tubulatura Instalaţia de răcire locala –
ventiloconvectorul Capacitatea necesara de răcire şi de încălzire este transferata în ventiloconvector
prin apa răcita sau încălzita care are o capacitate mai buna de transfer ca şi aerul. Debitul de apa şi
temperatura de răcire este de exemplu 7/12°C şi pentru încălzire de 80/60°C. Exista următoarele
racorduri: - la conductele de răcire - la conductele de încălzire - alimentarea cu aer proaspăt -
 2

legătura cu canal pentru eliminarea condensului - energie electrica pentru ventilator şi reglaj. Daca
nu exista racord la apa calda echipamentul se foloseşte doar pentru răcire. Mai exista şi cazul când
aerul proaspăt nu este cerut. Instalații de climatizare 59 Fig. 6.22. Răcitorul de apa(chilerul) şi
modulul hidraulic Figura 6.23.Ventiloconvectorul montat vertical (de perete) , sau orizontal (de
tavan) Diferenţa între ventiloconvectorul montat vertical şi cel montat orizontal (Fig. 6.23) este ca
ultimele nu sunt echipate cu racord de aer proaspăt. Prin modificări minore asupra carcasei,
aparatele de perete sau de tavan pot fi utilizate şi montate în tavanul fals: ventiloconvector cu canale
de aer. În acest caz aparatul va avea ataşata un canal cu o cutie distribuitoare şi colectoare pentru
instalarea canalelor de introducerea şi evacuarea aerului. Fig. 6.24. Ventiloconvector amplasat în
tavanul fals ( înălţime 30cm) Instalații de climatizare 60 6.1.6 Perdelele de aer Perdelele de aer sunt
dispozitive de ventilare locala folosite la clădirile publice şi industriale pentru a reduce curenţii de aer
prin deschiderile din pereţii exteriori ai construcţiilor. Operaţia se bazează pe efectul de amortizare a
jeturilor de aer la suprafaţa deschiderilor. În cazul perdelelor de aer nu este necesar ca deschiderile
sa fie închise. Avantajele perdelelor de aer sunt: - îmbunătăţirea condiţiilor de munca în apropierea
deschiderilor libere; - reducerea consumului de căldura (răcire) şi a energiei electrice pentru
încălzirea/răcirea clădirilor; - reducerea pierderilor de căldura în clădiri prin folosirea aerului cald din
zona superioara a încăperii; - reducerea suprafeţei inutilizabile din apropierea porţilor, datorita
admisiei de aer exterior în clădire; Perdelele de aer tradiţionale, care folosesc doar aerul interior
încălzit în încălzitoarele perdelelor, nu sunt întotdeauna economice (datorita consumului considerabil
de energie termica). Reducerea consumului de căldura este realizata de perdele prin utilizarea
aerului interior şi exterior neîncălzit şi prin combinarea de aer mixte, care încălzesc doar aerul
proaspăt. Perdelele de aer care utilizează aer neîncălzit economisesc 30-70% din energia termica.
Conform modelului aerodinamic se disting următoarele tipuri de perdele: • Perdele de aer cu aer
interior neîncălzit; • Perdele de aer cu aer interior încălzit; • Perdele de aer mixte cu aer interior.
Aceste tipuri de perdele sunt întotdeauna instalate în deschiderile exterioare ale porţilor încăperilor
încălzite, ca şi în camerele neîncălzite unde temperatura standard trebuie menţinuta în spaţiul de
lucru. Sunt proiectate pentru prevenirea pătrunderii aerului exterior în perioada rece a anului. Cele
pentru încăperile răcite sunt proiectate pentru împiedicarea intrării aerului cald din exterior. Fig.
6.25. Perdea de aer cu aer interior neîncălzit, cu dublu jet orizontal (1.grila de admisie, 2.ventilator,
3.canal de aer , 4.difuzoare de refulare) Instalații de climatizare 61 Fig. 6.26. Perdea de aer cu aer
interior neîncălzit cu refulare verticala (1. grila de admisie, 2.ventilator, 3.canal de aer , 4.difuzoare
de refulare, 5.difuzoare de refulare montate în pardoseala, 6.spatiu în pardoseala pentru canalul de
aer) Figura 6.27. Perdea de aer mixta cu aer interior 6.1.7 Ventilarea teatrelor, sălilor de concert şi
cinematografelor Fig. 6.28. Prepararea şi distribuţia aerului în teatre, cinematografe şi săli de concert
Instalații de climatizare 62 6.1.8 Ventilarea sălilor pentru piscine Fig. 6.28. Sistemul de ventilare
pentru sălile piscinelor Parametrii proiectaţi ai piscinelor sunt: • Temperatura ambientala 28-30°C; •
Temperatura apei 25-27°C; • Umiditatea relativa în interior pe timp de iarna: max. 65%, pe timp de
vara : max. 70%; • Temperatura aerului refulat pe timp de iarna: max. 40-45°C. La intrarea în sala, în
fata bazinului, exista un spaţiu adecvat Refularea aerului în interior se face pe la partea superioara a
sălii. Gurile de evacuare sunt amplasate în zona tavanului. Toate elementele sistemului de ventilare
sunt făcute din otel inoxidabil sau aluminiu pentru a se evita corodarea acestora. Canalele amplasate
în exterior vor fi izolate, pentru evitarea fenomenului de condensare în interiorul canalului. Toate
problemele privind umiditatea la evacuare trebuie luate în considerare. 6.2. Moduri de distributie a
aerului în încaperi Clasificarea de mai jos nu este făcuta cu scopul de a opta pentru o soluţie în
defavoarea celeilalte. Fiecare are avantaje şi dezavantaje şi este la latitudinea proiectanţilor de a
selecta cea mai potrivita soluţie pentru fiecare caz în parte. În practica, pentru un anumit tip de
încăpere, soluţia de climatizare poate fi aleasa folosind diferite tipuri de instalaţii şi echipamente
pentru introducerea aerului. În cazurile concrete, realizarea parametrilor instalaţiei nu depinde doar
 2

de instalaţia propriu-zisa ci şi de parametrii de funcţionare şi în aceeaşi măsura şi de caracteristicile

altor surse interne care influenţează modul de introducere al aerului, cum ar fi sursele de căldura şi
de noxe, curenţii de aer rece şi modurile de încălzire şi răcire a încăperii. De aceea este important a
separa soluţiile ideale de cele concrete în ceea ce priveşte aerul condiţionat din încăperi. Instalații de
climatizare 63 Fig. 6.29 Moduri de distribuţie a aerului O clarificare a soluţiei ideale va ajuta la
evaluarea metodelor de distribuţie a aerului în încăpere, pentru diferite condiţii de expoatare. Modul
de distribuţie a aerului în încăpere este prezentat printr-o schema de principiu care descrie
temperatura propusa, umiditatea şi distribuţia noxelor precum şi evacuarea aerului din încăperea
ventilata. Sistemul de ventilare al încăperii poate consta în diferite procedee de funcţionare şi
controlul asupra lor, creând un sistem performant. Performanta sistemului este evaluata comparând
performante atinse aferente soluţiei alese. Ambele metode (distribuţia aerului în încăpere,
evacuarea, încălzirea şi răcirea încăperii, etc.), procesele şi factorii perturbatori din interiorul încăperii
influenţează condiţiile rezultante. 6.2.1 Ventilaţia ca înlocuire Ventilaţia ca înlocuire în plus poate fi
divizata în submetodele: deplasare termica, înlocuirea tip piston şi înlocuirea prin amestec. Motivul
acestei clasificări este din cauza termenului ”înlocuire”folosit de obicei pentru metoda de distribuţie
a aerului în încăperi în care fluxul de aer introdus în încăpere este mai întâi ridicat prin intermediul
surselor de căldura din interiorul camerei şi nu de debitul de aer proaspăt care este introdus pentru a
înlocui aerul evacuat. Ideea principala în abordarea ventilaţiei ca înlocuire este următoarea: în
întreaga suprafaţa, aerul introdus intra cu o viteza mica şi energie potenţiala scăzuta. Suprafaţa de
intrare poate fi o parte sau întreaga suprafaţa a tavanului sau suprafaţa pardoselii. Viteza de intrare
variază între 0.1-0.5m/s. Chiar daca introducerea aerului se face în spatii ocupate, aceasta nu are
influente negative asupra corpului uman. Aerul uzat nu se amesteca cu aerul proaspăt. Distribuţia în
camera rezulta prin efectul de piston (curgere unidirecţională a aerului). Efectul cel mai înalt poate fi
atins prin soluţia pistonului. Concentraţia contaminanţilor, temperatura sau umiditatea, şi eficienta
locala sunt în funcţie de locaţie şi de puterea surselor în Instalații de climatizare 64 relaţie cu orificiile
de admisie şi evacuare. Când exista surse de noxe uniform distribuite, contaminantul, concentraţia şi
temperatura variază liniar între gurile de aspirare şi de evacuare situate în capetele opuse ale
camerei. Daca exista surse locale, concentraţia în afara curentului este foarte scăzuta. Avantajele
acestei soluţii constau în următoarele: întregul aer evacuat poate fi controlat, zonele dinafara
curentului pot fi păstrate curate, contaminantul mare poate fi înlăturat şi temperatura efectiva poate
fi atinsa. Dezavantajele sunt: nevoia unui debit de aer proaspăt mai mare şi de suprafeţe mai mari
pentru aer proaspăt. Criteriul de proiectare la utilizarea soluţiei pistonului este de a înfrânge toţi
curenţii de aer opuşi direcţiei aerului evacuat creat în cameră. Volumele de aer proaspăt pentru
mişcarea aerului pe o singura direcţie este de câteva ori mai mare (10-100) decât în cazul încăperilor
ventilate în mod convenţional. De aceea cheltuielile de investiţie şi exploatare sunt mult mai mari.
Din aceasta cauza este de obicei folosit numai în aplicaţiile în care este nevoie, cum ar fi camerele
curate din industria semiconductorilor. Fig. 6.30.Exemple de metode de distribuţie a aerului pentru
soluţia pistonului (piston orizontal şi vertical) Metoda curgerii unidirecţionale a aerului este folosita
când se cere o concentraţie mica de particule sau bacterii. Aceasta curgere este pe o singura direcţie,
de obicei orizontala sau verticala, la o viteza uniforma cuprinsa între 0.3 şi 0.45m/s şi în întreg spaţiul.
Viteza aerului sugerata este suficienta pentru a mişca particule relativ mari înainte ca acestea sa se
aşeze pe suprafeţe. 6.2.2 Ventilaţia ca deplasare O distribuţie a temperaturii şi a noxelor relativ
uniforma în întreaga încăpere este atinsa atât prin stratificare cat şi prin utilizarea soluţiei pistonului.
Forţele de deplasare în cazul celor doua soluţii sunt, complet diferite şi distribuţia parametrilor este
diferita şi ea. În cazul soluţiei pistonului curgerea uniforma de exemplu este creata de aerul introdus,
în stratificare aceasta este creata numai de diferenţele de densitate din interiorul camerei, adică
evacuarea aerului din camera este controlata de forţele gravitaţionale. Ca urmare, înlăturarea
noxelor şi eficienta temperaturii sunt mult mai ieftine decât în cazul utilizării soluţiei pistonului.
 2

Avantajele soluţiei deplasării sunt: concentraţie joasa în zona ventilată, reţinerea relativ mare a
noxelor şi eficienta termica poate fi atinsa. Oricum, soluţia stratificării este sensibila la turbulente şi
sunt posibile suprafeţe stagnante cu o concentraţie locala mare. De asemenea funcţionează
corespunzător numai când condiţiile sunt favorabile. Fig. 6.31 Un exemplu de ventilaţie ca deplasare
Instalații de climatizare 65 În cadrul soluţiei ventilaţiei ca deplasare, aerul introdus este folosit pentru
a înlocui aerul evacuat din zona ventilata (în cele mai multe cazuri ocupata), pentru a preveni
circulaţia de exemplu între zone. Aerul introdus trebuie distribuit în aşa măsura încât sa nu fie
deranjata mişcarea ascensionala a aerului. Stratificarea este o soluţie esenţială pentru o ventilare
eficienta a încăperilor, cu mult mai puţin efort decât folosind soluţia pistonului. O aplicabilitate
esenţială în ventilarea încăperilor este metoda deplasării termice. Oricum, ea poate fi de asemenea
aplicata pentru contaminanţi fără vreo sursă termică, care generează densitate diferită faţă de aerul
din cameră. Oricum, datorită naturii sale fizice, aerul de ventilare având o foarte mică autoritate
asupra camerei ventilate, dincolo de debitul de aer din încăpere, soluţia stratificării depinde foarte
mult de stabilitatea diferenţelor de densitate şi a echilibrului debitului de aer şi de aceea este foarte
sensibilă la turbulenţele din camera. Fig. 6.32. Plasarea difuzoarelor şi a gurilor de refulare a aerului
pentru ventilaţia ca deplasare (marginea peretelui, coltul încăperii în interiorul încăperii şi difuzorul
cu palete rotative) În ventilaţia ca deplasare sistemele de introducere a aerului sunt întotdeauna
plasate în zone ocupate, astfel încât este garantat cel mai mic nivel de noxe pentru ocupanţi. Soluţia
ventilaţiei ca deplasare poate fi aplicata în săli de clase, cinematografe, teatre şi în toate suprafeţele
care necesita un anumit grad de confort unde înălţimea este peste 3m. Aceasta soluţie de ventilare
este indicată în spaţii ocupate unde exista surse de căldura interna şi externa, dar nu este utilizata
pentru încălzirea aerului. Ventilaţia ca deplasare nu este convenabilă pentru îndepărtarea
particulelor mai grele decât aerul (ex. fumul rece). 6.2.3. Soluţia zonală Ideea împărţirii zonale a
aerului climatizat este de a avea controlul asupra unei anumite suprafeţe sau volum al încăperii, în
timp ce restului încăperii ii este acordata mai putina atenţie. În majoritatea cazurilor sunt oportune şi
utilizate şi acumularea de căldură, concentraţia sau umiditatea din afara zonei controlate. Curenţii de
aer din încăpere sunt controlaţi atât prin jeturile de aer introduse cat şi de forţele ascensionale
generate de temperatura. Eficacitatea ventilării (temperatura, eliminarea noxelor, umiditatea)
utilizând modul de climatizare pe zone are ca scop alegerea soluţiei de climatizare dintre cea cu
amestecare şi cea cu stratificare. Oricum, eficienţa este puternic influenţată de metodele folosite şi
de condiţiile de exploatare. Concentraţia şi temperatura sunt mai omogen distribuite utilizând soluţia
cu zone controlate decât utilizând soluţia cu stratificare. Împărţirea pe zone poate fi atât verticala cat
şi orizontala. Zonarea verticala este tipică încăperilor înalte, când aerul introdus este distribuit
aproape de zona ocupata la nivelul pardoselii iar gurile de evacuare sunt situate aproape de tavan.
Zonarea orizontala poate fi aplicata, de exemplu, utilizând aer sau perdele de aer mobile (plastic) cu
scopul de a împărţi spaţiul încăperii în diferite sectoare. În aceste sectoare este posibil sa se aplice în
continuare diferite soluţii semiindependente în direcţia verticală. Soluţia zonală oferă o mai bună
îndepărtare a noxelor şi o mai bună eficienţă termică decât soluţia prin amestec, reglare limitată a
modului de curgere în zona ventilată şi capacitatea de a evita formarea de zone stagnante cu
concentraţii locale mari în zona ventilată. Oricum, amestecul parţial al noxelor în zona ventilată scade
eficienţa ventilării. Instalații de climatizare 66 Fig. 6.33. Exemplu de soluţie zonală 6.2.4. Ventilaţia
prin amestecare Scopul soluţiei de ventilare cu amestec este de a asigura condiţii uniforme în
întreaga încăpere ventilata. Îndepărtarea noxelor şi eficienta temperaturii în soluţia cu mestecare
sunt egale cu 1. În practica instalaţiilor, amestecul incomplet în încăpere şi gradientul de temperatura
nefavorabil şi locaţia gurilor de evacuare împreuna cu aerul introdus, pot cauza scurt-circuite ale
aerului introdus spre gurile de evacuare şi eficienta poate scădea. Folosind soluţia cu amestec, în
timpul perioadei de încălzire se pot evita zonele stagnante cu concentraţie locala ridicata şi gradient
de temperatura nefavorabil. În acelaşi timp, are loc scăderea concentraţilor noxelor şi a eficientei
 2

temperaturii şi viteza mare a aerului poate cauza curenţi de aer. Jeturile de aer sunt folosite pentru a
crea o mişcare a aerului suficienta în interiorul încăperii pentru a circula şi a amesteca întregul volum
de aer din încăpere. Aceasta soluţie este adeseori denumita ventilaţie prin diluţie, deoarece noxele
create în interiorul încăperii sunt amestecate cu volumul de aer din întreaga încăpere, rezultând o
concentraţie locala redusa de impuritatea. Curenţii de aer ai încăperii sunt în special controlaţi de
aerul refulat sau/şi circulaţia jeturilor de aer, folosind, de exemplu, jeturi concentrate, introducerea
aerului prin tavan, sau ajutaje de refulare cu impuls mare. Jeturi de aer tangentiale.Gurile de refulare
sunt plasate pe marginea peretelui, pe tavan sau sub fereastra. Viteza de admisie este mare, aceasta
este farta conducătoare a dezvoltării zonelor de amestec primare şi secundare. Nivelul de amestec
din încăpere este ridicat. Aceasta înseamnă distribuţie uniforma a temperaturii şi noxelor. Admisia
aerului prin ventiloconvectoare de pardoseală. Ventiloconvectorul este amplasat sub fereastra. El
introduce aer în încăpere în poziţia verticala. Jetul de aer format aspira aer din încăpere prin bateria
de încălzire şi de racire.Depinde care dintre baterii este în funcţiune. Fig. 6.34. Introducerea aerului
prin ventiloconvectoare de pardoseală Instalații de climatizare 67 Aerul amestecat urca, apoi circula
orizontal sub tavan. Exista o continua amestecare între aerul din camera şi aerul proaspăt. Numai
amestecul secundar al aerului ajunge în zona principala. Datorita eficientei amestecului, diferenţa de
temperatura dintre temperatura ambianta şi temperatura aerului admis de la ventiloconvector poate
fi chiar 10 -15°C. Acest tip de sistem de distribuţie este folosit în birouri, camere de şedinţe, magazine
şi în toate spatiile care au înălţimea sub 3m. Difuzia aerului bazata pe efectul Coandă Când aerul este
introdus paralel cu o margine (ex. un tavan), apare o presiune negativa între jetul de aer şi tavan,
cauzând “înfigerea”jetului în tavan, efect cunoscut sub numele de efectul Coanda. Acest efect este de
o mare importanta, în mod special la introducerea de aer rece. Pentru a atinge cel mai mare efect
Coanda posibil, aerul trebuie sa fie introdus în mici cantităţi pe fiecare unitate, cu cea mai larga
răspândire posibila pe tavan şi cea mai mare viteza posibila. Efectul dispare complet la viteza mai
mica de 0.35m/s. Ventiloconvectorul pentru aer condiţionat de acest tip este instalat în capătul
încăperii. Aerul este filtrat apoi încălzit sau răcit printr-o baterie de schimb de căldura având ca agent
termic apa calda sau răcita şi împinsa în încăpere prin mai multe guri de refulare orientabile. Fig.
6.35.Ventiloconvector de tavan cu difuzia aerului bazata pe efectul Coandă (1.Guri orientabile de
refulare a aerului, 2.Grila de întoarcere a aerului cu filtru de aer,3.Panou inferior,4.Cutie pentru
conexiuni electrice,5.Baterie de schimb termic, 6.Tava de colectare a condensului,7.Regulator) Caseta
Coanda rezolva problemele de calitate a aerului din încăpere printr-o abordare tip confort prin
îmbunătăţirea difuziei aerului şi minimizarea puterii consumate. Întregul sistem de difuzie a aerului
este inclus în panoul de intrare/ieşire, fără canale sau grilaje suplimentare. Pentru a îmbunătăţi
difuzia aerului, este folosit un ajutaj cu un coeficient de admisie mare, astfel încât aerul din încăpere
sa fie aspirat datorita aerului insuflat. Aceasta opreşte direcţionarea aerului în tavan prin efectul
Coanda, evitând curenţii de aer spre suprafaţa ocupata a încăperii. Aparatele tip Coanda sunt create
pentru birouri cu lungimea între 5 şi 6 metri. Guri de refulare şi de evacuare amplasate pe perete În
cazul unor guri de refulare şi evacuare amplasate pe perete, nivelul de amestec al aerului în zona
ocupata este ridicat. Problema principala în proiectarea sistemului de amestec consta în a nu avea
scurt-circuite de aer. Ceea ce înseamnă ca tot aerul părăseşte zona ventilata fără a se amesteca cu
aerul din încăpere. O alta dificultate este dezvoltarea zonelor de stagnare locala în care aerul sa nu se
amestece cu cel intrat. Este mult mai periculos când zona stagnanta se formează în zone rezidenţiale.
În zonele stagnante aerul este mult mai impurificat. O posibila soluţie de amplasare a gurilor de
refulare şi evacuare poate fi observata în figura 6.36. Nivelul maxim al sarcinii termice al acestui tip
de distribuţie a aerului este mai mic de 80 W/m2 şi rata maxima de schimb de aer este de 8 l/h.
Aceste modele de distribuţie a aerului sunt dependente de Instalații de climatizare 68 aporturile de
căldura. Fig. 6.36. Modul de amplasare a gurilor de introducere şi evacuare pe pereţi 6.3. Elemente
ale instalaţiilor de ventilare şi condiţionarea aerului 6.3.1 Ventilatoare Ventilatorul este elementul
 2

aerodinamic activ al unui sistem de ventilaţie. Un ventilator este un dispozitiv dinamic rotativ şi
reprezintă partea care pune în mişcare toate sistemele de ventilare mecanica. Energia de rotaţie
aplicata axului ventilatorului este transformata într-o diferenţa de presiune făcând ca aerul, gazul sau
o particulele de praf sa plutească prin tub sau sa fie evacuate într-un spaţiu liber. Ventilatoarele sunt
împărţite în doua categorii generale: Ventilator axial în care aerul pluteşte axial prin rotor într-un
cilindru sau cerc. Ventilator centrifugal sau radial în care aerul pluteşte radial prin rotor într-o carcasa
tip spirala. Ventilatoarele cu jet axial sunt împărţite în două sub-categorii diferenţiate în principal de
carcasa lor şi rafinamentul rotorului şi al accesoriilor. Toate tipurile variază în forma, număr şi unghi
al lamelor; proporţie a butucului rotii fata de diametrul rotorului, materiale şi metode de fabricaţie,
depinzând de model şi preferinţa producătorului. Ventilatoare cu propagare axială Ventilatoarele cu
propagare axiale folosite de obicei pentru transport liber, sau împotriva unei rezistenţe scăzute, pot
prezenta de asemenea o varietate de forme, dar sunt simple din punctul de vedere al construcţiei.
Acest tip consta într-un propagator sau o roata de tip disc în interiorul unui panou circular sau
carcase. Roata sau carcasa este fie din folii de metal, mulaj de aluminiu, sau material îmbrăcat în
plastic. Rotirea poate fi directa cu axul pe vibrochenul motorului sau rotire prin curea. Fig. 6.37
Ventilator axial Instalații de climatizare 69 Avantaje şi utilizări uzuale: Gama larga de volume Cost de
exploatare scăzut Necesar de spaţiu şi greutate reduse Ventilaţie de diluare pentru îndepărtarea
toxicului şi a mirosurilor Dezavantaje: Limita de rezistenta la 250 kPa Probleme ale nivelului sunetului
în cazul vitezelor mari Nerecomandate în cazul mediilor corozive sau abrazive, cerinţe de protejare
Ventilatoarele cu acţionare directa nu trebuie folosite în spatii în care ventilatorul transporta gaze
sau vapori explozibili Limitări ale temperaturii de exploatare Ventilatoare axiale Ventilatoarele axiale
sunt împărţite în doua sub-categorii: cu tub axial şi cu turbina axiala, folosite de obicei împotriva
rezistentei apreciabile, în mod normal au butucul rotii relativ mare şi palete elicoidale (unghiul
variind radial de-a lungul paletei). Paletele pot fi de grosime uniforma, fie plate fie îndoite, compacte
sau formate din discuri; sau mai pot fi formate din foaie de tabla decupata şi îndoita, compacta sau
din tabla de grosime dubla. Un ventilator cu tub axial este în principal este un ventilator cu elice
plasat într-o carcasa cilindrica scurta, gazul curgând în direcţie axiala. Un ventilator cu turbina axiala
încorporează turbine proiectate special, care sunt poziţionate fie în sensul fie în contrasens cu
curentul de aer al ventilatorului. Fig. 6.38 Ventilatorul cu tub axial şi ventilatorul cu turbina axiala.
Ventilatorul axial consta dintr-un rotor prevăzut cu palete din tabla îndoita şi decupata montate pe
un butuc rotitor. Butucul este poziţionat într-un carcasa cilindrica aliniata cu direcţia de curgere a
gazului. Daca sunt utilizate gaze ce nu prezintă un pericol, motorul este plasat direct în curentul de
aer. Daca totuşi sunt transportate gaze explozive, abrazive, inflamabile sau corozive, este folosit un
ventilator bifurcat, cu motorul poziţionat înafara jetului de aer. Un motor localizat în afara casetei
permite ventilatorului sa funcţioneze acţionat de o curea, asigurând schimbări uşoare de viteza, daca
acestea sunt necesare. Datorita progreselor în controlul electronic a vitezei motorului, folosirea
curelelor pentru controlul vitezei este în scădere. Un ventilator cu palete din tabla îndoită şi decupata
poate avea eficienta de pana la 80%. Are avantajele de a fi compact şi capabil de a se îngloba în tubul
de ventilaţie. Dezavantajele constau în faptul ca nu poate fi capabil sa dezvolte presiunile ridicate
cerute de multe sisteme de ventilaţii industriale. Scopul paletelor este sa reducă gradul de spiralate a
jetului şi sa transforme o parte din viteza în presiune statica utilizabila. Ventilatoarele cu turbina
axiala dezvolta o mai mare presiune statica decât ventilatoarele cu tub axial. Acestea sunt construite
dintr-o varietate de materiale, depinzând de utilizare. Acestea pot fi acţionate fie direct fie prin
curea. Modele mai scumpe sunt dotate cu palete cu unghi ajustabil, ce permit unui ventilator cu
acţionare directa sa asigure aceleaşi caracteristici tehnice ca şi un ventilator cu acţionare prin curea,
de acelaşi diametru. Instalații de climatizare 70 Avantaje şi utilizări uzuale: Funcţionează cu debite
mici şi mari de aer. Gama actuala de presiuni a unor ventilatoare cu turbina axiala este similara cu
eficienta ridicata a ventilatoarelor centrifugale curbate în sens invers. Montând ventilatoarele în
 2

serie, presiunea de funcţionare poate fi mărita. Sunt compacte, ocupa puţin spaţiu şi au o greutate
mica. Aplicaţiile includ asigurarea condiţiilor de confort, aerisire, răcire, etc. Dezavantaje: Prin
construcţie nivel ridicat de zgomot fata de cele mai multe ventilatoare centrifugale de înalta eficienta
care îndeplinesc aceeaşi sarcina Nepotrivite în atmosfere abrazive sau corozive Probleme în protecţia
rulmenţilor Nepotrivite în cazul gazelor inflamabile sau explozibile sau a vaporilor, decât în cazul
folosirii unui ventilator cu acţionare prin curea. Probleme ale curbelor ventilatorului la închidere
clapetelor. Ventilatoarele centrifugale. Ventilatoarele centrifugale sunt în continuare clasificate în
tipuri, funcţie de încovoierea sau panta paletelor rotorului, unghi care determina în principal
caracteristicile tehnice de funcţionare. Ventilatoarele centrifugale pot fi clasate în trei clase foarte
generale (Figura 6.39): • Cu vârful paletelor încovoiat în direcţia de rotaţie; • Cu palete radiale
drepte; • Cu vârful paletelor inclinat în sens invers fata de direcţia de rotaţie. Fig. 6.39 Trei tipuri de
ventilatoare centrifugale (paleta înapoi, paleta radiala, paleta înainte) Sunt de asemenea clasificate în
următoarele tipuri: de viteza redusa, medie sau ridicata. Diferenţierea în încovoiere este întotdeauna
vârful lamei, de vreme ce lama intrând, daca este înclinata, este întotdeauna curbata înainte pentru a
minimiza socul pierdut la intrare. Paletele radiale drepte se întâlnesc cel mai adesea în ventilatoarele
de presiune şi ventilatoarelor folosite la lucrul cu materiale. Ventilatoarele centrifugale produc
presiune din doua surse independente: - de la forţa centrifugă creata prin rotaţia coloanei de aer
închise - de la energia cinetica cedata aerului prin transformarea energiei cinetice cu care părăseşte
rotorul. Aceasta viteza la rândul ei este o combinaţie dintre viteza de rotaţie a rotorului şi viteza
relativa a aerului la rotor. La paletele cu vârful îndoit înainte, aceste doua viteze se cumulează, iar
când vârful este îndoit înapoi, se scad. În acest fel, un ventilator cu palete încovoiate înainte depinde
mai puţin de forţa centrifuga pentru realizarea presiunii, depinzând mai mult de conversia viteza -
presiune din carcasa, cu rezultatul ca poate funcţiona la viteze relativ joase. Dimpotrivă, un ventilator
având lame încovoiate înapoi creează mai multa presiune prin forţa centrifugala (o forma mult mai
eficienta de transfer de energie) şi mai putina presiune prin conversia vitezei, de aceea trebuie sa
funcţioneze la o viteza mai mare. Astfel, un ventilator cu paletele încovoiate înainte va avea
caracteristici mai bune fata de oricare alt tip, de aceleaşi caracteristici, când funcţionează fără nici o
rezistenţă. Instalații de climatizare 71 Ventilatoarele pentru instalaţiile ventilaţie şi aer condiţionat
sunt acţionate de obicei de motoare electrice, deşi pot fi acţionate şi prin alte metode. Gama de
ventilatoare de dimensiuni mici şi în special cele care funcţionează cu viteze mari, sunt echipate cu
motoare cu acţionare directa. Ventilatoare de dimensiuni mai mari şi cele care funcţionează cu viteze
mici, în general sunt acţionate prin curea tip V. Fig. 6.39 Ventilatorul centrifugal antrenat de motor
electric Ventilatoare centrifugale de tubulatură Ventilatoarele centrifugale de tubulatura
rectangulara şi circulara combina avantajele ventilatoarelor axiale de conducta, de aceea rezulta o
instalare simpla şi eficienta ca şi cost, realizând o presiune ridicata, specifica unui ventilator
centrifugal. Fig. 6.40 Ventilator centrifugal de tubulatura circulara Avantaje ale ventilatoarelor
centrifugale de tubulatura: - foarte compacte în formă; - instalare rapida şi ieftină; - nivel scăzut al
zgomotelor şi al vibraţiilor; - presiune înalta realizata, pana la 300 Pa; - gama diversificata a debitelor
de aer, pana la 3000m3/h; - aplicaţie universală în scopuri casnice, comerciale şi industriale. Alegerea
ventilatoarelor Pentru a selecta tipul şi mărimea potrivita a ventilatorului sunt necesare următoarele
informaţii: 1.Capacitatea în metru cub pe secunda. 2.Presiunea statica sau pierderile de presiune a
sistemului. 3.Densitatea aerului, daca este alta decât cea standard. 4.Tipul de aplicaţie sau utilizare.
5.Dispunerea sistemului. 6.Nivel predominant al zgomotului sau utilizarea spaţiului deservit. 7.Natura
încărcăturii. 8.Tipul de energie disponibila. Instalații de climatizare 72 Pentru a facilita alegerea
aparatului, diferiţi producători de ventilatoare pun la dispoziţie tabele sau curbe caracteristice ale
ventilatoare care arata de obicei următorii parametri pentru fiecare tip de ventilator, ce acţionează
asupra unei game largi de presiune statica: 1.Debitul de aer în metru cub pe minut. 2.Viteza de ieşire
3.Turatia în rotaţii pe minut. 4.Puterea electrica necesara. 5.Presiunea statica. Curbele de
 2

performanta ale ventilatoarelor şi caracteristicile sistemului Curbele de performanta ale variatelor

tipuri de ventilatoare sunt prezentate grafic (pentru viteza şi densitate a aerului constante) a relaţiei
dintre presiunea totala, presiunea statica, necesarul de energie şi eficienta mecanica şi statica la
debitul de aer existent, pentru gama de debite dorita (uneori numita caracteristica). Orice sistem de
ventilaţie ce consta din tubulatura, baterii de încălzire, dispozitive de curăţare a aerului, filtre etc.,
are un sistem caracteristic care individualizează acel sistem şi este independent de orice ventilator
care poate fi aplicat sistemului. Aceasta caracteristica poate fi exprimata în forma de curba exact
acelaşi mod ca şi caracteristicile ventilatorului. Caracteristicile unui sistem tipic sunt prezentate în Fig.
6.41. Aceste curbe sunt trasate urmând legea parabolica simpla în care presiunea statica sau
rezistenta la curgerea aerului variază odată cu curgerea debitului prin sistem. Instalaţiile de încălzire
şi ventilaţie urmează foarte fidel aceasta lege şi nici o eroare serioasa nu este introdusa prin folosirea
ei. Singurul punct comun celor doua curbe este punctul de la intersecţia curbei caracteristicilor
sistemului şi curba caracteristicilor ventilatorului şi acesta este punctul de funcţionare al celor doua
sisteme. Fig. 6.41 Caracteristicile parabolice ale instalaţiei şi curbele caracteristice ale ventilatorului
Puterea necesara a ventilatorului. Puterea solicitata de un ventilator în funcţiune poate fi estimata cu
următoarea ecuaţie: η t V p P ⋅∆ = 2,1 [W] (6.1) În care: V[m3 /s]-debitul pt[Pa] -presiunea totala η[−]
-randamentul ventilatorului 1,2 este un coeficient de siguranţa care acoperă inacurateţea calculului.
Tipul de ventilator Randament Axial 0,55 – 0,66 Ventilator centrifugal cu gama de presiune scăzuta
(aplicat în ventilaţia de confort) 0,65 – 0,85 Instalații de climatizare 73 6.3.2 Baterii (module) de
încălzire şi răcire Sunt posibile multe metode diferite de încălzire a aerului în scopul ventilării. Într-o
aplicaţie proiectata pentru aer cald, trebuie data atenţie efectelor stratificării în clădirile înalte.
Stratificarea măreşte pierderile de căldura prin acoperiş şi pereţi înalţi precum şi rata schimbului de
aer din cauza efectului de piramida şi prin urmare apar pierderi în sistemul de ventilaţie. În multe
cazuri, încălzirea cu aer cald este mai ieftina din punctul de vedere al costului iniţial, costurile de
funcţionare, totuşi, vor fi mai mari decât pentru alt sistem de încălzire care asigura aceleaşi condiţii.
Sistemul de ventilaţie poate fi folosit foarte avantajos în timpul lunilor de vara cu bateria de încălzire
închisa pentru a introduce aer exterior şi pentru a ajuta la îndepărtarea aporturilor de căldura. Aerul
poate fi încălzit dintr-unul sau mai multe din următoarele motive: Încălzirea materialelor Aer încălzit
de completare pentru a suplini pierderile de ventilaţie Încălzirea pentru confort Încălzire pentru a
reduce incidenta condensării Baterii de încălzire şi răcire a aerului Pentru încălzirea aerului, bateriile
sunt folosite ca şi baterii de atenuare, de preîncălzire, reîncălzire sau încălzitoare rapide. Aburul sau
apa calda sunt de obicei agenţii termici folosiţi. Bateriile sunt de obicei folosite pentru răcirea aerului
însoţite sau nu de dezumidificare. O mare parte a echipamentului bateriilor este proiectat pentru a
suporta atât răcirea sensibila cat şi dezumidificarea. Ansamblul include de obicei modalitatea de
curăţare a aerului pentru a proteja bateria de acumulările de mizerie şi pentru a ţine praful şi
materiile străine în afara spaţiului unde are loc condiţionarea aerului. Agentul de răcire pentru
bateriile de răcire este de obicei apa răcita. Pentru o răcire şi dezumidificare combinata, la bateriile
de suprafaţa exista o alternativa în a pulveriza dezumidificatori. În puţine cazuri sunt folosite atât
pulverizatorii cat şi bateriile. Bateriile pot fi apoi instalate în camerele de umidificare, ori în serie cu
acestea ori dedesubtul lor. La alegerea între pulverizatori şi dezumudificatori de suprafaţa, trebuie
luate în considerare avantajele fiecăruia. Folosirea bateriilor face de multe ori posibil ca aceeaşi
suprafaţa sa servească pentru răcire în timpul verii sau încălzire în timpul iernii prin circulaţia de apa
rece într-un sezon şi de apa calda în celalalt, cu economii de durata în aparat şi instalaţie. Bateriile
sunt în principal de doua tipuri, acelea ce sunt realizate din tuburi şi ţevi simple şi acelea cu suprafeţe
extinse. Transferul de căldura de la aerul trecând peste suprafaţa unei ţevi la un fluid curgând în
aceasta este împiedicat de trei rezistente. Prima este aceea dintre aer şi suprafaţa conductei şi este
denumita de obicei rezistenta de suprafaţa exterioara. A doua este rezistenta la transferul de căldura
prin conducţie prin metalul în sine. În final exista o alta rezistenta termica între suprafaţa interioara a
 2

conductei şi fluidul care curge prin aceasta. Pentru aplicaţii sunt considerate atât rezistenta peretelui
metalic la transferul de căldura cat şi rezistenta termica la suprafaţa interioara sau rezistenta
stratului, deşi acestea sunt de obicei mici în comparaţie cu rezistenta pe partea aerului. Economia în
ceea ce priveşte spaţiul, greutatea şi costurile este avantajoasa în cazul scăderii rezistentei termice a
suprafeţei exterioare. Acest lucru poate fi rezolvat prin creşterea suprafeţei exterioare cu ajutorul
aripioarelor. Pentru ca bateriile sa acţioneze eficient, ele trebuie sa fie proiectate astfel încât sa aibă
o viteza a aerului uniforma pe întreaga suprafaţa frontala a bateriei de răcire sau a bateriei de
încălzire. Aceasta este de importanta majora şi trebuie cunoscute specificaţiile producătorului în ceea
ce priveşte minimul şi maximul vitezei aerului. Din punctul de vedere al energiei şi al zgomotului,
trebuie avut grija sa se prevină rezistenta curentului de aer exagerata. Aceasta se obţine prin
folosirea în mod normal a cel mult cinci rânduri de ţevi. Instalații de climatizare 74 Viteza normala a
aerului pe suprafaţa frontala de-a lungul bateriilor cu suprafaţa extinsa prin aripioare este în mod
normal mai mica decât 3,5 m/s. În anumite cazuri este posibila utilizarea de viteze mai mari. Fig. 6.42
Baterii de tubulatura pentru încălzire sau răcire (pentru canale rectangulare şi circulare) Încălzitoare
de aer electrice Acestea au avantajul de a fi unităţi cu costuri de instalare reduse, costurile de
funcţionare, depinzând totuşi de sursa de electricitate, sunt de obicei mai mari decât cele utilizând
alte surse de energie. Viteza aerului printr-o baterie de încălzire trebuie sa fie pentru a asigura
puterea indicata de producător, încadrându-se în gama de temperaturi de siguranţa. La unităţile
mari, sarcina electrica este echilibrata pe cele trei faze de alimentare cu energie. Fig. 6.43 Încălzitoare
electrice de linie (pentru tubulatura rectangulara şi circulara) Încălzitoarele sunt de obicei împărţite
într-un număr de secţiuni pentru a putea asigura reglarea echipamentelor pe etape. Trebuie acordata
o atenţie deosebita la izolarea electrica a fiecărei secţiuni, înaintea îndepărtării ei din carcasa.
Încălzitoarele trebuie sa fie interconectate electric cu motorul ventilatoarelor, pentru a permite ca
încălzitorul electric sa fie închis când ventilatorul se opreşte sau când viteza aerului este mai redusa
decât nivelul pentru care încălzitorul a fost proiectat. Riscul de incendiu în condiţii de funcţionare
anormale trebuie sa fie contracarat prin folosirea unui întreruptor poziţionat potrivit, sensibil la
temperatura, cu resetare manuala. Cerinţe pentru răcire şi încălzire Pentru a determina necesarul de
căldura pentru încălzirea aerului, pot fi folosite următoarele relaţii: 3600 V h Q ⋅ ⋅ ∆ = ρ [kW] (6.2) În
care: V[m3 /s]-debitul de aer ρ(~1.2) [kg/m]- densitatea aerului ∆h [kj/kg]- Diferenţa de entalpie a
aerului Instalații de climatizare 75 sau o ecuaţie simplificata ce poate fi folosita în condiţii normale: ( )
i e V t t V c t Q = − ⋅ ⋅ ⋅∆ = 36,0 3600 ρ [kW] (6.3) unde: c - căldura specifica a aerului ti-te -
temperatura înainte şi după răcirea sau încălzirea aerului (ºC) 6.3.3 Recuperatoare de căldură
Recuperatorul de căldura este un echipament care este folosit pentru realizarea confortului. Este un
schimbător de căldura aer-aer. În aplicaţii pentru realizarea confortului schimbătorul de căldura aer -
aer scade entalpia aerului proaspăt în timpul sezonului cald şi o măreşte în timpul sezonului reci prin
transferarea energiei între aerul proaspăt introdus şi aerul evacuat. În paralel cu echipamentele din
comerţ de recuperare a energiei, pentru utilizări rezidenţiale sau comerciale la scara mica sunt
disponibile ventilatoare prefabricate de mărime mica cu elemente de recuperare a căldurii asamblate
în interiorul lor (Fig.6.44). Dispozitivele de recuperare a căldurii aer-aer, pentru realizarea
confortului, pot fi dispozitive de recuperare a căldurii sensibila (transferând doar energie sensibila)
sau dispozitive de recuperare a căldurii totale (transferând atât energie sensibila cat şi umiditatea).
Fig. 6.44. Ventilatoare prefabricate de mărime mica, cu recuperator de energie montat în interior
Schimbul ideal de căldura aer-aer îndeplineşte următoarele funcţiuni: - Permite modificarea
temperaturii între curenţii de aer participanţi - Permite transferul umezelii datorita presiunii parţiale
între cei doi curenţi - Blochează total transferul de aer între cei doi curenţi încrucişaţi, contaminaţi
biologic sau cu impurităţi Recuperatoarele de căldura sunt recunoscute ca echipamente importante
în recuperarea energiei din aerul evacuat, care altfel ar fi irosita. Doua tipuri generice de
schimbătoare de căldura aer-aer sunt considerate pentru recuperarea căldurii sau căldurii şi
 2

umidităţii. Unul dintre acestea este schimbătorul de căldura regenerativ, numit în mod uzual
schimbător de căldura rotativ. Celalalt este recuperatorul de căldura cu placi plate. Cele mai
obişnuite tipuri folosite pentru realizarea confortului la clădirile publice sunt cu placi fixe, rotativ şi cu
tuburi termice. Schimbătoarele tip placa fixa pe suprafaţa nu au părţi de mişcare. Straturi de placi
alternante, separate şi etanşe formează coridoare pentru introducerea aerului proaspăt şi aerului
viciat. Căldura este transferata direct din curentul de aer cald în curentul de aer rece prin plăcile de
separare ale schimbătorului. Instalații de climatizare 76 Fig. 6.45 Recuperator de căldura cu placi fixe
În mod normal, atât căldura latenta de condensare cat şi căldura sensibilă sunt recuperate prin placa
de separare în curentul de aer rece (proaspăt). Astfel, energia este transferată, dar nu şi umiditatea.
Plăcile de schimb de căldura fixe pot transfera în mod economic căldura recuperata şi o energie
totala mare pentru ca ele au doar suprafaţa de transfer elementara pentru separarea curenţilor de
aer. Se poate atinge o recuperare a 80 % sau mai mult din căldura evacuata care în mod normal ar fi
irosita. Simplitatea şi lipsa parţilor în mişcare, se adăuga la trăinicia, durata de viata mare, energie
mica consumata auxiliar şi siguranţa în exploatare a acestor recuperatoare. Un schimbător de căldură
rotativ aer – aer are un cilindru rotativ umplut cu un mediu permeabil la aer având o suprafaţa
interioara mare. Aerul introdus respectiv aerul evacuat, curg fiecare printr-o jumătate a
schimbătorului, în contracurent (Fig. 6.46). Suprafaţa de schimb termic poate fi selectata sa
recupereze doar căldura sensibilă sau căldura totala (căldura sensibilă şi căldura latentă). Fig. 6.46
Schimbător de căldura rotativ Într-un schimbător de căldura rotativ, un strat de substanţa
absorbanta de umiditate aplicat pe suprafaţa cilindrului rotativ absoarbe umiditatea în timp ce acesta
trece prin curentul de aer mai umed. Odată absorbita de stratul aplicat, umiditatea se deplasează
împreuna cu cilindrul rotativ în mişcare pana când ajunge în curentul de aer mai puţin umed, unde se
evapora din stratul aplicat în curentul de aer. Astfel, curentul de aer umed este uscat în timp ce aerul
uscat capătă umiditate. În transferul de căldura total, atât căldura sensibila cat şi căldura latenta
funcţionează simultan. Deoarece schimbătoarele de căldura rotative funcţionează pe principiul
contracurentului şi în mod normal utilizează guri de trecere a aerului cu diametre mici, sunt destul de
compacte şi pot avea randamente de transfer ridicate. Instalații de climatizare 77 Un schimbător de
căldură cu tuburi termice este un dispozitiv de recuperare a energiei pasive. În exterior arata ca o
ţeava normala cu aripioare sau spirale, doar ca ţevile nu sunt interconectate şi tubul termic este
împărţit în doua secţiuni: de evaporare şi de condensare de câtre o lamela despărţitoare (Fig.6.47.).
Aerul cald trece prin secţiunea de evaporare a tubului termic iar aerul rece trece prin secţiunea de
condensare a tubului termic. Transferul de căldura se face prin vaporizarea lichidului în partea calda,
de unde preia căldura, şi condensarea acestuia la partea rece a recuperatorului, unde cedează
căldura de condensare. Lichidul condensat se întoarce în zona calda prin gravitaţie, în cazul poziţiei
verticale şi prin capilaritate în cazul poziţiei orizontale, după care ciclul se repeta. Tuburile termice
orizontale (Figura 6.48) sunt fabricate cu o structura capilara integrala, umpluta cu un lichid
corespunzător şi în permanenta închis. Fluidul de lucru este în mod normal un agent frigorific de
clasa I, dar alţi fluorucarbonati, apa, şi alţi compuşi chimici sunt folosiţi pentru aplicaţii în funcţie de
cerinţele de temperatura. Modelele cu aripioare includ lamele continue ondulate, lamele continue
netede, şi aripioare în spirala. Modificând forma aripioarelor şi dimensiunile ţevii se schimba
pierderea de presiune la o viteza frontala data. Fig. 6.48 Schimbătorul de căldură cu tuburi termice
Principiul de funcţionare Debitul de aer cald plutind deasupra capătului secţiunii de evaporare a
tubului termic vaporizează fluidul de lucru. Diferenţa de presiune conduce vaporii rezultaţi în
secţiunea de condensare a tubului termic unde vaporii se condensează. 6.3.4 Filtre Aerul înconjurător
CONTINE diferite impurităţi aflate în aer care sunt un amestec de fum, ceata, vapori, particule
granulate uscate, bio aerosoli precum şi fibre naturale şi sintetice. Ar putea de asemenea sa conţină
organisme vii, ca şi spori de mucegai, bacterii şi polen de plante, care pot cauza boli sau reacţii
alergice. Dimensiunea aerosolilor sunt de la 0.01 µm şi mai mici pentru particule proaspăt formate;
 2

pana la 0.1 µm pentru particulele existente şi fum de ţigara; de la 0.1 la 10 µm pentru particulele de
praf, microorganisme; şi pana la 1 00 µm şi mai mare pentru particulele de praf din aer, polen.
Aceasta varietate de dimensiuni de particule şi concentraţii face imposibila proiectarea unui epurator
de aer care sa servească la toate aplicaţiile. Domenii diferite de aplicare cer diferite randamente şi
diferite trepte de curăţire a aerului. Cele mai mici particule ale prafului atmosferic sunt cele mai rele
elemente în murdărirea şi decolorarea interioarelor construcţiilor. Filtrele de aer electrice sau filtrele
uscate de randament mediu sau înalt sunt necesare pentru înlăturarea particulelor mici în special
cele respirabile, care trebuie controlate din motive de sănătate. Ca şi în majoritatea dispozitivelor de
filtrare a aerului, tubulatura care intra şi iese dintr-un filtru obişnuit trebuie poziţionata în aşa fel
încât debitul de aer sa fie distribuit uniform pe suprafaţa frontala a filtrului. Exista doua tipuri
generale de filtre de aer în funcţie de cerinţele de confort; filtre casetate şi filtre electrice. Instalații
de climatizare 78 Fig. 6.49 Caseta pentru filtre cu saci, cu o suprafaţa de trecere mare, pentru
reţinerea particulelor mari, cu fibre din material plastic, care pot fi spălate. Dintre cele doua tipuri de
filtre panou (filtru umed şi filtru uscat cu suprafaţa extinsa) doar filtrul uscat cu suprafaţa extinsa este
folosit în domeniul confortului. Materialul în filtrele de aer uscate sunt: fibre de ţesături de diferite
grosimi, dimensiuni, şi densităţi. Fibrele de sticla, de celuloza şi alte materiale sunt folosite în comerţ.
Materialul din filtrele de aceasta clasa sunt deseori susţinute de o reţea în forma de buzunar sau în
forma de V sau cu cute radiale. Cutele materialului oferă un raport ridicat a suprafeţei de filtrare fata
de zona de intrare a aerului permiţând în acelaşi timp pierderi de presiune mici şi viteze reduse ale
aerului. La unele modele materialul filtrant poate fi curăţit şi montat înapoi pe reţeaua de susţinere.
La majoritatea modelelor filtrul este schimbat după ce ajuns la capacitatea maxima de reţinere a
prafului. Filtre electrostatice Filtrele electrostatice pot fi filtre de înaltă eficienţa folosind precipitaţia
electrostatica pentru a înlătura şi colecta particulele contaminate cum ar fi: praful, fumul, polenul.
Filtrul se compune dintr-o secţiune de reţinere şi o secţiune de ionizare. În secţiunea de ionizare
electrozi de dimensiuni mici încărcaţi pozitiv cu 6 şi 25 kV sunt suspendaţi echidistant între placi.
Încărcătura electrica din electrozi creează un câmp de ionizare pentru încărcarea electrica a
particulelor. Ionii pozitivi creaţi în acest câmp plutesc prin câmpul de aer şi încărca pozitiv particulele
de praf din câmpul de aer. Particulele de praf astfel încărcate trec în secţiunea colectoare formata din
placi. Secţiunea colectoare este formata dintr-un număr de placi paralele poziţionate la o distanta
egala una de cealaltă, încărcate pozitiv cu un curent de 4 - 10 kV. Particulele de praf trecând în
aceasta secţiune de colectare sunt împinse pe placi de câtre câmpul electric pozitiv cu care sunt
încărcate în acest fel fiind înlăturate din curentul de aer şi colectate de câtre placi. Celulele filtrelor
electrice necesita o curăţare periodica cu detergent şi apa calda. Unele modele sunt prevăzute cu
dispozitiv automat de spălare iar altele necesita înlăturarea şi curăţarea celulelor filtrante. 6.3.5
Canale La proiectarea tubulaturii de ventilaţie obiectivul este realizarea unui sistem care, între
limitele admise de spaţiu şi zgomot pentru tuburi transmite eficient un debit de aer către toate
destinaţiile menţinând în acelaşi timp un echilibru între costurile de investiţie şi întreţinere. Problema
este ca debitul de aer introdus sa poată fi distribuit uniform. Tubulatura impune pierderea de
presiune pe circuitul aerului care trebuie sa fie învinsa de consumul de energie mecanica. Aceasta
energie este de obicei data de către un ventilator. Canalele de introducere şi evacuare pot fi din otel,
aluminiu. Tubulatura din tabla de oțel trebuie sa fie aibă o grosime minima de la 0.3 mm la 3mm.
Elementele de rigidizare exterioare unt formate din foi de metal sau din elemente structurale.
Tubulatura din metal este deseori dotata cu materiale fonoabsorbante pentru a reduce zgomotul
aerodinamic. Deşi multe materiale sunt fonoabsorbante tubulatura trebuie sa fie totodată rezistenta
şi la eroziune şi foc şi sa aibă proprietăţi compatibile procesului tehnologic unde urmează a fi folosita.
Pentru viteze mari a debitului de aer, este indicata folosirea pereţilor dubli, dintr-un material
performant. Instalații de climatizare 79 6.3.6 Atenuatoare de zgomot Transmiterea sunetului este o
problema importanta la sistemele de ventilaţii pentru clădiri rezidenţiale şi publice. O instalaţie
 2

corect proiectata asigura proiectantul ca nu vor exista plângeri ulterioare privind nivelul de zgomot.
Urechea umana, când simte variaţii de presiune ca şi zgomot, îl transfera creierului unde este
interpretat ca şi sunet. De aceea, sunetul ca şi fenomen, este o variaţie a presiunii într-un punct fixat
în aer sau în alt mediu elastic, cum ar fi apa, gazul sau solidele. Când un sunet este redus, energia
sunetului trebuie convertita într-un alt tip de energie, cum ar fi energia cinetica a unui mediu, sau
căldura. Tonul pur consta într-o singura frecventa, deşi în mod normal toate sunetele sunt un
amestec de mai multe frecvente. Pe scara auditiva, frecventele pot fi normal între 20 Hz şi 16000 Hz.
Scara auditiva depinde de gradul de sensibilitate a urechii ascultătorului. Daca frecventa este sub 20
Hz, se numesc infrasunete iar pentru frecvente mai mari de 16000 Hz, se numesc ultrasunete. Daca
nivelul de zgomot al unui ventilator depăşeşte limitele admise, se pot lua masuri suplimentare pentru
a-l reduce. Folosirea de atenuatoare de zgomot, funcţionând pe principiul absorbţiei, este o metoda
foarte eficienta. Aceste tipuri de atenuatoare asigura reduceri mari de zgomot, generând în acelaşi
timp, creşteri mici ale rezistenţei aeraulice. Atenuatoarele de zgomot circulare şi rectangulare sunt
disponibile teoretic orice dimensiuni. Toate atenuatoarele pot fi desigur folosite împreuna cu orice
tip de ventilator pentru a reduce zgomotul radiant produs. Fig. 6.50 Atenuator de zgomot rectangular
şi circular Atenuatoarele de zgomot sunt fabricate din otel galvanizat, prevăzut cu vata minerala,
acoperite cu pânza, pentru prevenirea coroziunii. Cantitatea de zgomot redusa se determina folosind
principiul comparării. Se compara reducerea zgomotului într-o conducta cu şi fără atenuatorul de
zgomot. Când va fi măsurata fără atenuator, atenuatorul va fi înlocuit de o bucata de tubulatura,
rigida, dreapta şi sensibila la zgomot. Atenuarea este calculata la: De=Lo-Lm [dB] (6.4) Lo – nivel
sonor fără atenuator Lm – nivel sonor cu atenuator Randamentul unui atenuator depinde în mare
parte de frecventa sunetului sursa, de aceea atenuarea se stabileşte pe baza spectrului octav.
Zgomotul de joasa frecventa este mai dificil de atenuat decât frecventele ridicate. De aceea este
necesara un atenuator mai mare sau mai eficient. Este necesar sa se cunoască nivelul de zgomot
produs de către un ventilator pentru a alege atenuatorul. La alegerea atenuatorului pentru o
instalaţie de ventilaţie trebuie sa ţină cont şi de celelalte elemente componente ale sistemului
(coturi, reducţii, etc.). Pentru a evita regenerarea sunetului datorita vitezei aerului pe suprafaţa
conductei, viteza aerului ar trebui sa fie minima. Pentru a calcula sunetul relevant, atenuatorul de
zgomot trebuie sa fie scăzut din nivelul de zgomot produs de ventilator. Aceasta ar trebui făcuta în
banda de frecventa. Pentru o mai buna atenuare a zgomotului, se pot instala mai multe atenuatoare
de acelaşi diametru unul după altul. Instalații de climatizare 80 6.2 Instalații de ventilare și climatizare
pentru automobile 6.2.1 Sistemul de încălzire şi ventilaţie Sistemul de încălzire de bază este proiectat
să asigure, încălzirea, ventilarea, dezgheţarea parbrizului şi la unele modele dezaburirea geamurilor
laterale. Sistemul conține următoarele elemente: 1. Ansamblul ventilator (suflantă) climatizare
Asigură şi controlează curgerea aerului de la priza de aer pentru o prelucrare ulterioară şi/sau
distribuire. 2. Radiatorul de încălzire Transferă căldura de la lichidul de răcire al motorului la aerul
admis prin priza de aer, încălzindu-l. 3. Volet de aer Reglează cantitatea de aer ce trece prin
radiatorul de încălzire, controlând temperatura şi amestecul de aer încălzit şi neîncălzit. 4. Voletul de
mod de lucru (dezgheţare) Reglează curgerea şi distribuirea aerului prelucrat către conductele de
distribuire (de încălzire sau dezgheţare). Acest panou (fig. 6.51) montat în consolă conţine trei
butoane de control rotative, şi două acţionate prin împingere: un buton de control temperatură (5),
rotativ, acţionat prin cablu, care variază cantitatea de aer exterior amestecat cu aerul încălzit; un
buton rotativ de control al modului de lucru (4), care controlează distribuirea aerului între parbriz,
tabloul de bord şi podea şi acţionează prin vacuum; şi un comutator de control rotativ (3) a celor
patru viteze ale suflantei; un buton acţionat prin împingere (1) întrerupe aerul exterior, când acest
întrupător este apăsat aerul exterior nu intră către habitaclu; celălalt buton acţionat prin împingere
(2) este comutatorul A/C, când acest comutator este apăsat sistemul de aer condiţionat este pornit.
Dacă comutatorul rotativ de control (3) al suflantei cu patru viteze este pe poziţia ″OFF″, sistemul de
 2

aer condiţionat este pe ″OFF″ indiferent de poziţia comutatorului A/C (2). Fig. 6.51 Panou control
climatizare 1-buton selectare sursă aer;2-buton comandă A/C; 3-comutator viteze suflantă; 4-
comutator mod lucru aer; 5 - comutator trepte de temperatură; Pentru a varia temperatura aerului
ce intră în vehicul se roteşte butonul de control temperatură spre stânga sau pe porţiunea albastră
pentru aer rece şi spre dreapta sau pe porţiunea roşie pentru aer cald. Poziţionând acest buton între
aceste două extreme conducătorul va putea ajusta temperatura aerului după dorinţă. Suflanta are
patru viteze şi lucrează complet independent de amândouă butoanele de control al temperaturii şi al
modului de lucru. Viteza suflantei poate fi modificată în orice mod, indiferent de temperatură. În
figura 6.52 este prezentat modul de amplasare a aeratoarelor pentru distribuirea aerului rece sau
cald în habitaclul automobilelor. Instalații de climatizare 81 Fig. 6.52 Sistemul de încălzire-ventilație
A- aeratoare dezaburire geamuri laterale; B-aeratoare laterale; C-aerator central; D-aeratoare
dezaburire parbriz; E- aer extern. 6.2.2 Sistemul de climatizare În general automobilele au trei tipuri
diferite de sisteme de aer condiţionat. Deşi fiecare dintre cele trei tipuri diferite, concept şi design
sunt foarte asemănătoare cu una de alta. Componentele cele mai comune, care alcătuiesc aceste
sisteme auto sunt următoarele (fig. 6.53): Compresor, condensator, vaporizator, valva de expansiune
termică, receptor-uscător, acumulator. Sistemul de condiţionare a aerului utilizează ca agent
refrigerator HFC-134a (R-134a) şi ulei refrigerator poliachilenglicol (PAG) care nu sunt compatibile cu
agentul refrigerator CFC-12 (R-12) şi cu uleiul mineral. A nu se folosi agent R-12 sau ulei mineral în
acest sistem, şi a nu se încerca utilizarea echipamentului de service R-12; Sistemul V5 A/C
Compresorul V5 este un compresor cu pistoane şi cursă variabilă care îndeplineşte cerinţele
condiţionării aerului montat pe motoarele cu ardere internă, în orice condiţii, fără ciclare.
Mecanismul de bază al compresorului e o placă oscilantă cu unghi variabil ce acţionează cinci
pistoane orientate axial. Centrul de control al cursei compresorului este o supapă de control plasată
în capacul spate al compresorului care sesizează presiunea de absorbţie a acestuia. Unghiul plăcii
oscilante şi cursa pistoanelor sunt controlate de diferenţa de presiune absorbţie-carcasă. Când
cererea de capacitate A/C e mare presiunea de absorbţie e deasupra punctului de control; supapa va
menţine o curgere de la carcasă la absorbţie, neexistând diferenţă de presiune de la carcasă la
absorbţie şi pistoanele vor avea cursă maximă. Când cererea de capacitate A/C e scăzută şi presiunea
de absorbţie atinge punctul de control, supapa va lăsa să curgă gaz de descărcare în carcasă şi va
închide trecerea dintre carcasă şi camera de absorbţie. Unghiul plăcii oscilante e controlat de forţa de
balansare pe cele cinci pistoane. O uşoară creştere a diferenţei de presiune carcasă-absorbţie va crea
o forţă totală pe pistoane determinând o mişcare a tijei pivotante a plăcii oscilante, reducându-i
unghiul. Instalații de climatizare 82 Componentele sistemului – funcţionare Compresorul Toate
compresoarele sunt acţionate cu curea de către arborele cotit al motorului printr-o fulie cuploare.
Fulia compresorului se roteşte fără a antrena arborele până când se alimentează bobina cuplajului
electromagnetic. Când se aplică tensiune pentru a activa bobina cuplajului, ansamblul de cuplare
placă-butuc este tras înapoi către fulie. Forţa magnetică atrage placa cuplajului către fulie realizând
un tot unitar care antrenează arborele compresorului. Arborele compresorului odată acţionat se
comprimă vaporii de agent refrigerator de la presiune joasă la presiune şi temperatură înalte. Odată
cu agentul refrigerant e transportat şi uleiul refrigerant care face ungerea compresorului. Supapa de
siguranţă Compresorul e echipat cu o supapă de siguranţă plasată în sistem ca un factor de siguranţă.
În anumite condiţii agentul refrigerant poate depăşi, pe partea de descărcare, presiune de lucru
proiectată. Pentru a preveni deteriorarea sistemului, supapa e proiectată să se deschidă automat la
aproximativ 31,4-36,23 bari în sistemul R-12, 31,71-41,37 bari în sistemul R-134a. Condiţiile care pot
face supapa să se deschidă (comutator întrerupere presiune înaltă defect, ventilator de răcire
inoperant, etc.) trebuie corectate şi dacă e necesar, uleiul şi agentul refrigerant trebuie înlocuite.
Condensatorul Ansamblul condensator, plasat în faţa radiatorului motorului, e alcătuit din serpentină
cu aripioare pentru a oferi un transfer rapid de căldură. Aerul care trece prin condensator răceşte
 2

vaporii de înaltă presiune de agent refrigerant condensându-i în fază lichidă. Tubul (orificiul) de
expansiune Tubul de plastic de expansiune, cu apărătoarea sa, este plasat în ţeava de intrare la
evaporator la conexiunea cu linia de lichid. Printr-o îngustare a liniei de lichid refrigerant de înaltă
presiune transformă curgerea către evaporator într-o curgere de lichid de joasă presiune. Tubul de
expansiune şi orificiul său sunt protejate de îmbâcsire cu ecrane filtrante atât la intrare cât şi la ieşire.
Ansamblul tubului nu se repară în caz de defectare, se înlocuieşte în întregime. Când motorul e oprit
cu sistemul A/C lucrând, agentul refrigerant va curge din partea de presiune înaltă a tubului
(orificiului) de expansiune către partea de joasă presiune până când se vor egaliza presiunile. Aceasta
se poate constata datorită unui sunet estompat a curgerii lichidului (hârşâit) pentru circa 30 până la
60 secunde în condiţii normale. Evaporatorul Evaporatorul este un dispozitiv care răceşte şi
dezumidifică aerul înainte de a intra în vehicul. Lichidul refrigerant de înaltă presiune curge prin tubul
(orificiul) de expansiune în zona de joasă presiune a evaporatorului. Căldura din aerul ce tranzitează
prin evaporator este transferată la suprafaţa sa exterioară de răcire, aerul răcindu-se. În acest proces
de transmitere a căldurii de la aer la suprafaţa evaporatorului, umiditatea din aer se condensează pe
suprafaţa exterioară a evaporatorului de unde este evacuată ca apă. Acumulatorul Conectat la
conducta de ieşire din evaporator, ansamblul acumulator etanş acţionează ca un rezervor de vapori şi
ceva lichid refrigerant cât şi de ulei refrigerant ce vin de la evaporator. La fundul acumulatorului de
află desicant care acţionează ca absorbant al umidităţii care ar putea intra în sistem. Lângă conducta
de ieşire din acumulator, aflată la bază sa, există un orificiu de curgere ce asigură returul uleiului
către compresor. O supapă Schrader de joasă presiune este aşezată în vârful acumulatorului. Un
racord Schrader asemănător poate fi livrat pentru montarea contactului de ciclare a presiunii (doar la
sistemul CCOT). Nu este necesar a se goli sistemul pentru a se înlocui comutatorul. Acumulatorul nu
se repară, se înlocuieşte întregul ansamblu. Instalații de climatizare 83 Radiatorul de încălzire
Radiatorul de încălzire încălzeşte aerul de climatizare înainte de a intre în vehicul. Lichidul de răcire a
motorului circulă prin radiator pentru a încălzi aerul admis din exterior ce trece prin aripioarele sale.
Acest radiator e mereu operaţional şi poate fi folosit pentru a ridica temperatura aerului în modul
A/C sau în modurile încălzire sau ventilaţie. Fig. 6.53 Elementele componente ale instalației de
climatizare Fig. 6.54 Sistemul de climatizare în secțiune (vedere laterală) A-suflantă; B-volet admisie
aer; C-volet încălzire sau A/C; D-volet distribuție; E-volet dezghețare; F- radiator încălzire; G-
evaporator. Instalații de climatizare 84 Întrerupător presiune înaltă compresor In partea superioară a
capacului spate compresor se află întrerupătorul de înaltă presiune care este un dispozitiv de
protecţie la presiuni excesive in capul compresorului şi la pierderi de agent refrigerant prin supapa de
suprapresiune. Normal închis, întrerupătorul va deschide circuitul pe partea e presiune înaltă la circa
29,65 bari ±1,38 bari şi se reînchide circuitul la cca 13,75 bari ±3,45 bari. Întrerupătorul de presiune
joasă Protecţia compresorului este asigurată pe unele vehicule prin întrerupătorul de joasă presiune
ce va deschide in condiţii de subîncărcare. Acesta poate fi plasat pe linia de lichid sau in spatele
capului compresorului şi, totodată împiedică compresorul să lucreze pe vreme rece. Întrerupătorul
servodirecţiei sau de anticipaţie Relantiul la unele vehicule este menţinut prin decuplarea
compresorului (comutare pe normal. închis) când se impune o încărcare mare pe servodirecţie. Pe
alte vehicule întrerupătorul (normal deschis) dă un semnal la ECM ce permite sistemelor de
controlare a motorului să compenseze încărcarea mare pe servodirecţie. Comutator scurtcircuitare
compresor la deschidere maximă a clapetei de acceleraţie (WOT) Comutatorul plasat la clapeta de
acceleraţie deschide circuitul cuplajului compresorului in timpul deschiderii maxime a clapetei de
acceleraţie. Acest comutator acţionează un releu ce comandă funcţionarea cuplajului compresorului.
Pe vehiculele echipate cu MPI, la accelerarea la maxim TPS trimite un semnal la ECM care comandă
cuplajul compresorului. Releu de întârziere A/C (încorporat în ECM) Acest releu controlează curentul
în întreg sistemul de condiţionare a aerului şi realizează o scurtă întârziere a funcţionării A/C după
pornirea motorului. Instalații de climatizare 85 BIBLIOGRAFIE 1. Duţă Gh., Instalaţii de ventilare şi
 2

climatizare, Editura didactică, Bucureşti, 1978. 2. Gavrilă Marin, Tehnica frigului și echipamente de
climatizare, Note de curs frecvență redusă, 2005. 3. Niculiță Petru, Îndrumătorul specialiștilor
frigotehniști din industria alimentară, Editura Ceres, București, 1991. 4. Niculiță P., Ceangă E.,
Bumbaru S., The automation of refrigeration plants, Editura tehnică, București, 1993. 5. Sârbu Ioan,
Instalaţii frigorifice, Curs pentru uzul studenţilor, Facultatea de Construcţii, Timişoara, 1993.