Literatura română romantică[modificare 

| modificare sursă]
Articol principal: Literatura română romantică.
În literatura română, romantismul se face simțit prin intermediul scriitorilor pașoptiști (Ion Heliade
Rădulescu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo ș.a.). Influențele curentului persistă mult timp
după declinul său în culturile vest-europene, atingând punctul culminant în opera lui Mihai Eminescu, considerat
ultimul mare romantic european.
Romantismul s-a manifestat în literatura română în trei etape:
1. preromantismul (cunoscut și ca romantism al scriitorilor pașoptiști sau de tip Biedermeier)
2. romantismul propriu-zis (eminescian sau romantism înalt)
3. romantismul posteminescian
Reprezentanți:
 Mihail Kogălniceanu
 Constantin Negruzzi
 Vasile Alecsandri
 Dimitrie Bolintineanu
 Mihai Eminescu
 George Coșbuc
 Octavian Goga
 Alexandru Macedonski
 Barbu Ștefănescu Delavrancea
Perioada Biedermeier a fost o epocă în Europa Centrală între 1815 și 1848 în care clasa mijlocie a crescut în
număr iar artele au apelat la sensibilitățile comune. A început cu Congresul de la Viena de la
sfârșitul Războaielor Napoleoniene din 1815 și s-a încheiat cu debutul Revoluțiilor din 1848. Chiar dacă termenul
în sine derivă dintr-o referință literară din perioadă, e folosit mai ales pentru stilurile artistice care au înflorit în
domeniile literaturii, muzicii, artelor vizuale și designului interior. A influențat stilurile ulterioare, în special cele cu
origini în Viena.[1]
Context[modificare | modificare sursă]
Împăratul Francisc I al Austriei în biroul său din Palatul Hofburg. Interiorul e în stilul biedermeier. Concertul European,
asigurat de cancelarul austriac și ministrul de externe Klemens von Metternich, a permis perioada de pace în care s-au
dezvoltat sensibilitățile biedermeier
Perioada biedermeier nu se referă la epocă în ansamblu, ci la o anumită dispoziție și un set de tendințe care au
apărut din bazele unice ale perioadei în Europa Centrală. Au existat două forțe motrice pentru dezvoltarea
perioadei. Una dintre ele a fost urbanizarea și industrializarea în creștere, care au dus la o nouă clasă de mijloc
urbană, care a creat un nou tip de public pentru artă. Cealaltă a fost stabilitatea politică predominantă
sub Klemens von Metternich după sfârșitul Războaielor Napoleoniene[2] și Congresul de la Viena. Efectul a fost
ca artiștii și societatea în general să se concentreze asupra nivelului intern și (cel puțin în public) asupra
nonpoliticii. Scriitorii, pictorii și muzicienii au început să rămână pe un teritoriu mai sigur, iar accentul pus pe viața
casei pentru clasa mijlocie în creștere a însemnat o înflorire a designului de mobilâ și a decorării interioarelor.[3]
Literatura[modificare | modificare sursă]
Termenul „biedermeier” a apărut prima dată în cercurile literare sub forma unui pseudonim, Gottlieb Biedermaier,
folosit de medicul de țară Adolf Kussmaul și avocatul Ludwig Eichrodt în poeziile publicate de duo în
săptămânalul satiric Fliegende Blätter din München în 1850.[4]
Versurile au parodiat oamenii epocii, și anume Samuel Friedrich Sauter, un profesor de școala primară și un fel
de poet amator, ca depolitizat și mic-burghez.[5] Numele a fost construit din titlurile a două poezii - „Biedermanns
Abendgemütlichkeit” (Confortul de Seară al lui Biedermann) și „Bummelmaiers Klage” (Plângerea lui
Bummelmaier) - pe care Joseph Victor von Scheffel le publicase în 1848 în aceeași revistă. Ca o etichetă pentru
epocă, termenul a fost folosit din jurul anului 1900.
Datorită controlului strict al publicării și al cenzurii oficiale, scriitorii biedermeier s-au preocupat în primul rând de
subiecte nonpolitice, cum ar fi ficțiunea istorică și viața la țară. Discuțiile politice se limitau de obicei la casă, în
prezența prietenilor apropiați.
Poeții tipici biedermeier sunt Annette von Droste-Hülshoff, Adelbert von Chamisso, Friedrich Halm, Eduard
Mörike și Wilhelm Müller, ultimii doi având decoruri muzicale bine cunoscute de Hugo Wolf și Franz
Schubert. Adalbert Stifter a fost un romancier și scriitor de nuvele a cărui operă a reflectat și preocupările
mișcării biedermeier, în special cu romanul său, Der Nachsommer. După cum a spus istoricul Carl Emil
Schorske, „Ca să ilustreze și să propage conceptul său de Bildung, compus din pietatea benedictină a lumii,
umanismul german și convenționalitatea biedermeier, Stifter a dat lumii romanul său Der Nachsommer”.[6]