Ghid de Informare - Zona de Deal Si Podis - R. Gruia

ZONA DE DEAL ŞI DE PODIŞ
INFORMAREA FERMIERILOR ÎN ASPECTE DE MANAGEMENT
ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL INTEGRĂRII EUROPENE

ŞI A POLITICII AGRICOLE COMUNE (PAC)
Romulus GRUIA
Este ştiut că începând cu anii ’60 ai secolului XX, ştiinţa şi

tehnica au revoluţionat agricultura înlocuind treptat sistemul tradiţional
(extensiv artizanal) cu un sistem intensiv, da mare productivitate. Este
cunoscută triada “azot-fosfor-potasiu” care a mărit considerabil
randamentul în cultura cerealelor în marile exploataţii agricole, de
asemenea crescând şi producţiile de legume şi fructe. Agricultura
modernă (intensiv industrială) a dus din păcate la distrugerea însăşi a
bazei agriculturii constituită din sol, apă şi aer. Mediul natural fiind victima
unor supradoze chimice, mai ales în America de Nord şi Europa
Occidentală, a pus sub semnul întrebării agricultura modernă după anul
1980. Mai mult, agricultura şi industria alimentară au devenit în multe
zone surse de poluare a mediului.
Interacţiunea dintre agricultură şi mediu nu mai trebuie
demonstrată. Pentru a ne convinge nu trebuie decât să amintim incidenţa
fertilizanţilor în transformarea solului într-o „bombă chimică cu efect
întârziat” (Chemical time bomb theory), având ca efect creşterea
metalelor grele la un potenţial dăunător sănătăţii publice. Apa, ca şi
plantele, este purtătoarea acestui risc.
Agricultura europeană are capacitatea de a fi într-o permanentă
adaptare pentru a fi în pas cu timpul. În perioada 1962-1992 P.A.C. s-a
bazat, după cum s-a mai spus, pe un sistem ce a stimulat producţia
intensivă, dar care a avut consecinţe serioase pentru mediul natural,
bunăstarea animalelor şi calitatea alimentelor (Gruia, R., 2000). Astfel,
P.A.C. a avut ca rezultat “lacuri” de lapte şi “munţi” de carne pe care
consumatorii nu puteau să le consume, dar pe care contribuabilul trebuia
să le plătească. Prin urmare managementul trebuia să se schimbe pentru
a evita o serie de crize potenţiale şi pentru a echilibra sistemul.
Primele modificări importante ale P.A.C. au fost aduse în anul
1988, atunci când Consiliul de Miniştri al U.E. a decis aplicarea unui
plafon pentru cheltuielile agricole ce urmau a fi suportate pe viitor. S-a
decis ca ritmul de creştere al cheltuielilor să fie de maximum 74 % din
1
GHID DE INFORMARE
ritmul de creştere al P.I.B. pe ansamblul Comunităţii. S-a decis, de

asemenea, aplicarea unor “stabilizatori” (adică limitări) care să pună
stavilă cheltuielilor comunitare pentru fiecare produs agricol excedentar
(cu excepţia laptelui şi zahărului).
Deşi reglările de natură economică au avut succes, totuşi
schimbarea managerială de anvergură s-a înfăptuit în anul 1992, atunci
când politica agricolă a Comunităţii în ansamblul ei a fost modificată.
Reforma Mac Sharry din acel an (după numele responsabilului pentru
agricultură a Comisiei din vremea respectivă) a adus producţia la nivelul
consumului. Metodologic, acţiunea s-a bazat pe noile forme de producţie
în sistemul agroalimentar compatibile cu mediul natural înconjurător. Fără
a se neglija creşterea productivităţii prin modernizarea exploataţiilor
agricole şi protecţia agricultorilor peste 55 de ani,care „se retrag” (!), se
pune accent pe creştrerea competitivităţii pe piaţa internaţională, mai ales
în raport cu SUA, prin renunţarea treptată la preţurile garantate şi la
protecţia vamală.
Noua Politică Agricolă Comună a fost adoptată sub presiunea
S.U.A. şi a altor ţări care negociau cu U.E. “dosarul agricol”, în cadrul
Rundei Uruguay. Acţiunea se considera benefică deoarece doar această
nouă formulă putea permite U.E. să facă faţă inevitabilei concurenţe, atât
pe piaţa internă, cât şi pe cele externe. Principial, noua politică orienta
agricultorii să recurgă la metode de producţie mai puţin intensive,
reducând astfel excedentele agricole, precum şi impactul asupra mediului.
Se urmărea trecerea de la principiul cantităţii la cel al calităţii.
P.A.C. încerca să se plaseze prin modelul de agricultură
imaginat în centrul unei noi strategii de dezvoltare rurală. De aceea au
fost prestabilite următoarele patru obiective principale: (a) menţinerea
U.E. printre principalii producători mondiali de produse agricole, în
condiţiile realizării unei calităţi net superioare a produselor
agroalimentare; (b) reducerea cantitativă a producţiei până la nivelul
cererii de pe piaţă; (c) protejarea mediului şi valorificarea potenţialului
natural al zonelor rurale; (d) încurajarea agricultorilor să nu-şi abandoneze
terenurile, mai ales din zonele fragile (ex. cele montane), prin
concentrarea ajutoarelor către fermierii cu cea mai mare nevoie de ele.
PRINCIPIILE P.A.C. APLICATE DE CĂTRE FERMIERII ROMÂNI.
O mare atenţie trebuie acordată modernizării exploataţiilor

agricole din ţara noastră. Obiectivul comun al PAC şi implicit al României
este promovarea unor exploataţii suficient de mari fizic (ha, număr de
animale etc.) şi tehnic (dotare, specializare, integrare pe verticală),
2
conduse de persoane competente, receptive la progres şi care dispun de
capital financiar. ”Gospodăria ţărănească” trebuie practic transformată în
fermă şi, respectiv, în întreprindere (Drăgănecu, C., 2000). Această idee o
regăsim bine formulată în lucrarea „Une France sans paysans” (0 Franţă
fără ţărani), în care autorii (Gervais, Jollivet, Tavernier) precizează
tipologia exploataţiilor agricole în contextul menţionat. În esenţă se
deosebesc trei tipuri: exploataţii modernizate – suficient de mari având o
conducere cu o competenţă tehnică şi managerială ridicată; exploataţii
modernizabile – încă prea mici, insuficient echipate şi care se pot
moderniza mai ales prin achiziţionarea de teren agricol; masa micilor
agricultori sau ţăranii, care din varii motive nu-şi pot moderniza
gospodăria şi având nevoie de ajutor social până se vor retrage şi vor
ceda pământul exploataţiilor modernizabile.
Astfel se poate pune în practică într-un timp relativ scurt un
management al agriculturii sustenabile (durabile), aşa încât România să
poată participa cu şanse reale la concurenţa de pe piaţa internaţională,
atât prin randamentul susţinut de tehnologiile moderne, cât şi prin
calitatea produselor realizate în eco-ferme, care considerăm că vor putea
reprezenta 25 % din totalul exploataţiilor în anul 2010.
Cu o structură de producţie de 25 % axată pe calitate (inclusiv
produse “bio”) şi 75 % pe cantitate (bazată pe o agricultură de mare
productivitate), România va face un pas hotărâtor putea integrarea în
Piaţa Unică europeană. Însă aceasta cu condiţia ca ponderile structurale
menţionate anterior să fie susţinute de politici coerente şi punctuale, în
raport cu priorităţile reale dictate de piaţă şi de producţie. Pentru a
concretiza cele arătate amintim câteva dintre acestea: problema
importurilor de produse agroalimentare în condiţiile liberalizării comerţului;
structurarea terenurilor irigate şi neirigate (raportate la tipul de cultură);
organizarea registrelor agricole (de pildă cel al inventarierii şi reorientării
tehnologice ale plantaţiilor viticole); organizarea sistemului de vacinare şi
de nevaccinare a animalelor (în raport cu specia şi felul bolii);
modernizarea şi retehnologizarea unităţilor de tăiere şi procesare a cărnii,
ori a celor de procesare a laptelui, precum şi a centrelor de colectare;
adaptarea la cerinţele comunitare cu privire la fermele de animale (în
special în producţia laptelui şi a calităţii laptelui crud obţinut); definirea
politicilor şi instrumentelor de susţinere financiară pe ramuri şi produse
(prime, alocaţii, subvenţionare, dobânzi, garanţii de stat, facilităţi de
natură fiscală etc.).
ECONOMIA ROMÂNIEI DEPINDE HOTĂRÂTOR DE SISTEMUL

AGROALIMENTAR!
3
GHID DE INFORMARE
În ultimii ani s-a constatat că o producţie bună la hectar poate

determina atingerea ţintelor macroeconomice, de la creşterea PIB-ului
până la încadrarea la un nivel corespunzător a deficitului comercial sau de
cont curent (şi invers, în cazul recoltelor slabe). Dacă piaţa produselor
agroalimentare funcţionează atipic (exemplu creşterea preţurilor la
legume şi fructe vara, în loc să scadă), rezultatul se reflectă instantaneu
în creşterea inflaţiei, cu toate consecinţele de rigoare la nivelul
cetăţeanului.
Este relevant pentru fermieri de a cunoaşte aceste aspecte,
pentru a realiza importanţa domeniului şi a muncii lor, aceasta în sensul
perfecţionării organizării lor, pentru a deveni parteneri importanţi de dialog
cu statul.
Din păcate, la nivelul anului 2004, sectorul agricol din România
este practic destructurat. Ne referim la situaţia reală în care ţăranii produc
în proporţie mult prea mare pentru autoconsum, la oferta relativ slabă în
raport cu cererea produselor agroalimentare autohtone, precum şi la lipsa
în prea mare măsură a sferei serviciilor din comerţul cu aceste produse,
ducând la o ruptură considerabilă între producţie şi desfacere. Aceasta
este cauza principală a dezvoltării speculanţilor („mafia pieţelor”), care
exploatează din punct de vedere economic veriga lipsă a ciclului producţie
– aprovizionare – desfacere. Soluţia este simplă: încurajarea reală a
iniţiativei private în sensul integrării pe verticală a asociaţiilor de fermieri
(de a-şi crea structuri economice de colectare, distribuire, comercializare
în pieţe en-gross sau în reţea de magazine proprii), ori a întreprinzătorilor
tineri, după finalizarea studiilor, de a-şi crea propriile firme de
comercializare a produselor agroalimentare (înlocuitoare de fapt a fostelor
întreprinderi judeţene pentru legume şi fructe, de exemplu).
SFERA SERVICIILOR DIN AGRICULTURĂ,

ALTERNATIVĂ DE ACTIVITĂŢI PROFITABILE
Romulus GRUIA
Este util pentru fermierii români să cunoască direcţiile de bază

privind evoluţia agriculturii în ţara noastră. Pentru a face faţă pe piaţa
europeană este necesară o îmbunătăţire a calităţii produselor agricole
4
obţinute în ferme, dar mai ales a calităţii alimentelor care nu corespund
standardelor şi de modernizare a fabricilor de prelucrare. Prin urmare şi
prelucrarea tradiţională la nivelul fermelor va trebui obligatoriu să respecte
standardele europene. Alături de această problemă este încurajarea
fermierilor de a nu abandona terenurile agricole şi de a depopula satele
îndepărtate sau greu accesibile, deoarece, atât pentru România cât şi
pentru UE, spaţiul rural şi agricultura tradiţională şi sănătoasă reprezintă o
bogăţie deja pierdută în alte ţări.
Dintre soluţiile care pot rezolva aceste probleme sunt formele
alternative de activităţi profitabile la sate. Este vorba despre serviciile din
agricultură care pot absorbi procentul disproporţionat de mare (34 %) de
persoane care lucrează în domeniul producţiei agricole, în mare parte
agricultură de subzistenţă, fără randament şi profitabilitate.
SERVICIILE DIN DOMENIUL AGRICULTURII

- CONSIDERAŢII GENERALE –
Sfera serviciilor se delimitează de celelalte sfere ale activităţii

umane, ea caracterizându-se ca fiind extrem de largă şi eterogenă din
punctul de vedere al elementelor componente (ramuri, subramuri şi
activităţi ale sferei producţiei materiale şi nemateriale).
Sfera serviciilor este acea formă a activităţii umane care se
depune anterior, paralel sau ulterior creării produsului finit şi care are ca
scop asigurarea condiţiilor pentru pregătirea procesului de producţie,
pentru funcţionarea normală a mijloacelor de muncă în producţia
materială sau a obiectelor de consum.
Producţia serviciilor coincide în general, cu consumul lor, precum
şi cu o serie de activităţi în care rezultatul muncii este încorporat în bunul
material realizat. În această din urmă situaţie consumul serviciilor NU
coincide cu prestarea lor, dar are o însemnătate potenţială considerabilă
pentru dezvoltarea de perspectivă a producţiei de bunuri materiale
(activitatea de proiectare, de management, de marketing, de transport,
reparaţii şi întreţinere, telecomunicaţii etc. în producţia de bunuri materiale
şi, respectiv, serviciile de educaţie şi învăţământ, sănătate, ştiinţă, cultură,
artă ş.a. în sfera nematerială).
5
GHID DE INFORMARE
CLASIFICAREA SERVICIILOR
Nr. Criteriul de
Categoria de servicii Activităţi specifice
crt. clasificare
1. După locul şi rolul - Servicii productive - servicii de producţie
diferitelor genuri (obiectiv principal:
de servicii în creşterea
creşterea PIB productivităţii
muncii)
- Servicii - servicii judiciare
neproductive - servicii de apărare
- servicii de
menţinerea ordinii
publice
- servicii de asigurări
- servicii de
agrement
- servicii oferite de
organizaţii non-
profit (ONG-uri etc.)
2. După conţinutul - Serviciile de - servii de
social-economic producţie management
al serviciilor (inclusiv
administrative)
- servicii de
marketing (inclusiv
comerciale şi de
publicitate)
- servicii bancare
(finanţare,
creditare, decont
etc.)
- servicii de asigurări
de risc
- servicii de închiriere
etc.
6
- Serviciile de - servicii
consum MATERIALE: au
rezultat cu caracter
material, deşi nu
îmbracă obligatoriu
o formă obiectuală
şi furnizează
sistematic servicii
de consum către
populaţie, servicii
care se reproduc în
mod permanent
(ex.: toate serviciile
de producţie, de
comerţ etc.)
- servicii
SPIRITUALE: nu
au caracter
material, dar au
importanţă maximă
la dezvoltarea
societăţii umane
(ex.: toate serviciile
de educaţie,
culturale, artistice
etc.)
3. Din punctul de - Servicii de
vedere al producţie propriu-
existenţei zise
serviciilor în - Servicii de consum
diferite faze ale pentru
producţiei şi producţie
reproducţiei de - Serviciile din sfera
bunuri comercială
4. După sursa de - Servicii contra cost - prin tarifare
finanţare - Servicii gratuite - sponsorizări,
donaţii ş.a.
- Servicii - în general de stat
subvenţionate
7
GHID DE INFORMARE
LOCUL SERVICIILOR ÎN ANSAMBLUL SISTEMULUI AGROALIMENTAR

ŞI MECANISMUL TRANSFORMĂRII VALORII SERVICIILOR ASUPRA
PRODUCŢIEI DE BUNURI AGROALIMENTARE
SISTEMUL AGROALIMENTAR
SFERA
SFERA PRODUCŢIEI AGROALIMENTARE NEMATERIALĂ
ÎN SISTEMUL
AGROALIMENTAR
RAMURI ŞI
ACTIVITĂŢI RAMURI ŞI
RAMURI
PRODUCĂTOARE DE ACTIVITĂŢI
PRODUCĂTOARE DE
BUNURI PRODUCĂTOARE
SERVICII
AGROALIMENTARE DE SERVICII
8
GRUPELE DE SERVICII ÎN SISTEMUL AGROALIMENTAR
SERVIREA AGRICULTURII
(întreaga gamă de lucrări şi
servicii agrozootehnice şi de
sistematizare a teritoriului
agricol)
PRODUCŢIA DE
A. BUNURI AGRO-
- A ALIMENTARE
REPARAŢII DE MAŞINI ŞI
-
UTILAJE DIN AGRICULTURĂ
ŞI INDUSTRIA ALIMENTARĂ
ŞI A MIJLOACELOR DE
TRANSPORT SERVICII DE
B. MARKETING
(F.)
SERVICII INDUSTRIALE SERVICII PRIN
TURISM RURAL
C. POPUL
(G.)
AŢIA
SERVICII ECONOMICE
D.
SERVICII EDUCAŢIONALE
E.
SERVICII ÎN AMONTE, SERVICII INTRINSECI CONSUMATORUL

DE SPRIJIN AL PRODUCŢIEI SFEREI PRODUCŢIEI
9
GHID DE INFORMARE
COMPONENTELE SFEREI SERVICIILOR DIN SISTEMUL AGROALIMENTAR
Servicii oferite de sfera

Servicii în sprijinul producţiei. producţiei agroalimentare
către populaţie.
A. SERVIREA AGRICULTURII F. SERVICII DE

- servicii agrotehnice; MARKETING
- servicii de reproducţie şi selecţie în creşterea - servicii privind studiile
animalelor; de piaţă;
- servicii sanitar-veterinare; - servicii de
- servicii fitosanitare; comercializare a produselor
- servicii de măsurători terestre şi de cadastru funciar; agroalimentare;
- servicii de organizare şi sistematizare a teritoriului - servicii de transport al
agricol; produselor agroalimentare.
- servicii de meteorologie şi de gospodărire a apelor.
G. SERVICII DE TURISM
B. REPARAŢII-ÎNTREŢINERE MAŞINI ŞI UTILAJE. RURAL
- servicii şi prestaţii cu caracter de service. - agroturism.
- servicii de alimentaţie
C. SERVICII INDUSTRIALE publică
- servicii de prelucrare intermediară şi de finisare în
vederea realizării produselor agricole;
- servicii privind prelucrarea şi conservarea alimentelor şi
10
furajelor.
D. SERVICII ECONOMICE
- servicii de cercetare-dezvoltare în domeniul agriculturii
şi industriei alimentare;
- servicii de proiectare;
- servicii de administrare şi de comercializare a producţiei
agricole;
- servicii IT şi telecomunicaţii în sistemul agroalimentar;
- servicii de asigurare a producţiei;
- servicii de colectare şi valorificare a deşeurilor şi
subproduselor agroalimentare;
- servicii de distribuire a energiei şi apei ;
E. SERVICII EDUCAŢIONALE
- servicii de consultanţă în sistemul agroalimentar;
- servicii de management şi marketing agroalimentar;
- servicii de învăţământ.
11
GHID DE INFORMARE
Învăţământ. Infrastructura educaţională în zona rurală

depăşeşte nevoile populaţiei din punct de vedere cantitativ, dar nu şi
calitativ. Majoritatea şcolilor comunale au o stare materială precară, iar
materialul didactic lipseşte sau este deficitar.
În cea mai mare parte a comunelor (circa 90%), procesul de
învăţământ se realizează cel mult până la nivelul şcolilor gimnaziale (în
unele cazuri chiar numai până la nivel primar). În mediul rural, numărul
instituţiilor de nivel liceal sau post-liceal este foarte redus, acestea fiind
amplasate doar în câteva comune din fiecare judeţ (2…7) ; în numai 173
de comune (6,5%) procesul de învăţământ se realizează de la nivelul
preşcolar până la nivel liceal sau post-liceal.
Gradul de instruire al populaţiei de-abia ajunge la nivel de
gimnaziu şi o proporţie semnificativă a populaţiei rurale (7,4%) nu a
absolvit nici un nivel de învăţământ. Doar 1% din locuitorii satelor au
absolvit o instituţie de învăţământ superior.
Condiţiile de viaţă din rural nu sunt atractive pentru personalul
astfel că în multe zone mai slab dezvoltate cadrele calificate sunt înlocuite
cu personal cu pregătire inadecvată.
EXEMPLIFICARE DE SERVICII DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA NIVEL

POST-UNIVERSITAR CA RĂSPUNS AL CERINŢEI SOCIALE PRIVIND
SERVICIILE ÎN SISTEMUL AGRO-ALIMENTAR.
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRASOV

FACULTATEA DE INGINERIE MECANICA
CATEDRA DE MASINI PENTRU AGRICULTURA SI INDUSTRIE
ALIMENTARA
SPECIALIZĂRI MASTERAT
(1,5 ANI)
 TEHNICI ŞI TEHNOLOGII ÎN AGROECOLOGIE ŞI IMPACTUL DE

MEDIU
 INGINERIE ŞI MANAGEMENT ÎN AGROTURISM
 INGINERIE ŞI MANAGEMENT ÎN SERVICE-UL
TRACTOARELOR ŞI MAŞINILOR AGRICOLE
 OPTIMIZAREA SISTEMELOR TEHNICE DIN AGRICULTURĂ ŞI
INDUSTRIA ALIMENTARĂ
12
 TRACTOARE ŞI MAŞINI DE LUCRU PENTRU AGRICULTURĂ ŞI

DOMENIUL PUBLIC
 SISTEME AVANSATE DE PROCESARE A PRODUSELOR
AGROALIMENTARE
EXEMPLIFICARE DE SERVICII DE ÎNVĂŢĂMÂNT

LA NIVEL UNIVERSITAR
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAŞOV

FACULTATEA DE INGINERIE MECANICĂ
CATEDRA DE MAŞINI PENTRU AGRICULTURĂ ŞI INDUSTRIE
ALIMENTARĂ
Centrul de cercetări în ingineria şi managementul serviciilor

din agricultură, alimentaţie şi dezvoltare rurală.
Direcţiile de cercetare:
1. TEHNICI DE SERVICE IN SISTEMUL AGROALIMENTAR

(servicii în mecanizarea agriculturii şi în industria alimentară;
exploataţii, întreţinere, reparaţii maşini, utilaje, instalaţii, aparate
etc.)
2. AGRICULTURA MECATRONICĂ ŞI DE SISTEM

(servicii IT, GPS, GIS, fotogrametrie digitală, cadastru, monitorizări,
evaluări, e-Work, e-Business, e-Learning ş.a.)
3. AGROTURISM, MEDIU, IMPACT SOCIAL

(servicii de valorificare a produselor agroalimentare prin turism – ferme
agroturistice + pensiuni, prin comercializare – agroamagazine,
consultanţă – managementul proiectelor, studii de impact de mediu etc.-,
audit etc.)
Servicii uzuale pentru agricultură:

- Asigurarea materialului biologic de calitate pentru obţinerea de
producţii ridicate (sămânţă certificată în producţia vegetală; material
biologic seminal în producţia animală).
- Asigurarea de îngrăşăminte chimice şi de pesticide.
- Asigurarea de furaje concentrate pentru creşterea animalelor.
13
GHID DE INFORMARE
- Asigurarea cu toate tipurile de utilaje, modernizarea parcului de

tractoare şi maşini agricole.
- Asigurarea de clinici şi laboratoare veterinare şi fitosanitare
multifuncţionale.
- Asigurarea umidităţii optime prin sistemul de irigaţii.
- Asigurarea de laboratoare pentru analiza calităţii produselor
agricole şi alimentare.
Servicii pentru agricultură.

Comparativ cu ţările Uniunii Europene, cantitatea de
îngrăşăminte chimice folosite în România este de 4 ori mai mică (40 de
kg la hectar în anul 2001). În ceea ce priveşte consumul de pesticide,
acesta a scăzut foarte mult în ultimii ani în principal datorită creşterii
vertiginoase a preţurilor, fapt ce a limitat posibilitatea de achiziţionare a
acestora de către agricultori.
În practica agricolă actuală nu se atribuie atenţia necesară rolului
materialului biologic de calitate în obţinerea unor producţii ridicate.
Astfel, în ultimii ani, cu toate că au fost acordate o serie de
facilitaţi, consumul de sămânţă certificată a scăzut drastic, numai cca.
50% din proprietari utilizând un astfel de material biologic.
Parcul de tractoare şi maşini agricole a înregistrat o creştere
continuă la toate tipurile de utilaje. Cu toate acestea, numărul tractoarelor
(154.592 în anul 2001) şi maşinilor agricole (215.089 în anul 2001) este
insuficient, majoritatea acestora fiind uzate fizic si moral. Astfel, pe
ansamblul agriculturii, 50% dintre tractoarele existente au o vechime în
exploatare de peste 10 ani, iar 60% dintre combine sunt mai vechi de 12
ani.
Nivelul de dotare mecanică existent în prezent în agricultura
României nu este în măsură să asigure efectuarea lucrărilor mecanice în
perioadele optime prevăzute de tehnologiile de cultură, fapt ce determină
pierderi mari de recoltă.
Datorită neadaptării structurii ofertei interne de maşini agricole la
mărimea exploataţiilor agricole şi a situaţiei financiare precare a majorităţii
agricultorilor, în prezent agricultura României întâmpină dificultăţi în
creşterea gradului de mecanizare a proceselor tehnologice.
Irigaţii.
Teritoriul României este caracterizat de iregularităţi climatice, în
special alternarea pe o lungă perioadă de timp a perioadelor de secetă cu
cele de exces de umiditate pe aceleaşi terenuri. Pentru eliminarea
efectelor negative ale secetei, a fost amenajată o suprafaţă irigabilă de
14
3,1 milioane ha, din care 2,9 milioane ha este suprafaţa arabilă (31% din
totalul suprafeţei arabile). În prezent, o mică parte din suprafaţa necesar a
fi irigată este efectiv irigată. În profil regional cele mai mari suprafeţe
irigate se găsesc în regiunea Sud - Est, regiunea Sud şi regiunea Sud -
Vest, regiuni în care activitatea agricolă este predominantă.
Sectorul sanitar - veterinar şi fitosanitar.

În România, laboratoarele multifuncţionale constituie principalul
instrument de verificare şi atestare a salubrităţii produselor şi mijlocul de
stimulare continuă a ridicării calităţii lor.
Sectorul sanitar veterinar cuprinde în principal laboratoare
sanitare veterinare de stat, specializate în controlul stării de sănătate şi
profilaxia bolilor la animale, controlul salubrităţii produselor de origine
animală şi a furajelor, controlul medicamentelor şi produselor de uz
veterinar, împreună cu verificarea şi securitatea pentru stoparea
introducerii in ţară a bolilor animale prin intermediul controlului sanitar
veterinar. O parte din aceste activităţi sunt preluate prin concesionare de
clinici şi laboratoare veterinare particulare.
Reţeaua de asistenţă sanitar veterinară cuprinde 2.959
circumscripţii sanitar-veterinare comunale şi orăşeneşti şi 16 clinici
sanitare veterinare de stat care efectuează consultaţii, investigaţii clinice,
intervenţii şi operaţii chirurgicale, tratamente curative, precum si examene
în vederea transportului de animale, produse de origine animală şi alte
mărfuri.
Controlul fitosanitar la vegetale şi produse vegetale şi controlul
calităţii pesticidelor se realizează prin analize şi expertize de laborator
efectuate în cadrul laboratoarelor din cadrul Direcţiilor Fitosanitare
Judeţene. Controlul fitosanitar se execută şi la vegetalele şi produsele
vegetale care se importă, exportă sau tranzitează teritoriul României în
vederea prevenirii introducerii şi răspândirii pe teritoriul ţării a
organismelor dăunătoare şi pentru respectarea la export a clauzelor
contractuale fitosanitare ale ţarilor importatoare.
Pe baza controalelor efectuate asupra diverselor culturi se
stabileşte aria de răspândire a bolilor şi dăunătorilor pe teritoriul ţarii, se
evaluează gradul de dăunare şi tratamentele ce trebuie aplicate, avându-
se totodată în vedere şi protecţia mediului înconjurător.
15
GHID DE INFORMARE
MODALITĂŢILE DE FINANŢARE ALE FERMELOR MICI ŞI MIJLOCII
Romulus GRUIA
Finanţarea afacerilor este elementul de bază pe care trebuie să-l

cunoască toţi aceia care doresc să înceapă sau să consolideze o
activitate de producţie sau de prestări servicii în domeniul agriculturii,
respectiv într-o exploataţie agricolă mică sau mijlocie (întreprinderile mari
au de regulă personal calificat în această problemă) .
Trebuie menţionat că problema cu care se confruntă fermierii şi,
în general, întreprinzătorii din ţara noastră este problema sistemului
financiar românesc legată de afacerile de început (start-up), care sunt
practic lipsite de modalitate de finanţare, urmare a riscului pe care băncile
nu vor să şi-l asume. De aceea nu este de mirare că nu s-a dezvoltat
sistemul creditului agricol, adică acea categorie de bănci care au pachete
de oferte care mai de care mai tentante pentru fermieri. Din păcate
guvernele ultimilor 15 ani s-au întrecut în politici populiste în majoritate de
subvenţionare, aşa încât banii s-au dus practic „pe apa Sâmbetii”,
fermierii şi agricultura în ansamblul său nealegându-se cu nimic din banii
primiţi: nu s-au îmbunătăţit substanţial nici aspectele genetice (seminţe şi
soiuri de plante selecţionate, material seminal sau rase de animale
ameliorate), nici utilizarea îngrăşămintelor sau a pesticidelor de ultimă
generaţie (cu calităţi ecologice îmbunătăţite), ca să nu mai vorbim de
achiziţionarea de maşini agricole , de utilaje şi instalaţii moderne (care să
crească productivitatea muncii şi calitatea produselor) ş.a. Banii s-au
consumat, însă fermele nu au prea progresat. Aceeaşi bani introduşi în
circuitul sistemului de „credit agricol” ar fi însemnat independenţa
fermierilor prin credite avantajoase (dobândă mică, termen de rambursare
mărit, perioada de graţie de asemenea mărită prin aceste credite
„subvenţionate”). Ar fi însemnat de fapt acordarea banilor pe proiecte şi
planuri de afacere, ceea ce ar fi crescut încrederea băncilor, dar şi
responsabilitatea ţăranilor. Fermierii ştiu mai bine ce să facă cu banii dacă
se pot împrumuta cu sume corespunzătoare, decât oricare guvern care dă
cu „ţârâita” bani pentru motorină, pentru seminţe etc.
Fermierii trebuie să ştie că în perspectiva globalizării şi în primul
rând al unificării pieţei agroalimentare europene rolul statului nu mai este
de a „da pomeni”, ci să ofere un cadru optim de desfăşurare a activităţii în
agricultură prin noi strategii guvernamentale care să conţină:
16
- politici agricole pe termen lung prin reforme concrete de eliminare a
birocraţiei şi corupţiei, cu efect în creşterea motivaţiei şi
responsabilităţii lucrătorilor pământului;
- dezvoltarea infrastructurii şi sistemelor de irigaţii;
- ridicarea nivelului de calificare a forţei de muncă prin finanţarea
sistemului de educaţie profesional, liceal şi universitar în domeniul
agroalimentar şi de mediu;
- facilitarea accesului la tehnologii noi prin programe de finanţare ale
sistemului de consultanţă agricolă şi de transfer tehnologic de la
nivel academic, universitar şi de cercetare.
Dintre cele mai uzuale posibilităţi de finanţare amintim
următoarele 8 tipuri de finanţare: (a) creditele bancare; (b) sursele
publice; (c) fondurile de investiţii; (d) finanţare în leasing; (e) surse
alternative; (f) piaţa de capital; (g) incubatoare de afaceri; (h)
autofinanţarea.
Credite bancare.
Micile firme specializate în domeniul agricol şi mai ales exploataţiile
mici şi mijlocii sunt până în prezent defavorizate de bănci, pentru că în
ultimii ani agricultura nu a reprezentat un domeniu atât de atractiv pentru
acestea. Comparativ cu IMM-urile, exploataţiile agricole mici şi mijlocii
sunt văduvite de creditele pe termen mediu şi lung (3-5 ani, respectiv
până la 15 ani ani) cum ar fi cele pentru investiţii care vizează finanţarea
achiziţionării de echipamente, finanţarea construcţiei de spaţii de
producţie, precum şi de creditele pe termen scurt necesare finanţării
nevoilor curente şi a celor urgente cum sunt achiziţionarea de materii
prime, finanţarea stocurilor, ori a altor elemente necesare desfăşurării
normale a activităţii firmei (credite pentru facilitate de cont, credit pe
documente în circuit bancar, credit de trezorerie pentru valută, creditele
pe descoperit de cont – overdraft).
Este un mare neajuns că nu s-a dezvoltat sistemul creditului
agricol, cu oferte care mai de care mai atractive din partea băncilor
specializate, ştiindu-se că în agricultură nu poţi lucra finanţându-te din
surse proprii.
Sursele publice.
O poartă deschisă fermierilor spre „oaza cu bani” pot fi sursele
publice de finanţare nerambursabilă, din fonduri SAPARD, ISPA, precum
şi liniile de creditare ale Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare
(BERD) sau PHARE derulate prin bănci şi care au o componentă
nerambursbilă. Diferenţa dintre grant şi linia de finanţare este că grantul
17
GHID DE INFORMARE
nu se mai rambursează finanţatorului, iar pentru linia de finanţare se

plăteşte dobândă şi se rambursează şi suma împrumutată.
Soluţia cea mai viabilă până în prezent pentru fermieri şi
antreprenori este apelarea la fondurile SAPARD, care oferă finanţare
pentru proiecte de investiţii în domeniul agroalimentar (finanţări grupate
pe „măsuri” specifice: prelucrarea şi comercializarea produselor agricole
şi piscicole; dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale; achiziţii
publice de servicii, bunuri şi lucrări, investiţii în exploataţii agricole,
dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice care să genereze
activităţi multiple şi venituri alternative).
Fondurile de investiţii.
Reprezintă un sistem de finanţare pentru companiile foarte bune.
Este vorba despre companiile care înregistrează creşteri puternice de la
un an la altul şi pentru care contractarea creditelor poate limita creşterea
firmei. Astfel, ele au ca alternativă pentru obţinerea de capitaluri: fondurile
de investiţii.
Deşi în domeniul agriculturii sunt puţine şanse de a fi în situaţia
unei evoluţii economice spectaculoase, mult mai probabil este domeniul
industriei alimentare. Pentru a avea şansa unei finanţări prin fondurile de
investiţii trebuie avut în vedere ca: să se demonstreze un potenţial în
creştere, să aibă un management puternic, să deţină un brand distinctiv,
brandul să se impună pe piaţă, să aibă un randament de investiţii
acceptabil, planul de afaceri să fie pregătit la cele mai înalte standarde,
proiectele inovative să ducă la crearea unei noi pieţe.
Finanţare în leasing
Este o finanţare caracterizată prin creşterea în rate a companiilor
(inclusiv a exploataţiilor agricole şi a întreprinderilor din industria
alimentară. Faţă de creditul bancar unde se plăteşte dobânda la toată
valoarea bunului care face obiectul finanţării, la finanţarea în leasing se
plăteşte dobânda numai la suma netă, fără TVA. Este o finanţare mai
facilă din punct de vedere al documentelor solicitate cât şi a timpului de
răspuns. Evident trebuie însă să existe o ofertă a unei firme care acordă
finanţare în sistem de leasing.
Finanţarea în leasing se poate face în două modalităţi: leasing
financiar (la sfârşitul perioadei de leasing bunul intră în proprietatea celui
care a plătit ratele de leasing) şi leasing operaţional (bunul rămâne în
proprietatea companiei care îl deţine, semănând foarte mult cu o
închiriere).
18
Surse alternative
Mai ales firmele mari, cu istoric pe piaţă, au ca opţiune de finanţare
sursele alternative, care reprezintă o alternativă viabilă din punct de
vedere al costurilor. Este vorba despre banii împrumutaţi de la familie şi
rude. Sunt şi forme de împrumut de la cunoştinţe, prin notariat, prin care
cel care împrumută banii recunoaşte suma respectivă şi se stabileşte
termenul de rambursare a sumei şi o rată de dobândă atractivă.
Piaţa de capital
Este o alternativă de finanţare a celor puternici. Piaţa de capital
oferă companiilor două tipuri de finanţare: ofertă publică de vânzare de
acţiuni (prin care se majorează capitalul social) şi, respectiv, emiterea de
obligaţiuni. Este un tip de finanţare cvasi-absent în domeniul agro-
alimentar.
Incubatoare de afaceri
Este o soluţie de finanţare pentru companiile la început de drum
(start-up). Promovarea conceptului de incubator de afaceri pe piaţa
românească a început după 1991, având ca model parcurile tehnologice
şi centrele de incubatoare din SUA şi Europa Occidentală. Dacă ai o idee
nouă care va acoperi o nişă de piaţă, dar nu ai bani suficienţi pentru
cumpărarea echipamentelor, pentru plata chiriei ori a unor consultanţi poţi
apela la un incubator unde poţi să-ţi dezvolţi afacerea. Incubatoarele de
afaceri pun la dispoziţia solicitanţilor spaţii de producţie şi birouri la o
chirie mai redusă decât cea a pieţei. În puls termenii de finanţare în
leasing sunt flexibili, se adaptează pe parcurs. Uneori se oferă şi
consultaţie managerială gratuită la început de drum.
Autofinanţarea
Este forma cea mai sigură, atunci când poţi conta pe banii tăi. Este
forma de finanţare care se poate face după ce firma s-a pus pe picioare şi
are profit. Profitul poate fi reinvestit. Marele avantaj al autofinanţării este
controlul total asupra resurselor financiare şi faptul că aceste sume
aparţin în totalitate companiei.
O altă modalitate de autofinanţare este vânzarea unor echipamente
aflate în patrimoniul companiei respective (mai ales atunci când nu se
obţine profit).
Parteneriatul strategic este o altă formă de autofinanţare, dar
investiţia ce urmează a fi făcută nu se face numai de partenerul strategic,
ci şi de compania respectivă. De obicei pe lângă aportul financiar,
partenerul strategic se implică şi în managementul companiei solicitante.
19
GHID DE INFORMARE
Este situaţia când costurile tehnologiei sunt foarte ridicate sau când
concurenţa pe piaţă este foarte puternică.
SISTEME DE FINANTARE PENTRU FERME

MICI SI MIJLOCII
Elena ŞERBAN
Exploataţiile agricole sunt forme complexe de organizare a

producţiei, prin care se pun în valoare pământul, animalele şi celelalte
mijloace de producţie, interconectate într-un sistem unitar în vederea
executării de lucrări, prestări servicii şi obţinerii eficiente de produse
agricole.
Exploataţiile agricole pot fi formate din una sau mai multe proprietăţi
de terenuri, animale şi mijloace necesare procesului de producţie agricolă.
Acestea se diferenţiază în funcţie de:
a) natura juridică;
b) forma de proprietate;
c) natura activităţii pe care o desfăşoară;
d) mărimea economică şi dimensiunea acestora.
a) După natura juridică, exploataţiile agricole pot fi:
- cu personalitate juridică;
- fără personalitate juridică.
b) Exploataţiile agricole după forma de proprietate sunt:
- societăţi comerciale, unităţi de cult, societăţi agricole cu
personalitate juridică şi alte forme de organizare în agricultură.
- societăţi naţionale, institute şi staţiuni de cercetare şi producţie
agricole, unităţi de învăţământ agricol sau silvic.
c) Explotaţiile agricole după natura activităţii pe care o desfăşoară sunt:
- exploataţii agricole pentru sectorul vegetal;
- explotaţii agricole pentru sectorul animalier;
- exploataţii agricole pentru sectorul piscicol.
d) Exploataţiile agricole diferenţiate după mărimea economică şi
dimensiune:
- exploataţii agricole comerciale;
- exploateţii agricole familiale.
20
Dimensionarea exploataţiilor agricole
Dimensiunile minime pentru exploataţiile agricole sunt:
A. SECTOR VEGETAL
a) cereale, plante tehnice şi medicinale:
- zona de câmpie 110 ha
- zona de deal 50 ha
b) pajişti naturale, cultivate şi culturi furajere pentru zona de munte
25 ha
c) legume 2 ha
d) plantaţii de pomi şi pepiniere 5 ha
e) căpşunării, arbuşti fructiferii 1 ha
f) plantaţii de vii nobile, pepiniere şi hamei 5 ha
g) sere şi solarii 0,5 ha
h) ciupercării 0,2 ha
B.SECTOR ANIMALIER
a) vaci de lapte sau bubaline 15 capete
b) taurine la îngrăşat 50 capete
c) oi sau capre 300 capete
d) cai de rasa 15 capete
e) cai la ingrasat 15 capete
f) porci 100 capete
g) alte specii de animale 100 capete
h) găini outoare 2.000 capete
i) păsări pentru carne 5.000 capete
j) staţii de incubaţie 200.000 capete
k) alte specii de păsări 1.000 capete
l) apicultura 50 capete
m) struţi 15 capete
n) iepuri 500 capete
o) animale de blană 100 capete
Exploatatiile agricole comerciale dimensionate conform tabelului
anterior sunt conduse sau administrate de personal calificat tehnic şi
economic în domeniul agricol.
Exploataţiile agricole înfiinţate cu respectarea dimensiunilor
minime pot beneficia de facilităţi financiare, similare celor practicate în
statele Uniunii Europene.
Exploataţiile agricole cu dimensiunile sub limitele prevăzute în
tabelul de mai sus sunt exploataţii agricole familiale. Acestea beneficiază
de servicii de consultanţă gratuite conform legislaţiei în vigoare şi sunt
stimulate pentru aplicarea agriculturii ecologice prin acordarea de facilităţi
financiare şi subvenţii de produs.
21
GHID DE INFORMARE
Redăm mai jos tabelul privind coeficienţii de transformare în cote

părţi procentuale a terenurilor agricole sau a efectivelor de animale pentru
determinarea dimensiunilor exploataţiilor agricole mixte.
PENTRU SECTOR VEGETAL

a) cereale, plante tehnice şi medicinale:
- zona de câmpie -1 ha 0,91
- zona de deal – 1ha 2,00
b) pajişti naturale, cultivate şi culturi furajere pentru zona de munte -1 ha
4,00
c) legume – 1 ha 50,00
d) plantaţii de pomi şi pepiniere – 1 ha 20,00
e) capşunarii, arbuşti fructiferii – 1 ha 100,00
f) plantaţii de vii nobile, pepiniere şi hamei -1 ha 20,00
g) sere şi solarii – 1 ha 200,00
h) ciupercării – 1 ha 500,00
PENTRU SECTOR ANIMALIER

a) vaci de lapte sau bubaline -1 cap 6,67
b) taurine la îngrăşat -1 cap 2,00
c) oi sau capre – 1 cap 0,334
d) cai de rasă – 1 cap 6,67
e) cai la îngrăşat – 1 cap 2,00
f) porci – 1 cap 1,00
g) alte specii de animale -1 cap 1,00
h) găini outoare -1 cap 0,05
i) păsări pentru carne -1cap 0,02
j) staţii de incubaţie – 1cap 0,0005
k) alte specii de păsări – 1 cap 0,10
l) apicultură – 1 familie 2,00
m) struţi -1 cap 6,67
n) iepuri- 1cap 0,20
o) animale de blană – 1 cap 1,00
PENTRU SECTORUL PISCICOL

a) bazine amenajate pentru producerea puietului de peşte-1 ha
10,00
b) bazine amenajate pentru producerea peştelui de consum- 1 ha
5,00
c) păstrăvării -1 ha
100,00
22
Exploataţiile agricole comerciale beneficiază de facilităţi
financiare din partea statului pentru investiţii privind cumpărarea de teren
cu destinaţie agricolă, de tractoare, utilaje agricole, instalaţii pentru irigat,
construirea de adăposturi şi instalaţii zootehnice, sere, plantaţii de pomi,
vită de vie, hamei, căpşunerii.
Producătorii agricoli proprietari sau administratori de exploataţii
agricole pot beneficia de credite potrivit legii.
Creditul agricol pentru producţie este un instrument economico-
financiar de politică agricolă prin intermediul căruia se susţin activităţile
curente de producţie agricolă, stabilite prioritar de Ministerul Agriculturii,
Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.
Creditul agricol se acordă pentru:
- înfiinţarea, întreţinerea şi recoltarea culturilor agricole precum şi
pentru întreţinerea şi recoltarea plantaţiilor.
- achiziţionarea din producţia internă sau producerea puilor de
pasăre pentru carne şi ouă, a purceilor pentru îngrăşare, precum şi a
tineretului ovin şi bovin pentru îngrasare.
- aprovizionarea, procesarea hranei, asigurarea medicamentelor şi
tratementelor medicale pentru animale, a cheltuielilor curente pentru
întreţinerea şi funcţionarea adăposturilor, utilajelor şi instalatiilor aferente.
- asigurarea plantaţiilor şi culturilor împotriva efectelor dăunătoare
ale factorilor de risc naturali, precum şi asigurarea efectivelor de animale
împotriva efectelor dăunătoare ale factorilor de risc naturali, a bolilor şi
accidentelor.
Creditul agricol se acordă de către băncile comerciale cu
respectarea prevederilor Legii bancare nr. 58/1998.
Pentru garantarea creditului primit pot fi ipotecet bunurile mobile
sau gajate bunurile imobile precum şi terenurile agricole aflate în
proprietate.
Perioada de rambursare este de 360 zile. Beneficiarii creditului
pentru productie care rambursează creditele şi plătesc dobânzile aferente
la termenele scadente prevăzute în contractul de împrumut din fonduri
publice, beneficiază de o diminuare cu până la 30% din volumul creditului.
23
GHID DE INFORMARE
ZOOAGRICULTURA ÎN ZONELE DE DEAL ŞI DE PODIŞ
ASPECTE ALE TEHNOLOGIEI DE CULTURĂ A CARTOFULUI
Rodica Ghimbăşan
Producţiile ridicate, constante şi de calitate la cartof se pot obţine

numai prin respectarea unor restricţii de care trebuie să se ţină seama în
derularea şi coordonarea strategiei de cultivare a cartofului în ţara
noastră.
În primul rând trebuie avut în vedere faptul că România oferă
condiţii ecologice mai puţin propice pentru cultura cartofului, faţă de ţări ca
Olanda, Belgia, Polonia, Germania unde, clima răcoroasă şi suficient de
umedă, alături de solurile nisipoase, creează cele mai favorabile condiţii
ecologie atât pentru cartoful de consum cât şi pentru cel de sămânţă
întrucât afidele transmiţătoare de viroze nu sunt aduse de vânturile
dominante care, în acele zone, bat dinspre mare.
Cel mai grav este faptul că în ţara noastră, atât în stepă,
silvostepă cât şi-n zonele foarte favorabile culturii cartofului, acesta suferă
de stresul termohidric, adică temperaturi ridicate şi lipsa apei, mai ales în
perioadele formării şi creşterii tuberculilor.
Din aceste motive folosirea soiurilor rezistente la acest stres,
productive, rezistente la boli şi dăunători este o problemă pe care trebuie
s-o aibă în vedere cultivatorii din toată ţara, în timp ce irigarea acestei
culturi poate fi benefică, în perioadele critice, chiar şi pentru cultivatorii din
zona colinară şi cea montană.
Cartoful este considerat un aliment de bază pentru majoritatea
românilor, dar nu numai. Şi asta cu atât mai mult cu cât, în ultimii ani, a
apărut şi s-a dezvoltat mult agroturismul, atât în zona montană cât şi-n
cea colinară. Şi-n acest caz, pentru pregătirea hranei turiştilor, prioritar
trebuie să fie tot cartoful din care,multiplele feluri de mâncare tradiţionale
ce se pot pregăti, pot deveni, alături de pitorescul naturii un punct de
atracţie forte.
Dar cultura de cartof necesită investiţiei foarte mari în materialul
de plantat, îngrăşăminte, pesticide şi lucrările necesare, etc., fiind foarte
costisitoare. În acelaşi timp trebuie avut în vedere că riscul compromiterii
culturii este mare dacă nu se respectă o tehnologie corespunzătoare şi
orice greşeală tehnologică făcută, practic nu se mai poate remedia fără
urmări negative şi costuri ridicate.
24
De asemenea trebuie avut în vedere faptul că producţia realizată
la această cultură, ca de altfel şi la altele, este întotdeauna rezultatul a trei
grupe de factori şi anume: factori tehnologici, climatici şi de comportament
uman. Iată deci că omul este, între altele, factor hotărâtor care trebuie să
cunoască şi să folosească corect tehnologia de cultură a cartofului
întrucât, se poate spune că, la această plantă sunt câteva cerinţe
tehnologice pe care, dacă cultivatorii nu le ştiu sau le neglijează nu pot
realiza producţii economice. Acest fapt presupune o atenţie sporită
acordată tuturor verigilor tehnologice începând cu amplasarea culturii.
1. Amplasarea culturii.
Cartoful este foarte pretenţios la sol, acesta putând constitui un
factor limitativ al producţiei. Solul pe care se amplasează cartoful trebuie
să fie afânat, aerisit, bine structurat cu textură uşoară şi medie. Cele mai
potrivite soluri sunt aluviunile nisipoase din luncile râurilor, cernoziomurile
şi chiar solurilor brune de pădure mai uşoare, cu un conţinut mai ridicat de
humus. Nu sunt recomandate solurile grele, reci, argiloase sau podzolite,
care primăvara se încălzesc greu, se zvântă târziu, formează bulgări, au
prea mult material scheletic (pietre, bolovani) sau care au stratul fertil de
la suprafaţă subţire.
2. Locul în asolament.
În general cartoful nu este foarte pretenţios la planta
premergătoare. Cele mai bune premergătoare sunt culturile care părăsesc
terenul devreme, lasă terenul curat de buruieni şi resturi vegetale şi
afânează solul respectiv leguminoasele anuale şi perene, cerealele şi
plantele de nutreţ. Nu sunt bune premergătoare plantele din familia
Solanaceae, din care face parte şi cartoful, care au boli şi dăunători
comuni cu cartoful, inul şi plantele rădăcinoase.
După cartof pot fi amplasate, cu rezultate foarte bune, cerealele
de toamnă, iar pe nisipuri cât şi-n zonele colinare şi în depresiunile intră şi
extramontane, unde pentru consumul din lunile iunie şi iulie se folosesc
soiuri timpurii şi semitimpurii, se poate obţine cu succes o a doua cultură
(fasole pentru păstăi, castraveţi sau plante folosite ca îngrăşăminte verzi
sau furaj – măzăriche, secară etc.).
De asemenea trebuie avut în vedere faptul că după el însuşi,
cartoful nu poate fi cultivat decât maximum trei ani. Şi aceasta în condiţii
în care fiecare verigă tehnologică, în special cea de combatere a bolilor şi
dăunătorilor, este respectată cu stricteţe.
Rezultă deci, că fiecare cultivator de cartof, chiar pe suprafeţe
mai mici, trebuie să-şi întocmească, pentru suprafaţa totală pe care o
25
GHID DE INFORMARE
deţine, un plan cu rotaţia culturilor, pe care trebuie să-l respecte cu

stricteţe.
3. Fertilizarea cartofului.
Planta de cartof are un sistem radicular slab dezvoltat. Din
această cauză, pentru realizarea unor producţii mari şi de calitate,
folosirea îngrăşămintelor este absolut necesară.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte, felul acestora şi raportul
dintre principalele elemente nutritive (N, P, K) trebuie făcută funcţie de
scopul culturii, fertilitatea naturală a solului, rotaţia din care face parte
cartoful, mai ales planta premergătoare, producţia ce se doreşte a se
obţine, condiţiile de cultură şi eventual, unele pretenţii specifice ale soiului
cultivat. În acest scop cultivatorii pot trimite probe de sol la ICPC Braşov,
care în baza analizelor de laborator efectuate, poate calcula şi recomanda
dozele optime de îngrăşăminte ce pot fi folosite.
Cel mai bun îngrăşământ pentru cartof este gunoiul de grajd
fermentat. Pe solurile sărace şi atunci când se doresc producţii mari se
recomandă fertilizarea organo-minerală, deci folosirea atât a gunoiului de
grajd cât şi a celor chimice. În acest sens se recomandă îngrăşămintele
complexe, aplicate la cuib odată cu plantarea, sub tuberculul de cartof,
împrăştiate şi amestecate cu pământ. Dacă plantarea se face normal,
cantitatea folosită reprezintă echivalentul unei cutii de chibrituri pentru
fiecare cuib, iar la plantarea mecanizată cca. 300 Kg/ha.
Gunoiul de grajd se va aplica numai toamna şi se va încorpora în
sol prin arătura adâncă. În acest caz dozele de îngrăşăminte minerale
folosite se vor readuce proporţional cu cantitatea de gunoi de grajd folosit,
respectiv cu aportul de elemente nutritive din acesta.
Împrăştierea gunoiul de grajd în timpul iernii sau primăverii peste
arătură şi să rămână neîncorporat în sol este total contraindicată.
Dacă se folosesc îngrăşăminte simple, (numai din lipsă de
îngrăşăminte complexe), se recomandă aplicarea P şi K toamna, odată cu
gunoiul de grajd, sub arătura adâncă. Îngrăşămintele cu N, ca şi cele
complexe, se pot administra primăvara, înainte de pregătirea terenului în
vederea plantării. Acest mod de aplicare este necesar întrucât aceste
îngrăşăminte fiind solubile există pericolul pierderii lor prin levigare
(spălare) peste iarnă.
Când sunt necesare doze mai mari de îngrăşăminte minerale,
care se aplică sub formă de îngrăşăminte complexe, sau în cazul celor
azotate, aceste doze se pot aplica şi fracţionat în aşa fel ca între ½…¼
din cantitate să se aplice în 1…2 reprize, între plantat şi ultimul rebilonat.
26
Orientativ, funcţie de scopul culturii şi producţiile aşteptate se pot
folosi următoarele doze de îngrăşăminte:
Scopul Producţia Gunoi de Doză orientativă recomandată
culturii planificată grajd (kgsa/ha)
(t/ha) (t/ha) N P2O5 K2O
Cartof 10-15 - 120 90 140
timpuriu 20-25 - 160 120 180
10-15 40-60 100 60 80
20-25 40-60 140 100 120
Cartof de 25-30 - 120-140 70-90 100-120
vară şi de peste 35 - 170-180 110-130 200-220
toamnă- 25-30 40 80-10 50-70 60-80
iarnă peste 35 40 120-160 90-100 170-190
Trebuie avut în vedere că îngrăşarea unilaterală sau cu doze

exagerate de azot determină creşteri rapide şi luxuriante a tufei, întârzie
tuberizarea, prelungeşte perioada de vegetaţie şi sensibilizează plantele
la infecţiile virotice iar tuberculii la vătămări mecanice. Deci, atenţie!
4. Pregătirea terenului pentru plantat.

Pregătirea terenului presupune lucrări efectuate toamna, imediat
după recoltarea plantei premergătoare şi lucrări în primăvară. Dependenţa
nivelului recoltelor de cartof de lucrările executate în toamna anului
precedent a fost dovedită atât experimental cât şi confirmată de
rezultatele obţinute de cultivatori de cartof.
Lucrarea de bază o constituie arătura adâncă sau foarte adâncă,
funcţie de tipul solului şi gradul lui de tasare, precedată sau nu de
dezmiriştit. Această arătură trebuie să fie de calitate şi să încorporeze în
sol toate îngrăşămintele împrăştiate pe sol încă din toamnă cât şi toate
resturile vegetale. Pentru cartof nu se recomandă arătura de primăvară.
Primăvara, după fertilizarea cu azot sau îngrăşăminte complexe,
se trece la pregătirea patului germinativ prin mărunţire, afânare şi
nivelare, ţinând cont de starea solului. Astfel, dacă solul este tasat
superficial, se lucrează până la 12-15 cm adâncime, iar pe solurile
aşezate se va lucra mai energic şi mai adânc, până la 16-20 cm. Se vor
folosi grapele, cultivatoarele sau combinatoarele, funcţie de dotarea
tehnică.
De modul de pregătire a patului germinativ (bine afânat şi fără
bulgări) şi de calitatea acestuia depind numărul şi calitatea lucrărilor de
27
GHID DE INFORMARE
întreţinere, producţiile realizabile şi inclusiv vătămările şi pierderile din

timpul recoltării şi păstrării.
5. Pregătirea materialului pentru plantat şi plantarea.

Constituie o verigă de bază în tehnologia de cultură a cartofului.
Această lucrare începe încă din toamnă, prin procurarea materialului de
plantat de la unităţile producătoare de sămânţă. La procurarea
materialului de plantat trebuie avut în vedere faptul că în condiţiile
climatice din ţara noastră cartoful se poate păstra, fără deprecierea
calităţilor culinare, până la sfârşitul lunii iunie în depresiunile intra şi extra
montane. De aceea trebuie să se procure soiuri de cartof pentru consum
timpuriu pentru luna iunie în zona colinară şi pentru luna iulie în
depresiunile intra şi extramontane. În acest scop se folosesc soiurile
timpurii de cartof care se pun la încolţit înainte de plantare, la lumină, în
camere încălzite, cca. 30 de zile. Pentru consumul din lunile iulie şi august
în zona colinară, ca şi pentru consumul din luna august în depresiunile
intra şi extramontane se vor folosi cartofii de sămânţă din soiuri
semitimpurii, fără a-i mai încolţi. Aceste soiuri pot servi şi pentru consumul
din luna septembrie.
Consumul de toamnă, de iarnă şi cel de primăvară în condiţiile
unei bune păstrări a tuberculilor, în zona colinară se asigură folosind
soiurile semitârzii de cartof, iar în zona montană, pentru consumul aprilie-
iunie este. bine să se folosească soiurile târzii.
În alegerea şi procurarea soirilor de cartof, în vederea plantării
familiile care practică agroturismul trebuie să cunoască foarte bine
calităţile culinare ale soiurilor de cartof întrucât, mai ales soiurile târzii şi
semitârzii, prezintă mari deosebiri din acest punct de vedere, unele fiind
bune pentru prăjit, altele pentru salate, altele pentru piure etc. De
asemenea, având în vedere faptul că aceşti gospodari cresc şi animale,
se recomandă cultivarea unor soiuri de cartof mai bogate în substanţă
uscată, cartoful constituind şi hrană pentru animale.
Având în vedere cele de mai sus rezultă că alegerea soiurilor şi
procurarea cartofilor de sămânţă în vederea plantării este o problemă
foarte serioasă şi dificilă pentru gospodarii care sunt sau se specializează
în turismul rural.
Odată procuraţi plantarea, în primăvară, trebuie începută cât mai
devreme, dar numai atunci când temperatura şi umiditatea din sol permit,
efectuarea acestei lucrări în condiţii optime. La această lucrare, care se
poate mecaniza, trebuie respectate, funcţie de scopul culturii epoca de
plantare, adâncimea şi densitatea.
28
Dar de ce trebuie procurat materialul de plantat? Pentru că
cartoful degenerează ceea ce conduce la scăderea foarte mare a
recoltelor. Cartoful degenerează din cauza bolilor virotice, transmise de
afide, din cauza stresului hidric şi a celui termohidric mai ales, precum şi
din cauza îmbătrânirii fiziologice. Din această cauză, nu se poate face o
cultură rentabilă de cartof fără reînnoirea periodică a materialului de
plantare astfel: în fiecare an în zona de stepă şi silvostepă, o dată la doi
ani în zona colinară şi la doi ani în zona montană, funcţie de soi. De
aceea, fiecare cultivator de cartof trebuie să-şi asigure necesarul de
cartofi pentru plantat încă din toamnă, numai de la producători pentru
sămânţă autorizată şi cu certificat de calitate.
6. Lucrările de întreţinere.
Au rolul de a menţine solul afânat, aerisit, fără bulgări şi buruieni
creând astfel condiţii optime pentru creşterea tuberculilor, pentru uşurarea
recoltatului şi pentru evitarea vătămărilor mecanice a tuberculilor în timpul
recoltatului.
Producţia de cartof nu se poate realiza într-un lan cu buruieni.
Cultivatorii care nu combat buruienele renunţă cu bună ştiinţă la obţinerea
unor producţii rentabile şi micşorează efectul tuturor lucrărilor care fac
parte din tehnologia de cultură a cartofului.
Combaterea buruienilor se poate face prin praşile şi bilonare,
respectiv rebilonare, ori de câte ori este nevoie până când lanul de cartof
se încheie şi înăbuşă unele buruieni care mai apar. Primul grăpat sau
rebilonat se face la 10…14 zile după plantare, în faza de maximă
sensibilitate a buruienilor. Buruienele problemă, care apar deasupra
lanului de cartof, trebuie plivite manual. Pe suprafeţe mai mari se poate
apela la folosirea erbicidelor care se aleg funcţie de sortimentul de
buruieni care este prezent în parcela respectivă.
Înainte de încheierea lanului trebuie făcut muşuroitul (ultimul
rebilonat) făcând un bilon mai mare, înalt de 20…28 cm faţă de suprafaţa
solului, având grijă să nu se taseze solul sau să se formeze bulgări.
De asemenea, în timpul vegetaţiei se fac tratamente pentru
combaterea bolilor (mană în special) şi a dăunătorilor (gândacul de
Colorado). Mana este o boală care poate compromite total cultura. Ea se
combate mai greu dar poate fi uşor prevenită folosind la plantare soiuri
rezistente la mană precum şi cu ajutorul substanţelor chimice care trebuie
bine cunoscute şi folosite . În acest sens se recomandă cultivatorilor de
cartof ca, după încheierea campaniei de plantare, să consulte specialişti
agronomi, fitopatologi, asupra substanţelor chimice ce pot fi folosite, a
modului de administrare şi a momentului optim de efectuare a
29
GHID DE INFORMARE
tratamentelor. Pentru o combatere eficientă a manei cartofului sunt

necesare 4…8 stropiri, funcţie de soi şi condiţiile climatice ale anului
respectiv, acordând o atenţie deosebită calităţii stropilor. Aceste
tratamente se pot face cu pompe de spate, pentru suprafeţe mici, şi cu
utilaje mecanice (maşini de stropit şi prăfuit, avion, elicopter etc.) pentru
suprafeţe mai mari.
Şi pentru gândacul din Colorado se fac mai multe tratamente, în
funcţie de numărul de generaţii ale acestui dăunător în anul respectiv. Şi
în acest demers trebuie consultaţi specialiştii din comună sau de la
Inspectoratul Judeţean de Protecţia Plantelor. Important este ca, atunci
când larvele trec de pe partea de jos a frunzei deasupra, să se facă
imediat tratamentul pentru fiecare generaţie de larve. Iată un motiv
esenţial pentru care cultivatorii trebuie să controleze cât mai des culturile.
Deci întreţinerea cartofului este destul de dificilă şi atragem
atenţia cultivatorilor cu afirmaţia celui care a adus cultura cartofului din
America în Europa că „această plantă dă producţii proporţionale cu grija
care i se acordă”.
7. Recoltarea.
Recoltarea cartofului se face diferenţiat, începând din luna mai
pentru cartoful extra timpuriu şi timpuriu, când greutatea tuberculilor
depăşeşte 30 g, fie manual prin smulgere, fie cu sapa sau cu plugul.
Pentru consumul din lunile iunie şi iulie (de vară) recoltarea se face după
necesităţi, fie manual – pentru cantităţi mici, fie cu maşinile cu condiţia ca
acestea să producă cât mai puţine vătămări la tubercul. Cartoful pentru
consum toamnă-iarnă cât şi cel pentru industrializare se recoltează atunci
când 2/3 din vreji s-au uscat. Este bine ca această lucrare să fie
precedată de distrugerea vrejilor, mecanic sau chimica cu cca. 8-15 zile
mai devreme, pentru a uşura recoltarea mecanizată. Concomitent cu
recoltarea cartofilor pentru consum toamnă-iarnă şi iarnă, se fac două
operaţii esenţiale. Prima are ca scop creşterea rezistenţei la păstrare a
tuberculilor sub influenţa luminii. În acest scop, este bine ca tuberculii să
nu fie strânşi imediat după recoltare, ci să rămână pe sol 6-7 ore, la
lumina zilei. A doua operaţie este cea de sortare efectuată odată cu
strângerea lor de pe sol eliminându-i pe cei vătămaţi în timpul recoltării,
bolnavi, tăiaţi, stricaţi precum şi cei mici care se pot folosi pentru hrana
animalelor.
Înainte de depozitare cartofi pot fi sortaţi şi mecanizat şi eventual
calibraţi pe mărimi conform standardelor în vigoare, cu ajutorul maşinilor
sau instalaţiilor de sortat şi calibrat. Aceasta mai ales pentru unităţile mari
30
producătoare de cartofi precum şi pentru cele specializate în producerea
de sămânţă.
PĂSTRAREA CARTOFILOR ÎN GOSPODĂRIILE MICI ŞI MIJLOCII
Rodica Ghimbăşan
Din cele trei categorii de cultivatori de cartof existenţi în ţara

noastră, micii cultivatori, care produc cartofi numai pentru consumul
familial, posedă suprafeţe care, per total, reprezintă ponderea cea mai
mare din suprafaţa cultivată cu cartof în România şi care sunt răspândite
pe tor teritoriul ţării începând din zona litorală a Mării Negre şi până în cea
montană. A doua categorie de cultivatori o reprezintă cei care produc
cartof atât pentru piaţă cât şi pentru consumul familial. Cea de a treia
categorie reprezentată de Societăţile Comerciale şi Asociaţiile agricole
constituie marii cultivatori şi produc cartofi numai pentru piaţă.
Dacă această ultimă categorie beneficiază de aportul profesional
al specialiştilor în domeniu, nu acelaşi lucru se poate spune despre
cultivatorii mijlocii şi mici de care, se poate spune, nu se ocupă nimeni şi
nu dispun de fondurile necesare pentru a respecta tehnologia de cultură
recomandată şi nici de spaţiile şi condiţiile necesare păstrării în bune
condiţii a cartofilor peste iarnă.
Iată de ce ne-am gândit să venim în ajutorul acestor categorii de
cultivatori de cartof cu sfaturi privind păstrarea peste iarnă a cartofilor
pentru a reduce, pe cât posibil, la minim pierderile.
Păstrarea cartofilor este la fel de importantă ca şi producerea lor.
Se ştie că datorită conţinutului foarte ridicat în apă al cartofului
acesta este perisabil. În timpul păstrării se poate îmbolnăvi foarte uşor de
diferite forme de putregai – umed, uscat, putregai datorat manei cartofului
etc., iar cartofii vătămaţi la recoltare şi nesortaţi din masa de cartof
depozitată reprezintă porţi deschise pentru bolile de depozitare,
contribuind la pierderi însemnate. De aceea, atunci când se depozitează
tuberculii, trebuie avut grijă de modul cum se face sortarea acestora prin
care, orice tubercul bolnav sau atins de vreo boală, care prezintă pe
suprafaţa sa organe de înmulţire a agenţilor patogeni sau prezintă tăieturi
sau alte vătămări, să nu ajungă între cartofi depozitaţi, întrucât ei pot
31
GHID DE INFORMARE
constitui focare de infecţie de la care se poate îmbolnăvi toată masa

depozitată.
Cu toate că în timpul formării şi creşterii tuberculilor aceştia şi-au
format ţesături care să le asigure o oarecare rezistenţă la păstrare, prin
diferenţierea unui ţesut numit suber (coajă) de diferite grosimi, care
contribuie la micşorarea schimbului de gaze şi a pierderii apei din
tuberculi, precum şi la protecţia lor la atacul microorganismelor care pot
declanşa boli de depozitare, păstrarea în bune condiţii şi fără pierderi
cantitative ridică mari probleme gospodarilor.
De asemenea, datorită solaninei pe care tuberculii o conţin şi a
perioadei de repaus germinal, variabilă funcţie de soi, de precocitatea
acestuia, rezistenţa la păstrare este într-o mare măsură asigurată.
De aceea, pentru a mări rezistenţa la păstrare şi pentru a-şi
proteja producţiile, cultivatorii de cartof trebuie să ia unele măsuri încă de
la recoltare.
Astfel, la recoltare, după dislocare, tuberculii nu trebuie strânşi
imediat, ci se lasă pe sol 5-7 ore, în contact cu lumina care influenţează în
bine rezistenţa la păstrare. În acest scop cel mai bine ar fi ca scoaterea
cartofilor să se facă în primele ore ale zilei iar strângerea lor către seară.
De asemenea, trebuie avut grijă ca tuberculii să nu rămână nestrânşi
peste noapte mai ales în zonele în care există pericolul brumelor timpurii
de toamnă. Acest lucru poate deprecia calitativ cartofii şi să micşoreze
capacitatea lor de păstrare.
În acelaşi timp trebuie amintit faptul că tuberculii nu trebuie lăsaţi
prea mult la lumina zilei (mai mult decât timpul menţionat mai sus) pentru
că în coaja lor şi-n ţesuturile de sub coajă conţinutul de solanină creşte,
cartofii se înverzesc şi pot produce intoxicaţii consumatorilor, chiar şi
animalelor, întrucât solanina în cantităţi mari devine otrăvitoare.
În altă ordine de idei, pentru a păstra cartofii peste iarnă fără
îmbolnăviri şi pierderi cantitative, trebuie ca odată cu strângerea cartofilor
de pe câmp şi înainte de depozitare să se facă sortarea lor îndepărtându-i
obligatoriu pe cei bolnavi şi vătămaţi.
Dar pentru a înţelege mai bine de ce trebuie luate unele măsuri
înainte de depozitare, cât şi-n timpul depozitării, trebuie să se cunoască
bine ce se întâmplă în tubercul, şi care sunt factorii care influenţează
aceste procese care condiţionează păstrarea.
Trebuie spus că tuberculul de cartof, ca orice organism viu, de la
formare şi până când ajunge în farfuria consumatorului sau moare din
cauza unei boli, respiră şi transpiră. Aceste procese fiziologice determină
pierderi din greutate întrucât, are loc pierderea apei, datorită transpiraţiei
cât şi a substanţei uscate utilă, ca urmare a proceselor biochimice din
32
timpul respiraţiei. Dar aceste procese sunt influenţate de factori externi
cum ar fi temperatura, umiditatea relativă a aerului, ventilaţia şi lumina.
Din aceste motive păstrarea cartofilor trebuie condusă din punct de
vedere al acestor factori ce trebuie menţinuţi în limitele optime prezentate
mai jos.
Valorile optime ale factorilor necesari a se realiza în spaţiile de depozitare

a cartofilor.
Specificare Temperatură Umiditatea Debit de Lumină

0
C relativă a aer m3/h
aerului %
Cartofi pentru 3-6 80-85 60-90 Contraindicată
consum
Cartofi pentru 2-4 85-90 70-80 -
sămânţă
Cartofi pentru
prelucrare (fulgi,
chips etc.)
- în timpul 2-6 80-85 70-80 contraindicată
păstrării
- cu 12-15 zile 8-12 80-85 80-90 contraindicată
înainte de
prelucrare
Cartofi pentru 2-6 85-90 70-80 contraindicată
furajare
Aşa cum rezultă din acest tabel temperatura optimă pentru

păstrarea cartofilor pentru consum este de 3…60C iar a celor de sămânţă
de 2…40C. Indiferent de destinaţie, dar mai ales pentru cei de sămânţă,
dacă temperaturile de păstrare sunt mai mari, apare un fenomen negativ,
cu urmări foarte grave pentru producţia anului următor.
Astfel, după atingerea maturităţii plantelor de cartof, tuberculii
intră într-o perioadă în care procesele fiziologice şi biochimice se reduc
foarte mult. Aceasta este perioada repausului germinal, care durează
aproximativ 70...100 de zile în funcţie de soi şi de condiţiile de păstrare.
Dacă temperaturile în masa de tuberculi sunt mai ridicate
această perioadă se scurtează. În timpul acestei perioade de repaus
germinal cât mai ales după încheierea acestuia, în tuberculi începe
sinteza unui produs biochimic care favorizează formarea tuberculilor la
plantele răsărite din acest tubercul. Cantitatea produsului biochimic creşte
33
GHID DE INFORMARE
în timp ajungând la un nivel maxim. Este faza de incubaţie a tuberculului

de cartof.
Plantând aceşti tuberculi de sămânţă în această fază, plantele
răsărite din ei ar da cel mai mare număr de urmaşi, deci de tuberculi şi
implicit de recoltă. Dar după ce acest produs biochimic a ajuns la
maximum el începe să se resoarbă şi se pierde, astfel că pe măsură ce
timpul trece şi mai ales atunci când temperaturile de păstrare depăşesc
valorile optime, cantitatea acestui produs, care favorizează formarea
tuberculilor noi la plantele de cartof, se reduce. Are loc deci un proces de
degenerare fiziologică în timpul păstrării cartofilor pentru sămânţă şi nu
numai, din cauza nerealizării condiţiilor optime pentru păstrare. Dar şi
temperaturile mai scăzute sunt dăunătoare. Astfel la -10C tuberculii încep
să degere, iar la -20C îngheaţă.
Dacă în timpul păstrării temperatura scade sub 4...50C se
produce îndulcirea tuberculilor, un proces reversibil, datorat transformării
amidonului în zaharuri sub influenţa unor enzime (amilolitice). Dar, s-a
constatat că ţinând aceşti tuberculi îndulciţi la temperaturi mai ridicate, de
aproximativ 15...230C, timp de 12...15 zile, gustul dulce dispare. Deci,
dacă nu se place acest gust dulce la cartofii care sunt păstraţi în pivniţe
se recomandă să-i aducem din timp în cămări sau alte spaţii cu
temperaturi mai ridicate şi apoi să preparăm mâncăruri din ei.
Datorită influenţei deosebite a temperaturi asupra cartofului se
recomandă un control permanent al ei ceea ce presupune desigur
existenţa obligatorie a unui termometru în spaţiile de păstrare.
Păstrarea cartofilor se face, de regulă, în beciuri în zona de
câmpie şi-n cea colinară, în beciuri sau pivniţe în zona montană sau în
bordeie speciale sau în silozuri la pământ. Cantităţile mari se păstrează în
macrosilozuri.
În beciuri sau în pivniţe se păstrează cantităţi mici de cartof,
pentru a reduce cât mai mult pierderile din timpul păstrării. În aceste spaţii
se pregătesc compartimente special amenajate (boxe). Nu se recomandă
ca tuberculii să se pună grămadă jos în beci, ci trebuie amenajate boxe
din scânduri distanţate la 2 cm pentru a asigura o bună circulaţie a
aerului. În acelaşi scop, de la suprafaţa (baza) beciului, respectiv a
pivniţei şi până la baza boxei de scânduri se lasă un spaţiu de 15-20 cm,
iar faţă de peretele pe care este fixată fereastra de aerisire se lasă un
spaţiu tot de 15...20 cm între acesta şi peretele boxei.
Dacă se folosesc astfel de amenajări cartofii se pot depozita într-
un strat de 2,0...2,5 m înălţime, în timp ce fără aceste amenajări înălţimea
acestuia nu trebuie să depăşească 1,0...1,2 m.
34
Înainte de a se începe recoltarea spaţiile de depozitare se
curăţă, se repară şi se dezinfectează. La fel şi boxele, care, fiind de
regulă cu pereţi mobili, se scot, se curăţă şi se văruiesc.
Văruirea trebuie făcută cu var proaspăt acesta având şi rol de
dezinfectant. Se consideră totuşi că este mai bine ca după văruire să se
facă şi o dezinfecţie cu sulf pentru care mai întâi, ferestrele se închid cât
mai ermetic, sulful se pune într-o găleată sau pe o tablă cu jar aşezate în
mijlocul încăperii, iar apoi se închide bine şi uşa pivniţei. După 2...3 zile se
aeriseşte bine.
Depozitarea cartofilor începe concomitent cu recoltarea lor, după
efectuarea cât mai riguroasă a sortării. În acest timp temperatura
atmosferică exterioară este cu mult peste limita optimă de păstrare, iar
temperatura tuberculilor este aproximativ 14...160C trebuind redusă cu cel
puţin 100C. Acum grija principală a gospodarilor este aceea de a scădea
temperatura în mijlocul masei de tuberculi la 3...50C. În acest scop se
deschid ferestrele şi uşile beciului în timpul nopţilor de toamnă (cam între
orele 17 şi 5 dimineaţa), când nu este pericol de îngheţ, iar ziua se ţin
închise. Aerisirea trebuie făcută cu multă atenţie, mai ales în primele zile
după depozitare, când tuberculii transpiră mai tare. Acum aerisirea trebuie
să asigure zvântarea tuberculilor şi vindecarea rănilor şi a vătămărilor şi
se poate prelungi la 16...18 ore, adică de la ora 11 la ora 5 dimineaţa.
Aerisirea se face în tot timpul perioadei de păstrare, dar în timpul
iernii se face numai ziua, când temperatura atmosferică exterioară este de
10C şi numai 3...4 ore.
Întrucât prin aerisire se reglează şi umiditatea este bine ca atât
temperatura cât şi umiditatea să fie măsurate, pentru ca păstrarea să
poată fi condusă corespunzător.
Prin aerisire, respectiv mişcarea aerului, se realizează
împrospătarea lui, evacuarea căldurii şi a vaporilor de apă degajaţi în
procesul de respiraţie.
Controlând atent păstrarea cartofilor, adică verificând mereu
temperatura încât mai multe puncte în masa de cartofi şi luând măsurile
de aerisire necesare, cartofii pot rezista până la recolta anului următor.
35
GHID DE INFORMARE
ACŢIUNI CONCRETE ALE FERMIERILOR -

MĂSURI DE COMBATERE A BOLILOR MOLIPSITOARE LA ANIMALE
Vasile SECAŞIU
La apariţia unor boli molipsitoare la animale este necesar a se

aplica măsuri care să oprească întinderea lor la alte curţi, ferme sau în
alte localităţi.
Aceste măsuri, conform Legii sanitare veterinare nr.60/1974
modificată prin Legea nr.75/1991, constau în : anunţarea cazurilor de
boală, izolarea animalelor bolnave, observaţia sanitară veterinară,
instituirea carantinei de combatere, dezinfecţia de necesitate, stingerea
bolii şi ridicarea măsurilor de carantină.
a) Anunţarea cazurilor de boală.

Proprietarii de animale precum şi persoanele care prin activitatea
lor vin în contact cu animalele sau cu produsele de origine animală, au
obligaţia ca în timp de 24 ore să anunţe primăria sau direct autorităţile
sanitare veterinare, apariţia oricărei îmbolnăviri, suspiciuni precum şi orice
informaţii despre asemenea cazuri.
Unităţile de stat sau fermele private care au personal sanitar
veterinar propriu pentru asistenţa animalelor ce le deţin, vor anunţa
medicul veterinar de stat de pe raza circumscripţiei sanitare veterinare, pe
raza de activitate căreia se află unitatea, numai cazurile de boli
molipsitoare sau suspiciunea acestor boli.
Până la sosirea medicului veterinar, deţinătorii de animale sunt
obligaţi să izoleze animalele bolnave sau suspecte de boală, să interzică
circulaţia animalelor şi a persoanelor străine în locurile bănuite de
contaminare, să păstreze cadavrele animalelor moarte sau tăiate, să nu
consume şi să nu înstrăineze carnea şi produsele provenite de la aceste
animale.
Consiliile locale au obligaţia ca, îndată ce au aflat de apariţia
unor cazuri de boală, să anunţe fără întârziere pe medicul veterinar de
sat, iar până la sosirea acestuia să ia următoarele măsuri:
- să controleze dacă s-au aplicat măsurile de izolare a animalelor
bolnave sau suspecte de îmbolnăvire şi să impună restricţii în
circulaţia animalelor, persoanelor, cărnii şi a altor produse de la
aceste animale, furajelor şi altor materiale sau obiecte care ar
putea fi contaminate;
36
- să facă cercetări în legătură cu extinderea bolii, precum şi
inventarierea animalelor din curţile în care sunt animale bolnave
sau suspecte de boală;
- să oprească eliberarea biletelor de proprietate şi adeverire a
sănătăţii pentru animale şi să retragă pe cele eliberate anterior;
- să oprească şi să închidă într-un loc izolat al localităţii turmele de
animale aflate în trecere, la care s-au constatat cazuri sau
suspiciuni de boală, până la sosirea medicului veterinar de stat.
Medicul veterinar de stat al circumscripţiei sanitare veterinare, în
urma înştiinţării primite este obligat a se deplasa fără întârziere în
localitatea sau ferma respectivă unde va efectua următoarele: controlează
măsurile luate de deţinătorii de animale sau de consiliile locale,
examinează animalele bolnave, bănuite de boală sau de contaminare,
carnea şi produsele provenite de la animalele tăiate de necesitate şi face
necropsia animalelor moarte; examinează toate animalele din speciile
respective din acea localitate şi din localităţile învecinate din raza sa de
activitate, dacă boala a apărut în mai multe curţi şi la mai multe animale;
face ancheta epidemiologică pentru a stabili data apariţiei bolii, originea
ei, dacă au fost scoase din acea localitate animale bolnave, bănuite de
boală sau de contaminare, produse de origine animală sau vegetală
contaminate. În aceste cazuri va înştiinţa şi pe medicul veterinar care
deserveşte acea localitate. Se va controla şi st6area de întreţinere a
animalelor, modul de furajare, condiţiile de cazare( temperatură, ventilaţia,
densitatea, curăţenia adăposturilor şi a animalelor), precum şi dacă au
fost vaccinate şi serumizate, când şi contra căror boli, factorii care au
favorizat apariţia şi evoluţia bolii etc.
Dacă în urma cercetărilor făcute se exclude existenţa unei boli
contagioase (molipsitoare) se ridică măsurile respective luate. Din contră,
dacă se poate exclude suspiciunea de boală molipsitoare, animalele
bolnave şi suspecte se vor izola şi pune sub observaţie şi se vor recolta
probe pentru diagnostic de laborator.
În cazul în care nu există cadavre proaspete şi nici animale
tăiate de necesitate, pentru precizarea diagnosticului, medicul veterinar
de stat, cu aprobarea direcţiei sanitare veterinare judeţene, va putea
dispune tăierea unui animal bolnav sau suspect de boală.
În toate cazurile când există suspiciunea (bănuiala) de boală
molipsitoare se iau toate măsurile de combaterea pentru boala
suspicionată, dar nu se declară boala în mod oficial.
Direcţia sanitară veterinară judeţeană, înştiinţată despre
existenţa sau suspiciunea unei boli molipsitoare, va trimite specialişti la
faţa locului pentru extinderea anchetei epidemiologică, completarea
37
GHID DE INFORMARE
lucrărilor de diagnostic şi, în funcţie de rezultatul acestora, completează

măsurile de combatere.
Declararea oficială a bolii se face de către medicul veterinar de
stat, împreună cu primarul sau înlocuitorul său, printr-un “act sanitar
veterinar de declarare a epizootiei” ce va fi înscris în condica de constatări
a consiliului local.
În acest act sanitar veterinar de declarare a epizootiei se vor
menţiona specia şi numărul de animale existente la care a apărut boala,
numărul animalelor moarte sau tăiate de necesitate, originea bolii, modul
de contaminare a unităţii, principalele elemente care au servit la stabilirea
diagnosticului, contactele ce s-au realizat în perioada de incubaţie prin
animale, oameni, vehicule, produse, furaje etc., localităţile şi efectivele de
animale ce pot fi bănuite de contaminare, deficienţele constatate în
aplicarea măsurilor generale şi speciale de profilaxie, măsurile de
combatere ce se vor aplica adaptate la specificul fermei şi localităţii,
responsabilităţile pe persoane şi termenele de executare a acestor
măsuri.
Dacă boala a apărut într-o unitate de stat sau fermă privată, cu
medic veterinar propriu, la declararea oficială a bolii, vor participa şi
organele de conducere ale acestora, precum şi medicul veterinar al
unităţii respective.
Odată cu declanşarea oficială a bolii, medicul veterinar de stat
va anunţa direcţia veterinară judeţeană şi circumscripţiile sanitare
veterinare învecinate pe o rază de 20 km. În toate cazurile când se
constată boli ce pot fi transmise şi la oameni, se va anunţa imediat şi
medicul uman al circumscripţiei sanitare respective.
Consiliile locale, comunale, orăşeneşti şi municipale, în baza
actului sanitar veterinar de declarare oficială a boli, vor institui prin decizie
măsurile legale necesare, adaptate condiţiilor locale, pentru combaterea
bolii. Punerea în aplicare a acestei decizii se face prin comandamentele
antiepizootice. În funcţie de evoluţia bolii, prevederile deciziei vor putea fi
completate, modificate sau revocate, de către aceste organe, la
propunerea scrisă a medicului veterinar de stat respectiv sau a unui
medic veterinar ierarhic superior.
Măsurile sanitare veterinare de combatere prevăzute în actul de
declarare oficială a bolii, decizia consiliului local, precum şi cele stabilite
ulterior, sunt obligatorii şi trebuie aplicate întocmai de către toate
persoanele juridice şi fizice.
Dacă boala prezintă o gravitate deosebită, cu pericol de
contaminare şi a altor unităţi şi efective de animale, direcţiile sanitare
veterinare judeţene vor propune convocarea comandamentul antiepizootic
38
judeţean şi aplicarea măsurilor de combatere pe zone mai largi sau în tot
judeţul. Planul de măsuri pentru combaterea epizootiei însuşit de
comandamentul antiepizootic judeţean şi oficializat prin decizia consiliului
judeţean, este obligatoriu pentru persoanele juridice şi fizice din cadrul
judeţului.
Dacă epizootia prezintă un pericol deosebit pentru economia
naţională, cu aprobarea Consiliului de Miniştri, se constituie
comandamentul antiepizootic central, care stabileşte măsurile ce se
impun în toate sectoarele social-economice ale ţării.
b) Izolarea
Animalele bolnave sau suspecte de boli molipsitoare trebuie
separate pentru a nu fi nici un contact direct sau indirect cu cele
sănătoase prin statul în acelaşi adăpost, prin furaje, adăpat, ustensile de
garaj, îngrijitori etc.
Izolarea se însoţeşte de curăţenia şi dezinfecţia corporală a
animalelor rămase în locurile unde au apărut cazurile de boală sau
suspecte de boală, de curăţirea şi dezinfecţia locurilor şi grajdurilor de
unde s-au scos animalele bolnave, precum şi de alte măsuri de
combatere, după specificul bolii.
Izolarea se va face în adăposturi special amenajate –izolatoare
aflate la distanţă cât mai mare de restul adăposturilor, de unde vor trebui
să fie separate funcţional (împrejmuirea izolatoarelor, personal, ustensile,
obiecte complet separate de restul fermei).
La păşune, se vor izola pe porţiunea unde s-a constatat boala, în
afară de cazurile de boală legate de infecţia de teren (antrax, cărbune
emfizematos etc.), când toate animalele încă neîmbolnăvite vor fi mutate
imediat de pe păşunea contaminată. De pe aceste locuri nu vor fi scoase
animalele izolate decât cu aprobarea medicului veterinar de stat.
c) Observaţia sanitară veterinară.

Aceasta este o măsură de prevenire şi combatere care se aplică
animalelor bănuite de infecţie şi se face prin izolarea acestora.
Animalele supuse observaţiei se lotizează sau se marchează în
mod vizibil. Durata observaţiei este egală cu perioada de incubaţie
maximă corespunzătoare bolii suspicionate. Deţinătorii de animale sunt
obligaţi să asigure adăpostul şi hrănirea separată a animalelor în
observaţie şi să anunţe medicul veterinar de stat la orice modificare a
stării de sănătate a acestor animale în observaţie.
În timpul observaţiei, medicul veterinar de stat, va aplica
măsurile de profilaxie specifică (vaccinare, serumizare etc.) şi va efectua,
39
GHID DE INFORMARE
dacă este cazul, probele relevatorii necesare (tuberculinare, probe de

laborator etc.). Observaţia sanitară veterinară încetează numai în urma
dispoziţiei medicului de stat sau a unui organ sanitar veterinar ierarhic
superior sau se completează cu măsuri de combatere în cazul apariţiei
unei boli molipsitoare.
d) Carantina
Carantina reprezintă un complex de măsuri respective ce se
impun în circulaţia animalelor, oamenilor, produselor de origine animală şi
vegetală, furajelor, ustensilelor, mijloacelor de transport, dejecţiilor
animale etc., cu scopul de a împiedica difuzarea (împrăştierea) bolilor
transmisibile la animale.
Carantina, în funcţie de anumite situaţii, se aplică asupra unor
ferme, curţi, localităţi, păşuni, comune, grupe de comune sau teritorii mai
întinse, iar în cazul unor anumite boli numai asupra unor efective sau
categorii de animale şi de produse ale acestora.
După gravitatea bolii şi posibilităţile de difuzare, carantina poate
fi de trei grade.
Carantina de gradul I se aplică în cazul bolilor cu difuzibilitate
mare, cum ar fi febra aftoasă. În aceste cazuri se iau cele mai severe
măsuri de interzicere a circulaţiei animalelor (chiar şi a celor care nu se
îmbolnăvesc de acea boală, oamenilor, produselor de origine animală şi
vegetală, vehiculelor şi obiectelor care ar putea fi contaminate. Animalele
se ţin închise în adăposturi, care se sigilează, iar curţile se pun sub pază.
Dejecţiile animalelor (urina, bălegarul) aşternutul şi resturile de
furaje contaminate se distrug zilnic. Intrarea şi ieşirea persoanelor din
teritoriile sub carantină este interzisă, putându-se aproba numai în situaţii
speciale, sub supraveghere sanitară veterinară. Aprovizionarea teritoriilor
aflate sub carantină se face prin transbordare.
În localitatea contaminată (cu cazuri de boală) se poate circula în
mod excepţional cu mijloace auto, cu respectarea măsurilor prevăzute în
instrucţiunile tehnice speciale. Până la stabilizarea situaţiei se interzic
activităţile şi manifestările obşteşti care ar putea contribui la răspândirea
bolii.
Carantina de gradul II se aplică în cazul bolilor cu putere de
difuzare medie, cum ar fi pesta porcină. Restricţiile de circulaţie se aplică
asupra tuturor animalelor, produselor şi persoanelor numai în curţile
contaminate. În restul localităţii contaminate se aplică închiderea
animalelor în adăposturi, numai a acelora din specia respectivă, afectată
(cu animale bolnave). Se interzice introducerea şi scoaterea de animale
respective precum şi scoaterea de produse de la animalele respective (
40
din specia afectată). Din focar pot ieşi persoanele numai după dezinfecţie
şi sub supravegherea organelor sanitare veterinare. Carantina de gradul I
şi II se instituie prin decizia organelor locale pe baza actului sanitar
veterinar întocmit de medicul veterinar de stat, al circumscripţiei sanitare
veterinare.
Carantina de gradul III se aplică în cazul bolilor care se transmit
prin contactul direct dintre animale, cum sunt turbarea, tuberculoza, bolile
ce se transmit prin montă etc.
Pentru combaterea acestor boli se aplică restricţii în circulaţia
sau reproducţia animalelor bolnave şi suspecte, cu unele înlesniri
circulaţia produselor.
Carantina de gradul III se instituie în baza actului sanitar
veterinar de declarare şi constatare a bolii întocmit de medicul veterinar
de stat.
Când teritoriul ce urmează a fi supus măsurilor de carantină
depăşeşte raza unei comune, carantina se instituie prin decizia consiliului
judeţean la propunerea direcţiei sanitare veterinare judeţene.
Consiliile locale vor pune în aplicare măsurile de carantină, iar
controlul acestor măsuri se va face de către personalul sanitar veterinar şi
organelor poliţiei, care vor întocmi acte pentru sancţionarea
contravenţiilor.
Personalul sanitar veterinar va efectua toate operaţiunile tehnice
de combatere conform instrucţiunilor oficiale şi indicaţiilor primite de la
organele sanitare veterinare ierarhic superioare.
Deţinătorii de animale, precum şi conducătorii unităţilor care taie
animale, prelucrează, depozitează, transportă şi valorifică produse de
origine animală răspund de respectarea şi aplicarea tuturor măsurilor de
combatere stabilite de comandamentele antiepizootice şi sunt obligaţi să
asigure forţa de muncă şi alte condiţii pentru efectuarea dezinfecţiilor,
dezinsecţiilor, deratizărilor, contenţia animalelor pentru efectuarea
operaţiunilor sanitare veterinare obligatorii, precum şi pentru aplicarea
altor măsuri ce se impun în scopul lichidării bolii.
Comandamentele antiepizootice analizează periodic mersul
epizootiei, iar măsuri pentru înlăturarea deficienţelor şi stabilesc măsuri de
combatere ce se impun, iar serviciul sanitar veterinar ţine evidenţa
mersului bolii, raportând organelor ierarhic superioare evoluţia epizootiei
(boală molipsitoare supusă carantinei).
Zonă epizootică
Zona epizootică este teritoriul din jurul localităţilor în carantină,
aflate în pericol de a difuza boala din focar, în care se impun restricţii în
circulaţia animalelor, oamenilor şi produselor de origine animală şi
41
GHID DE INFORMARE
vegetală. Aceste măsuri sunt obligatorii pentru toţi deţinătorii de animale

şi de produse, consiliile locale şi organelor de poliţie. Supravegherea stării
sanitare a animalelor şi aplicarea măsurilor tehnice de profilaxie revin
serviciului sanitar veterinar.
Zona epizootică se instituie prin decizia consiliului judeţean, la
propunerea direcţiei sanitare veterinare judeţene. După gravitatea bolii
zona epizootică se poate întinde pe o rază de 10-30 km.
e) Măsuri de dezinfecţie, dezinsecţie şi deratizare
În perioadă evoluţiei bolilor molipsitoare se aplică dezinfecţii de
necesitate care au scopul de a distruge microbii răspândiţi de animalele
bolnave în adăpost, pe uneltele şi utilajele de îngrijire sau de prelucrarea
produselor, pe harnaşamente şi vehicule, pe furaje sau apa de băut, pe
hainele şi încălţămintea celor care au venit în contact cu aceste animale
bolnave.
Toţi deţinătorii de animale şi conducătorii unităţilor cu animale
bolnave care taie animale, prelucrează, depozitează, transportă şi
valorifică produse de origine animală sunt obligaţi să organizeze
efectuarea dezinfecţiilor de necesitate, sub îndrumarea şi controlul
personalului sanitar veterinar.
În cazul când se constată prezenţa rozătoarelor şi a muştelor,
dezinfecţia de necesitate va fi precedată de deratizare şi dezinsecţie,
pentru a preveni difuzarea germenilor patogeni (microbi, paraziţi) ai bolii
respective.
f) Stingerea bolii şi ridicarea măsurilor de carantină.
După ce a evoluat boala, şi pe zona cu carantină nu mai sunt
animale bolnave sau ţinute în observaţie pentru boala respectivă, când s-
a efectuat dezinfecţia finală cu deratizarea şi dezinsectizarea, dacă a fost
cazul, şi când de la ultimul caz de moarte, vindecarea sau tăierea din
cauza bolii, a trecut un anumit termen, medicul veterinar de stat
întocmeşte un act sanitar veterinar de stingerea bolii. Pe baza acestuia,
prin decizia consiliului local se ridică măsurile de carantină de gradul I şi
II, ca şi măsurile respective din zona epizootică. Măsurile de carantină de
gradul III se vor ridica numai pe baza actului sanitar veterinar de stingerea
oficială a bolii.
După stingerea oficială a bolii, pentru unele boli grave, se vor
menţine în continuare unele restricţii în circulaţia animalelor trecute prin
boală, a produselor provenite de la acestea sau a furajelor. Aceste măsuri
au caracter obligatoriu ca şi din perioada de carantină.
Aceste măsuri se menţionează în actul de stingere oficială a bolii
al medicului veterinar de stat.
42
PREZENT ŞI PERSPECTIVĂ ÎN MORĂRITUL RURAL DIN
ROMÂNIA
Liviu GACEU
Evoluţia morilor săteşti în România.

Înaintea primului război mondial, în România, industria
morăritului era acaparata de câţiva mari monopolişti care acopereau, pe
de o parte, marile consumuri de făină de la oraşe, iar pe de altă parte
exportul, care începuse să se dezvolte în acea vreme.
În paralel, s-a dezvoltat şi o mică industrie a morăritului, prin aşa
zisele mori ţărăneşti, ajungându-se ca în anul 1926 să funcţioneze un
număr de circa 5000 de mori, iar in anul 1939 acest număr sa se
majoreze la 9800.
Aceste mori de mică capacitate, (care aveau menirea să asigure
sortimentele de făinuri şi subproduse din grâul, respectiv porumbul adus
spre măcinare de către producători), au avut după naţionalizare un regim
economic deosebit de nefast. Aceasta s-a datorat faptului că morile rurale
nu au fost integrate nici de marea industrie, nici de cooperaţie, în cadrul
căreia ar fi putut eventual să beneficieze de o anumită evoluţie tehnică.
Pe de altă parte, datorită politicii permanente de a nu retribui convenabil
munca prestată de ţăranii cooperatori, cantităţile de grâu care se măcinau
în morile săteşti s-a diminuat în mod considerabil, iar calitatea fainii
rezultate s-a depreciat continuu.
Morile ţărăneşti care au mai rămas în funcţiune după 1989, în
număr aproximativ de 3000, necesită amenajări şi îmbunătăţiri atât din
punct de vedere mecanic cât şi tehnologic.
Caracteristici ale procesului modern de măcinare

Dacă în urmă cu câteva decenii, în gama de produse fabricate
de o moară se regăseau 6, 7 sortimente de făină (extracţii) executate
simultan, astăzi tendinţa generală este de producere a 2, 3 calităţi
(extracţii) de făină produse simultan. Una din caracteristicile măcinării
moderne este tendinţa de scurtare a procesului, până la limita la care
calitatea de faină este asigurată.
Aceasta tendinţă este raţională şi a restructurat măcinarea
clasică precum şi multe din principiile sale. Astăzi nu se mai găsesc mori
cu un număr foarte mare de pasaje de prelucrare din care rezulta un
număr enorm de mare de produse intermediare dirijate in toate direcţiile în
moară, intersectate şi plimbate inutil.
43
GHID DE INFORMARE
O altă caracteristică a. procesului modern de măcinare este

tendinţa de creştere a indicilor de lucru a utilajelor. Dacă în măcinarea
clasică încărcătura era de 15... 18 kg/cm liniar valţ, în morile moderne se
regăsesc încărcaturi situate între 30...60 kg/cm liniar valţ. De asemenea,
în loc de 180...200 kg/m2/sită, astăzi indicii de încărcare sunt de
900...1500 kg/m2 la sitele plane de construcţie modernă.
În morile de capacitate mică, morile rurale, s-a trecut din nou la
decojirea intensivă, care acţionează intens asupra învelişului grâului,
procedeu care a fost contestat de unele cercetări în materie. O alta
problemă tehnologică, care are caracter controversat, este rifluirea
pasajelor debitoare de fracţiuni de făinuri superioare albe. Cercetări
parţiale întreprinse în această direcţie au condus la concluzia ca tăvălugii
netezi debitează fracţiuni de făină mai bune, cu conţinut de cenuşă mai
redus, în comparaţie cu tăvălugii rifluiţi. Trebuie avut in vedere ca valţul nu
este utilizat la întreaga valoare a potenţialului tehnologic şi ca are încă
rezerve de 20...30 %.
Şi în domeniul mecanizării operaţiunilor grele de muncă sunt
încă multe de făcut. Deşi secole de-a rândul "sacul a fost un bun prieten
al morarului, în stadiul actual al tehnicii el trebuie să dispară, prin
integrarea ambalării în containere sau vrac a făinii şi transportarea
acesteia cu ajutorul instalaţiilor speciale.
Particularităţi privind conducerea proceselor tehnologice în morile

de mică capacitate din mediul rural.
Cercetări efectuate în morile săteşti la nivelul întregii ţări au
evidenţiat câteva aspecte specifice:
 nerespectarea riguroasă a fazele tehnologice necesare obţinerii
unor produse de calitate.
 lipsa utilajelor tehnologice adecvate pentru: separarea corpurilor
străine si a pietrelor, umezirea grâului, extragerea corpurilor
metalice, decojire;
 pregătirea deficitară a grâului pentru măcinat lipsind buncărele de
odihna si liniştire;
 lipsa sistemelor adecvate de ventilaţie a liniilor de măcinare;
 tipul de făină obţinut în aceste instalaţii nu satisfăcea pe deplin
necesităţile actuale ale consumatorilor (nu se obţinea făina albă de
panificaţie, făina albă de patiserie, grişul alimentar, mălaiul
superior, mălaiul grişat, etc.).
Este cunoscut faptul că grâul sosit la mori constituie o masă
neomogenă alcătuită din grâul propriu-zis care urmează să fie măcinat şi
corpurile străine care trebuie să fie eliminate. Prezenţa corpurilor străine
44
în masa de cereale (organice sau anorganice, albe sau negre, metalice
sau minerale) au un rol defavorabil asupra indicilor de morărit, evidenţiat
prin:
 creşterea conţinutului de cenuşă;
 alterarea culorii;
 alterarea mirosului sau a gustului făinurilor (deficienţe abia
perceptibile în făină, dar amplificate în produsele de panificaţie);
 creşterea exagerată a puterii diastazice a făinurilor (prezenta
grâului încolţit);
 pierderea puterii de fermentare (gluten coagulat sau lichefiat);
 scăderea valorii alimentare;
 pericol de intoxicaţii (prezenţa neghinei, mălurei, sfărâmături de
insecte, resturi de rozătoare, etc.).
Pentru aceasta, înainte de a fi transformat în făină, cerealele
trebuie supuse unei atente curăţiri în vederea eliminării cât mai complete
a corpurilor străine din masa de cereale. In diagramele de pregătire a
cerealelor pentru măcinare din morile săteşti, se observă ca sunt
prevăzute toate cele trei grupuri mari de operaţii tehnologice existente la
morile comerciale, şi anume:
 operaţii tehnologice care au drept scop să elimine corpurile străine
prin acţiunea separatorilor oscilanţi, a separatoarelor magnetice, a
separatoarelor de pietre;
 operaţii tehnologice care au drept scop să prelucreze. suprafaţa
exterioară a bobului prin decojitoare clasice si intensive;
 operaţii tehnologice care au drept scop să prelucreze diferitele
straturi anatomice din exteriorul şi interiorul bobului prin tratamente
hidrice).
Un rol deosebit de important asupra conducerii procesului de
măcinare, respectiv asupra indicilor de calitate a făinii, îl au conţinutul de
apă al bobului intrat la primul valţ, precum şi modul de distribuire al
acesteia în părţile anatomice componente. De aceea, trebuie acordată o
atenţie deosebită stării de repaus înainte de măcinare, care durează
6…12 ore, în funcţie de procentul de sticlozitate al grâului de măcinat. La
măcinarea normală, umiditatea grâului şi starea higroscopică a aerului
sunt factori de mare importanţă, care influenţează culoarea şi conţinutul
de cenuşă a făinurilor obţinute.
În morile de mică capacitate, umiditatea optimă se situează
in jurul procentului de 15,5 %. Dacă grâul este prea uscat cernerea este
accelerată şi extracţia este realizată în detrimentul calităţii. Grâul prea
umed este moale se prelucrează mai greu în valţuri, cernerea este
îngreunată, iar extracţia stabilită nu este realizată.
45
GHID DE INFORMARE
Se recomandă introducerea, în fluxurile tehnologice ale morilor

de capacitate mică a unei a doua trepte de umezire astfel încât făina
obţinută să fie mult mai albă, cu un conţinut de cenuşă mult mai redus, în
comparaţie cu măcinarea la care nu se aplică aceasta condiţionare finală.
În morile de capacitate mică existente în ţară s-a practicat mult
măcinarea plată, pentru obţinerea unui singur sortiment de făină (făina
integrală). În prezent este necesară introducerea unor mori cu linii
tehnologice dezvoltate, cu proces redus de curăţire a grişurilor şi cu
realizarea a trei sortimente de făină (ca şi la morile comerciale). Doar
astfel se pot satisface cerinţele consumatorilor, care solicită măcinarea
unor loturi mici de cereale, cu obţinerea de făinuri de bună calitate, cu
randamente ridicate.
În morile rurale se folosesc valţuri cu tăvălugi rifluiţi pentru
şrotarea cerealelor, şi valţuri cu tăvălugi netezi sau rifluiţi pentru
măcinarea grişurilor. Numărul pasajelor de măcinare cu tăvălugi se
stabileşte în funcţie de felul procesului de măcinare, de cerinţele privind
cantitatea şi calitatea făinurilor, de însuşirile materiei prime. O variantă
convenabilă la acest tip de mori o constituie creşterea numărului de
măcinătoare în raport cu şrotuirea. Poziţionarea riflurilor spate pe spate
permite obţinerea unei cantităţi mari de făină, precum şi de grişuri şi
dusturi cu conţinut redus de înveliş. Acestea sunt dirijate în continuare la
pasajele de măcinare, în vederea extragerii unui procent ridicat de făinuri
superioare.
În ceea ce priveşte cernerea, trebuie să se tina seama de
încărcarea specifica a sitelor. Testele au demonstrat că depăşirea unei
anumite limite de încărcare specifică a sitelor plane, are ca efect
creşterea cantităţii de produs necernut. Creşterea intensităţii cernerii se
poate obţine prin îmbunătăţirea funcţionării periilor şi scuturătorilor pentru
curăţarea sitelor, alimentarea uniformă, deplasarea cu viteză constantă a
produsului pe site, funcţionarea corespunzătoare a aspiraţiei.
Grişurile se extrag de la pasajele de şrotuire şi sunt dirijate direct
la maşinile de griş. Cu cât grişul are o greutate specifică mai mare, cu atât
calitatea acestuia este mai ridicată, deoarece provine din miezul bobului
fără să conţină părţi din înveliş.
Embrioanele, care au o greutate specifică mai mică, se pot
separa din grişurile propriu-zise într-un pasaj de măcinare şi cernere
special. Sub efectul presiunii tăvălugilor, embrioanele (germenii) se
aplatizează, dând posibilitatea separării lor prin cernere. Pătrunderea
germenilor in făină are drept consecinţă reducerea timpului de păstrare,
datorită conţinutului ridicat în grăsimi a acestora. De asemenea, germenii
care au un conţinut mai mare în cenuşă contribuie într-o oarecare măsură
46
şi la creşterea conţinutului în cenuşa a făinurilor. Pe de altă parte, gemenii
trebuie valorificaţi în mod corespunzător în industria alimentară,
farmaceutică şi a uleiurilor, datorită conţinutului ridicat în substanţe grase
şi vitamine.
Concluzii.
Aspectele prezentate indică necesitatea unei noi abordări în
managementul morilor săteşti din România. Necesitatea creşterii
productivităţii muncii şi a calităţii, a promovării unor noi tehnologii de
prelucrare, pe de o parte, şi adoptarea unor soluţii constructive moderne
pentru utilajele care echipează moara, pe de altă parte, constituie
premisele reale ale retehnologizării de fond a industriei de profil.
MAŞINI ŞI ECHIPAMENTE PENTRU MECANIZAREA LUCRĂRILOR

PENTRU CULTURA CARTOFULUI ÎN ZONELE DE DEAL ŞI PODIŞ
Nicolae ŢANE
Zonele de deal şi podiş de pe teritoriul României reprezintă un potenţial

agricol important, atât datorită suprafeţelor întinse la peste o treime din
suprafaţa ţării, cât şi datorită condiţiilor pedo-climatice specifice favorabile
sau tradiţiilor de milenii în cultivarea cerealelor, viţei de vie, legumelor,
plantelor tehnice sau pomilor fructiferi.
Cartoful constituie o plantă alimentară, furajeră şi industrială de
mare valoare, datorită tuberculilor, ce sunt foarte bogaţi în substanţe
nutritive şi vitamine.
Cultura cartofului reprezintă, în contextul agriculturii româneşti, o
parte deosebit de importantă, datorită faptului că, în zonele de deal, podiş
precum şi în zonele depresionare, s-au obţinut, de-a lungul timpului, prin
metode tradiţionale, recolte considerabile. Odată cu mecanizarea şi
dezvoltarea unei sisteme de maşini specifice, suprafeţele cultivate s-au
mărit, dezvoltându-se şi centre de prelucrare industrială a tuberculilor.
Conform datelor centralizate de centrul de calcul al Agenţiei Naţionale de
Consultanţă Agricolă din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi
Dezvoltării Rurale, în anul 2003 s-au cultivat 11587 hectare cu cartof
timpuriu, 21431 hectare cu cartof de vară şi 253808 hectare cu cartof de
toamnă.
47
GHID DE INFORMARE
Obţinerea unor recolte sporite este posibilă, în primul rând, prin

introducerea în cultură a unor soiuri de mare productivitate, bine adaptaţi
tipurilor de sol şi de climă de la noi, prin aplicarea unei agrotehnici
corespunzătoare zonelor pedo-climatice favorabile culturii cartofului,
precum şi prin ridicarea gradului de mecanizare a lucrărilor, chiar în
fermele mici sau pe terenurile în pantă.
Lucrările din procesul tehnologic al culturii cartofului pot fi comune,
utilizate şi la alte culturi, sau specifice.
Pentru executarea lucrărilor de pregătire a solului în vederea
plantării, pentru irigare, combaterea dăunătorilor sau pentru întreţinerea
culturilor se pot utiliza maşini folosite la cultivarea cerealelor păioase sau
a porumbului, iar pentru lucrările de plantare a tuberculilor, recoltare şi
condiţionare post-recoltare, se utilizează maşini specifice.
Pentru pregătirea terenului lucrarea de bază este arătura de toamnă
la adâncimea de 25...30 cm (dacă terenurile sunt plane) şi 20...25 cm
(dacă terenurile sunt în pantă). Arătura se face, de obicei cu pluguri
purtate, cu două sau trei trupiţe.
Cartoful are nevoie de cantităţi mari de îngrăşăminte, ce trebuie
aplicate în funcţie de zona de cultură. La o producţie de tuberculi de
aproximativ 30 t/ha, plantele consumă 150...180 kg/ha azot, 55...70 kg/ha
fosfor şi 210...240 kg/ha fosfor.
Datorită aprecierii crescânde de care se bucură agricultura
ecologică, este foarte importantă fertilizarea cu gunoi de grajd. Acesta
trebuie să fie fermentat, doza optimă fiind de 30 t/ha.
Primăvara, înainte de plantarea cartofilor, terenul destinat acestei
culturi trebuie să fie întreţinut, în sensul ca să fie curăţat de buruieni şi
afânat, folosindu-se grapa cu discuri, grapa cu colţi reglabili sau
cultivatorul.
Prima lucrare care impune utilizarea unei maşini specifice culturii
cartofului este cea de plantare a tuberculilor, pentru care se folosesc
maşini de plantat.
Plantarea se poate executa prin distribuire individuală sau
repartizare uniformă în cuiburi. Plantarea tuberculilor se efectuează la
distanţe între rânduri de 60…75 cm, distanţa între tuberculi pe rând fiind
de 20…40 cm.
Plantarea se poate executa mecanizat cu ajutorul maşinilor de plantat. Un
model recomandabil pentru ferme mici şi mijlocii este maşina de plantat
tuberculi cu cupe pe lanţ (fig. 1). Ea este alcătuită dintr-un lanţ cu zale 1
pe care sunt fixate, la intervale egale, cupele 2. Acţionarea lanţului se
face de la roata 3 de acţionare a secţiei, prin intermediul unei transmisii cu
lanţ. Ramura descendentă a lanţului cu cupe este protejată de o carcasă
48
tubilară4. Cupele antrenează tuberculii din camerele de alimentare 5, în
care se află un strat de tuberculi ce provine din cutia de tuberculi 6,
fiecare cupă antrenând câte un tubercul (aceştia sunt calibraţi în
prealabil). În ramura descendentă a lanţului cu cupe, tuberculii sunt
transportaţi în camere formate din două cupe alăturate şi de carcasa
tubulară. Tuberculii ajungând în partea inferioară a carcasei tubulare sunt
eliberaţi şi cad pe fundul rigolei deschise de brăzdar.
Deoarece cartoful răsare cu destulă întârziere, timp în care

buruienile se dezvoltă mai mult,după plantare se execută lucrarea de
grăpare, cu scopul de a distruge buruienile, de a afâna şi încălzi solul la
suprafaţă, grăbind încolţirea tuberculilor. Se pot aplica 2...3 grăpări, cu
grape uşoare, cu colţi reglabili, care să pătrundă foarte puţin în sol şi mai
ales cu grape flexibile, care se mulează pe biloanele în care sunt plantaţi
cartofii.
Pentru a corecta biloanele deteriorate în timpul grăpării, după
fiecare operaţie de grăpare se execută o muşuroire cu ajutorul
cultivatorului echipat cu organe active de tip rariţă.
49
GHID DE INFORMARE
Imediat ce rândurile de cartofi se disting bine, se efectuează 3...4

lucrări de prăşit cu ajutorul cultivatorului, la o adâncime de lucru de 8...12
cm, urmate de o nouă muşuroire.
În culturile de cartofi buruienile pot produce pagube ce
ating20...35%, chiar în situaţia unor lucrări mecanice bine efectuate,
datorită fenomenului de îmburuienare târzie. De aceea se recomandă
utilizarea unor erbicide (prometrin, metribuzit, glifosat), ceea ce nu
exclude distrugerea mecanică a buruienilor şi refacerea bilonului.
Acolo unde este nevoie şi condiţiile o permit, dezvoltarea plantelor
este îmbunătăţită prin irigarea culturii, mărindu-se, implicit şi producţia de
cartofi obţinută la hectar. Se pot aplica între 4 şi 7 udări, în funcţie de
climă, sol şi soiul de cartofi, cu normă de 700 m3 apă la hectar (în cazul
irigării pe brazde) şi 6...10 udări, cu o normă de 300...500 m3 apă la
hectar (în cazul irigării prin aspersiune). În cazul cultivării unor soiuri de
vară se poate face o irigare de aprovizionare cu 5...10 zile înainte de
plantarea cartofilor, mai ales în anii secetoşi.
Cartoful este o plantă sensibilă la foarte multe boli şi dăunători. Din
această cauză folosirea mijloacelor mecanizate la timp şi cu întreaga
capacitate de lucru pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor
este o problemă deosebită de care depinde calitatea producţiei.
În timpul perioadei de vegetaţie, la nevoie, se fac tratamente de
combatere a manei şi gândacului de Colorado. Mana se combate cu
soluţie de oxiclorură de cupru 5 kg la un tratament iar gândacul de
Colorado cu Padan 50, 1...1,5 kg /ha.
Maşinile şi echipamentele utilizate, de obicei, în combaterea bolilor
şi dăunătorilor din cultura cartofului sunt cele de stropit şi prăfuit.
O operaţie specifică pentru cultivarea cartofului este distrugerea
vrejurilor. Această lucrare se aplică în scopul preîntâmpinării unor infecţii
târzii şi a opririi dezvoltării tuberculilor (în cazul culturilor pentru sămânţă)
şi pentru a contribui la maturarea tuberculilor şi la uşurarea lucrărilor de
recoltare (în cazul culturilor pentru producţie de consum şi industrială).
Vrejurile se pot distruge chimic (metodă nerecomandată în
agricultura ecologică) şi mecanic (prin tăiere, zdrobire şi smulgere).
Aceste operaţii se pot efectua cu maşini sau echipamente specifice,
precum şi cu alte maşini (cositori, grape, sau combine de recoltat furaje.
Maşinile de smuls vreji, mai puţin răspândite în prezent, sunt alcătuite din
(fig. 2): tamburele conice cu profil melcat 1, care conduc vrejurile spre
valţurile de smulgere 2, transmisia 4, care preia momentul de la priza de
putere amplasată în spatele tractorului şi o distribuie celor două valţuri
prin cutia de distribuţie 3.
50
Următoarea lucrare din procesul tehnologic al cultivării cartofului

este recoltarea, care presupune: dislocarea biloanelor, separarea
tuberculilor de pământ, vrejuri şi pietre, precum şi, dacă se impune,
adunarea de pe sol şi încărcarea într-un mijloc de transport.
Principalele maşini care contribuie la mecanizarea lucrărilor de
recoltare sunt: maşinile de scos cartofi, maşinile de scos şi adunat cartofi
şi combinele de recoltat cartofi.
Pentru zonele de deal şi podiş, unde adesea cartofii se cultivă pe
terenuri în pantă, în cazul fermelor mici şi mijlocii se recomandă utilizarea
maşinilor de scos cartofi sau a celor de scos şi adunat cartofi, care să
lucreze pe maxim patru rânduri.
Maşinile de scos tuberculi realizează săparea şi destrămarea
stratului de sol în care sunt cartofii, separarea parţială a tuberculilor de sol
şi vreji, precum şi dispunerea acestora pe suprafaţa solului.
În figura 3 este reprezentată schema maşinii de scos cartofi cu rotor
cu furci. În timpul lucrului, brăzdarul 1 dislocă bilonul, ridicându-l în zona
de acţiune a furcilor 2, care îl aruncă lateral, până în grătarul cu vergele 4.
În urma ciocnirii, se produce desprinderea şi separarea tuberculilor de sol
51
GHID DE INFORMARE
şi vrejuri, grătarul limitând lăţimea stratului de cartofi. Aceştia cad

deasupra solului, datorită diferenţei de masă specifică.
Maşina de scos tuberculi cu grătare de scuturare (fig. 4) este

alcătuită din brăzdarul 1, care execută dislocarea stratului de sol cu
tuberculi şi conduc materialul pe grătarele (transportoare oscilante cu
vergele) 2 şi 3, unde se execută destrămarea stratului de sol, separarea
tuberculilor, precum şi desprinderea acestora de stoloni, după care
întreaga masă de material este dispusă pe sol, sub formă de brazdă, cu
ajutorul grătarului 4.
Perioada de recoltare a cartofilor este diferită în funcţie de zona

de cultură, soiul şi destinaţia cartofilor recoltaţi. Cartofii pentru consum din
soiurile timpurii se recoltează atunci când majoritatea frunzelor sunt
uscate şi tulpinile sunt lăsate la pământ, iar cei din soiurile târzii, odată cu
căderea frunzelor de toamnă. Cartofii de sămânţă timpurii se recoltează la
15...18 zile după înfloritul plantelor, soiurile semitârzii la 20...25 de zile
52
după înflorit, iar soiurile târzii când tuberculii au ajuns la mărimea
corespunzătoare ca material de sămânţă.
După recoltare se execută asupra cartofilor lucrări de
condiţionare primară, ce constă în separare de impurităţi (pământ aderent
sau neaderent, vrejuri, pietre), sortare (îndepărtarea cartofilor tăiaţi,
zdrobiţi, putreziţi, verzi, etc.) şi calibrare (împărţirea cartofilor pe categorii
de mărime). Toate aceste operaţii se execută în scopul pregătirii
produsului pentru desfacere, depozitare sau prelucrare industrială.
Lucrările se efectuează manual sau mecanizat, cu maşini specifice.
Pentru perioada de iarnă este necesară luarea tuturor măsurilor
în vederea păstrării corespunzătoare a cartofilor. Condiţiile vor fi speciale,
mai ales pentru cartofii de sămânţă, care nu trebuie să-şi piardă
capacitatea de germinare. Construirea unor silozuri sau a unor depozite
speciale este o problemă foarte importantă, de care depinde valorificarea
totală şi fără pierderi a producţiei de cartofi.
53
GHID DE INFORMARE
54

Ghid de Informare - Zona de Deal Si Podis - R. Gruia

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ghid de Informare - Zona de Deal Si Podis - R. Gruia

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ZONA DE DEAL ŞI DE PODIŞ

INFORMAREA FERMIERILOR ÎN ASPECTE DE MANAGEMENT

ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL INTEGRĂRII EUROPENE

Este ştiut că începând cu anii ’60 ai secolului XX, ştiinţa şi

ritmul de creştere al P.I.B. pe ansamblul Comunităţii. S-a decis, de

PRINCIPIILE P.A.C. APLICATE DE CĂTRE FERMIERII ROMÂNI.

O mare atenţie trebuie acordată modernizării exploataţiilor

ECONOMIA ROMÂNIEI DEPINDE HOTĂRÂTOR DE SISTEMUL

În ultimii ani s-a constatat că o producţie bună la hectar poate

SFERA SERVICIILOR DIN AGRICULTURĂ,

Este util pentru fermierii români să cunoască direcţiile de bază

SERVICIILE DIN DOMENIUL AGRICULTURII

Sfera serviciilor se delimitează de celelalte sfere ale activităţii

LOCUL SERVICIILOR ÎN ANSAMBLUL SISTEMULUI AGROALIMENTAR

GRUPELE DE SERVICII ÎN SISTEMUL AGROALIMENTAR

SERVICII ÎN AMONTE, SERVICII INTRINSECI CONSUMATORUL

COMPONENTELE SFEREI SERVICIILOR DIN SISTEMUL AGROALIMENTAR

Servicii oferite de sfera

A. SERVIREA AGRICULTURII F. SERVICII DE

Învăţământ. Infrastructura educaţională în zona rurală

EXEMPLIFICARE DE SERVICII DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA NIVEL

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRASOV

 TEHNICI ŞI TEHNOLOGII ÎN AGROECOLOGIE ŞI IMPACTUL DE

 TRACTOARE ŞI MAŞINI DE LUCRU PENTRU AGRICULTURĂ ŞI

EXEMPLIFICARE DE SERVICII DE ÎNVĂŢĂMÂNT

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAŞOV

Centrul de cercetări în ingineria şi managementul serviciilor

1. TEHNICI DE SERVICE IN SISTEMUL AGROALIMENTAR

2. AGRICULTURA MECATRONICĂ ŞI DE SISTEM

3. AGROTURISM, MEDIU, IMPACT SOCIAL

Servicii uzuale pentru agricultură:

- Asigurarea cu toate tipurile de utilaje, modernizarea parcului de

Servicii pentru agricultură.

Sectorul sanitar - veterinar şi fitosanitar.

MODALITĂŢILE DE FINANŢARE ALE FERMELOR MICI ŞI MIJLOCII

Finanţarea afacerilor este elementul de bază pe care trebuie să-l

nu se mai rambursează finanţatorului, iar pentru linia de finanţare se

SISTEME DE FINANTARE PENTRU FERME

Exploataţiile agricole sunt forme complexe de organizare a

Redăm mai jos tabelul privind coeficienţii de transformare în cote

PENTRU SECTOR VEGETAL

PENTRU SECTOR ANIMALIER

PENTRU SECTORUL PISCICOL

ZOOAGRICULTURA ÎN ZONELE DE DEAL ŞI DE PODIŞ

ASPECTE ALE TEHNOLOGIEI DE CULTURĂ A CARTOFULUI

Producţiile ridicate, constante şi de calitate la cartof se pot obţine

deţine, un plan cu rotaţia culturilor, pe care trebuie să-l respecte cu

Trebuie avut în vedere că îngrăşarea unilaterală sau cu doze

4. Pregătirea terenului pentru plantat.

întreţinere, producţiile realizabile şi inclusiv vătămările şi pierderile din

5. Pregătirea materialului pentru plantat şi plantarea.

tratamentelor. Pentru o combatere eficientă a manei cartofului sunt

PĂSTRAREA CARTOFILOR ÎN GOSPODĂRIILE MICI ŞI MIJLOCII

Din cele trei categorii de cultivatori de cartof existenţi în ţara

constitui focare de infecţie de la care se poate îmbolnăvi toată masa

Valorile optime ale factorilor necesari a se realiza în spaţiile de depozitare

Specificare Temperatură Umiditatea Debit de Lumină

Aşa cum rezultă din acest tabel temperatura optimă pentru

în timp ajungând la un nivel maxim. Este faza de incubaţie a tuberculului

ACŢIUNI CONCRETE ALE FERMIERILOR -

La apariţia unor boli molipsitoare la animale este necesar a se

a) Anunţarea cazurilor de boală.

lucrărilor de diagnostic şi, în funcţie de rezultatul acestora, completează