ZONA DE MUNTE

INFORMAREA FERMIERILOR ÎN ASPECTE DE MANAGEMENT

DIRECŢII DE DEZVOLTARE ALE FERMELOR MICI ŞI MIJLOCII

ÎN CONTEXTUL INTEGRĂRII EUROPENE

Romulus GRUIA

Evidenţa zilelor noastre arată clar faptul că fermierii români

sunt conectaţi din ce în ce mai mult la piaţa agricolă europeană şi
mondială. Prin urmare apare necesitatea firească de a face faţă
concurenţei cu fermierii din alte ţări. Cu alte cuvinte, fermierii noştri sunt
obligaţi să cunoască cerinţele pieţei interne şi internaţionale, precum şi
tehnicile şi sistemele de organizare pentru a găsi soluţiile necesare în
această concurenţă tot mai acerbă. Concomitent devin oportune
informaţiile privind modul de alimentaţie al oamenilor în secolul XXI,
tehnicile de producţie ce pun în prim plan calitatea produselor
agroalimentare, în contextul depăşirii limitelor securităţii alimentare. De
aceea devine important ca fermierii să fie la curent cu dezbaterile
europene actuale, tocmai pentru ca să-şi poată adapta acţiunile şi
dezvoltarea exploataţiei agricole în sensul corect.
Dezbaterile de principiu demonstrează faptul că în ultimii zeci
de ani fermierii europeni au mers pe două direcţii diferite: fie prin
exploataţii agricole extensive, fie prin exploataţii şi întreprinderi intensiv-
industriale. Adică, fie în sensul subdezvoltării, fie în cel al
supradezvoltării. Dacă, din păcate fermierii români se află în marea lor
majoritate în prima categorie, cei din ţările europene dezvoltate se află
în a doua categorie.
Ambele direcţii s-au dovedit în timp a fi nesatisfăcătoare, ori în
ceea ce priveşte randamentele scăzute, ori în ceea ce priveşte calitatea
relativ scăzută a produselor.
De aceea în prezent este adoptat, în politica agricolă comună
europeană, principiul calităţii, în condiţiile unor randamente
corespunzătoare şi a protecţiei mediului natural înconjurător.
Prin urmare fermierii români din exploataţiile mici şi mijlocii
trebuie să ştie că nu vor face faţă pe piaţă dacă vor produce fără să ţină
cont de aceste premize.

NU trebuie să repetăm greşelile altora !

Fermierii români în momentul de faţă (după anul 2000) doresc,

cu asiduitate, să obţină producţii cât mai mari, pentru ca venitul realizat
să le ofere un profit cât mai mare. Desigur că nu este rău să judeci aşa.
1
 GHID DE INFORMARE

Dar nu este suficient pentru că, după o perioadă fastă, se poate ajunge
la criza ţărilor occidentale. Despre ce este vorba: în „dezbaterile
europene” prezentate mai jos.
Sistemele agroalimentare din ultimele decenii a făcut să se
ajungă practic la situaţia în care „nu mai ştim ce mâncăm”, conform
informărilor din Parlamentul European (2001). Acest lucru a apărut
urmare a faptului că lanţul alimentar şi alimentul însuşi au fost
denaturate prin modelele industriale, mai precis înlocuirea ierbii
păşunilor cu făinurile animale. În ţările europene produsele
agroalimentare sub vid, în conserve, congelate sau deshidratate şi
transportate în mare viteză la distanţe apreciabile, au dus la
„dezrădăcinarea” şi la ruperea lor de la procesele vieţii. Legătura dintre
exploataţia agricolă şi consumator a fost profund modificată. Traseul
hranei, în loc de a fi direct din adăpostul animalelor pe masa noastră,
ea are un lung traseu prin fabricile de prelucrare. La agricultura
intensivă a fost adăugată o mecanizare crescândă a procedeelor de
transformare a alimentelor, spre un consum de masă.
Circumstanţele istorice au făcut ca începând cu anii 60 ai
secolului trecut, sistemul agroalimentar menţionat anterior să fie pus în
operă prin trei obiective majore: creşterea productivităţii, garanţia
aprovizionării agroalimentare a societăţii şi asigurarea unui nivel de trai
acceptabil pentru populaţia umană din mediul rural. În ţările europene
dezvoltate rezultatele au întrecut toate aşteptările, ele devenind, din ţări
dependente, exportatoare de produse agroalimentare, iar speranţa de
viaţă a avut o creştere importantă.
Spunând aceste lucruri, fermierii români sunt desigur tentaţi să
le urmeze exemplul. Din păcate situaţia nu este atât de bună precum
pare, reversul medaliei apărând cu precădere în ultimul deceniu.
Au apărut aşa numitele maladii de reciclaj legate de
reutilizarea la scară mare a subproduselor lanţului alimentar, cum sunt
de pildă uleiurile de la procesările alimentare sau făinurile animale.
Cele mai cunoscute episoade sunt: criza datorată bolii vacii nebune
(Marea Britanie, 1986 şi ulterior în Franţa şi în multe ţări de pe
continent), imaginea sumbră creată de dioxină (Belgia, 1999), de febra
aftoasă (Anglia, 2001) sau de virusul aviar (Thailanda şi Vietnam,
2003).
O primă concluzie pentru activitatea fermierilor români din
exploataţiile mici şi mijlocii este că orice exagerare strică şi, prin
urmare, trebuie adoptat principiul precauţiei. Conţinutul acestui
principiu, pe care l-a dat Parlamentul european (2002), se referă la
crearea unui cadru general şi coerent pentru dreptul european al
securităţii alimentare (raportor: Phillip Whitehead, Marea Britanie).
Este evident că nu putem face abstracţie de aceste aspecte. Ele trebuie

2
 ZONA DE MUNTE
cunoscute de către fermierii noştri (alături de specialişti şi de autorităţi)
dacă dorim integrarea europeană.
Ghidul de orientare legat de dreptul european al securităţii
alimentare se referă la o serie de acţiuni concrete: - controlul şi
eradicarea bolii vacii nebune (encefalopatiei spongiforme transmisibile);
- etichetarea şi stabilirea riguroasă a traseelor cărnii de vită; - controale
oficiale în fabricile de prelucrare a cărnii; - stabilirea substanţelor şi
produselor dăunătoare sănătăţii animalelor şi omului, inclusiv prin
aplicarea unor sisteme de creştere cu control al alimentaţiei animale, cu
recomandarea folosirii păşunilor şi plantelor cultivate supravegheate; -
precizarea obligatorie a compoziţiei furajelor combinate şi asigurarea
calităţii materiei prime utilizate; - lupta împotriva rezistenţei microbiene
în creşterea intensivă a animalelor, cu recomandarea utilizării cu
prudenţă a antibioticelor în medicina animală şi umană.

SOLUŢIA pentru fermierii români care activează în

exploataţiile mici şi mijlocii este aplicarea principiilor agriculturii
alternative!

Dacă securitatea a fost întotdeauna un atribut al alimentaţiei,

accepţiunea sa nu a fost întotdeauna la fel. Sinonimă acum cincizeci de
ani cu autosuficienţa alimentară, securitatea alimentară descrie foarte
puţin securitatea sanitară. Peste tot în Europa garanţiile igienei şi
securităţii au devenit cel mai bun argument de a vinde un produs
agroalimentar. Această evoluţie poate fi tradusă ca o diversificare şi un
efort suplimentar, cum sunt de exemplu produsele „bio”. Rezultă o
agricultură în serviciul dezvoltării durabile, „respectuoasă” faţă de
mediu, precum şi de sănătatea animală, vegetală şi umană. În esenţă,
agricultura alternativă reprezintă o cale de mijloc între agricultura
extensivă şi cea intensiv-industrială. Se doreşte evitarea într-o cât mai
mare măsură a utilizării substanţelor chimice (îngrăşăminte, pesticide,
aditivi alimentari, stimulatori de creştere etc.), adaptarea lucrărilor
mecanice şi a prelucrării produselor agroalimentare la tehnici cât mai
puţin distructive etc., pe de o parte şi, pe de altă parte, folosirea
substanţelor naturale (organice, ex. bălegarul ca îngrăşământ), a
mijloacelor şi tehnicilor biologice şi biotehnice (ex. combaterea cu
ajutorul unor insecte a dăunătorilor) concomitent cu tehnologiile
agricole, zootehnice şi alimentare moderne, cu bun randament bazate
pe biotehnologii, evitarea reciclărilor şi pe utilizarea substanţelor
chimice, a stimulatorilor, a aditivilor etc., care sunt permise prin
legislaţia europeană.
Rezultatul este o altă gestiune a solului, a apelor şi prevenirea
poluării. Printre mijloacele de protejare a solului, culturile transgenice
(ex. plantele modificate genetic) au fost la origine percepute ca o
alternativă ecologică la difuzarea masivă a pesticidelor şi fertilizanţilor.
3
 GHID DE INFORMARE

Urmare a controverselor din ultima vreme legate de folosirea în

agricultură şi alimentaţie a organismelor modificate genetic (OMG) se
aşteaptă confirmările ştiinţifice, iar însămânţările de culturi transgenice
sunt controlate şi măsurate, pentru a evita „efectele de acumulare pe
termen lung”.

PERICOLELE IGNORANŢEI, atunci când fermierii NU ţin cont

de avertismentele de pe piaţă.

Criza de încredere care vizează agricultura şi alimentaţia

actuală nu este legată numai de modul de producţie, sau de originea
particulară a anumitor produse. Ceea ce este tipic pentru situaţia
actuală este faptul că este atins întreg lanţul alimentar. Fiecare dintre
actori poartă partea sa de responsabilitate şi nu în ultimul rând fermierii
neinformaţi. De aceea trei rezoluţii europene subliniază incidenţa PAC
asupra sănătăţii publice, care au ca scop. – întărirea regulilor poliţiei
sanitare (ex. efectuarea de controale inopinate, menţionarea publică a
numelui persoanei şi a infracţiunii ş.a.), - întărirea igienei produselor
alimentare, - întărirea supravegherii bolilor animale transmisibile la om
pe cale alimentară (ex. salmoneloza).
Reducerea riscurilor alimentare impune noi îndatoriri publice
ale specialiştilor, ale fermierilor, prelucrătorilor alimentari, distribuitorilor
şi chiar a jurnaliştilor (pentru explicaţiile obiective care duc la reducerea
riscurilor alimentare).

GHID DE REALIZARE A UNUI PLAN DE AFACERI ÎN FERMELE

MICI ŞI MIJLOCII

Romulus GRUIA

Conform datelor statistice actuale (Profitul agricol, 20…21,

2004) suprafaţa agricolă utilizată a României este împărţită în trei
grupe: (a) exploataţiile agricole foarte mari (de tip american), cu o
medie de 2500 ha/exploataţie, însumând circa 1,5 mil. ha; (b)
exploataţii agricole de subzistenţă şi semi-subzistenţă, cu o medie de
1,6 ha/exploataţie, însumând circa 7,5 mil. ha; (c) ferme cu statut juridic
incert din punct de vedere comercial, însumând circa 4,7 mil. ha.
Prin urmare, exploataţiile mici şi mijlocii de subzistenţă, semi-
subzistenţă sau exploataţii agricole comerciale sunt majoritare în
structura actuală. Ele se regăsesc în grupele b şi c, însumând 12,2 mil.
4
 ZONA DE MUNTE
ha! De aceea este oportună informarea fermierilor, pentru concentrarea
terenurilor în exploataţii comerciale, care să reprezinte potenţial o
adevărată afacere.

CE ESTE PLANUL DE AFACERI ?

Planul de afaceri pentru orice exploataţie agricolă este un

document care prezintă un rezumat cuprinzător şi totodată concis al
afacerii, prezentând imaginea actuală a exploataţiei (a afacerii),
obiectivele viitoare, acţiunile ce trebuie întreprinse, paşii de abordare şi
resursele cu care vor fi realizate.

DE CE ESTE NEVOIE DE UN PLAN DE AFACERI ?

Planul de afaceri este un instrument necesar pentru obţinerea

unei finanţări.
Planul de afaceri dă certitudinea reuşitei finale, fără surprize
de mari pierderi pentru fermieri, şi arată pentru cei interesaţi imaginea
internă a exploataţiei agricole (cum îşi desfăşoară activitatea,
planificarea amănunţită pas cu pas a afacerii, precizarea obiectivelor
urmărite, anticiparea problemelor care pot să apară în fiecare etapă de
la aprovizionare, la aplicarea tehnologiei, până la valorificarea
producţiei).
Planul de afaceri reprezintă şi un instrument extern pentru că
foloseşte la convingerea posibililor întreprinzători că merită să
investească, la atragerea unor parteneri şi, mai ales, la posibilitatea de
obţinere a banilor necesari (ex. credite).

CÂND ESTE VALOROS UN PLAN DE AFACERI ?

El este bun şi valoros atunci când a fost gândit în amănunt,

când este bine fundamentat, dar depinde şi de modul în care este
prezentat.
Trebuie ştiut că nu există două planuri de afaceri la fel, nu
există două exploataţii agricole la fel şi nici nu există formule magice
sau reţete fixe pentru elaborarea planurilor de afaceri. De aceea, pentru
a fi valoros, orice plan de afacere realizat trebuie să fie simplu, sugestiv
şi pragmatic.

CARE SUNT PAŞII NECESARI PENTRU REALIZAREA UNUI PLAN

DE AFACERE ?

Nu este obligatoriu de a efectua toate aceste studii, ele vor

trebui făcute în funcţie de cerinţele finanţatorului, cerinţe care se
regăsesc întotdeauna în Ghidurile aferente programelor de finanţare.
5
 GHID DE INFORMARE

Studiile sunt însă necesare deoarece reprezintă paşi importanţi, pe

baza cărora se va putea face un bun plan de afaceri. Ele sunt realizate
de către specialişti, însă fermierii trebuie să fie convinşi de utilitatea
efectuării acestor studii, să cunoască despre ce este vorba în ele
pentru a oglindi în mod real situaţia existentă în cadrul fermelor lor şi a
mediului de afaceri în care exploataţiile îşi desfăşoară activitatea. Este
vorba despre următorii paşi, adică despre următoarele studii:
- PROIECT TEHNIC
- STUDIU DE FEZABILITATE
- STUDIU DE IMPACT DE MEDIU
- PLAN DE MARKETING

CE CONŢINE UN PLAN DE AFACERI ?

Structura planului de afaceri aplicabil exploataţiilor agricole

A. CONŢINUTUL DE PRINCIPIU AL PLANULUI DE AFACERI

- Partea I : Date de identificare a exploataţiei (a solicitantului, dacă

de pildă se solicită un credit).
1. Date generale ale firmei (exploataţiei agricole).
2. Resursele umane (conducerea şi personalul exploataţiei).
3. Descrierea activităţii curente.

- Partea II : Analiza de piaţă pentru obiectivele propuse ale

exploataţiei.
1. Clienţii şi sistemul de distribuţie.
2. Concurenţii (nume, date cunoscute ale acestora).
3. Date privind piaţa potenţială şi promovarea produselor.

- Partea III: Prezentarea proiectului de investiţie pentru care se

solicită sprijin financiar.
1. Prezentarea proiectului.
2. Bugetul proiectului şi planul de finanţare.
3. Proiecţii financiare şi indicatori financiari.
4. Concluzii.

B. DESCRIEREA CONŢINUTULUI PLANULUI DE AFACERI

- Partea I –

1. Date generale
a. Numele complet şi numele prescurtat al firmei (solicitantului).
6
 ZONA DE MUNTE
b. Adresa, telefon, fax, e-mail, pagină web (sediu social, ferme,
puncte de lucru etc.).
c. Număr de înregistrare (la Oficiul Registrului Comerţului, Codul
Fiscal şi autoritatea fiscală tutelară).
d. Forma juridică de constituire şi un scurt istoric al organizaţiei
(exploataţie agricolă de tip familial, asociativ, societate comercială de
tip S.R.L., S.A., etc., data şi locul începerii activităţii).
e. Domeniul de activitate (se descriu activităţile principale ale
exploataţiei agricole pe care le desfăşoară în prezent şi care este
generator de venituri şi nu cele ca obiect de activitate din actul
constitutiv).
f. Capitalul social (structura capitalului social şi evoluţia acestuia
de la înfiinţare, valoarea în lei şi echivalent în EURO, menţionarea
asociaţilor/acţionarilor şi procentul de capital social al fiecăruia).
g. Situaţia economică anterioară (cifra de afaceri din anul/anii
precedent/precedenţi, total active în bilanţul anului precedent).
h. Administratorii exploataţiei (solicitantului).
i. Participaţii la alte societăţi (asociaţii agricole, întreprinderi,
grupuri, fundaţii etc., la care solicitantul are participări de capital).
j. Informaţii referitoare la locul desfăşurării activităţii solicitantului.
k. Drepturi de proprietate (terenuri, clădiri, echipamente, brevete
şi mărci).
sau drepturi de folosinţă.
l. Litigii (în desfăşurare).
m. Cenzori şi auditori ai firmei (exploataţiei agricole) a
solicitantului.
n. Bănci cu care solicitantul are relaţii de afaceri.

2. Resurse umane
a. Prezentarea organigramei exploataţiei agricole solicitante
(reprezentarea grafică a structurii organizatorice, respectiv a
compartimentelor, a posturilor de conducere şi a relaţiilor dintre
acestea).
b. Conducerea exploataţiei agricole (se vor enumera persoanele
din conducerea actuală conform organigramei şi se vor anexa CV-urile
persoanelor cheie, cu precizarea experienţei şi calificărilor relevante
pentru fiecare persoană, pe care le are în afacerile derulate până în
momentul realizării planului de afaceri).
c. Personalul executiv a activităţii curente din exploataţia agricolă
(structura de personal: personal direct productiv – muncitori, tehnicieni,
ingineri ş.a. – şi personal indirect productiv: administrativ, marketing,
desfacere etc.; încadrarea juridică a personalului: cu carte de muncă şi
cu precizarea vechimii, colaboratori permanenţi sau zilieri; în unele
situaţii se cere şi precizarea nivelului de salarizare pe fiecare categorie
de personal, cu precizarea atribuţiilor de execuţie).
7
 GHID DE INFORMARE

d. Politica de personal (metodele de motivare a salariaţilor:

salariu, condiţii de muncă, transport, cazare, masă, pregătire
profesională, asistenţă sanitară; descrierea calităţii profesionale a
personalului şi atitudinea faţă de obiectivele şi sarcinile trasate în cadrul
activităţii curente a fermei; descrierea pieţei forţei de muncă: dinamica,
tendinţe în zonă, specificul calificărilor).

3. Descrierea activităţii curente a exploataţiei agricole

a. Istoricul activităţii (se va face o scurtă descriere a activităţii
exploataţiei agricole de la înfiinţare până în prezent).
b. Produsele şi serviciile oferite de exploataţia agricolă (se
prezintă informaţii legate de tipurile şi sortimentele de produse
realizate, de cantitatea, de calitatea şi evoluţia în timp a cantităţii şi
calităţii producţiei vegetale şi animale, ori a serviciilor oferite, licenţe de
producţie, comercializare, export, mărci de produs ş.a.).
c. Principalele mijloace fixe care compun patrimoniul actual a
exploataţiei solicitante (terenuri, clădiri, utilaje, echipamente, mijloace
de transport etc., date tehnice privind principalele active imobilizate,
situaţia echipamentului şi a clădirilor din dotare, cu relevarea gradului
de uzură fizică şi morală prin comparaţie cu tendinţele actuale ale
sectorului etc.).
d. Procesul tehnologic existent (sunt descrise activităţile agricole
şi neagricole şi tehnologiile aplicate, etapele procesului tehnologic,
schema ciclului de producţie, caracteristicile de calitate, de proces
tehnologic, de tradiţii ale zonei; modalităţi de ambalare, etichetare,
păstrare, transport; caracterizarea din punct de vedere al eficienţei,
modernităţii şi a impactului de mediul al tehnologiilor utilizate;
comparaţii cu tendinţele pe plan mondial al tehnologiilor aplicate etc.).
e. Aspecte privind managementul aprovizionării (materii prime
utilizate, furnizorii, costurile materiilor prime, descrierea reţelei de
aprovizionare, a logisticii folosite şi a modului de operare, contractele
cu furnizorii, termene de livrare, de plată, precizarea riscurilor
aprovizionării cu materii prime, caracteristicile de sezonalitate; calitatea
materiilor prime în raport cu cerinţele procesului tehnologic etc.).
f. Aspecte ale politicii de marketing (segmentul de piaţă şi profilul
consumatorului produselor exploataţiei agricole, nivelurile de preţ ale
produselor firmei comparativ cu ale concurenţei, riscurile în stabilirea
preţurilor, caracteristicile de sezonalitate ale preţurilor şi conjunctura
desfăşurării unei activităţi profitabile; contracte cu clienţii, cu fixarea
termenelor de livrare şi de plată a produselor vândute; riscuri şi
dificultăţi în desfacerea produselor, sezonalitate; strategia de
promovare a produselor; analiza concurenţilor firmei – nume, localizare,
mărime, produse distribuite de aceştia şi calitatea mărfii, cota de piaţă
deţinută etc.).
8
 ZONA DE MUNTE
g. Performanţa financiară a exploataţiei agricole (în baza
bilanţului, contului de profit şi pierderi se analizează indicatorii
economici de bază: cifra de afaceri, inclusiv producţia vândută,
profitul/pierderea, active totale, active circulante, datorii, capital social,
credite ş.a.).

- Partea II –

1. Clienţii şi sistemul de distribuţie

a. precizarea segmentului de piaţă al exploataţiei agricole,
localizarea, mărimea şi evoluţia acesteia, volumul, valoarea şi perioada
tranzacţiilor, descrierea pieţei de desfacere, cu defalcare pe destinaţii
intern/extern, pe zone geografice, pe oraşe, pe clienţi, cu evidenţierea
procentelor medii din vânzări; descrierea canalelor de distribuţie – lanţ,
logistică, mod de operare,
intermediari, sistemul de plată, facilităţi oferite, servicii oferite etc.;
b. se vor analiza caracteristicile consumatorilor individuali sau
industriali (localizare, mărime, cutume comerciale etc.),
c. cadrul legislativ (influenţa actuală, tendinţe previzibile)
d. se prezintă sistemul de distribuţie utilizat, modalităţile de
distribuţie a produselor agroalimentare realizate sau a serviciilor,
e. estimarea evoluţiei preferinţelor clienţilor, cu evidenţierea
caracteristicilor consumatorilor produselor exploataţiei agricole (vârstă,
sex, statut social, nivel de educaţie, putere de cumpărare), legate de
consumatorii individuali,
f. estimarea consumatorilor industriali, cu evidenţierea obiectului
de activitate, localizare, regim juridic etc.

2. Concurenţii (nume, date cunoscute ale acestora)

a. se face analiza concurenţilor firmei (nume, localizare, mărime,
tipurile şi calitatea produselor oferite),
b. informaţii privind principalii competitori şi cotele de piaţă deţinute,
c. poziţionarea produselor şi serviciilor exploataţiei faţă de
concurenţă (plasarea produselor realizate în exploataţie faţă de cele ale
concurenţei în privinţa calităţii, preţul, sistemul de plată, facilităţile
oferite, modalitatea de desfacere, servicii oferite, modalităţi de
diferenţiere a produselor proprii faţă de cele ale concurenţei).

3. Date privind piaţa potenţială şi promovarea produselor

a. analiza competiţiei pe piaţa potenţială (puternic concurenţială,
dominată de un număr mic de competitori, monopilistă etc.),
b. scorare (ex. punctaje de la 1 la 5 a criteriilor urmărite la fiecare
competitor pe piaţă) şi ierarhizare, cu evaluarea propriei poziţii pe piaţă,

9
 GHID DE INFORMARE

c. fixarea strategiei de piaţă (diversificare, ori specializare pe

anumite categorii de produse agroalimentare, identificarea de noi nişe
de piaţă, reorientarea către noi segmente de piaţă, reorientarea
activităţii etc.;),
d. fixarea strategiei de promovare a produselor (precizarea
mijloacelor de comunicare folosite pentru a informa clienţii asupra
produselor – publicitate, reclama, relaţii publice, vânzările
personalizate, broşuri, fluturaşi, telemarketing, conferinţe ş.a.).

- Partea III –

1. Prezentarea proiectului propriu-zis al Planului de Afacere

a. Tipul investiţiei (se precizează dacă este investiţie nouă,
mărimea capacităţii de producţie şi/sau capacitatea de a oferi servicii,
ori diversificarea producţiei, creşterea productivităţii sau alte situaţii
pentru care se face investiţia).
b. Obiectivele proiectului şi obiectul investiţiei (se arată
obiectivele directe, adică investiţiile principale, şi obiectivele indirecte,
cele care nu presupun investiţii semnificative în raport cu investiţiile
principale; se precizează în ce constă investiţia efectivă: achiziţie de
maşini/utilaje/echipamente/instalaţii, diverse clădiri, licenţe etc.).
c. Elemente generale, produse, servicii prevăzute în proiectul
respectiv (ideea de la care s-a pornit, cantitatea, calitatea, eşalonarea
în timp, tipuri, parametri fizico-chimici, mod de ambalare, marcare,
condiţionare; autorizaţii necesare implementării proiectului).
d. Descrierea tehnică a proiectului şi analiza procesului
tehnologic cu îmbunătăţirile propuse prin proiect (sunt precizate
utilităţile necesare pentru realizarea proiectului –electricitate, apă, gaze
ş.a.- se include, după caz, devizul estimativ de cheltuieli de construcţie,
se anexează scheme în cazul unor modificări ale echipamentelor şi
clădirilor din dotare; se descrie procesul tehnologic, arătând de ce este
necesar fiecare obiect al investiţiei – tratarea pe larg se face de regulă
în „Studiul de fezabilitate”; se descriu rezumativ reţetele utilizate, dacă
fac obiectul proiectului; se arată impactul proiectului asupra mediului,
cu menţionarea necesităţii sau nu, a unui „Studiu de impact” pentru
obţinerea Acordului şi respectiv a Autorizaţiei de mediu).
e. Structura de management în implementarea proiectului (se
prezintă structura de management a proiectului propus: persoanele
implicate în administrarea proiectului, respectiv CV-urile lor; se are în
vedere punerea în practică a proiectului la timp şi în parametri descrişi
în capitolul specific din Planul de Afacere; se specifică rolul şi
responsabilităţile fiecărui membru a echipei de conducere şi
implementare a proiectului).

10
 ZONA DE MUNTE
f. Materiile prime şi furnizorii acestora (sunt prezentate materiile
prime de bază, materiile auxiliare şi materialele care sunt necesare în
procesul de producţie specific exploataţiei agricole ori unităţilor de
industrializare pentru a realiza şi desface bunurile şi serviciile realizate
ca urmare a implementării proiectului; se identifică principalii furnizori
făcându-le acestora o scurtă descriere, precum şi a relaţiilor avute de
exploataţia agricolă sau întreprinderea de procesare alimentară cu
aceştia; se calculează parametri cantitativi şi calitativi minimali referitor
la valoarea fiecărei materii prime cumpărate de la fiecare furnizor; se
prezintă modul în care se va realiza aprovizionarea – mod de livrare,
frecvenţa de aprovizionare în raport cu fluxul tehnologic aplicat -,
precum şi zona de provenienţă; pentru materiile prime şi materialele
deficitare se va preciza distinct modul de procurare); forma tabelară
este apreciată (capul de tabel va conţine: denumirea materiei prime,
numele furnizorului, forma de proprietate, adresa, telefon ş.a.,
ponderea în %, periodicitatea aprovizionării etc.).
g. Structura personalului angajat şi modalităţile de instruire (se
fac precizări în privinţa numărului, structura, calificarea personală a
personalului implicat, experienţa anterioară în proiecte similare, precum
şi cu evidenţierea personalului nou angajat pentru implementarea
proiectului; se prezintă graficul de angajări; - menţiune: În cazul
proiectelor cu finanţare nerambursabilă, ori cu credite subvenţionate,
această secţiune se va prezenta mai detaliat deoarece multe „apeluri”
pentru depunerea de proiecte au ca obiectiv scăderea şomajului în
zonele respective, numărul mare de angajări din rândul şomerilor fiind
un avantaj pentru selectarea proiectului; se va preciza separat numărul
de posturi nou create faţă de totalul de posturi din firmă, numărul de
posturi permanente şi temporare din firmă, numărul de persoane cu
contract de muncă pe perioadă nedeterminată şi durata menţinerii în
firmă a acestor posturi; se vor preciza cerinţele profesionale pe care
vor trebui să le îndeplinească cei angajaţi pe posturile nou create,
precum şi modul de selectare şi cel de asigurare a pregătirii
profesionale a noilor angajaţi).
h. Date de marketing – piaţa potenţială, desfacere, canale de
distribuţie şi promovarea produselor (se descrie piaţa ţintă pentru
produsele sau serviciile realizate prin proiect, precum şi sistemul
canalelor de distribuţie – distribuitori, en-gros-işti, comisionari,
consumatori industriali, vânzări cu amănuntul, vânzări franco-furnizor
adică la poarta fabricii -, dar şi logistica utilizată – mijloace şi căi de
transport, regimul de proprietate al acestora - ; Menţionăm că se
recomandă, ca o a doua variantă cu impact mai mare, realizarea unui
„Plan de marketing”, ţinând cont de informaţiile de la „Partea II”, plan
în care se vor specifica obiectivele în mod precis şi cuantificabil, se va
prezenta calendarul acţiunilor de distribuţie, precum şi bugetul alocat şi
mijloacele de control, precum şi procedurile de plasare în funcţie de
11
 GHID DE INFORMARE

reacţiile pieţei; practic se vor prezenta date despre piaţa potenţială şi

promovarea produselor: volumul de vânzări estimat la sfârşitul
proiectului, defalcat pe ani, apoi descrierea pieţei pentru produsele şi
serviciile preconizate a fi realizate în cadrul proiectului – clienţii
potenţiali, cerinţele lor, reacţia lor la apariţia pe piaţă a produselor
noastre, localizarea şi dimensiunea pieţei interne, precum şi la export,
se vor preciza concurenţii potenţiali şi poziţiile deţinute de ei pe piaţă,
se vor preciza principalele avantaje ale produselor ce vor fi oferite –
preţ, calitate, caracteristici speciale etc., se va preciza sistemul de
desfacere – distribuitori, en-gros, la poarta fabricii, reţea proprie de
magazine, se va arăta sistemul de promovare a vânzărilor – bugetele
pe ani, mediile de promovare etc.).
i. Graficul estimat al derulării proiectului (se ţine cont de graficul
de execuţie din studiul de fezabilitate, la care se va completa
eşalonarea operaţiunilor comerciale pentru punerea în exploatare a
proiectului, care sunt evidenţiate în planul de marketing: contractele de
distribuţie, promovarea produselor etc., după caz).
j. Impactul estimat al Proiectului din Planul de Afacere din punct
de vedere economic şi asupra dezvoltării zonei şi mediului de afaceri
(se vor evidenţia efectele economice şi sociale prin creşterea veniturilor
la bugetul local, creşterea numărului locurilor de muncă, creşterea
profitului firmei, creşterea exportului, creşterea dinamicii regiunii prin
aprovizionarea cu materii prime, respectiv impactul asupra mediului de
afaceri, dar şi asupra mediului natural).

2. Bugetul proiectului şi planul de finanţare

a. Necesarul de investiţii (se reiau informaţiile din studiul de
fezabilitate legate de devizul proiectului, respectiv lista cheltuielilor de
capital ce urmează a fi angajate în cadrul proiectului, inclusiv
cheltuielile angajate de modernizări).
b. Surse de finanţare şi previziunea necesarului de numerar
(se va efectua un flux de numerar prin înregistrarea plăţilor efective
planificate; se va pune în evidenţă necesarul de fonduri pentru execuţia
tehnică a proiectului, precum şi fondul de rulment necesar în faza
iniţială de exploatare a proiectului).
c. Costurile şi planul de finanţare a proiectului (modele de
Buget - pag. 13…15 + pag. 91…93).
d. Activitatea financiară curentă şi viitoare a societăţii
(proiecţia contului de profit şi pierderi) pag. 16…19.

3. Proiecţii financiare şi indicatori financiari

a. Utilizarea capacităţilor de producţie şi prognoza vânzărilor.
(reprezintă partea cea mai importantă a proiecţiei financiare deoarece
se va face proiecţia vânzărilor facturate, NU a încasărilor în numerar, în
12
 ZONA DE MUNTE
baza modului de utilizare a capacităţilor de producţie; este vorba
despre capacităţile de producţie existente, precum şi a celor rezultate
din aplicarea proiectului corelat cu cele menţionate în studiul de
fezabilitate; se vor folosi ca argumente şi pre-contractele de vânzare-
cumpărare anexate la cererea de finanţare; proiecţia reprezintă
realizarea unor tabele în care se precizează gradul de utilizare a
capacităţii de producţie în procente, precum şi vânzările previzionale în
unităţi fizice şi valorice pentru fiecare tip de produs obţinut, în total sau
cu defalcare pe luni calendaristice; se vor face 2 tabele (proiecţii) la
nivel de firmă: unul pentru vânzările fără proiectul propus şi celălalt cu
luarea în calcul a influenţelor proiectului la nivelul vânzărilor firmei).
b. Prognoza cheltuielilor de exploatare.
(se vor include cheltuielile cu materia primă, cu utilităţile, cu
amortizarea, cu personalul, toate cheltuielile fiind înregistrate pe baza
angajamentelor de plată şi NU a plăţilor efective; într-un tabel separat
se vor prezenta grupele de cheltuieli avute în vedere, şi anume:
„cheltuieli materiale” – cu materii prime, materiale, combustibili, energie
electrică, apa, „cheltuieli cu amortizarea” – se vor lua valorile de intrare
în inventar, cu respectarea normelor publicate de contabilitate ale
amortizării mijloacelor fixe, „cheltuieli cu personalul” – se vor prezenta
categoriile de personal cu nivelul corespunzător de salarizare, inclusiv
impozitele aferente şi se vor preciza cheltuielile cu personalul nou
angajat în urma aplicării proiectului; „cheltuieli cu terţii” – lucrările şi
serviciile efectuate de terţi; se vor face 2 tabele (proiecţii) la nivel de
firmă: unul pentru cheltuielile fără proiectul propus şi celălalt cu luarea
în calcul a influenţelor proiectului, pentru acelaşi orizont de timp).
c. Analiza pragului de rentabilitate.
(se vor relua calculele din studiul de fezabilitate cu indicarea gradului
de utilizare a capacităţii nou proiectate la care se atinge pragul de
rentabilitate).
e. Analiza şi indicatori economico-financiară (pag.20…21+
93…95).

4. Concluzii
…..

13
 GHID DE INFORMARE

ZOOAGRICULTURA ZONEI MONTANE

GRADUL GENERAL DE DEFAVORABILITATE A ZONEI

MONTANE ŞI CUANTUMUL NECESAR AL SUBVENŢIILOR

Teodor MARUŞCA

În practica fermelor mici şi mijlocii este oportună conturarea

unor gradienţi naturali şi socio-economici care pot servi ca fundamentare
ştiinţifică pentru stabilirea pe nivele altitudinale a gradului general de
defavorabilitate a zonei montane într-o primă aproximaţie. Ca urmare se
vor stabili în final cuantumul diferitelor categorii de subvenţii şi facilităţi
pentru locuitorii acestor teritorii, pe cale de migraţie în alte zone mai
favorabile.

1. PRIVIRE UNITARĂ ASUPRA COMPLEXITĂŢII FACTORILOR

NATURALI ŞI SOCIO-ECONOMICI DEFAVORIZANŢI ŞI FAVORIZANŢI
DIN ZONA MONTANĂ.

În spaţiul montan din ţara noastră au fost efectuate de-a lungul

timpului numeroase observaţii, studii şi cercetări de geografie, geologie,
climatologie, hidrologie, pedologie, vegetaţie, faună, ecologie,
silvicultură, agricultură, zootehnie, sociologie etnografie, medicină,
arhitectură, economie şi multe altele.
Aceste lucrări de o inestimabilă valoare teoretică şi practică,
scot în evidentă multe laturi ale specificului montan, în funcţie de
domeniul de activitate sau specializare al autorilor neglijându-se uneori
complexitatea şi interacţiunile factorilor care acţionează în acest areal.
Nu întâmplător, marele nostru geograf, VÂLSAN (1964) ne face
să înţelegem că peisajul de munte: "... nu e numai o masă de materie
înălţată deasupra vecinătăţilor, nici numai rocă, nici numai climă,
vegetaţie şi animale care sunt legate între ele. Îmbinarea tuturor dă o
individualitate unitară cu însuşiri proprii ... ceea ce numim munte, face să
apară manifestări noi pe care parţial nu le are nici unul dintre
compartimente".
Mai recent REY (1985) defineşte ştiinţa despre munte –
montanologie - ca "domeniu ştiinţific mulţi-, inter- şi transdisciptinar,
având ca obiect studiul fenomenelor economico-ecologico-sociale ce
caracterizează raporturile om-natură în sistemele montane (specific
regiunilor muntoase) vizând conceptualizarea şi promovarea căilor
(metodelor, tehnicilor, variantelor) de dezvoltare optimizată a acestora".
În acest context, într-o versiune simplificată se enumără factorii
principali care determină complexitatea şi tendinţa evolutivă a
14
 ZONA DE MUNTE
ecosistemelor montane, în funcţie de creşterea sau scăderea nivelului
altitudinal (figura 7.1).
Componentele ecosistemelor montane care alcătuiesc biotopul
(habitatul) sunt mai sumar reprezentate de relief, climă, apă şi sol. În
biocenoză sunt incluse rezumativ plantele şi animalele la care se adaugă
cel mai important factor de influenţă în echilibrul ecologic montan şi
anume, omul.
Prima lucrare de montanologie, VIITOR ÎN CARPAŢI,
structurată pe capitole intitulate: OAMENII, PĂMÂNTURI, ANIMALE,
CONSTRUCŢII, etc., aduce de asemenea în primul plan factorul uman
cu manifestările lui în spaţiul montan românesc (REY, 1979). Importanţa
factorului uman cu caracteristicile, adaptarea şi împletirea existenţei lui cu
resursele naturale oferite de mediul specific montan a fost remarcată în
diferite alte scrieri (TUFESCU, 1982; GIURCĂNEANU, 1988;
BRAŞOVEANU, 1995; OTIMAN, 1997). În concluzie, prin utilizarea
gradienţilor montani se propune o soluţie succintă de caracterizare pe
nivele altitudinale a condiţiilor naturale, socio-economice etc., cu multiple
punţi de legătură şi corelaţii între diferite domenii ale cunoaşterii.

2. GRADUL DE DEFAVORABILITATE ECONOMICĂ A ZONEI

MONTANE FAŢĂ DE ZONA DE DEAL ŞI CÂMPIE.

Pe baza datelor prezentate se pot contura cu aproximaţie câţiva

parametri care să exprime gradul de defavorabilitate socio-economică pe
nivele altitudinale în Carpaţii româneşti (Tabelul 1).
Posibilităţile de lucru în aer liber sunt diminuate cu până la 35
% din timp la 1400…1600 m altitudine faţă de nivelul de sub 600 m,
datorită vremii nefavorabile. La aceasta se adaugă şi alte dificultăţi
umane legate de climatul aspru al înălţimilor, cu temperaturi mai scăzute
care necesită hrană şi îmbrăcăminte suplimentară, efort mai ridicat pe
terenuri cu mari diferenţe de nivel, pe pante accentuate, la distanţe mari,
presiune atmosferică mai scăzută şi alte greutăţi.
De asemenea nu poate fi neglijată durata mai lungă a
stabulaţiei la animale, pentru care se asigură furaje, în special fânuri, în
condiţii de terenuri adeseori nemecanizabile, pe pante mari, cu
precipitaţii mai dese şi temperaturi mai reduse pentru uscarea ierbii etc.,
toate acestea, implicând eforturi fizice suplimentare.
Se apreciază că nivelul de realizare a producţiilor animaliere în
gospodăriile studiate la peste 1400 m altitudine, ajunge abia la jumătate
din producţie pe animal din zone de deal şi câmpie, cu cheltuieli aproape
duble pe unitate de produs.

15
 GHID DE INFORMARE

Tabelul 1.
Aspecte privind gradul de defavorabilitate pe nivele altitudinale din zona
montană faţă de zona de deal şi câmpie, considerate ca nivel de referinţă
(100 %).

Cheltuieli
Eforturi Nivel estimative
Dificultăţi suplimentare realizare ptr. acelaşi
Limite Posibilităţi activate Furajarea producţii produs
altitudinale de lucru în climat animale în animaliere animalier
(m) în aer liber nefavorabil stabulaţie
1400-1600 75 125 1 50 50 200
1200-1400 80 120 140 60 180
1000-1200 85 115 130 70 160
800-1000 90 110 120 80 140
600- 800 95 95 110 90 120
0- 600 100 100 100 100 100
Evoluţie
pentru 100 -2,5% +2,5% +5% -5% +10%
m altitudine

16
ZONA DE MUNTE

17
 GHID DE INFORMARE

3. APRECIEREA GENERALĂ ASUPRA SUBVENŢIILOR,

COMPENSAŢIILOR ŞI ALTE FACILITĂŢI PENTRU LIMITAREA
EXODULUI POPULAŢIEI DIN ZONA MONTANĂ

În vederea atenuării impactului nefavorabil al condiţiilor

pedoclimatice de accesibilitate, izolare, subdezvoltare, infrastructură,
etc. asupra performanţelor productive din această zonă, este imperios
necesară, elaborarea unei legislaţii montane de protecţie socio-
economică a locuitorilor şi a mediului înconjurător, în ţările vest-
europene de mai multe decenii se acordă subvenţii, preţuri diferenţiate în
funcţie de altitudine la produsele agricole şi alte facilităţi majore. De
exemplu în Elveţia pentru fiecare 250 m altitudine în zona montană, acum
30 de ani, confederaţia acorda 10% compensaţie pentru preţul laptelui de
vacă (SIMŢEA, MARUŞCA, ŞERBAN, 1972) în urma studiilor foarte
riguroase efectuate de CAPUTA (1966). Pentru a se realiza un echilibru
echitabil între preţurile de achiziţie a produselor agricole din zona
montană şi alte zone mai favorabile pentru agricultură şi în ţara noastră
sunt necesare subvenţii graduate pe altitudine (Tabelul 2).

Tabelul 2.
Nivelul necesar al subvenţiilor, compensaţiilor şi alte facilităţi suplimentare
pentru locuitorii din zona montană faţă de celelalte zone mai favorizate
socio-economic.

Subvenţii Compensaţii Scădere Reducere Cotă

Limite suplimentare consum preţuri impozite, cheltuieli
altitudinale pentru energie materiale taxe, utilităţi
(m) produsele pentru construcţii, dobânzi folosinţă
agricole gospodărie utilaje pe comună
agricole, credite,
animale costuri
prăsită, etc. transport
1400…1600 100 75 50 75 0
1200…1400 80 60 60 80 20
1000…1200 60 45 70 85 40
800…1000 40 30 80 90 60
600…800 20 15 90 95 80
0…600 0 0 100 100 100
Evoluţie
pentru 100 +10% +7,5% -5% -2,5% -10%
m
altitudine

18
 ZONA DE MUNTE
Dacă luăm ca bază preţurile produselor realizate la 0…600 m
altitudine, subvenţia ar trebui să crească cu 10 % pentru fiecare 100 m
altitudine, în acest caz, un producător de lapte de vacă dintr-o gospodărie
situată la 1500 m altitudine în Munţii Apuseni care obţine 2500 l/cap/an,
poate obţine aceeaşi eficienţă din această activitate ca şi un crescător
de vaci din câmpia Caşurilor, care realizează 5000 l lapte/cap/an în
condiţii naturale mult mai favorabile, asemănător exemplului cu fermierii
elveţieni (MARUŞCA, 1997c, 2000).
De asemenea sunt necesare compensaţii pentru consumul mai
ridicat de energie termică şi electrică necesare încălzirii locuinţelor,
funcţionării utilajelor şi altele.
Pentru această etapă sunt necesare înlesniri privind
achiziţionarea la preţuri mai reduse a materialelor de construcţie, locuinţe
şi adăposturi pentru animale, utilaje agricole, animale de prăsilă, seminţe,
etc. pentru a se diminua decalajul existent între echiparea gospodăriilor din
zona montană şi celelalte zone.
Deşi nu se bazează pe calcule strict economice, s-a considerat
necesară acordarea unor facilităţi suplimentare locuitorilor zonei
montane faţă de celelalte zone, cum ar fi reducerile de impozite, taxe,
dobânzi pe credite, costuri transport, cote contribuţii utilităţi comune, etc.
datorită condiţiilor mai grele de accesibilitate şi aprovizionare,
insuficienţa mijloacelor de transport şi telecomunicaţie, distanţă faţă
de diferite instituţii (şcoli, magazine, primării, pieţe desfacere,
dispensare medicale, veterinare, etc.) şi multe alte dezavantaje.
Acestea sunt doar câteva propuneri preliminare pentru
elaborarea legislaţiei şi strategiilor de dezvoltare montană susceptibile
de îmbunătăţire care s-au conturat pe baza unor gradienţi naturali şi
economici montani, ce urmează să fie grabnic puse în aplicare, înainte
ca alte tendinţe de abandonare a spaţiului montan de către actualii
locuitori să devină ireversibile.
În procesul de dezvoltare armonioasă a zonelor montane în
concordanţă cu cele de deal şi câmpie, gradienţii naturali şi economici
conturaţi pentru minim 5 regiuni mari din spaţiul carpatic românesc
(Carpaţii Orientali, partea nordică şi partea sudică, Carpaţii Meridionali,
Munţii Banatului şi Munţii Apuseni), pot servi ca date comparative de
referinţă pentru stabilirea unor subvenţii, preţuri, taxe, compensaţii,
dobânzi pe credite, impozite, salarizare, etc., diferenţiate pe altitudine,
măsuri care vor asigura în final protecţie mediului, populaţiei şi
activităţilor umane, mai alea în ferme mici şi mijlocii, cu efecte
benefice şi durabile pe ansamblul economiei naţionale.

19
 GHID DE INFORMARE

PĂŞUNATUL ÎN PĂDURI ESTE O SOLUŢIE ÎN ZOOTEHNIA

MONTANĂ?

Romulus GRUIA

Exploataţiile agricole mici şi mijlocii din zona montană se

confruntă cu păşunatul ovinelor şi a vacilor nemulgătoare în alpin, cu
păşunatul vacilor şi caprelor în subalpin, alături de animalele de muncă
(cai, boi, măgari). Pajiştile şi pădurea, după cum este cunoscut, sunt
caracteristice zonelor montane. În ţara noastră, în momentul de faţă,
ele se găsesc în proporţiile din tabelul 1.
Tabelul 1.
Raportul între păduri şi pajişti naturale la diferite altitudini (după
Maruşca T., 2001).

Suprafaţa Suprafaţa Raportul Direcţii

Cauzele
Altitudine de păduri de pajişti pădure/ impact
despăduririi
faţa işti pajişte antropic

mii ha % mii ha %

1600…1800 90 2,8 70 4,4 1:0,78*} Extindere

1400…1600 310 9,7 105 6,6 1:0,34 păşuni
1200…1400 660 20,6 120 7,5 1:0,18 animale
1000-1200 1130 35,3 160 10,0 1:0,14 Gospodării
Păduri
800-1000 700 21,9 500 31,2 1:0,71 Fâneţe
600- 800 310 9,7 645 40,3 1:2,08 Arabil, etc.
}Raport influenţat şi de limita superioară naturală de răspândire a pădurilor. n
*

Prin acţiunea omului şi a animalelor sale, raportul pădure-

pajişte a fost modificat diferenţiat pe altitudine în funcţie de necesităţile
economice şi sociale, ceea ce a dus la o defavorabilitate însemnată a
producţiilor în zona montană.
Asupra pădurii de-a lungul veacurilor s-au înregistrat două
direcţii de impact antropic major şi anume de jos în sus pentru
extinderea gospodăriilor umane cu suprafeţe aferente de pajişti, arabil,
livezi, drumuri de acces, etc., cât şi de sus în jos cu scopul extinderii
păşunilor de vară din aşa zisul gol de munte pentru creşterea
animalelor, după cum reiese şi din cele arătate de T. Maruşca.
Gradul de defavorabilitate din zona montană presupune,
printre altele, un efort suplimentar de furajare de 150 %, ceea ce face
ca fermierii să caute soluţii în acest sens. Cum păşunile nu întotdeauna

20
 ZONA DE MUNTE
sunt de calitate, sau sunt insuficiente ca suprafaţă, o serie de crescători
caută suplimentarea hranei în pădurile din zonă. Mai puţin cunoscut
este modul şi câştigul realizat prin păşunatul în păduri.
Nu în puţine cazuri crescătorii de animale au intrat în conflict,
fie cu anumiţi cultivatori care au terenuri în apropierea păşunilor, fie cu
silvicultorii atunci când animalele pasc prin păduri. Pentru a evita
situaţiile nedorite şi pentru a înţelege rezultatele economice ale unor
astfel de acţiuni considerăm util să abordăm problematica păşunatului
în zonele montane împădurite, în arealul aşa-numitului
agrosilvopastoral.
Agricultorii de seamă şi oamenii de ştiinţă au arătat şi continuă
să arate căile de urmat pentru a avea o economie înfloritoare a creşterii
animalelor în zona montană, în special a vitelor. Este vorba, pe de o
parte, despre îmbunătăţirea calităţii păşunilor existente, iar pe de altă
parte despre mărirea suprafeţelor cultivate cu nutreţ. Având nutreţ mult
şi bun, crescând animale de rasă şi îngrijindu-le bine, vom putea
produce mai mult şi în zonele montane, fără să se utilizeze păşunatul în
păduri.

PĂŞUNATUL ÎN PĂDURI NU ESTE O SOLUŢIE ÎN

ZOOTEHNIA MONTANĂ !

Păşunatul animalelor, şi mai ales a vitelor, în păduri are

câştiguri economice mult mai mici decât pagubele care se aduc pădurii
prin păşunat. Fermierul secolului XXI trebuie să aibă o informare bună
şi să iubească Natura în ansamblul său.
Într-o pădure bine îngrijită, care se dezvoltă în voie după
puterile sale de creştere, nu poate să existe iarbă. Doar prin poieni şi
luminişuri, pe unde se strecoară lumina, poate creşte ceva iarbă. Chiar
în pădurile mai rărite, ori a celor defrişate iraţional, unde iarba creşte
într-o anumită măsură, aceasta nu este la fel cu iarba crescută în locuri
deschise, bătute de soare. Puterea de hrănire a ierbii de pădure este
mult mai mică faţă de păşunea adevărată şi este şi mult mai rară. Cu
alte cuvinte, în pădure animalele trebuie să străbată suprafeţe mari şi
obosesc mult până să adune cantitatea de hrană. Urmare este
scăderea producţiei în special de lapte, care este şi mai puţin şi de
slabă calitate, faţă de situaţia când vitele sau oile păşunează suprafeţe
deschise, bătute de soare. Practic, fermierii şi, respectiv animalele lor,
nu câştigă prea mult când se păşunează în pădure.
Pe de altă parte, fermierii trebuie să ştie cum prin păşunat se
face rău pădurii.
Pentru a produce lemn mult şi de bună calitate, o pădure cere,
ca şi în cazul agriculturii, ca pământul pe care creşte să fie tot mereu
afânat şi să aibă umezeală corespunzătoare. În agricultură afânarea se
face cu plugul, rariţa şi sapa. În pădure lucrurile se petrec altfel, şi
21
 GHID DE INFORMARE

anume, pădurea îşi creează şi îşi menţine singură starea de afânare şi

de umiditate a pământului. Ea se foloseşte de acoperişul ei, de pătura
de crengi, de frunzele moarte şi de munca fără preget a milioane de
vietăţi ce se văd şi mai ales ce nu se văd cu ochiul liber şi care trăiesc
în stratul de crengi şi frunze, ori pe şi în pământ (aşa-numita biocenoză
a solului, din lucrările de specialitate). Într-o pădure bună pământul
afânat se simte şi cu piciorul, care calcă întocmai ca pe o saltea.
Păşunatul animalelor şi mai ales al vitelor strică afânarea
pământului din păduri. Distrugerea se face prin faptul că vitele rod sau
distrug în totalitate puieţii proveniţi din sămânţă, lăstarii, subarboretul şi
stratul de crengi şi frunze moarte; bătătoresc pământul; deschid calea
pătrunderii putregaiurilor în lemn.
Ţinând cont că prin reformele agrare din secolul trecut
suprafaţa pădurilor s-a tot micşorat (numai la reforma agrară din 1920
un milion de hectare de pădure s-a transformat în păşuni, Haralamb,
At., 1946), ceea ce trebuie să facă fermierii din exploataţiile mici şi
mijlocii este să aplice toate metodele şi tehnicile care să
îmbunătăţească calitatea păşunilor actuale, pentru a evita păgubosul
păşunat în păduri. Păşunatul în pădure reprezintă o gospodărire rea
(management prost), atât a exploataţiei agricole cât şi a pădurii.

METODE PENTRU CREŞTEREA CALITĂŢII IGIENICO-SANITARE A

LAPTELUI DE OVINE

Romulus GRUIA

Este important ca fermierii să ştie că integrarea în Uniunea

Europeană şi concurenţa acerbă în economia de piaţă impune ca
produsele agro-alimentare să fie de calitate deosebită. Dacă ne referim
la producţia de lapte la specia ovină, calitatea este influenţată hotărâtor
de aspectele igienico-sanitare. Legislaţia europeană pe care va trebui
să o respectăm este extrem de severă din acest punct de vedere.
Ţinând cont că zona montană se bazează economic într-o
bună măsură şi pe creşterea oilor se pune problema modului cum se
poate valorifica producţia de lapte în bune condiţii de igienă, pentru a
nu intra în conflict cu legislaţia amintită.
În afara producţiei de lapte matern cu influenţă asupra vigorii
şi sănătăţii mieilor, precum şi pregătirea lor pentru bune producţii de
lână şi carne, laptele ovin ca producţie marfă reprezintă din cele mai
îndepărtate timpuri o sursă nutritivă importantă de hrană a omului.
Consumat ca atare, dar mai ales sub forma brânzeturilor, laptele de

22
 ZONA DE MUNTE
oaie impune o calitate deosebită din punct de vedere igienic în cazul
vânzărilor pe piaţă (inclusiv pe cea externă) şi al valorificării prin servicii
turistice.
Este ştiut că mulgerea oilor se practică la toate rasele de
ovine şi se foloseşte ca materie primă la fabricarea gospodărească sau
industrială a unor sortimente tradiţionale pentru ţara noastră, apreciate
de vizitatorii străini. Este vorba despre brânza de burduf, de putină, în
coajă de brad, telemea, caşcaval de Dobrogea, caşcaval de Penteleu
ş.a., sau transformarea lui în caş dulce, caş afumat, caş sărat, urdă, unt
etc.
Calitatea laptelui de oaie, în afara compoziţiei chimice bogate
în grăsime şi proteină, este dată de caracteristicile fizice şi de starea de
igienă. Culoarea alb-gălbuie, gustul uşor aromat, densitatea
1,034…1,038, aciditatea 24…28º T sunt repere ale unei calităţi
superioare. Mirosul laptelui este elementul care indică şi gradul de
igienă a recoltării şi conservării lui, respectiv gradul de contaminare cu
diverse microorganisme patogene.
La începutul perioadei de exploatare oile se mulg de regulă de
3 ori pe zi, spre mijlocul lactaţiei de 2 ori pe zi, iar spre sfârşit o dată pe
zi. Durata mulgerii unei turme nu trebuie să depăşească 1…1,5 ore
dimineaţa, 1 oră la amiază şi 1 oră seara. Foarte răspândit este mulsul
manual, dar pentru creşterea calităţii igienico-sanitare este recomandat
mulsul mecanic.
În ceea ce priveşte mulsul manual, la începutul lactaţiei se
recomandă repartizarea a 80…100 capete per mulgător, iar în partea a
doua a lactaţiei, când cantitatea de lapte este mai mică, se poate
ajunge la 100…120 capete per mulgător. Legat de calitatea igienico-
sanitară se recomandă spălarea ugerului fiecărui animal cu jet de apă
călduţă şi dacă este posibil sub uşoară presiune ce are şi efect de
masaj, iar ca metodă mai modernă, ştergerea mameloanelor şi
respectiv a mâinilor mulgătorului cu şerveţele dezinfectante de unică
folosinţă.
Tot pe direcţia recoltării mai igienice a laptelui muls se
recomandă ca în accesoriile necesare mulgerii să se folosească găleţi
speciale cu filtru mobil.
Mulsul mecanic este o metodă deosebit de bună în ceea ce
priveşte productivitatea muncii şi, mai ales a igienei. Acest sistem de
mulgere depinde însă de particularităţile de rasă şi de posibilităţile de
mecanizare. Mulsul mecanic poate contribui la rentabilizarea fermelor
de ovine din cel puţin trei aspecte:
(a) reducerea efortului fizic concomitent cu creşterea
numărului de oi mulse într-o oră (circa 240 oi cu o instalaţie de 24
locuri, deservită de 2 oameni, sau cu un agregat deservit de 4 lucrători
se pot mulge 800…1000 de oi în 1,5…2 ore;

23
 GHID DE INFORMARE

(b) sporirea producţiei de lapte cu 15…20 %, în urma instalării

reflexului de recoltare rapidă şi completă, ceea ce duce la creşterea
profitului cu peste 10 %;
(c) asigurarea condiţiilor corespunzătoare de igiena recoltării
şi conservării laptelui.
Menţionăm că, dacă agregatele nu sunt foarte performante,
după mulsul mecanic se poate apela la o mulgere manuală
suplimentară pentru obţinerea unor eventuale cantităţi de lapte rezidual.
Instalaţiile de muls mecanic pot fi staţionare sau mobile.
Pentru fermele de dimensiuni mai mici se recomandă instalaţiile mobile,
iar pentru cele mijlocii sau mari, agregatele fixe. În ambele cazuri
trebuie prevăzută o compartimentare în jurul instalaţiei, şi anume: una
pentru oile care urmează să fie mulse şi alta pentru cele mulse.
Agregatul propriu-zis este prevăzut cu unul sau mai des cu două
standuri aşezate la marginea unui spaţiu la nivel inferior (ex. o groapă
dreptunghiulară), sau cu platformă circulară, în funcţie de tipul şi
capacitatea de lucru a agregatului.
Important este ca oilor să li se formeze reflexul intrării la stand,
imobilizarea cu un sistem special fixat în cadrul grătarelor în care oile
găsesc diferite amestecuri furajere. Fixarea paharelor colectoare
trebuie făcută cu grijă pentru evitarea stresului animalelor sau rănirea
lor. Apoi se va verifica cu atenţie tubul care conduce laptele direct în
bidoanele situate în zona (sau camera) de umplere şi păstrare
prevăzută cu instalaţie de răcire, acţiune menită să asigure fluxul intact
pentru păstrarea condiţiilor corespunzătoare privind igiena laptelui.

Fig. Captură din filmul lui Biagio.

(v. în „e”, „etichete”, „foto capturi” cap.126)

VACCINAREA ŞI SERUMIZAREA PREVIN APARIŢIA ŞI

TRANSMITEREA BOLILOR INFECŢIOASE (MOLIPSITOARE) LA
ANIMALE ŞI OM

Vasile SECAŞIU

Vaccinurile şi serurile imune sunt produse biologic cu care se

bovine, la animal şi om, imunitate activă şi, respectiv pasivă.
Imunitatea este starea unui organism în care nu se
îmbolnăveşte de o boală, chiar dacă vine în contact cu microbul
24
 ZONA DE MUNTE
respectiv. Cuvântul imunitate derivă din limba latină, şi însemnă scutire,
ferire de, adică scutit de infecţie, care nu se infectează.
Imunitatea este naturală, când animalele pe baza mijloacelor
normale, naturale, însuşiri pe care specia de animal le-a căpătat în
decursul vremurilor, se apără împotriva microbilor şi paraziţilor. Spre
exemplu, caii nu se îmbolnăvesc de pestă porcină, taurinele nu fac
anemia infecţioasă a calului etc.
Imunitatea mai poate fi dobândită sau câştigată. Aceasta are
loc în urma trecerii unui animal prin boală, şi de care s-a vindecat. După
vindecare el devine rezistent faţă de microbii şi paraziţii acelei boli.
Astfel, după vindecarea de variolă (vărsat) imunitatea este pentru toată
viaţa, iar în febra aftoasă numai câţiva ani, timp după care se poate
îmbolnăvi din nou.
Imunitatea dobândită artificial este imunitatea ce se obţine
după vaccinare sau serumizare.
Femelele gestante, sau găinile, transmit imunitatea atât cât se
află noul produs în uter (mitră), cât şi prin colostru, după fătare, precum
şi puiul din ou.
Împotriva microbilor şi paraziţilor organismul produce nişte
substanţe, numite anticorpi, care asigură imunitatea împotriva lor.
Aceste substanţe (anticorpi) sunt produse şi împotriva altor elemente
străine de organism, cum sunt proteinele de lapte, din carne, sânge,
toxine de microbi şi paraziţi. Acestea, împreună cu microbii şi paraziţii,
care produc anticorpii se numesc antigene.
Vaccinurile sunt preparate din germeni infecţioşi (microbe,
paraziţi) sau toxinele lor, prelucrate, pentru a produce imunitatea faţă
de componentele din care sunt preparate. Vaccinurile se administrează
pe diferite căi: odată cu apa, furajele, infecţii subcutanate (sub piele)
sau intramusculare; uneori şi prin pulverizare, în spaţii închise.
Un vaccin pentru a fi eficace trebuie să fie acceptabil ca preţ,
să asigure o imunitate puternică, să nu fie vătămător organismului, şi să
se poată păstra un timp cât mai îndelungat.
Uneori, după administrarea unor vaccinuri, la unele animale,
pot apărea unele reacţii, locale şi generale, cum sunt: stare de abatere,
creşterea temperaturii, scăderea sau lipsa poftei de mâncare, care
dispar repede.
Pentru a fi eficiente vaccinurile, trebuie să se respecte unele
reguli în utilizarea lor la animale. Acestea privesc atât vaccinurile, cât şi
animalele supuse vaccinării.
Privind vaccinurile, acestea se folosesc numai conform
indicaţiilor biofabricării producătoare; numai împotriva bolii pentru care
a fost preparat vaccinul, să fie în termenul de valabilitate menţionat pe
etichetă fiolă, sau sticluţă, şi numai dacă au fost păstrate în condiţii
corespunzătoare, ferite de îngheţ, căldură, secţiunea directă a razelor
solare şi de întuneric, condiţii realizate la frigider.
25
 GHID DE INFORMARE

Nu se vor folosi vaccinuri din fiole crăpate sau sparte, cu

capsule sau etichete căzute. Vaccinurile lichide din fiole sau sticluţe,
înainte de folosire se vor agita, iar în timpul folosirii se vor feri de lumina
directă a razelor solare. Acestea, o dată ce au fost deschise se vor
folosi în maximum 2…3 ore.
Privind animalele vaccinate, dintre factorii principali ce
influenţează această acţiune, sunt: structura efectivelor, stările
fiziologice, condiţiile de întreţinere, de igienă şi starea sanitară a
efectivelor. Astfel, un vaccin imunizează identic diferite rase, dar la
animalele de mare productivitate reacţiile după vaccinare sunt mai
evidente. Tineretul vaccinat răspunde prin o imunitate mai slabă şi de
durată mai scurtă, faţă de animalele adulte.
Alimentaţia deficitară în proteine şi vitamine duc la scăderea
capacităţii de producere de anticorpi şi, consecutiv, la o imunitate slabă.
Eforturile intense, oboseala de transport, starea de gestaţie şi
alte modificări fiziologice ale organismului, scad la rândul lor, cantitatea
de anticorpi. Din aceste motive transporturile, castrările şi marcările se
vor face numai după vaccinare, lăsându-se timpul necesar pentru
instalarea imunităţii care este de 5…21 zile şi durează 5…12 luni, în
funcţie de vaccin.
Condiţiile de igienă influenţează prin modul de îngrijire şi
exploatare formarea de anticorpi. Un rol important îl are temperatura
din mediul exterior şi din adăposturi. Vaccinarea în condiţii de
temperatură excesivă (frig sau căldură) duce la o slabă producere de
anticorpi. Pentru a evita aceste neajunsuri majoritatea vaccinărilor se
fac primăvara şi la sfârşitul toamnei.
Situaţia sanitară a animalelor, adică starea de sănătate a lor,
influenţează, de asemenea formarea de anticorpi. Animalele deja
bolnave de diferite boli infecţioase sau parazitare sau de altă natură, ca
şi bolile cronice (cu evoluţie îndelungată). În cazul acestora din urmă
vaccinarea poate duce la reîmbolnăvire, cu mortalitate mai mare decât
înainte de vaccinare.
Este totuşi posibil ca un animal vaccinat să se îmbolnăvească.
Aceasta poate avea loc în două situaţii. Prima, când vaccinarea a
coincis cu perioada de incubaţie (timpul scurs de la pătrunderea
microbului în organism şi până la apariţia primelor semne de boală)
când nu mai este timp suficient pentru producerea de anticorpi,
microbul fiind deja în corp. A doua, când microbii şi paraziţii au pătruns
în organism în intervalul de 5…21 zile după vaccinare, când încă nu s-a
instalat imunitatea.
Imunitatea după vaccinare se instalează după 5…21 zile şi
durează 5…12 luni, în funcţie de vaccin.
Vaccinarea poate fi de cele mai multe ori preventivă, când se
aplică la animalele sănătoase, fără semne de boală pentru a le imuniza,

26
 ZONA DE MUNTE
prevenind infectarea lor (îmbolnăvirea). Aceste vaccinări se fac periodic
în zonele în care se ivesc frecvent aceste boli.
Vaccinarea de necesitate se aplică tot la animale sănătoase,
însă dintr-un focar de boală (curte, unitate, localitate cu animale
bolnave), prin care se urmăreşte limitarea bolii.
Serurile imune sunt preparate biologice ce conţin anticorpi,
folosite în combaterea şi prevenirea bolilor infecţioase.

27
 GHID DE INFORMARE

MECANIZAREA ADECVATĂ ÎN ZONA MONTANĂ

PARTICULARITĂŢI PRIVIND METODE MODERNE DE RECOLTARE

A PLANTELOR FURAJERE ÎN ZONELE MONTANE

Nicolae ŢANE

Procesul tehnologic de recoltare şi condiţionare a plantelor

furajere are o importanţă deosebită pentru multe ramuri ale agriculturii.
Fiind dependent de o mulţime de factori tehnici şi economici
care se condiţionează reciproc, procesul de recoltare a plantelor
furajere se realizează după diverse tipuri de tehnologii. Multitudinea
acestora este influenţată atât de larga varietate a materialului recoltat,
cât şi de cea a produsului finit.
Zootehnia este o ramură de tradiţie în agricultura românească,
mai ales în zonele de munte, spaţiul geo-climatic din jurul arcului
carpatic asigurând condiţii, încă din antichitate, creşterii animalelor, din
care strămoşii noştri şi-au făcut o ocupaţie de bază.
În zilele noastre, îmbunătăţirea permanentă a structurii
consumului alimentar, tendinţa de sporire a cantităţii de hrană produse,
în vederea asigurării unui nivel de trai corespunzător populaţiei,
influenţează pozitiv dezvoltarea zootehniei, a creşterii animalelor pe
baze ştiinţifice, după tehnologii moderne şi de înaltă eficienţă.
Unul din factorii de bază ce condiţionează decisiv
eficientizarea procesului de creştere a animalelor, concretizată prin
creşterea cantităţilor de materii prime de origine animală necesare în
industria de prelucrare, îl constituie baza furajeră.
Realizarea unor producţii de furaje cât mai mari, de calitate cât
mai bună, cu parametri nutritivi ridicaţi şi la preţuri cât mai mici,
reprezintă obiectivul cel mai important al modernizării şi îmbunătăţirii
permanente a tehnologiilor de producere şi condiţionare a materialului
furajer.
Principalii factori care determină structura tehnologiilor de
recoltare a plantelor furajere sunt: specia şi soiul plantelor furajere,
condiţiile climaterice, particularităţile solului, categoriile de animale ce
urmează a fi furajate, sistemul de creştere şi modul de furajare,
eficienţa economică cerută, etc.
Calităţile nutritive şi valoarea economică a furajelor de origine
vegetală sunt influenţate direct de modul de recoltare şi prelucrare,
stadiul de dezvoltare a plantelor în momentul recoltării, condiţiile
tehnice de recoltare precum şi cele de condiţionare.

28
 ZONA DE MUNTE
Aplicarea unor tehnologii noi, din ce în ce mai performante,
are o influenţă directă asupra pretenţiilor calitative faţă de maşinile
agricole care realizează procesul tehnologic.
Atingerea parametrilor enumeraţi mai sus se poate realiza cu
ajutorul unor maşini care să reducă numărul trecerilor pe cultură, să
diminueze solicitările mecanice asupra plantelor, pentru a evita
pierderile de material nutritiv prin scuturare sau deteriorare, precum şi
să realizeze procesul de lucru într-un timp cât mai scurt, datorită
dependenţei procesului de producere a furajelor de factorii climaterici.
Pe tot parcursul procesului de recoltare şi condiţionare a
plantelor furajere ecologia sistemului ambiant trebuie respectată. Din
această cauză, tehnologiile moderne sunt şi ecologice, direcţiile înspre
care sunt canalizate măsurile de protecţie fiind patru: solul, atmosfera,
omul care produce şi animalul care consumă.
Pentru obţinerea unor furaje corespunzătoare din punct de
vedere calitativ şi cantitativ, se impune satisfacerea următoarelor
cerinţe tehnologice:
 recoltarea să se facă în perioada optimă: în cazul gramineelor în
perioada de înspicare sau început de înflorire, iar în cazul
leguminoaselor în faza de îmbobocire;
 tăierea plantelor să se facă la o înălţime cât mai mică, dar
suficient de mare pentru a nu vătăma mugurii recoltei următoare;
 micşorarea timpului de recoltare, prin îmbunătăţirea parametrilor
procesului de recoltare şi condiţionare şi prin utilizarea operaţiei de
strivire;
 recoltarea să se facă cu pierderi cât mai reduse (2% la cosit şi
greblat, 1,5% la ridicat din brazdă, 3% la cosit şi strivit, etc.);
 terenul să fie eliberat rapid după recoltare;
 numărul de treceri pe teren să fie cât mai mic;
 materialul recoltat să nu fie impurificat cu pământ;
 să se aplice tehnologiile de recoltare corespunzătoare condiţiilor
concrete de lucru.
Perfecţionarea tehnologiilor şi maşinilor pentru recoltarea
furajelor trebuie să ducă la:
 obţinerea unui furaj de calitate superioară, independent de
condiţiile atmosferice;
 reducerea pierderilor de masă vegetală recoltată, cât şi de
componenţi valoroşi ai acesteia (proteine, caroten, etc.);
 reducerea cheltuielilor legate de manevrare (adunare, încărcare,
transport), precum şi a spaţiilor de depozitare;
 posibilitatea de mecanizare completă a lucrărilor de recoltare,
condiţionare şi depozitare.
Condiţiile enumerate mai sus sunt determinate, în mare
măsură, de scurtarea perioadei de recoltare a materialului furajer şi de

29
 GHID DE INFORMARE

realizarea operaţiilor la momentul optim, din punct de vedere al

dezvoltării biologice.
În vederea optimizării perioadei de recoltare a fânului (care
reduce posibilitatea degradării datorită întreruperilor şi asigură
obţinerea unui fân de calitate şi o rapidă eliberare a terenurilor), este
necesar ca după cosire să se execute o serie de operaţii de
condiţionare.
Condiţionarea materialului furajer se realizează prin adunarea
periodică în brazde, întoarcerea, răvăşirea şi aerarea continuă a
acestuia.
Strângerea în brazde se efectuează pe timpul nopţii, atunci
când umiditatea aerului poate creşte până la valori de 80% sau în cazul
timpului nefavorabil.
Variaţia umidităţii relative a materialului şi a aerului, într-o zi
fără precipitaţii, cu
temperatura aerului în jur de 30o la ora 14, în condiţiile efectuării
operaţiilor de condiţionare, sunt reprezentate grafic în figura 1.
Prin majuscule sunt reprezentate operaţiile efectuate, după
cum urmează: A – cosit şi răvăşit, B – afânat (întors), C – afânat
(întors), D – adunat în brazde, E – răvăşit brazde, F – afânat (întors) şi
G – strâns în brazde.
Pe ordonată se regăsesc valorile umidităţii absolute pentru
materialul furajer (linie întreruptă) şi pentru aer (linie continuă),
exprimate în procente, iar pe abscisă este reprezentat timpul, exprimat
prin ora zilei.
Se observă cum, în urma operaţiilor de condiţionare din timpul
zilei, umiditatea materialului scade, iar în urma adunării în brazde
aceasta rămâne constantă, în timpul nopţii.
Timpul necesar prelucrării fânului este influenţat şi de tipul
tehnologiei de recoltare şi condiţionare utilizate.
Uscarea fânului se poate realiza în totalitate pe mirişte, parţial
pe mirişte şi parţial la locul de depozitare, precum şi numai prin
ventilare, la locul de depozitare.
Eficienţa procesului de recoltare a plantelor furajere este
ameliorată prin alegerea optimă a momentului tăierii acestora în funcţie
de perioada de vegetaţie, atunci când conţinutul în substanţe utile este
maxim.
Conţinutul în substanţe nutritive ale celor mai importante
plante furajere, în diverse faze de vegetaţie, precum şi procentul de
digestibilitate al acestora, sunt prezentate în tabelul 1.
Din datele prezentate în tabelul 1 se observă că plantele tinere
au un conţinut sporit de apă şi scăzut de substanţă uscată. Atunci când
cantitatea de celuloză şi cenuşă prezentă în unitatea de masă creşte în

30
 ZONA DE MUNTE
detrimentul substanţelor organice (proteine, lipide, extracte fără azot),
are loc scăderea digestibilităţii şi a valorii nutritive a produsului.

Maximul cantitativ al masei verzi de plante furajere se

regăseşte în preajma momentului înfloririi, când substanţele nutritive
se concentrează mai mult în frunze şi flori.
După momentul înfloririi, în timp relativ scurt începe ofilirea
frunzelor, ulterior uscarea lor, iar pierderile la recoltare sunt
considerabile.
Momentul optim de recoltare este considerat acela în care
conţinutul de substanţe organice digestibile este maxim, masa verde
are valori ridicate iar faza de vegetaţie nu este prea târzie, astfel încât
pierderile să fie minime.
Deoarece faza optimă de recoltare se exprimă printr-un
interval scurt de timp, se recomandă ca recoltarea plantelor furajere să
înceapă în aşa fel, încât terminarea lucrării să nu depăşească
momentul optim. Prin această măsură se îmbunătăţeşte calitatea
furajelor (deoarece la plantele tinere substanţele nutritive sunt mai
uniform distribuite în întreaga lor masă) şi se diminuează numărul
buruienilor din culturile viitoare (ele nemaiavând timp să ajungă la
maturitate şi să-şi scuture seminţele).

31
 GHID DE INFORMARE

Perioada optimă de tăiere a plantelor se poate exprima şi în

funcţie de momentul zilei, deoarece conţinutul de zahăr solubil variază
în timp. Din această cauză se recomandă efectuarea cosirii în a doua
parte a zilei, când conţinutul de zahăr este de 10...12%, faţă de
dimineaţă, când este de 8...9%.

Tabelul 1.
Distribuţia conţinutului de substanţe nutritive în plantele furajere şi a
coeficientului de digestibilitate.

Faza de Subst. Pro- Subst. Celu- Ce- Gră- Coef. de

vegetaţie uscată teine neazot loză nuşă simi digestibilitate
[%] [%] . [%] [%] [%] [%] Qd [%]
Fân
 la înspicare 91,7 19,2 48,3 27,3 8,3 2,8 66,5
 la înflorire 91,6 10,8 46,7 31,5 8,4 2,5 59,7
 la maturitate 93,1 7,9 45,9 36,5 6,7 2,7 55,6
Trifoi roşu
 la îmbobocire 88,4 21,5 45,5 16,7 11,6 4,7 78,0
 la înflorire 91,2 15,3 44,1 28,6 8,8 3,2 67,0
Iarbă de Sudan
 la înspicare 88,9 16,3 41,8 26,6 11,1 4,2 72,5
 la înflorire 92,1 9,4 49,9 29,7 7,9 3,1 75,0
 bobul în lapte 91,9 4,8 48,2 36,5 8,1 2,4 70,5

Eficienţa procesului de cosire a plantelor furajere se exprimă,

în principal, prin calitatea şi cantitatea materialului obţinut pe unitatea
de suprafaţă, principalii factori ce o influenţează fiind: înălţimea de
tăiere a plantelor, pierderile de material sau impurificarea produsului cu
pământ.
Înălţimea de tăiere influenţează direct producţia de material
furajer recoltat. Tendinţa de micşorare a înălţimii de tăiere, ce duce la
mărirea cantităţii de produs recoltat, are efecte negative pe termen
lung, tăierea mugurilor de creştere ducând la încetinirea dezvoltării
normale a recoltei următoare (otava), sau chiar la uscarea miriştei,
ceea ce micşorează considerabil producţia de material furajer obţinută
în următorii ani. De asemenea, o înălţime de tăiere prea mică duce la
posibila deteriorare a organelor de lucru (datorită denivelărilor, pietrelor
sau altor obstacole), la impurificarea cu pământ a produsului de bază
şi, implicit, la mărirea costurilor de producţie. O înălţime de tăiere prea
mare contribuie la micşorarea nejustificată a producţiei, o parte a
materialului rămânând în mirişte.
În tabelul 2 este prezentată influenţa înălţimii de tăiere asupra
calităţii procesului de recoltare a plantelor furajere.
32
 ZONA DE MUNTE
Pierderile de material la cosire depind şi de condiţiile în care
se realizează recoltarea. Se vor evita: smulgerea, zdrobirea, dislocarea
sau călcarea plantelor, rămânerea unor plante netăiate (datorită zonelor
neacoperite de cuţit).
Calităţile nutritive ale furajelor sunt influenţate, la rândul lor, de
înălţimea de tăiere, prin modificarea raportului între frunze, tulpini şi
inflorescenţe, în masa totală de produs.

Tabelul 2.
Influenţa înălţimii de tăiere asupra calităţii procesului de recoltare a
plantelor furajere.

Planta furajeră Înălţimea de Producţia Pierderi

tăiere [kg/ha] [%]
[m]
Fâneaţă 4...5  10-2 1010 1
naturală 6...7  10-2 920 9
8...9  10-2 870 15
10...11  10-2 650 36
Iarbă semănată 4...5  10-2 1500 1
6...7  10-2 1350 11
8...9  10-2 1100 25
10...11  10-2 980 35

În tabelul 3 este prezentat conţinutul în substanţe nutritive al

plantelor, în funcţie de înălţimea de tăiere.
Condiţionarea şi păstrarea produsului furajer sunt deosebit de
importante pentru obţinerea,în final, a unui material de calitate.
Trecerile repetate ale agregatelor de recoltat pe mirişte,
întârzierea strângerii fânului, ruperea plantelor prin lovire măresc
pierderile şi reduc producţia de furaje.
Recoltarea şi păstrarea plantelor trebuie efectuată într-un timp
cât mai scurt, din mai multe motive: capriciile vremii, prelucrarea în
exces a materialului furajer măreşte mult pierderile, pierderea unor
proprietăţi ale plantelor (culoare, aromă, conţinut de substanţe nutritive,
etc.).
Calitatea şi cantitatea produsului furajer obţinut depinzând de
condiţiile climaterice, se recomandă modificarea tehnologiei de
recoltare şi conservare, în funcţie de starea vremii.
Pierderile în fazele de cosire şi condiţionare cresc semnificativ
cu reducerea umidităţii materialului furajer şi cu creşterea numărului de
operaţii tehnologice efectuate în timpul uscării naturale.
Şi în timpul păstrării au loc pierderi datorită proceselor de
oxidare, fermentare, precum şi datorită alterării prin mucegăire sau

33
 GHID DE INFORMARE

putrezire şi a atacului diverşilor paraziţi vegetali. Aceste pierderi depind

de natura materialului, de calităţile sale iniţiale, precum şi de condiţiile
de păstrare.

Tabelul 3.
Conţinutul în substanţe nutritive al plantelor, în funcţie de înălţimea de
tăiere.

Înălţimea Proteină Grăsime Celuloză Cenuşă Substanţe

de tăiere [%] [%] [%] [%] neazot. [%]
[m]
4  10-2 15,59 3,11 29,77 7,92 43,61
6  10-2 15,02 2,79 29,56 8,35 44,28
10  10-2 13,75 3,43 27,41 7,92 47,49

Variaţia pierderilor de material furajer la recoltare şi

conservare, în funcţie de umiditatea acestuia şi de tehnologia de
prelucrare (A – fân uscat în brazdă, B – fân uscat prin ventilare, C –
însilozare la umiditate redusă, D – însilozare cu aditivi sau cu paie),
sunt reprezentate grafic în figura 2.

34