Pluralism lingvistic, comunicare interculturală şi dezvoltare în condiţiile globalizării.

/unele consideraţii filosofice/

Communication à la conférence scientifique internationale „ Interconnexions dans le contexte de la globalisation”,
Chisinau, 20-21 novembre 2004, Université d’Etat de Chisinau, publiée dans „ Interconexiuni in contextul globalizarii”,
Ed.”PanEurope”, Iasi, Romania, 2005, pp. 73-80

L’ar%cle met en lumière les enjeux poli%ques des phénomènes annoncés dans le %tre et leurs émergences philosophiques à
l’époque de la globalisa%on. Celles-dernières profilent un déclin des concepts “dures” de l’Etre et du Sens. Le nouveau “modus
vivendi” conçoit le monde à l’époque de la globalisa%on comme “ l’unité dans le mul%ple et le mul%ple dans l’unité” (unitas
mul%plex), un monde du con-sens “rela%onnel”, de “l’agir communica%onnel”, qui doit dans ce but transcender ses “limites
intérieures” pour faire face au défi majeur de la globalisa%on : dépasser les volontés et les rivalités poli%ques , sociales,
culturelles, linguis%ques - immanentes et inséparables à la nature humaine.

Globalizarea poate fi definită ca o "dinamică, care asimilează într-o manieră durabilă societatea
mondială, diferitele regiuni ale lumii, naţiunile şi culturile locale, provocată prin concursul
mondializării pieţelor financiare şi de capital, a strategiilor şi întreprinderilor, cercetării şi
tehnologiilor,pierderea influienţei statelor, cît şi a modelelor de consum, s0lurilor de viaţă şi de
cultură"[1] Epoca noastra "axială" (Jaspers),de "criză a identităţilor"[2] şi în plină mutaţie spre un
“nou modus vivendi”[3] trăieşte sfîrşitul civilizaţiilor izolate şi intrarea lor într-o comunitate umană
unificată. Provocările globalizării sunt cele ale unei "dialectici a pluralităţii şi unităţii; a izolării
(autonomiei) şi schimburilor, a tradiţiei specifice şi modernităţii universaliste; a religiilor şi
ştiinţelor; a reacţiilor identitare(naţionaliste, integriste) şi nevoilor schimbului şi comunicării - o
trecere la o lume unică care se caracterizează de acelaşi spaţiu(piaţa economică mondială) şi
de acelaşi timp(sincronicitatea tuturor evenimentelor"[4]Filosofia strategică în acest sens constă
în a concepe unitatea în multiplu şi multiplul în unitate,identitatea în non-identitate,”unitas
mul0plex"(E.Morin). Mutaţia istorică, repune în discuţie etnocentrismul lingvistic şi
cultural,dispreţul faţă de Celălalt, ignoranţa şi indiferenţa faţă de obiceiurile,credinţele,modul de
viaţă ale Celuilalt. Cum depăşim antagonismul voinţelor şi rivalităţilor (de tot felul) imanente şi
inseparabile naturii umane în condiţiile globalizării? devine problema majoră a filosofiei
politicului.
Premizele globalizării (astăzi imanenţe) se anunţau la începutul anilor 60 ai sec. XX cînd
societăţile occidentale dezvoltate intrau în epoca postindustrială şi culturile în epoca
postmodernă. Condiţia postmodernă (J.F.Lyotard,1979) a logicii capitalismului înaintat se
caracteriza prin critica "modelelor de adîncime"- cel dialectic al esenţei şi aparenţei,în cele din
urmă dintre semnificant şi semnificat.Înmulţirea maşinilor informaţionale, criza metafizicii, a
discursurilor de adevăr, impunerea criteriilor operatorii şi tehnologice, care nu ne îngăduie să
judecăm ce este adevărat şi ce este drept, criza marilor sisteme teoretice, triumful unei
pragmatici a jocurilor de limbaj se impun.Acestora li se substituie un model de "suprafeţe
multiple".Lumea îşi "pierdea adîncimea şi ameninţa să se convertească într-o iluzie
stereoscopică..."(Jamesson,1984),"se instala un model de emancipare, bazat mai degrabă pe
oscilaţie, pluralitate şi în definitiv, pe erodarea a însuşi principiului realităţii"(Vattimo,1989),
implozia sensului, domnia simulacrelor"[5]
Pluralismul lingvistic sau/şi plurilingvismul a fost şi rămîne o realitate inerentă umanităţii. Mitul
Turnului Babel, acel confusio linguarum biblic ca eşec şi dramă a omenirii demonsrează o
neîmplinire, o imposibilitate atît de edificare a unei construcţii arhitectonice de excepţie, cît şi
utopia unei limbi universale şi/sau "căutarea limbii perfecte"[6]care ar permite această realizare.
Amestecul babelic a fost redus la rangul unui blestem divin, efect tragic pentru
omenire.Încercările de secole de a-l remedia străbate istoria tuturor culturilor: de la Cabala
evreiască, Dante, Abulafia, Lulus, Postel, Kircher la limbile filosofice a priori a lui Bacon, Comenius,
Descartes, Mersenne ş.a la cele filosofice din Iluminism şi încercările inventării limbilor
internaţionale(LIA) a posteriori de 0pul esperanto, volapuc etc.
Europa începe odată cu naşterea limbilor sale populare, după romanizare şi căderea
Imperiului Roman. Odată cu aceasta începe cultura critică a Europei, care înfruntă drama
fragmentării limbilor şi porneşte a reflecta asupra propriului destin de civilizaţie multilingvă.
Înmulţirea(care nu înseamnă deloc amestec)apare nu ca un fenomen natural ci şi socialmente
pozitiv. El a permis fixarea fron0erelor, naşterea naţiunilor şi sentimentului identităţii naţionale.
Confusio linguarum devine o condiţie istorică a stabilizării unor valori naţionale.
Babelizarea continuă şi cu procesele de globalizare. Actualmente există circa 7000 limbi
diferite, iar ţări- mai puţin de 200, ceea ce dă în mediu , mai mult de 30 de limbi pentru fiecare
ţară. Plurilingvismul a devenit lucru obişnuit şi universal recunoscut. Nu există ţară monolingvă,
toţi ne confruntăm cu mai multe limbi(şi /sau mai multe forme ale uneia şi aceleaş limbi).
Societăţile plurilingve nu se construiesc după acelaşi model şi evitînd tipologiile complexe putem
evoca totuşi, din punct de vedere instituţional 3 situaţii distincte: a) ţări cu o limbă oficială unică
(majoritatea ţărilor); b) ţări oficial bilingve sau trilingve: Camerun - engleza şi franceza, Belgia -
germana, franceza, neerlandeza; c) ţări decentralizate - cu limbi oficiale regionale - Spania :
catalana, basca, galiciana, dar cu limba oficială spanilolă(castiliana);Elveţia : germana, franceza,
italiana, romanda şi cu trei limbi oficiale – franceza, germana, italiana.
Această diversitate de situaţii ne relevă o constatare simplă: chiar dacă toate statele ar fi
plurilingve multe limbi ar rămîne în afara unui statut oficial. În consecinţă plurilingvismul rămîne
într-un mod intrinsec un factor de stra%ficare, chiar de excluziune. Vor exista peste tot limbi
"nerecunoscute" şi deci locuitori de facto respinşi de la participarea democratică la viaţa
comunitară. Şi mai grav, plurilingvismil poate fi şi factor de conflict, chiar dacă noţiunea de
"război al limbilor” nu este decît o metaforă. Constatăm peste tot şi în toate epocile concurenţa
între limbi, mai ales pentru o supremaţie vehiculară(de circulaţie).
Plurilingvismul mai este şi factor de "dominaţie" cînd unele limbi sunt folosite pentru funcţii
"mai nobile", iar altele pentru funcţii mai "puţin nobile" precum propune modelul diglosic a lui
Ferguson. Nimic nou în acest sens, istoria societăţilor din trecut ne mărturiseşte despre un
plurilingvism şi repartiţie funcţională a uzanţelor lingvistice, ierarhizării şi excluziunii de limbi. De
exemplu, în vechiul Sumer coexitau mai multe limbi, sumeriana devenind limba savantă scrisă şi
semn de distincţie faţă de asiriană şi babiloniană în mil.III-II î.C. Aceaşi istorie s-a întâmplat cu
latina, greaca, franceza, engleza în epocile respective. De jure mutaţia istorică pe care o trăim –
globalizarea economică, geopolitică, culturală nu implică pentru moment o identitate culturală şi
lingvistică de urgenţă.Vechile identităţi naţionale rămîn resurse şi referinţe prioritare, iar limba,
forma identitară principală. De facto însă în gestiunea plurilingvismului şi a politicii lingvistice in
vivo s-a profilat "un model gravitaţional"[7]asemănător celui descris mai sus, cînd avem o limbă
ipercentrală(engleza) ca pivot al sistemului, în jurul căreia gravitează vre-o 10 limbi
supercentrale (spaniola, franceza, araba, rusa ,portugheza, hindi ş.a, care la rîndul lor au pe orbită
vre-o sută de limbi centrale, care iarăşi sunt centrul de gravitaţie la restul limbilor.
Îndeplinind funcţia identitară par excellence, limba este o carte de iden0tate. Limba pe care o
vorbim trădează situaţia noastră culturală, socială, etnică, profesională ş.a. adică profilează o
diferenţiere. Identitatea în esenţă se prezintă ca un fenomen diferenţial. Ea nu apare decît în
raport cu Celălalt(diferit). Şi dacă limba este o limită care ne conferă o identitate de ordin
spiritual atunci "părăsirea unei limbi înseamnă a-ţi da altă limită(finis), altă de-finiţie, pe scurt
„changer d’ identité"[8], iar dacă posedăm mai multe limbi- posedăm mai multe identităţi, sau o
înlănţuire de identităţi.
Plurilingvismul se manifestă şi în interiorul unei limbi. Felul nostru de a vorbi o limbă ne
defineşte şi ne situează în raport cu alţi locutori ai aceleaşi limbi . AsTel, o alternanţă
conversaţională între limba de familie, a mediului restrîns a limbii dominante(oficiale) şi a celei
din viaţa publică a făcut să apară "limba noastră" şi "limba lor"(we code-they code - John
Gumpertz). Acest fenomen, precum şi altele, nu scuză extremismul identitar politico-lingvistic ,
cînd un limbaj gregar(o formă a unei limbi), perpetuînd "păcatul lingvistic originar"(de a nu
respecta normele unei limbi recunoscute) continuă babelizarea,"decretînd"(cu ghinion!)
existenţa unei limbi diferite de cea unanim recunoscută. De fiecare dată cînd o limbă are mai
multe forme, numai una din ele este învestită şi se impune altora ca normă lingvistică.
Limbajul uman, acest "Rubicon"pe care nu l-a trecut nici un animal, reprezintă la specia umană "o
realizare supremă a procesului semiozic transformaţional corp-raţiune-cultură"[9] fiind prin
aceasta un sistem tridimensional: Realitate- Simbolism-Imaginar (RSI). Spaţiul şi Timpul ca dimensiuni
ale Realităţii dispun de o oarecare matrice, pe care i-o conferă obiectele şi subiectele imanente ei.
Această matrice este esenţa primordială, dar nu şi ultimă,care cuprinde şi situează orice
realizare şi limitează orice inovaţie lingvistică. Misiune restantă pentru Raţiunea, Cultura,
Simbolismul şi Imaginarul Uman pentru a constitui un mijloc cognitiv efectiv de modelare a Lumii
noi.
Secolul XXI va fi al culturii şi/sau culturilor sau nu va fi deloc aceasta ar fi concluzia cărţii lui
Samuel Huntington “Ciocnirea civilizaţiilor”. Mizele culturale devin de o importanţă strategică
cînd trecerea de la capitalismul industrial la cel cultural presupune nu atît controlul resurselor
naturale, cît “accesul la culturile locale(regionale), la reţele de comunicare, susceptibile de a
provoca un viitor conflict geopoli0c”[10]”Mîna invizibilă” a societăţii comerciale nu mai poate
guverna singură fără greş. Culturalul, acest “ecosistem uman” devine tot atît de important ca şi
biodiversitatea sau genomul uman. Pluralismul cultural, comunicarea interculturală devine o luptă
universală care interesează pe fiecare, dar care nu este îndreptată împotriva nimănui. Dar dacă
ecosistemul natural , în sensul larg al termenului, este supus legii necesităţii, atunci cel
cultural(uman)este influenţat de liberul arbitru(libertate), de unde şi toată complexitatea
problemei. Pluralismul cultural (axiologic) al procesului mondializării, chiar dacă poate fi acceptat
ca un nou “modus vivendi” nu poate să nu trezească întrebări: cum poate fi amenajat şi
gestionat practic pluralismul cultural, pentru că nu toate întrebările privitoare la bine au un
răspuns adevărat. În consecinţă Binele şi Adevărul pot fi distincte,dacă nu chiar concurente.
Cum să ne imaginăm grupuri şi societăţi în care indivizii purtători de valori(potenţial ) conflictuale
să poată totuşi conveţui paşnic păstrîndu-şi ataşamentele? cu atît mai mult că scepticismul
privind guvernarea democratică în condiţiile pluralismului are o tradiţie, care merge înapoi pînă
la Aristotel.
Evoluţia comunicării interculturale a fost accelerată de mai multe circumstanţe de fond: a)
politice – prăbuşirea comunismului, integrarea europeană ş.a; b) sociale–prăbuşirea marilor
structuri sociale: claselor sociale, a raportului oraş-sat,sfîrşitul lumii rurale şi industriale,
destrămarea familiei”, explozia” tehnicilor de comunicare,sau apariţia celui de-al “treilea mediu
ambiant” – telepolisului, pe lîngă celelalte două – physis-ul şi polisul. Toate acestea au dat naştere
“societăţii individualiste de masă”caracterizată prin două dimensiuni contradictorii şi simultane
afirmarea individului atît pe plan social cît şi politic graţie democratismului de masă.
Mondialitatea este nevoită să-şi profileze proiectul politic în plan cultural nu printr-o depăşire
hegeliană a singularităţilor naţionale,dar printr-o comunicare interculturală orizontală(şi nu
ierarhică). Dat fiind imensa complexitate a situaţiei comunicarea interculturală profilează mai
degrabă o “coabitare culturală”[11] decît un multiculturalism, avantajul termenului constînd într-
un oarecare dinamism şi comunicare pletorică – o situaţie deschisă spre ajustări permanente.
Deci, contactul şi comunicarea interculturală se înscriu într-un proces voluntarist şi de comun
acord, care conjugă unitatea cu diversitatea,omogenul cu eterogenul,universalul cu relativul.
În fapt, deficienţa comunicării interculturale provine în mare parte din amalgamarea celor trei
dimensiuni ale culturalului: a) patrimonială, b) biologică, c) dialogică şi a căror coexistenţă rămîne
încă dificilă. Dimensiunea patrimonială datorează totul ereditarului (moştenirii culturale).
Cuantificabil şi măsurabil acest model impune o politică care să asigure integritatea,refuzînd
inovaţii externe şi chiar interne,deci refuză orice dialectică ca factor de schimbare şi se menţine
mai mult pe conceptul de a avea decît pe cel de a fi.Dimensiunea biologică implică funcţionarea
culturii graţie organismului uman.Aici este vorba mai întîi de toate de viaţa culturală,unde se
admit şi se tolerează schimbări şi evoluţii endogene şi exogene.Dimensiunea dialogică ( ilustrată
de E.Morin în “Penser l’ Europe”, 1990 şi J.Habermas în “Die postnationale Constellation”, 1998)
profilează o viziune contrastantă, în care cultura se defineşte ca o confruntare continuă şi o
“acţiune comunicaţională” între popoare, clase, state care au construit o unitate pluralalistă şi
contradictorie. În acest sens, cultura este privită ca o dialectică,o voinţă de dialog, o autonegaţie
radicală şi care interzice de a o privi ca pe o realitate fixă şi stabilă. Cultura apare deci nu ca o
acumulare de valori, dar ca un “şantier tumultuos”(E.Morin) în continuă construcţie.
Modelul dialogic al comunicării interculturale pare promiţător în condiţiile globalizării cu atît mai
mult că se conformează esenţei filosofice a culturalului. În acest sens, a recunoaşte diversitatea
culturilor şi interacţiunea lor este necesar, dar nu mai puţin imperativ devine înţelegerea culturii
ca putere ,voinţă de transcendere (depăşire)de sine. Proces prin care omul tinde spre depăşirea
particularităţilor, limitelor sale interioare. Apreciat din dubla sa ipostază - estetic şi etic, adică
axiologic, culturalul se opune naturalului(barbariei). Numai în acest caz cultura va permite
individului, comunităţii să depăşească datul existenţial pentru a găsi o cale de acces spre
universal. Acelaşi model se salvează şi de reproşurile etnocentriste, pentru că nu este vorba de
a valoriza o cultură în schimbul alteia, dar de a supune orice cultură unei exigenţe de
interiorizare, capabile să definească principiul sine qua non al dezvoltării.
Dezvoltarea, ca concept politic, se defineşte ca un proces ce dă societăţilor contemporane un
sens de progres, de mişcare spre condiţii existenţiale mai bune. Dihotomia între societăţile
“dezvoltate” şi cele “în dezvoltare” devine improprie(incoerentă) în condiţiile globalizării, pentru
că nu ia în considerare numeroase stări intermediare, cît şi statutul ţărilor industriale, care au
atins o creştere continuă a economiei naţionale. În contextul mutaţiei istorice ce se profilează
dezvoltarea durabilă mai trebuie să realizeze o progresie a idealurilor şi valorilor majorităţii
societăţii. Din acest punct de vedere în lumea actuală nu avem încă societăţi dezvoltate. Toate, şi
cele bogate şi cele sărace sunt în dezvoltare şi noi posibiltăţi şi motivaţii se deschid pentru toate
societăţile. În acest context e nevoie de nişte noi reguli de bază de dezvoltare durabilă şi
echitabilă, care să se sprijine pe nişte valori universale cum ar fi : viaţa, progresul, echitatea
umană. Noile reguli de cooperare internaţională trebuie să asigure nu atît coexistenţa, cît
existenţa cooperativ-mutual-benefică, adică interexistenţa (să visăm separat, dar să acţionăm
împreună, nu uniform). Regula de bază pentru o astfel de interexistenţă trebuie să devină “un
joc” pe termen lung , a cărui rezultat să fie cu “sumă pozitivă”(cînd toţi jucătorii pot cîştiga). În
acest sens, devine tot mai evident, că limitele într-adevăr cruciale, la care “umanitatea trebuie să
facă faţă, sunt nu cele externe, dar cele interne”[12]
Depăşirea “limitelor interioare” (determinaţii modificabile) dictează un nou statut al cunoaşterii
în condiţiile dezvoltării durabile. În acest sens, suferim de o imensă carenţă introsperctivă şi ar
trebui să depăşim nişte “graniţe preistorice”. Psihologia motivaţională(a lui P.Diel) printr-o
introspecţie armonizatoare a dorinţelor umane ar putea modela ansamblul conştient şi
inconştient al dorinţelor trăite în imaginaţie, speranţe, plîngeri, angoase, regrete - proiecte care
profilează căutarea de satisfacţie umană. Important că această “introspecţie intimă” se supune
legilor armoniei şi contradicţiei şi poate purta fiinţa umană prin categoriile de vanitate,
culpabilitate(exaltată sau refulată),acuzaţie ruşinoasă, sentimentalitate declarantă(unul din polii
“dragoste –ură”) de sine ori de Celălalt etc. În concluzie, această dimensiune psihologică
motivaţională, bazată pe legea ambivalenţei permite de a elibera din subconştient “bunele
intenţii”individuale şi colective – de adevăr de dragoste, de libertate, de justiţie pentru a le
replasa pe un teren mai bun,acel al evaluării mai juste şi de a înlănţui dinamic propăşirea
civilizaţională cu evoluţia culturală. Cu atît mai mult că psihologia mai are şi o greşeală de
“reparat”, cea a psihanalizei , care a “dezlănţuit demonii”în om, ca de data aceasta să profileze
Dumnezeul în Om.
Amplificînd psihologia motivaţională “Transdisciplinaritatea”[13] declară un demers ştiinţific
social, cultural şi spiritual în cunoaştere părăsind învechita structură binară subiect-obiect pentru
a o înlocui cu una ternară (a terţiului inclus (Ştefan Lupaşcu): subiect – obiect - sacru. Terţiul
inclus sau sacrul, zonă de rezistenţă maximală(misterul), aspectul neraţionalizabil al realităţii
devine o deviză a fiinţei umane. AsTel, evoluţia biologică e la limită.La ordinea zilei se declară
evoluţia legată de cultură, ştiinţă, conştiinţă, relaţie cu Celălalt, aceasta din urmă antrenînd
căutarea unui adevărat transpolitic fondat pe o interacţiune armonioasă între individual, social şi
sacru. Politicul se vede să adopte astăzi calea înţelepciunii şi a echilibrului productiv, renunţînd
la viziunea fizicalistă asupra lumii sociale, care concepe raporturile sociale ca pe nişte raporturi
de forţă printr-o viziune “cibernetică” sau semiologică cu raporturi de forţă simbolică, raporturi de
sens, de comunicare. În acest sens “a recurge la paradigma “hexadei analizei situaţionale” în
domeniul politicului înseamnă a consimţi “filosofiei relaţionale”, dacă se vrea înfruntarea “gîndirii
obişnuite( sau semi-savante)” de tip “substanţialist”[14]
În concluzie:
a) filosofia poli)cului în condiţiile globalizării se vrea o demonstraţie a nevoii şi a utilităţii “paşilor
peste graniţe” , ce ar permite o practică de a concepe unitatea în multiplu şi multiplul în unitate,
adică una “relaţională” (transdisciplinară) a modurilor de administrare a comunităţilor umane(la
nivel local, regional, naţional, mondial) pentru a răspunde la sfidarea momentului istoric : cum
depăşim antagonismul voinţelor şi rivalităţilor politice, sociale, culturale, lingvistice imanente şi
inseparabile naturii umane? La nivel antropologic(social) filosofia politicului trebuie să rezolve
“paradoxul identităţilor” (“Noi”-“Noi”(social) şi “Eu”-“Noi”(personal). Aceste paradoxuri nu pot fi
rezolvate aRt %mp cît nu se ia în considerare elementul comun(“terţiul inclus”) al celor două opoziţii:
identificarea Celuilalt şi prin Celălalt (logica disjuncţiei sau/sau trebuie să fie înlocuită prin cea a
conjuncţiei şi/şi), cît şi articularea dimensiunilor biografice şi relaţionale obiective (“pentru
Celălalt”) şi subiective (“pentru sine”). Această matamorfoză antropologică este posibilă numai
prin depăşirea “limitelor interioare” umane pentru eliberarea din subconştient a “bunelor intenţii”
individuale şi colective.
b) filosofia filosofiei în perioada globalizării profilează declinul conceptelor “dure”, cele ale “Fiinţei”
şi “Sens”-ului, cînd ne putem întreba dacă “Sens”-ul mai are vre-un sens. Dizolvarea (sciziunea)
“Fiinţei” se orientează deja nu spre “prezenţă” dar spre “devenire”. Gîndirea “nebună” a erodat
miturile umanismului (post)modern. Sensul pierde caracterul său autonom şi substanţial, devenind
o funcţie a comunicării, un produs al unui acord inter-subiectiv de con-sens. Sensul nu mai
rezultă dintr-o adecvare la realitate, dar dintr-o contingenţă, dependentă de supoziţiile
Subiectului, legi%mate într-un context cultural. Un rela%vism general se impune, decentralizînd orice
pretenţie la sens, validitate şi adevăr. Alteritatea şi diferenţa în locul identităţii, absenţa în locul
prezenţei. Acestea sunt provocările majore, la care, ne întrebăm dacă merită să subscriem.

Referinţe :

[1] Christoph Wulf “Mondialisation universalisante ou differenciée”

În “Quelle mondialisation?” Academie Universelle des cultures, Ed.Grasset, Paris,2002, p.36.
cît şi David Held, David Goldblat, Mc Grew “Transformări globale.Politică,economie ,cultură”
Polirom , Iaşi, 2002.
[2] Claude Dubar “Criza identităţilor.Interpretarea unei mutaţii”, Ed. “Ştiinţa”, Chişinău ,2003.
[3] John Gray “Cele două feţe ale liberalismului”Ed. Polirom , Iaşi, 2002.
[4] Gérard Leclerc”Mondializarea culturală.Civilizaţiile puse la încercare”, Ed.”Ştiinţa”,Chişinău,2003, p.12.
[5] Armand Mattelart, “Istoria teoriilor comunicării”
Michèle Mattelart Ed.Collegium, Polirom,Iaşi,2001,p.140.
[6] Umberto Eco “În căutarea limbii perfecte”, Ed.Polirom,Iaşi,2002,p.9.
[7] Louis Jean Calvet ”Identités et plurilinguisme ”, în “ Trois espaces linguistiques face aux défis de la mondialisation ”,
Actes du Colloque International,Paris, 20-21 mars, p.154.
[8] Gabriel Liiceanu “ Itinerariile unei vieţi :E.Cioran ”, Ed .Humanitas, Bucureşti, ediţia II, 2001, p.39 .
[9] Tomas A.Sebeok “ Semnele.O introducere în semiotica”, Ed. Humanitas, Bucureşti,2002,p.12.
[10] Jeremy Rifkin “L’âge de l’accès. La révolution de la nouvelle économie”, în “Trois espaces linguistiques face aux défis
de la mondialisation”, Actes du Colloque International , Paris, 20-21 mars 2001, p.383.
[11] Dominique Wolton “La communication et l’Europe”, în : “Quelle identité pour l’Europe?”,
Press Sciences Po,Paris,1998,p.78.
[12] Ervin Laszlo “Le monde moderne et ses limites”, Ed. Tacor International, Paris, 1988, p.17.
[13] Basarab Nicolescu “Savoirs et connaissance. Le regard transdisciplinaire”, în :
Revue de psychologie de la motivation, N 23, 1997, p.27.
[14] P. Ioan “Modelul hexadic în politologie”, Ed. “Ştefan Lupaşcu”, Iaşi , 2002, p.6.

în :
”Interconexiuni în contextul globalizării”, ed. ”PanEurope”, Iaşi, 2005, pp. 73-80 –
materialele conferinţei ştiinţifice internaţionale USM(Universitatea de Stat) , Chişinău,
20-21 noiembrie 2004.